Festivitatea de premiere se sfârșise. În curtea liceului grupurile de fete și băieți plănuiau deja posibile excursii sau distracții pentru vacanța de vară.

Jumătate de oră mai târziu mi-am lăsat diploma pe biroul din camera mea, mândră de această performanță. I-o datoram bunicului. Dorința lui fusese să intru la un liceu bun, acum deja scăpasem de primul an. Era un premiu la care nici măcar nu râvnisem, mai degrabă un dar pe care mi l-am făcut singură. Peste câteva zile urma să împlinesc șaptesprezece ani. În timpul festivității de premiere m-am gândi la el, singurul care mă îndemnase să învăț. Parcă auzeam cuvintele lui: ”Să fii mulțumită că poți să-ți faci temele pe timp de pace, Eliza, îmi spunea el răbdător. Războiul este sursa tuturor relelor și a nenorocirilor cu absurdul și dezumanizarea lui. Să ferească Sfântuțul acestă lume de astfel de oameni care pot declanșa asemnea orori! Haide, apucă-te de lecții!” ”Bunicule, îi răspundeam răsfățându-mă, sunt teme suplimentare, ne strică vacanța cu ele.” ”Nu gândi așa, fetițo! Școala îți aduce înțelepciune. Haide, arată-mi ce faci aici, învățăm împreună! Vei fi profesoara mea, vrei?”

Se prăpădise anul trecut, în vară, la nouăzeci și doi de ani. M-am așezat pe mocheta de lângă pat sprijinindu-mă cu spatele de marginea lui, reamintindu-mi de primele zile ale acelei vacanțe. Mama mă chemase în bucătărie. Prin fereastra deschisă o rază de lumină se juca vioi pe tricoul ei, mișcată de crengile copacilor din fața casei ale căror coroane se lipeau de ziduri. Mă oprisem o clipă în pragul ușii privind-o admirativ, minunându-mă de dexteritatea cu care tăia legumele. Își ridicase ochii din tocător, se spălase pe mâini ștergându-se pe șorțul înfășurat în jurul taliei subțiri. Îi zărisem câteva lacrimi pe care le șterse cu iuțeală de pe obrajii roșii. Mi-a spus în câteva cuvinte că bunicul vrea să mă vadă, vârî mâna în buzunar și îmi întinse un bilet de tren urmând să plec a doua zi dis-de-dimineață.

Am ajuns în satul de munte abia pe la ora șase după-amiază, bucurându-mă de acel moment minunat în care soarele se pregătește să se îndrepte către cealaltă parte a lumii. Norii se lipiseră de acoperișul cu țiglă roșie, razele soarelui se strecurau printre găurile acestuia ca niște panglici portocalii de lumină. Mașina doamnei Stoianovici, vecina bunicului, abia urca pe drumul pietruit, șerpuitor, străjuit de smocuri de iarbă și vegetație sălbatică. Mă lăsase în fața porților de lemn, larg deschise. Casa părea tristă. Tocurile ferestrelor înalte fuseseră astupate de iederă agățătoare. Grădina din față rămasă neîngrijită fusese năpădită de buruieni și mărăciniș. Am intrat în casă. Tăcerea adâncă a încăperii îmi răsuna în urechi. O aromă veche adusă de clipele îndepărtate impregnase pereții celor două camere prin care trecusem. Praful amintirilor se așezase peste mobilele de lemn uscat. Mi se cutremură sufletul. În ultima cameră l-am găsit întins pe pat, cu capul deasupra unei perne mari, ca o aură, cu brațele întinse pe lângă corp. Avea pleoapele închise. O pătură de lână îi acoperea trupul, aceeași sub care mă ghemuisem în nopțile friguroase de iarnă, când lemnele de foc aproape consumate în sobă împleteau aroma de lemn ars în cenușa încinsă cu mirosul de tutun și levănțică impregnată în hainele lui. Îi mai simțeam încă mâna pe sub ceafă jucându-mi-se în păr, cuprinzându-mi cu palma lui mare umărul, ținându-mă cu degetele noduroase și puternice. Înainte de a depăna vreo poveste răsfoia câteva file din carte, la lumina lămpii. Spunea că ”Poveștile prind viață la gura sobei și la lumina gălbuie a lămpii. Îi vezi? râdea el vesel, sunt elfii, continua arătându-mi cu degetul acea flăcăruie mică. Dansează în adâncul fântânilor fermecate, auzi muzica?” ”Da, da, îi răspundeam intrând în jocul lui, parcă auzind acele sunete. Se aud ecourile pașilor sprințari.”

Acest minunat om, rămas nemișcat, cu ochii închiși, nu mai semăna cu bunicul. Un oftat prelung îmi ieșise din pieptul meu fraged. Nu fusesem niciodată o făptură solidă și nici puternică, dimpotrivă, mama îmi spunea că sunt scheletică și deșirată. La cei șaisprezece ani păream și mai înaltă decât eram. Numai ochii verzi, spuneau unii, și genele negre mai aduceau pe fața rotundă o lumină de gingășie. Gura cam mare, bărbia mereu plină de coșuri mă exasperase în cea mai dificilă perioadă din viață. Chiar și cozile pe care trebuia să le port de gura mamei îmi stricaseră mătasea părului, lung până la brâu. M-am proptit câteva clipe în pragul ușii, ținându-mă cu mâna de tocul scorojit. Rochia din bumbac creponat până la glezne foșnise peste picioarele goale. Probabil și sandalele, devenite papuci, clămpăniră sub tălpile transpirate. Îl văzusem ridicând cu greutate pleoapele încrețite cu genele mici, albe. Sprâncenele i se subțiară mult, aproape că nu se mai vedeau pe fruntea mare, bombată. Obrajii supți se mișcară ușor de parcă gura nu putea să mai articuleze vreun cuvânt. Nasul acvilin se subțiase și el. Se sforță să-mi spună ceva. Trase adânc aer în piept, ca un oftat. Un șuierat ieși iute din gât însoțit de acel zâmbet cald pe care îl recunoscusem imediat.

