Exact când îmi dezmorțeam crengile mai cu foc, întinzându-le cu un mare aplomb peste birou sub un oftat de ușurare, total neanunțată, se precipită și intră în umila-mi locație, aproape dărâmându-mi ceea ce putea fi numită drept o ușă cu un geam pe care cineva plantase destul de stângaci ”SPdv”, o damă. Sting tacticos țigara pe care tocmai o aprinsesem, cu o politețe care de altfel nu mă caracterizează, taman bine ca să-și aprindă ea una în timp ce se așează pe unicul fotoliu existent în fața mea, trage un fum adânc pe care-l ține câteva secunde... și-ncepe să plângă. Mă remontez într-un fel de pachet funcțional și-mi acord ”free of charge” asistența, întinzându-i un șervețel de sub bomboanele plantate pe masă pe post de by-pass țigări, că vreau să mă las, păstrând cu grijă un moment de reculegere pentru cele două țigări strivite, așteptând cu un interes crescând să văd ce dă din ea. Știu din experiență că orice damă care se respectă, odată cu umectarea anumitor ingrediente platonice cum ar fi rimelul, sau tectonicile cu vulcaniadă de suprafață, devin mult mai volubile, după. Deci, îmi cânt în continuare partitura filmului mut, decorându-mi în minte cîteva presupuneri, a mai prima fiind că dama a greșit complet adresa. Ca de obicei, mai ales când sunt implicate femeile, pariul îl pierd cu grație, pentru că scena în sine neavând probabil efectul scontat, forțează intrusa către repliere și ruperea tăcerii:
- Mi-a spus o prietenă că vă găsesc aici...
- ?
- ... pe ea ați rezolvat-o...
- În ce sens?
- L-ați prins p-ăla de o hărțuia. Eu nu reușesc să scap, orice-aș face... numai dvs mă puteți ajuta!
- Stai! Fă-mă să-nțeleg. E-același individ? - n-ar avea cum...
- Nuuu! Ăla era un prost, a și dispărut de altfel, așa mi-a zis prietena mea. Ăsta, m-a amenințat că mă și omoară dacă-l părăsesc; e complet nebun... chiar îl cred în stare, face parte dintr-o bandă!
- Unde-i găsiți măi frate? De ce nu apelezi la poliție? Ei știu foarte bine ce e de făcut. Poți obține și un ordin de restricție, etc.
- Nu, n-ați înțeles, că nu m-ați lăsat să termin. Aici e vorba de altceva... sunt căsătorită, iar soțul meu nu numai că este extrem de violent și gelos, dar este și un bărbat foarte influent. Dacă aude ceva, sunt ca și moartă...
Mă uitam la ea și făceam eforturi vizibile să înțeleg. De frumoasă, era clar... tânără, avea chiar și o finețe ce putea fi asimilată noblețe grație unor buze nu tocmai subțiri, voluptuoase, ușor răsfrânte, ce scoteau în evidență pomeții ușor pătați de rimel sub niște ochi mari și verzi/cafenii în care însă era adunată multă tristețe. Părea sinceră, ceea ce mă descumpănea și mai mult, pentru că pentru mine sinceritatea femeilor este o necunoscută perpetuă. Părul bogat și lung, șaten deschis, era strâns într-un fel de coadă ce părea împletită oarecum în fugă, aparent dezordonat, dar n-aș fi mișcat o șuviță de la locul ei, atât de bine îi venea, punând în relief un gât subțire, perfect proporționat cu capul ce părea al unei păpuși. Văzându-mă că ezit, sau poate deranjată că o studiam, s-a ridicat teatral să plece. Abia acum am vazut ce picioare perfecte are, aproape exagerat de lungi comparativ cu restul ce se arcuia într-o armonie încântătoare. Ziceai că e desenată. A fost argumentul decisiv... m-am hotărât s-o ajut:
- Ia loc, te rog... și dă-mi detaliile să vedem ce putem face.
A zâmbit ușor, ca după o bătălie câștigată. Avea un zâmbet superb. Așa aș fi vrut să-l am și eu, numai că după ce i-am ascultat povestea...
