Bezna din noaptea aceea îi îngreuna mersul flăcăului pe nume Darian, pe când înainta în adâncul pădurii. Se strecura cu vitejie printre ramurile noduroase. Se oprise într-un târziu lângă trunchiul unui copac și dormi până în zori. Dimineață porni mai departe în căutarea fântânii când o găsi, abia la amiază, înconjurată de niște ruine. Aburii se ridicau din apă până la nori acoperind locul cu o ceață galbenă, densă și umedă. Deasupra fântânii plutea o fată de gheață.

Pățania Adariei, fata ciclop, povestită de cel mai bătrân locuitor al satului acoperit cu o claie de păr lung și dezlânat, retras în umbra pereților casei lui, fusese adevărată, își spuse Darian. Puțini însă îi dădură crezare.

...S-a întâmplat atunci din pricina vrăjitoarei care locuia în ținut, începea bătrânul să-și depene povestea privind la sătenii care îl ascultau. Gurile satului spuneau că fusese o tânără de o frumusețe neasemuită, cu părul ca abanosul pe care îl ținea împletit într-o coadă înfășurată de două ori în jurul mijlocului ei subțire.Tenul măsliniu, ochii negri și gura roșie ca focul îi făcea pe toți flăcăii să se îndrăgostească pe loc de ea. Fetele o invidiau, dar se și speriau de ochiul ei ascuns sub părul de pe frunte. Se spunea că Tala fura dragostea flăcăilor cu acel ochi făcându-i să nu mai iubească vreodată pe nimeni altcineva în afară de ea.

În vremea aceea lângă sat se afla un conac pe acoperișul căruia se construiseră turnuri înalte ca niște sulițe, atât de ascuțite încât orice pasăre rătăcită poposea pe vreunul cădea la pământ sfârtecată. Acolo locuiau doi frați, ciclopul Anteu și sora lui, Adaria. Aflase și el despre frumusețea Talei și, curios din fire, se pregătise să pornească în căutarea ei. Adaria se înfurie teribil pe fratele său și îl închise în unul din turnurile de pe acoperiș, acolo unde nimeni nu mai putea ieși decât cu încuviințarea ei.

-Și aici vei sta! îi spuse triumfătoare Adaria, după ce scoase din ușă cheia cu capăt brodat în aur. Nimeni nu te va auzi niciodată! Voi avea ac de cojocul acestei fete care îi face pe băieți să-și piardă mințile. Când mă voi întoarce te voi lăsa să fi liber, continuă ea, îndepărtându-se.

-Deschide, lasă-mă să ies! se rugă Anteu de sora lui privind prin gaura cheii recunoscând acea privire furioasă pe care o știa încă de când erau copii.

Mai mare cu un an, Adaria îl ocrotise ca o mamă. Părinții lor se prăpădiseră cu mulți ani în urmă. Fata administrase cu multă pricepere moșia familiei fapt pentru care toți o considerau la cei șaisprezece ani, stăpâna conacului. Mai aveau o mătușă care locuia la câteva ținuturi distanță de ei, însă fiind foarte bătrână se deplasa greu datorită piciorului ei beteag, vizitându-i numai când era vreo sărbătoare.

Adaria se hotărî să-și facă datoria și să-și apere fratele de această zgripțuroaică care îl putea pierde pentru totdeauna.

-Te voi scoate curând de aici, nu fi supărat, continuă împăciuitoare. Rada, servitoarea mea, îți va da mâncarea pe sub ușă.

Acestea au fost ultimile cuvinte pe care le auzise din gura surorii lui.

Adaria își făurise între timp un plan. Se hotărî să-l pună în practică chiar din a doua zi. Își tunse mai întâi părul lung,roșcat ca focul, se îmbrăcă cu straiele de vânătoare ale fratelui ei, își puse o mustață falsă cât să își mai înăsprească chipul delicat, apoi se privi mulțumită în oglindă. Porni în zorii zilei următoare înspre locul unde știa că se aciuise Tala. Străbătu dealul care ducea până în sat, iar pe la amiază coborî povârnișul drumului până la primele case ale ținutului numit: Fântâna-Fără-Apă. Și pe când mergea așa trecând de câteva curți, zări pe drum trei flăcăi care se ciondăneau între ei. Se gândi mai întâi că ar fi bine să nu se amestece în treburile lor, însă curiozitatea fusese mai mare.

