Ecouri de mandolină (9) - Pedeapsa

Antony căzuse în necaz, fără ca în conștiința sa să aibă un pic de remușcare. Știuse el bine cum suna regulamentul garnizoanei, dar imboldul inimii era mai puternic decât orice interdicție militară. Pentru el, slujirea unei familii din care făcea parte cea mai dragă ființă, Cristina cea frumoasă și atât de caldă la suflet, era sentimentul suprem. Putea renunța la orice slujbă, putea ignora orice ordin, pentru el vocea iubirii era porunca supremă. Era chiar vesel în carceră, încât se minunau și soldații, camarazii săi, de acest fapt.
- Antony! De ce strălucește fața ta de atâta bucurie? Îți place să stai în locul asta mizerabil, ca un răufăcător? îl dojeni unul din pompierii care stătea și el, fără vină, încarcerat.
- Ei, ce știi tu, Gregory! Nu vezi că acest camarad al nostru e în al nouălea cer acum? Și pentru ce? Pentru o italiancă de la țară! Zise altul.
- Măi, băieți! Vă sunt cel mai recunoscător că ați sărit în ajutorul bieților oameni din sat! Domnul vede orice faptă bună! Vom scăpa în câteva zile din acest neînsemnat necaz! Dar fapta voastră va străluci de-a pururi, Cel de Sus vede tot! le răspundea Antony.
Băieții din carceră au înțeles și nu-l mai cicăleau pe bietul Antony. O lună de zile trecu încet, încet de tot. Dar trecu.
Cel mai greu, însă, era să treacă această lună pentru Cristina. Nu-și putea imagina de ce oare Antony nu se mai arăta în ghereta cazărmii de sus. Oare ce se întâmplase cu el? Ieșea des în curte, luând cu ea și binoclul. Scruta cazarma destul de des, dar pe furiș, să n-o vadă taică-su’, Don’ Fabricio. După două zile de când soldatul francez al ei nu mai fusese văzut la gheretă, chiar era cuprinsă de deznădejde. A pățit el oare ceva? L-au pedepsit oare pentru fapta sa curajoasă? Căpătă ceva lămuriri peste o săptămână, când o ceată de soldați din cazarmă venise să cumpere vin, la piață, unde aveau ei chioșc de vândut vin.
- Domnule militar! Spuneți-mi, dacă este voie, ce s-a întâmplat cu Antony? Nu l-am mai văzut de câteva zile.
Soldatul întrebat se gândi ce se gândi și în sfârșit îi răspunse cu sfială, căci o vedea atât de frumoasă:
- Cred că e în arest acum, că au plecat să stingă incendiul fără aprobarea comandantului!
- Mulțumesc, signore! Domnul să-ți dea inimă bună!
Deci asta se întâmplase cu dragul ei Antony! Acum știa și ea că trebuie să fie dârză, să aștepte cu multă răbdare, până când bietul Antony va fi eliberat. Doamne ai grijă de bietul băiat!
După o lună de zile, soldații vinovați ieșiră din arest, iar Antony reluă straja de la gheretă, să păzească depozitul cazărmii. Îi vedea din nou pe cei din gospodăria italiană, care îndepărtau din curte urmările incendiului.
O zări de câteva ori și pe Cristina, care ieșea din casă când nimeni n-o vedea, având și binoclul cu ea. Privea cercetătoare spre locul unde era el de gardă. Pesemne îl vedea la doi pași și se bucura din toată ființa ei de reapariția lui Antony. Simțea că se sfârșește de dorul lui și îi făcea semne discrete, la care și el îi răspundea cu aceleași semne de dor. Erau clipe de neuitat. Dar fata dispărea ori de cate ori ai ei ieșeau din casă, după treburi, prin curte.
Într-o zi, cam după multă vreme, Antony primi iar ordin să plece prin sat după aprovizionare, ceea ce pentru el însemna o mare bucurie. N-o găsi la chioșc pe Cristina, ci pe sora ei. Oricum, era un sentiment plăcut, fiind sora celei mai dragi ființe din lume.
- Signora Roberta! Buongiorno! Mă bucur să vă revăd. Puteți să-mi spuneți ceva despre drăguța dvs. soră, Cristina?
- Da, signore Antony. Cristina are azi treburi în oraș, pe la mătușa ei. Trebuie să-și croiască o rochie nouă.
- Ce frumos! Rochie nouă! Vă mulțumesc din inimă pentru aceste vești! Spuneți-i că am fost azi prin piață în scop de aprovizionare …
- Desigur, am să-i spun. Buongiorno!
Seara, din nou în postul lui de pază. Iată, o văzu revenind acasă pe Cristina, în căruța lor de oraș. Era bine dispusă și-i făcu semne discrete cu mâinile ei delicate. Coborî din căruță și intră în casă, dar nu înainte de a-l saluta grațios.
Ce bucurie pentru Antony! Ce idilă fericită, să trăiască acest ocean de fericire pentru o fată frumoasă ca o zână! Și ce suflet fără pereche pe lume!
Peste încă o săptămână, avu iar prilej să iasă din cazarmă, tot cu treburi de aprovizionare. De data asta o găsi chiar pe Cristina la chioșcul de vin.
- Antony! Bucuria vieții mele! Cum de mi-a fost dat să te văd azi! Nici nu știi cât am așteptat această ocazie!
- Da, frumoasa mea Cristina, comoara sufletului meu! De când nu te-am mai văzut față în față! Ești și mai frumoasă! Pe zi ce trece, devii strălucitor de frumoasă! Dac-ai ști cât mă gândesc în orice clipă numai la tine!
- Ca și mine! Dar am un mic necaz … Nu te superi?
- Ce necaz? Cum să mă supăr?
- Tata, răul de el, mi-a luat binoclul! M-a prins când mă uitam spre tine, a venit la mine, mi l-a smuls din mâini și m-a și dojenit: „Aha, te uiți după soldați francezi cu binoclul? Cine ți l-a dat? Ia dă-l încoace, o să-mi folosească să păzesc via uitându-mă de pe ceardac în vie”. Ce era să fac, să mă bat cu el?
Antony surâse cu bunătate pe chip:
- Draga mea Cristina! Nu te întrista de acest lucru mărunt. Putem să mai cumpărăm altul. Să știi însă, ochii dragostei ne apropie unul de altul cu mult mai mult decât un binoclu!
- Da, chiar așa este! Te voi avea aproape de inimă în orice clipă, fie ziua, fie noaptea!
- Ești cea mai mare bucurie a vieții mele! Ești chiar viața mea, visul cel mai plin de poezie al destinului meu!

(va urma)