agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2672 .



Ecouri de mandolina (15) - O zi de vis
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [vioreldarie ]

2020-01-01  | [This text should be read in romana]    | 



După logodna surorii sale, Cristina simți parcă ceva neliniști în suflet. Văzuse cum Roberta trebuia să se mărite cu un om ales de părinți, om pe care fata nu l-ar fi ales niciodată, dacă i se cerea părerea. Dar acum ce putea face, trebuia să se supună, în așteptarea unor zile mai fericite.
Abia după această logodnă, gândurile Cristinei începură să fie preocupate mai intens de bătălia pe care fetele tinere, trebuiau s-o ducă cu părinții lor, când venea vorba de alegerea viitorului soț. Copilele din vremurile acelea arareori erau ascultate în dorințele pentru viața lor viitoare, părinții aveau autoritate absolută în a hotărî soarta tinerelor fete. Băieții, da, puteau să-și impună mai ușor viitorul căsniciei lor, și chiar reușeau, de cele mai multe ori.

Cristina, știindu-și bine tatăl, cunoscându-i încăpățânările, se decise să se lupte aprig pentru drepturile de a alege singură omul pentru viață. Nici nu-și putea închipui o căsnicie, în care acest om să nu fie Antony!

Împrejurimile orașului Genova erau binecuvântate cu o zi de duminică senină, de vis. Cristina și Antony se vorbiră ca în acea duminică, în caz că el va primi învoire de la cazarmă, să facă împreună ascensiune pe culmile dealului de lângă casa lor, să admire frumusețile locurilor din jur. Așa a și fost, Antony primi învoire să meargă în oraș, iar Cristina găsi un motiv să dispară de acasă, așa că cei doi se întâlniră pe cărarea de la marginea viei, ce urca domol spre coama colinei.
De cum se văzură singuri, se îmbrățișară cu foc, și nu o dată, ci de mai multe ori. Sub lumina caldă a zilei fără niciun nor, cu cer albastru, se priveau neîncetat unul în ochii celuilalt. Ce mistere ascundeau acei ochi dragi, câtă bucurie se revărsau din inimile lor!
- Hai să grăbim pașii, să urcăm cât mai sus, să nu ne vadă de acasă pe cărările viilor! zise Cristina, cu ceva griji.
Au urcat cât mai sus, mereu mai sus, de-a lungul viilor. Era o liniște peste tot ca-n Paradis. Frunzele de-abia se mișcau clătinate de adieri rare de vânt ușor.
De la o vreme, cărările pe colină se înălțară atât de sus, încât ajunseră în poiana de pe culmea colinei, lângă o pădure de castani. Ce loc mirific și câtă liniște și romantism!
- Dragul meu Antony, hai să stăm aici, pe iarba poienii de unde putem admira panorama întregului oraș, dar și a portului cu sutele de corăbii din zare.
- Dacă tu voiești astfel, răspunse Antony cu glas duios.
Nu se putea o vreme mai frumoasă decât în acea zi înainte de amiază. Nici un nor pe cerul albastru ca safirul. Nici o boare de vânt care să amintească de nori și furtună. Totul într-o armonie cerească, aducând o pace și bucurie în sufletele lor. Cei doi tineri, luându-și mâinile unul celuilalt, stăteau aproape unul de altul și se uitau la minunile ce-i înconjurau. După multă tăcere contemplativă, Cristina se decise să-i vorbească iubitului ei:
- Antony, ce cald și bine e aici. Nu vrei să rămânem pe veci în această liniște?
- Ar fi nemaipomenit. Am sta așa toată vara, toată viața. Dar ce ți se pare cel mai frumos în acest loc?
- Cât de minunat este că pot sta alături de tine, să simt îmbrățișările tale. Cel mai scump lucru este liniștea pe care mi-o inspiră apropierea ta, Antony. Oare cât timp vom fi lăsați să stăm în acest loc minunat?