II
Ne-a prins 5 dimineața. Discuția ne-a fost întreruptă brusc de un scârțăit de frâne, urmat de o ușă (a mea de la birou), care de data asta nu a mai rezistat, doi vlăjgani care s-au repezit direct în mine și un film care s-a rupt pentru subsemnatul, în sensul unui pat de revolver care mi-a fost administrat cu sete direct în moalele capului, fără să apuc să schițez nici măcar un gest. Mi-am revenit cred la minute bune după incident, îmi lipsesc chiar și momentele în care, probabil în semi-trezie îmi înfășurasem câteva cuburi de gheață într-o pungă găsită în același frigider îndoielnic și sinistru de gol, exceptând nelipsita sticlă de protocol, cu care-mi împachetasem o scafărlie ce mai mult ca sigur arăta ca a lui Oblio. Descoperindu-mi pe parcurs și câteva contuzii pe care sigur nu le aveam înainte, am realizat că de fapt mi se administrase o corecție ceva mai lungă post demolării inițiale. Câteva atenții cu dedicație, să nu-mi vină probabil vreo idee ulterioară să o iau de unde rămăsesem, adică de nicăieri. Rememorând spusele ei, mi-am dat seama nu numai că fusese sinceră în tot ce mi-a povestit, dar că mai mult ca sigur nici ea nu știa exact în ce era băgată. Situația era de fapt mult mai gravă, numai că de data asta, colateral, eram și eu implicat, iar flerul meu îmi dicta să fiu foooaaaarte atent. Plângea gheața pe mine în timp ce mă gândeam dacă nu cumva mi-ar prinde mai bine niște împachetări cu nămol, să mă obișnuiesc deja cu pământul, pentru că haidamacii făcuseră treabă bună, cu adresă la bancurile seci, în care gluma e deposedată. Aveam practic trei alternative: ori să mă volatilizez, ori să încerc să dau cumva de ei și să încerc să-i conving că dacă mama a murit de Alzheimer, probabil de asta o să mor și eu, deci nu riscă nimic - amnezie totală, sau mai exista varianta să iau taurul de coarne, dar tare mi-era frică că o să dau de o cireadă fioroasă. Pentru că toată viața am fost oareșce cumva inconștient, cu gândul la dama care-mi rămăsese scrijelită pe retină, fără să am un sentiment altfel decât nedefinit, am optat pentru varianta trei: ”taurul să-l iei!”.
Pe scurt, povestea ei, absolut neverosimilă încă din start, e cam așa (un cerc din puzzle, cu piese lipsă, care se închide oricum și se pare totul gravitează în jurul chestiei ăsteia scrisă de cineva cu mulți ani înainte, involuntar):
”În peștera mutã de alb vertical cu stranii striații zgâriate-arbitrar,
Doua fragede mâini cu centurã de unghii apucã perdeaua de sare si urcã
Zdrelitã-i e fruntea ce poartã cununa și palizi obrajii ce lacrimi aninã
Caci fuge de hâtru și fuge de-o vinã ce n-are...sãrmana fãpturã.

Zadarnic o cheamã iubirea de tainã la cumpãt...cãci n-are scãpare
Când hãul hipnotic sub patul demonic o cere mireasã... de-nmormântare
Ca un paznic divin, muntele-o apãrã doar de slutul lumesc, fãrã hotare,
Umbrele negru-albastre din ape o împing și o trag spre-ncununare.

Pe patul sãpat de apã în sare, aruncã buchetul și-un ultim suspin
Iubiri interzise de meschinãrie se prãbusesc de-odatã în vrie
Oglinda cea neagrã se sparge în lacrimi și ce-ar trebui sã pluteascã dispare
Iar hãul puternic, lacom ia prada și-o duce-n adâncul fara de soare.

Un țipãt surd reverbereazã-n oglinda de umbre diforme, trezite din somn,
Animând Catedrala Neant dintr-o lume uitatã de timp, neștiutã de om,
O mânã demonã zdrobește o orgã prea gravã, prea sumbrã sã cânte-ntr-un Dom,
Cu voci ne-nțelese ce-adunã în coruri șoapte livide, fãrã de ton.