-Ce aveți de împărțit, fârtaților? spuse dregându-și vocea, la fel ca un bărbat.

-Ei, ce să fie, ne certăm pentru Tala.

-Pe mine mă place, exclamă băiatul cu părul bălai și cu ochii ca tăciunele, prezentându-se cu numele de Rareș.

-M-a văzut pe mine primul. Tocmai coborâse din trăsură, mi-a întins mâna să o ajut, s-a vârît iute în vorbă, Gorun.

Chipul lui rotund, ca un dovlecel, cu ochii ca niște lacuri limpezi și gura mare, ușor vineție, o făcu să zâmbească pe Adaria.

-S-a pus iute pe jos, înaintea ei, peste balta aia din drum. A lăsat-o să calce cu piciorul peste spatele lui, comentă supărat Rareș. Acum crede că l-a lovit norocul pe el, dar Tala m-a plăcut pe mine mai întâi.

-Măi flăcăi, strigă Adaria, încercând să oprească sfada dintre ei, fata aia își bate joc de voi, nu vedeți? continuă cu glasul gros.

-Da' cine ești tu, măi flăcău? întrebă cel de-al treilea, care se tot foia de colo-colo, scund, schilod, că i se puteau număra oasele prin cămașă.

-Eu? Eu sunt Anteu, fratele Adariei. Ciclopul. Locuiesc la hotarele Lacului Roșu, spuse arătând cu mâna într-o direcție, întorcându-se cu spatele la ei.

- Ești cam mic de statură pentru un ciclop, spuse Rareș, dând din cap cu îndoială.

- Ba mai degrabă arată ca o muiere, râse Ștefan, cel scheletic, făcând-o să tresară.

-Ei, râdeți voi, râdeți, adăugă zâmbind forțat, clătinând din cap cu amărăciune, nu prea a plouat la nașterea mea. Se scărpină ușor pe mustață, privindu-i cu coada ochiului.

-Ce vânt te aduce prin satul nostru, Anteu?

-Mai bine să pornim împreună la fântâna dintre ruine. Am auzit că este acolo o zgripțuroaică care fură dragostea flăcăilor și o ascunde în cufărul din odaia ei. Se mai zvonește că îi face să se ciondănească între ei în timp ce ea râde pe ascuns. Bieții de ei, ar putea să-și dăruiască iubirea lor frumoaselor fete care tânjesc după un soț iubitor, continuă șoptit, parcă ferindu-se să nu fie auzită.

-Așa se zvonește? întrebă Rareș, mijindu-și ochii.

-M-am gândit să pun capăt acestei nelegiuiri.

-Și... cine ar putea să fie acea zgripțuroaică? întrebă Gorun, privind-o cu suspiciune. Noi nu o cunoaștem.

-Dacă mă urmați punem pariu pe un galben că eu o s-o înfrâng.

- Bine, sunt de acord, spuse venind lângă ea.

Fata tuși gros, apoi replică hotărâtă:

-Să mergem!

Porniră către hotarele satului, intrară în pădure și merseră cale lungă până ce ajunseră în fața Fântânii-Fără-Apă. Locul părea înfricoșător. Înconjurată de ruinele unui castel vechi, cu o vegetație sălbatică ce se întindea până departe, fântâna părea părăsită. Fata știa că Tala locuia înăuntru. Nu suflase însă acest secret, nimănui.

-Dacă tot am ajuns până aici eu mă voi scufunda înăuntru. Când trag de sfoară, să mă ridicați. Să nu care cumva să intrați în vorbă cu cineva, să uitați de mine și să plecați, că mare păcat se va abate pe capul vostru.


