Poftă de tine... poftă de parfumul tău de femeie... printre crăpăturile pleoapelor picurile de lumină ce se strecoară printre norii de plumb de afară îmi dau de veste asupra noii dimineți de ceață... Încerc să mă trezesc din beția din noaptea trecută, am adormit lângă o sticlă de șampanie uitată de vreme, într-un fotoliu, alături de un album de fotografii înecat în lacrimi. Lângă fotoliu, pe parchet, un pahar zace făcut țăndări. Probabil ca l-am scăpat asta noapte când m-a prins somnul după atâta băutură și plâns... cine știe... Cine poate ști, dacă nici eu nu îmi aduc aminte?! Îmi dau seama că am adormit în costum, e târziu, trebuie să mă ridic să plec din nou la muncă. Ca dovadă, găsesc deja pe telefonul mobil, avându-și lăcașul încă în buzunarul de la piept, cinci apeluri. Văd încă în ceață. Parca nu aș fi băut șampanie ci votcă. În fine… șampania e cea mai rea când vine vorba de beție, dar am avut și momente mai rele…

Într-un final mă ridic și reușesc să mă târăsc până în baie. Vreau să încerc un duș cu apă rece, poate că mă va trezi. Mă așez gol sub apa rece a dușului dârdâind continuu, însă strâng din dinți și rămân sub șiroaiele reci, strângând din ochii care, fără a le da voie, încep să plângă. Ușor încep să dau drumul la apă caldă plângând în hohote. Apa devine din ce in ce mai fierbinte... Cât de calde erau îmbrățișările tale sub dusul fierbinte... cât de dulce îți era sărutul pe gât, cat de scump fiorul trupului tău sărutului meu pe sân...

Ies într-un final de sub dus... Telefonul sună pe noptiera în dormitor. E directorul adjunct. “Alo!” “Unde ești? Te caut de două ore. Avem erori majore într-una din rețele... te vor neapărat pe tine!” N-am chef de nimic... nu sunt în stare de așa ceva. Nu azi. “Ascultă-mă bine. Nu m-ai văzut. Nu m-ai auzit. Nu ai dat de mine. Rezolv-o. De-aia te-am ales acolo unde ești.” Închid telefonul și îl arunc pe pat. Fără să vreau arunc o privire în oglinda de lângă acesta. Două trupuri goale, îmbrățișate, privind cu atenție reflecția caldă... Femeia varsă lacrimi de iubire... “Uite cât de frumoasă ești! Te iubesc!” Un singur trup, gol... rece și pierdut în lumina fadă ce se căznește să pătrundă de afară.

Afară plouă. Stropi mari de apă se lovesc violent de ferestre, terminându-și scurta și perisabila viață pe sticla semitransparentă a acestora, pentru ca apoi să se nască în șiroaie, curgând mai departe spre nicăieri amețitor de violent... Într-un pat moale și pufos, într-o mansardă departe, două trupuri se frământă nebunește unul pe altul într-o pasiune în stare să comită crime... Dragostea domnește sub ploaia nesfârșită, iar aerul îi îmbată pe amândoi, în timp ce pică epuizați unul în brațele celuilalt, privind spre fereastra deschisă în miez de noapte văratică. “Te iubesc!” “Te ador!” Căpșorul ei stă rezemat de pieptul lui, ascultându-i bătăile inimii... o inimă ce bate îndrăgostită până la ceruri și înapoi... Afară ploaia se oprește, iar cerul oglindește clar fiece stea, iar ei doi privesc prin acoperișul de sticlă semitransparentă... Uite Cassiopea, iubito... Uite Berbecul... și uite vezi... acolo sus sub Gemenii se vede și Orion, iubito; și uite-l pe Betelgeuse...

Îmbrăcat ca pentru birou, la costum și cravată, cobor din casă pentru a pleca la serviciu. Afară plouă cu nemiluita. Nu... nu pot merge la birou. Mă urc în mașină și pornesc hai hui prin oraș... Însă drumul îmi este parcă pecetuit către un singur loc. “Mai mergem să vedem locul în care ne-am întâlnit? Hai... Hai să-l vedem... Hai iubire...” Valurile mării se lovesc furioase de diguri, iar jumătate din plajă e acoperita de apă. Peste tot sunt semne “Zonă periculoasă. Nu coborâți pe plajă...” Dar cui îi pasă? Mă descalț, îmi iau umbrela și încep să cobor scările către locul în care nisipul ne săruta picioarele în primul nostru dans sub cerul înstelat. Ce priveliște ciudată pentru puținii privitori de pe faleză. Umbrela nu o pot ține mult – mi-o zboară vântul însă nici nu bag de seamă. Undeva, în depărtare, în capătul celalalt al plajei disting o siluetă apropiindu-se de mine. Probabil vine de la magistratură. Picioarele mi-au rămas îngropate, parcă, în nisipul moale și ud. Vântul bate împrăștiind picurii ploii după propria dorință; noi ne oprim unul în fața celuilalt incapabili să scoatem vreun cuvânt... să facem vreun gest... Încercăm să ne privim printre rafalele de ploaie. Așteptăm… Ce frumoasă e cu părul ud...

Ne năpustim unul în brațele celuilalt, incapabili să spunem altceva decât “Iartă-mă! Te iubesc! E un coșmar să trăiesc fără tine... iar fără tine... nu mă alunga din nou!” Un sărut pecetuiește din nou, parcă un nou pact, un nou jurământ, precum cel din albumul în care erau pictate dantele albe în mijlocul unei ploi de toamnă... Cu lacrimi în ochi, îmbrățișați, ne întoarcem spre mașina și mergem acasă... Căldura are să umple din nou locul acela... plin de viață odată… Acum are să învie iar supt dragostea noastră…