Sihastru ascet, arhanghel lugubru, arhiereu întru negru macabru, sinistru,
Mire absurd, așteptând de prea mult, alb muribund sã-i aducã vreo veste,
Vede mireasa, prea bine pesemne, de viațã desprinsã cumplit, mișelește,
Sfãrâmându-i cu urã, inima purã, elucubraj infernal de poveste.

Ceremonia absurdã-nceteazã, când în negur-abisalul întregii clepsidre,
Rãzbate lumina chiar prin oglindã, o fereastrã deschisã spre soare, spre lume,
Conul divin și apa sãratã leviteazã cenușa-nisip clepsiatrã,
Reîncarnând ființa curatã : mireasa iubirii...pe veci iertatã.

Clepsidra vieții, frântã în douã, de-oglinda groteascã ce lumi ne desparte,
Se-adunã din cioburi revers îmbinate cu albul deasupra și negru-n-pãcate,
Un nou destin, ce uitare adunã, își pregãtește intrarea nebunã,
Cãci Mâna Divinã "întoarce" clepsidra-ntr-un spațiu în care, la fiecare,
Lumina sporește,
Iar umbra pândește.”
Ea s-a născut în Bușteni, la fel și mama mamei ei care era însă fata unei femei care doar vag își aducea aminte că ar fi de prin părțile Slănic Prahova, unde cică ar fi fost cândva și un munte de sare ce înconjura o apă. Niciuna din mame nu fuseseră căsătorite și nici n-ar fi putut spune cine, sau care ar fi putut fi tatăl copilelor la vremea respectivă, deci automat nici ea nu-și cunoștea tatăl. Cert e că bătrâna lor care murise de peste o sută de ani de moarte bună în patul ei, i-ar fi spus pe patul de moarte fiicei, chiar de mai multe ori (fără să fie vreodată luată în serios) că-și aduce aminte că s-a suit într-o zi, copilă fiind, împinsă de disperare pe muntele de sare și a sărit într-o apă adâncă în care a fost când lumină, când întuneric, iar după un timp s-ar fi trezit într-un loc total necunoscut, printre străini care însă vorbeau tot românește, dar cu un accent mai ciudat, aflând ulterior că era tot in România, dar în zona pe care noi obișnuim să o numim acum Roșia Montana. N-a știut niciodată cum a ajuns acolo. Tot ce avea cu ea era o brățară ciudată prinsă la glezna piciorului stâng pe care însă nimeni n-a putut să i-o scoată niciodată, nici fierarii care și-au stricat de fiecare dată toate uneltele cu care au încercat. Cert e însă că susținea că a fost hotărâtă să se întoarcă acasă, la gospodăria părinților ei săraci de care încă-și aducea aminte, dar că nu a nimerit în peregrinările ei drumul... și așa a ajuns ea la poalele Carpaților, unde, obosind de atâtea căutări, gravidă fiind , a născut o fată și a și rămas până la sfârșitul zilelor ei. Străbuna ar fi fost înmormântată tot acolo, dar nimeni nu știe exact unde, pentru că zona între timp s-a dezvoltat, dar există și presupuneri că cimitirul vechi ar putea fi același. Mi-a vorbit foarte mult despre subiectul ăsta, pentru că din spusele ei, în casa în care locuia cu actualul soț, nu era zi în care să nu fie întrebată ce mai știe, sau ce-și mai aduce aminte de la mama ei dispărută fără urmă de câțiva ani. Așa de fapt, punând întrebări ori despre mama ei de care nu mai știa nimic, ori căutând adevărul să-i facă pe plac proaspătului soț, l-a cunoscut de fapt pe cel de care nu mai putea să scape, realmente harțuită fiind de el, și pe care, culmea, îl interesa mai mult decât orice același lucru: toate detaliile posibile legate de viața ei și a familiei, sub pretext că vrea să o ajute din pură dragoste la prima vedere. În primă fază ar fi vrut să se ducă la autorități, numai că știa sigur că soțul va afla și știindu-l extrem de gelos, sigur ar fi interpretat hărțuirea celuilalt pe alte considerente. Un risc pe care nu și-l putea asuma. Am întrebat-o apoi cam cu juma de gură de unde până unde a aflat de agenția mea ”SPdv”, care totuși avea o grămadă de logo-uri diferite pe net: ” Sprijin Pentru dv”, ”Probleme Speciale”, ”personal Security”, ”private Solution”, etc, rugând-o să mă scutească de explicația cu recomandarea făcută de prietena ei. Mi-a mărturisit că EVA, prietena, nu numai că m-a recomandat, dar chiar a insistat să vină la mine, trântindu-mi apoi și bomba de care mă temeam cel mai mult: ”- În plus, m-am documentat și am aflat că tu ai scris în 2005 ”Lumini și umbre”, alias ”Grota Miresei”, deci am venit la sigur”. A fost și momentul în care huidumele au tăbărât pe mine.