Adaria se legă strâns de mijloc cu funia. Flăcăii o coborîră în adâncul fântânii până ce simți pământul sub tălpi. Porni pe culoarul care se deschise înaintea ei mergând drept cu pași repezi până ce se opri în fața unei porți de argint, cu mânere de lemn. Împinse cu greutate poarta veche care scârțâi ca un plânset. În fața ei apăru un câmp cu flori. În depărtare se zărea un castel cu turnuri atât de înalte încât vârfurile lui dispăreau printre nori. Brusc se auzi un vuiet aprig însoțit de un vânt puternic. Pământul se despică lăsând să se ridice înaintea privirilor ei uluite copaci uriași, cu coroana până la cer. Vuietul și vântul dispărură într-o clipită iar pământul se puse la loc, de parcă nu se întâmplase nimic. Adaria intră în scorbura uriașă de la poalele copacului din apropiere. Găsi cufărul acolo. Se întoarse iute cu el în brațe așezându-l direct pe pământ. Și pe când căuta nerăbdătoare cheia printre tulpinele florilor cât statul ei sau prin iarba deasă din preajmă, se auzi un glas mieros venind din spatele ei.

-Cauți asta? întrebă Tala, arătându-i lanțul din jurul gâtului pe care atârna o cheie mică, aurită. Știu că ești femeie spuse venind lângă ea, plesnind-o peste obraz. Adaria îi smulse iute lanțul cu tot cu cheiță, ridică cufărul înlănțuindu-l cu brațele ei fugind îndărăt către porțile prin care intrase, până la culoarul ce ducea la baza fântânei. Tala se ținea după ea furioasă aruncând cuțite, săbii, prafuri și lanțuri.Cât pe ce să o nimerească. Adaria ajunse iute lângă funia lăsată pe fundul fântânii, se legă de mijloc cu capătul ei și trase strașnic de funie strigându-i pe băieți să o ridice. O mișcă de mai multe ori nerăbdătoare privind în urmă, până ce Gorun începu să o aducă la suprafață. Tala se transformă între timp într-o vrăjitoare hâdă acoperindu-și trupul cu o mantie neagră. Se ridică în văzduh mișcând de poalele ei. Adaria ajunse prima la marginea fântânii, aruncă cheia și cufărul în brațele lui Gorun, prăbușindu-se la pământ, înnecându-se cu fumul verde pe care vrăjitoarea îl aruncase peste ea. Gorun îl deschise iute ferindu-se de loviturile zgripțuroaicei. Dinăuntru ieșiră sute de bile luminoase strălucind mai intens decât luna ridicându-se cu iuțeală către cer acoperindu-l pe de-a-ntregul, răsfirându-se peste case, strecurându-se printre ferestre, pe sub praguri, prin ușile deschise, intrând în piepturile flăcăilor, dezlegându-i de vrajă. De ciudă Tala o înfășură pe Adaria cu mantia ei, rosti câteva cuvinte numai de ea știute, o ridică în văzduh apoi o aruncă cu toată puterea în fântână. Ce se petrecuse mai departe îi lăsară cu gurile căscate pe cei trei flăcăi, martori la toate cele întîmplate. Fântâna se umplu dintr-o dată cu apă fierbinte, tulbure, bolborosind de parcă clocotea o lavă. Din ea se ridica Adaria transformată într-un sloi de gheață. Lacrimile ei reci picurau pe lângă marginea fântânii curgând ca un izvor prin pădure. Flăcăii se năpustiră cu săbiile asupra zgripțuroaicei și o despicară în bucăți. Înainte de a-și da duhul vrăjitoarea rosti aceste cuvinte îndreptând degetul amenințător către fată: „Vei prinde viață numai atunci când un flăcău va crede că exiști cu adevărat”.

Imediat după întâmplare fratele Adariei fusese înștiințat de cei trei flăcăi despre pățania surorii lui. Dădu fuga la fântână. Căzu în genunchi neputincios și plânse cu lacrimi amare mulți ani. Conacul lor se prăbuși odată cu scurgerea timpului. Construi o colibă în apropierea satului și se ascunse timp de o sută de ani...

Darian îl crezuse pe bătrân și căută fântâna. Îi adunase pe toți localnicii acolo. El crezu cu adevărat că fata ciclop fusese adevărată și nu era numai o legendă. Îi mângâie mâna înghețată apoi îi sărută pleoapele. Adaria își reveni numaidecât risipind vraja. Apa tulbure se transformă în apă curată și rece ca gheața. O ceru în căsătorie în fața celor prezenți. Sătenii schimbară numele satului în: Fântâna-Cu-Apă-Rece, denumire care încă mai există și astăzi.