Păzitor la albine (5)
(scris de fratele meu Mihai Darie, de la Suceava)


Pădurarul. Dar, așa cum spuneam, toate lucrurile se compensează în lume. Cele mai neplăcute zile pentru mine erau acelea când apărea pădurarul prin preajmă. Era un om voinic, roșu la fată, răutăcios, spurcat la gură. Ochii îi erau parcă tot timpul injectați și roșii, și aveam mereu impresia că e nervos și supărat. Cum mă vedea mă și lua la rost să-i spun pe cine am mai văzut cu vitele în plantație și dacă a cărat cineva lemne din pădure. Mă lua așa de repede că rămâneam ca hipnotizat în fața lui și nu mai puteam răspunde. Se ducea apoi printre stupi și descoperea câte un pui de molid călcat în picioare, din întâmplare, mă chema acolo și-mi arunca în față ocara:
- Măi, eu, ca omul, v-am primit cu stupii aici și voi vă bateți joc de mine? Dacă vine controlul de la Ocolul Silvic am să plătesc eu amendă din cauza voastră? Ia să bateți câte un țăruș la fiecare moliduț din stupină și să nu-i mai călcați!
Mi-a dat de lucru pentru ceva timp. Ziua pregăteam țărușii și îi băteam seara sau dimineața devreme, până să înceapă albinele să zboare.
Altădată a găsit câinele dezlegat și a făcut altă panaramă cu mine. Cică umblă să sperie vânatul.
Ajunsesem să-i port pică, pe sufletul meu se așeza o mare povară atunci când el „sfințea cu prezența” sa locurile. De cele mai multe ori se ivea de unde te așteptai mai puțin. Răsărea dintre molizi sau din iarba verde, întocmai ca o lăcustă din cele mari, verzi și grase. Uneori îl descopeream când era deja în mijlocul stupinei, uitându-se în jos și căutând puieți călcați.
Mare tărăboi a făcut când a văzut copacul jupuit de mine pentru cobuz. A strigat așa de tare la mine de-a făcut spume la gură. Bineînțeles, dădeam vina pe alții, nu eu am făcut isprava asta ci niște băieți mai mari din Moldovița, care au fost la fragi. Pentru pădurar nu conta cine a făcut-o, eu am primit ordin să fac, cum știu, să nu se mai vadă jupuitura aceea când va mai trece el pe acolo. Chiar după plecarea lui m-am pus pe treabă. Am căutat niște țărână mai neagră și cu un pic de apă am făcut o pastă groasă cu care am uns copacul. A doua zi, când m-am uitat, pasta s-a uscat, a crăpat și o parte bună a căzut. Nu era metoda cea mai bună. Mi-am adus însă aminte cum făcea mama când tencuia pereții în casă înainte de Paști. M-am dus de-a lungul drumului și am găsit balegă mai veche de cal. Apoi am coborât la pârâu, am luat humă negricioasă și puțin nisip cu pietricele mărunte. Am amestecat toate cu apă cât trebuia și am uns subțirel copacul. A doua zi totul arăta bine, doar mici crăpături ici-colo. Am mai pus un rând de lut din acela, care s-a uscat după o zi, încât a treia zi am făcut fațada definitivă. Arăta bine, poate un ochi mai dibaci mai putea vedea diferența în scoarța molidului. Nici chiar pădurarul nu s-a mai legat de treaba asta când a mai venit deoarece venise cu o treabă mai importantă. Stuparii i-au promis între timp să-i dea două roiuri bune, numai să-și aducă un stup. Așa că, foarte curând, a adus cu faetonul un stup nou, verde și lucios, proaspăt vopsit. Acolo stuparii au pus niște rame, au adus albine, și a doua zi acestea au și zburat după miere. Inima pădurarului s-a mai muiat, vorbea mai binevoitor, l-am văzut și râzând pentru prima dată, ceea ce era un lucru mare. Nu se mai uita atent pe jos după puieți călcați, și am scăpat de multe alte întrebări neplăcute. Când mai venea, întâi mă întreba ce fac albinele lui, și eu îi spuneam că vin și pleacă un du-te-vino necurmat. Ca să zic așa, veniseră și zile mai bune pentru mine.
(va urma)