III
Am decretat că sigur ea n-a avut niciun amestec în intervenția gorilelor, deoarece i-am văzut fața extrem de speriată chiar înainte de căpățâna mea spartă și m-am mobilizat în direcția singurului indiciu pe care îl aveam și de unde puteam s-o apuc cât de cât: Eva.
Am găsit-o relativ repede, doar după două zile de căutări. Cum? Simplu. Câte Eva ar fi putut fi în zonă? Plus că la așa un nume predestinat femeilor ”de top”, automat trebuia să-i asociez și o mașină pe măsură care s-o reprezinte și-am nimerit la fix: Nissan 370Z și... Eva. Nu fusese la mine niciodată, bănuiam de la început asta, dar știa exact cine sunt pentru că-și trimisese în inspecție, chipurile să-i rezolv problema cu hărțuiala, pe o alta din gașca ei intimă, care se dăduse drept ea. Cunosc genul dintr-o privire. Înghesuită însă un pic, că nici eu nu sunt chiar ușă de biserică, dar n-o să intru în detalii din pur cavalerism, mi-a mărturisit abia când i-am luat telefonul și-am văzut o grămadă de numere, pe care i le-am și scanat în viteză. Dintre toate apelurile, unul se desprindea cu predilecție, fiind un număr de cartelă, deci al cuiva care avea ceva de ascuns, ca și al ei de altfel. Unde s-a mai pomenit un telefon de damă fără jdemii de selfie-uri, chat-uri peste chat-uri, sau diverse progrămele de socializare? Clar un telefon de unică folosință, de serviciu, de pe care am și constrâns-o să sune și să-și dea o întâlnire cu persoana de contact în cauză. În câteva minute de așteptare, surpriză! Cine apare? Exact una din gorilele de acum două zile, numai că de data asta avantajul pe n.v. a fost de partea mea. Buf! Un capac a fost suficient. Mi-am chemat și eu băieții că am lipsit când s-a strigat ”singur pe lume”, care au și înghesuit mormanul inert pe una din banchete și ne-am îndreptat dimpreună cu noua escortă, sub privirile uimite ale barmanului căruia i s-a arătat în prealabil una din legitimații, catre ”secția de votare”, adică locul nostru în care mai devreme, sau mai târziu, toți își declină într-un mod, sau altul apartenența. Au picat pe rând, ca popicele, erau destul de bine organizați, numai că la ”Domino”, mult e până se clatină primele piese. Ultima piesă, care a căzut cu zgomotul cel mai mare a fost chiar soțul. Dama de caro abia atunci s-a luminat și-am vazut-o pentru prima oară senină. Când li s-a dat sentița, li s-a explicat de către judecătoarea care nu era chiar lipsită de simțul umorului că e o diferență mare între practica arheologică cu temei, autorizată și profanarea de morminte începută cu luni înainte, oarecum aleatoriu și fără să știi exact ce cauți... asta ca bonus de tâmpenie. Unele povești trebuie să rămână doar atât: legende.