Pentru că era prăpăstios din fire, ba chiar cocheta cu un soi mai blând de nihilism, în forul său interior, Jory se vedea deja, pentru restul zilelor sale, hăituit de dihania socială a miriapodului birocrat, și toate celelalte care așteptau la rând să consume populația, din care el făcea parte, experimente ce eșuau dezgustător și făceau victime peste victime.
Aparent, puterea era un joc sadic căruia nimeni nu i se putea împotrivi, pentru că nu avea cu ce. O alternativă care să prindă în solul sterp al vieții în comun nu fusese încă inventată.
-Sunt un populant, ca să forțez un termen potrivit, pentru a mă descrie. Populez, fac parte din iarba măruntă pe care o pasc Biro-Boii. Biroboicrații. Sunt nutreț. Fân de coasă.
Oare ce o fi la un nivel superior? gândi Jory cu voce tare, în forul său interior, unde mintea lui îl auzea clar. Cu cât crește dihania, ea devine mai strivitoare, sau mai aerată, mai pufoasă, mai respirabilă. Mică, e de plumb, mare, e de pluș? Greu de crezut, șopti Jory, căci deja auzea ciocănitul miriapodului din mai multe părți, cu acuitate crescută, și nu ținea să fie localizat.
În mare măsură, calculă Jory, asaltul miriapodului e orb, învăluit de mister, și era bine să rămână așa. Provocată direct, fiara ar fi șarjat prin palisadele subțiri ale ușilor, plină de determinare, hrănită cu un scop clar, din carne și oase, el, Jory.
-Așa e, ai dreptate, șopti mintea lui Jory.
-Am dreptate ce? Ce am dreptate? zise Jory.
-Cu cât e mai mare, dihania socială e mai strivitoare. Pe Hipercity, de exemplu, pentru că e imens, uneori se întâmplă ca străzile să fie pavate cu oameni simpli, ca tine, ca noi. Strivirea și zdrobirea, atât de rare totuși în natură, în sălbăticia rurală de la noi, din Gim Kermadec, sunt firești, ca ploaia sau ca meteoriții, e drept că nu permanente, dar recurente. Mintea lui părea și mai nihilistă ca el, și credulă peste măsură.
-Nu, mi-e teamă că ai înțeles greșit, zise Jory. Vorbesc de strivire morală, de sufocarea perspectivei, de strangularea ideilor, nu de picarea unei stânci peste o turmă, ca să mă exprim elastic.
-Plastic. Nu, elastic. Plasticul nu e elastic. Doar când este elastic.
-Pace! Între două dobitoace… E posibil oricând ca intruziunea bestiei să ne oblige la întreruperea firului gândurilor…
-E un șir…
-Ba e fir… fir nu șir.
-Șir nu fir.
-Tu ești sursa prostiei…
-Dar tu ești prostul, dobitocul cel mai mare. Nu cred că nu te va călca în picioare, dacă te va prinde. Să reformulez, ca să fie clar: Când te va prinde, te va călca în picioare, iar apoi va pava cu oasele tale frânte cine știe ce fundătură noroioasă.
-E un mit urban, preluat cu naivitate de țăranii din Kermadec, zise Jory.
-Vei judeca diferit, când vei fi sub compactor, pe cale de a desăvârși infrastructura locală, participând eroic împotriva voinței tale la binele social al obștii de căruțași, îl felicită mintea pe Jory, în forul lui interior. Un intelectual hărțuit de birocrați călare în șaua puterii, poziție în pe care au ajuns prin votul suveran al ignorantului, needucatului, mizând chiar pe lipsa de perspectivă a acestora, ca să nu-i zicem dobitocie, pentru a urca în scaunul din care pot trimite fulgere spre oamenii incomozi, cel mai adesea, oamenii care gândesc singuri. Nu există participare, incluziune, analiză- doar un cerc vicios al fiarelor rapace care înghit și vomită, înghit și vomită, protejate și încurajate de turme largi de analfabeți.
-Ești dramatică, socoti Jory scurt.
-Nu există dramă în abis, unde ne aflăm noi, zise mintea lui Jory drept răspuns.
-Oprește! Analiza noastră e defectuoasă. Nu are logică, are doar piston și injecție, e arderea emoției, motorul fricii diesel. Te temi de miriapod, mă tem de miriapod. Batem câmpii, mustim de spaimă. Am fost scalpați de meningele rațiunii, suntem doi iepuri în groapa cu lupi. Propun să ne retragem pentru a fi victorioși. În cele din urmă, calculă Jory.
-E drept că frizăm incoerența, dar avem fler, zise mintea. Să fugim!