- Nu știu, scumpa mea! Ai dreptate, în astfel de loc am vrea să rămânem pe veci. Oare așa era în Grădina Eden, pentru primii părinți ai omenirii?
- Cred că da! Însă și acolo a venit neliniștea, apoi suferința. De ce oare?
- Nu au știut ei să se limiteze la ceea ce le era permis să facă, ca act de ascultare. Nu ar fi fost așa de bine dacă ei ascultau frumoasele sfaturi ale Creatorului?
- Dacă ar fi ascultat! Dar ei au greșit, a venit pedeapsa pentru neascultare, zise Cristina cu o umbră de tristețe în privirile ei.
Dar nu pentru a regreta istoria omenirii au venit ei doi în această mirifică poiană. Aveau ei atât de multe lucruri minunate de povestit.
- Antony, tu vezi cum marea sclipește acolo în depărtare, unde se întâlnește cu cerul, la orizont?
- Da, văd, scumpa mea. Se pare că acolo se întâlnește aerul răcoros al mării, cu cel cald din văzduh. Se creează acolo mici valuri, pe care razele soarelui le fac să sclipească.
- Ce minunat! Antony, te-ai gândit la viața noastră viitoare, cum va fi dacă ne căsătorim, și unde va fi casa noastră?
- M-am gândit de multe ori. Încă nici eu nu știu totul despre viitorul nostru. Poate găsim undeva un adăpost chiar în orașul Genova. Sau poate o sa fugim de aici de împotrivirea rudelor tale, și-atunci ne vom duce dincolo de mări, la Marseille, și de acolo la Lyon, acolo unde locuiesc părinții mei, și unde am neamuri numeroase.
- Oricum, zise Cristina, oriunde va fi frumos. Doar să te știu atât de aproape de mine, de copiii noștri, pe care Cel de Sus ni-i va dărui.
- Ce frumos spui toate acestea! Și eu îmi doresc același lucru. Să te știu regina casei mele. Ce minune ar fi în viața noastră!
Ziua era într-adevăr generoasă. Soarele revărsa raze blânde peste toată poiana și pădurea din apropiere, dar și până în îndepărtatele zări ale mării. Corăbiile își vedeau netulburate de drumurile lor întortocheate din golful orașului, dar și la ieșirile spre marea largă. O puzderie de bărci mai mari și mai mici de pescari roiau în jurul țărmurilor, sau chiar în larg. Și peste toate era o liniște, o liniște divină.
În extazul acestor priveliști, Cristina îi mărturisi dragului ei Antony:
- Natura e atât de bună cu noi! De ce nu sunt și oamenii la înălțimea naturii?
- Vezi, scumpa mea comoară, acum avem vreme splendidă. Dar și vremea poate deveni sălbatică, nemiloasă, potrivnică omului. Să ne gândim la iernile cumplite … sau la furtunile de pe coastele ținuturilor străine...
- Da, știu ce vrei să zici! Dar noi simțim acum atâta liniște, atâta bucurie în inimi, de ce să ne amintim de răzbunările naturii asupra oamenilor care fură din comorile ei?
- Așa este. Dar mai bine să ne gândim la viitorul nostru. Ce vom face dacă părinții tăi nu vor dori să ne unim destinele?
- Nici nu mă gândesc că nu vom reuși! Ne vom lupta cu toate mijloacele ce ne stau în putere! …
- Să fie așa cum dorește inima ta generoasă!

Au discutat multe din frământările lor. Dar soarele nu ținea cu ei și, încet-încet, se inclina spre asfințit. Au fost nevoiți să se gândească să se întoarcă în vale, el la cazarmă iar ea la casa ei, unde, desigur, era o mare frământare datorită dispariției de acasă a Cristinei.
Cât de dulci au fost ultimele îmbrățișări pe care tinerii și le-au acordat unul altuia înainte de a se despărți! Și cât de dulce a fost acest ultim dialog dintre ei:
- Antony, să nu uităm niciodată această minunată zi, și aceste minunate jurăminte pe care le-am făcut amândoi!
- Da, frumoasă Cristina! Nicicând nu vom uita această zi senină, cea mai frumoasă din viața noastră!

(va urma)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!