– Bunicule, sunt aici! i-am spus, așezându-mă la marginea patului, aplecându-mă peste el, îmbrățișându-l.

Simțisem o durere sfâșietoare văzându-l atât de slăbit și neputincios.

Ridică mâna scheletică, încet, arătându-mi biblioteca din fața patului. Erau zeci de cărți pe care le citise și, deși nu făcuse decât câteva clase primare, fusese un om bine informat. Îi spuneam în glumă: ”Dl. Enciclopedie”.

–Acolo, spuse încet, abia ieșindu-i cuvântul printre buze. Este un caiet. Adu-l aici!

L-am căutat cu privirea, părea ascuns cu grijă printre cărțile așezate ordonat.

– Unde, bunicule? îl întrebasem, încercând să-i citesc din priviri locul unde ar fi vrut să caut.

– Pe ultimul raft, jos, în dreapta. Este un caiet, spuse cu greutate.

Mi-am îndoit spatele, am întins mâna cu degetele răsfirate, trecându-le peste cotoarele aranjate ca niște soldați lipiți unul de altul, urmărindu-i privirea.

– Aici sau aici, bunicule?

– Rece, rece, cald, continuă, abia mijindu-și un zâmbet.

Așa mă ajuta pe când eram de-o șchioapă să-mi găsesc jucăriile împrăștiate peste tot, prin curte, prin grădină și în casă. Le luam cu ușurință și le adunam în cutia mare pitită după ușa de la verandă. Nu lăsa pe nimeni să se apropie de păpușile, trenulețele și cărțile de colorat primite în dar.

– Aici?

– Cald, cald, fierbinte, fierbinte, acolo!

Am atins cu palma colțul caietului îndoit într-un colț, pătat de cerneală și grăsime. Data din vremurile acelea uitate demult, întoarse din filele calendarului și ale memoriei. L-am scos cu grijă dintre cele două cărți care îl țineau presat.

– Mai este unul, adăugă el arătând în cealaltă direcție cu degetul subțire, noduros, tremurând în aer. Sus, în primul raft, sub actele alea. Ia-l de acolo!

Scotocisem cu interes printre actele mototolite. Mai era un caiet abia ținându-și filele în cotor, legat cu panglică. Copertele maronii cu o etichetă albă la mijloc pătată de cerneală, câteva litere ale unei fraze pe care nu le-am înțeles, un ”R”… un ”M” și iar o pată neagră de cerneală, un nume scris caligrafic pus în dreapta jos: ”Marta”. Pe partea stângă fusese trecut anul 1916. Câteva bucăți ale unei panglici albastre, o căciuliță albă de copil din pânză aspră, câteva petale de trandafir presate se risipiră pe jos. Foile erau fragile, rupte și îngălbenite. Prima pagină a jurnalului conținea cuvinte scrise cu penița, înghesuite, mărunte, aplecate pe dreapta, dezvăluind scrisul unei femei. Răsfoisem iute câteva pagini renunțând repede.

– Vino! îmi spuse, invitându-mă să mă așez lângă el. Mi le luă din mâini cu degetele tremurânde. Închise ochii, trase aer adânc în piept mirosind cu nesaț, de parcă voia să adune în sufletul lui tot conținutul cuvintelor adunate.

– Este al mamei mele, Marta, străbunica ta. Viața ei este cuprinsă în aceste două jurnale. Atât cât a putut să scrie în răstimpuri. Sunt din timpul Primului Război Mondial. Pe tata nu l-am cunoscut niciodată. Aflasem câte ceva despre el. Murise în 1917, la scurt timp după ce plecase pe front, la Mărășești. A fost o victorie binemeritată a soldaților români. Cea mai mare bătălie ca amploare, după Verdun. Pe mama o pierdusem un timp. Aceste file mi-au adus-o înapoi… în acea după-amiază de toamnă.

Din piept îi ieși o horcăială apăsată, de parcă îl strivea. Ar fi vrut să-mi spună mai multe, buzele îi tremurau, o lacrimă se prelinse pe obrazul ca de ceară. Din ochii tulburi îmi trimise o dragoste care mă copleșise. Știam că mă iubise mai mult ca pe oricine în această viață.

– Þi le dăruiesc, mi-a spus, întinzându-mi-le. Să nu le pierzi! După tine, sunt cea mai scumpă avere pe care am avut-o vreodată. Te voi proteja de acolo, de sus, de unde Dumnezeu îmi va permite să-ți fiu ocrotitor.

Le-am luat ca pe niște ofrande scumpe așezându-le cu grijă în poală. Abia am apucat să îl mai îmbrățișeze odată. Adormise.

Când am ieșit afară din casă, soarele se ascunse dincolo de orizont, pe partea cealalată, dincolo de casele ce păreau jucării lipite de cer lăsând întunericul să îi ia locul. Așa a rămăs și sufletul meu atunci, în acea zi de vară, la început de vacanță. Vântul îmi răsfira firele rebele de păr ieșite din codițe. M-am mișcat din acel loc abia după ce bezna umpluse fiecare ungher.

A doua zi m-am urcat în tren și m-am întors acasă. De atunci vacanțele au fost reci, goale și plictisitoare.

Am ascuns de privirile tuturor cele două jurnale în mica cutie de lemn a bunicului pe care o găsisem în acea zi lângă patul lui. Deși acolo mai găsisem fotografii din tinerețea lui cu bunica, le-am lăsat pe jos, răsfirate. Am păstrat numai una cu imaginea lui.