agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-01-18 | [This text should be read in romana] |
Una-i să te joci de-a ce știi, sau crezi că știi, și alta-i să orbecăi prin labirintul întrebărilor fără răspuns, mai bine zis prin hăul incertitudinilor, al presupunerilor în care ceața unui creier copleșit de presiunea necunoscutului, la ea acasă, te-ndeamnă instinctual să-ți vezi de treaba ta… aia care ți-o mai fi rămas, în ideea că nu ți s-au terminat încă bateriile. Prin definiție, temperament de uzură, de factură idiot, mi-am refuzat liniștea, îndoielnică de altfel, aruncându-mă ca de obicei pe poteci prea puțin umblate. Așa se face că, vrând să mă conving cu ochii mei, de tot felul de “ciudățenii”, mai mult, sau mai puțin vehiculate ca fiind și potențial veridice, aș zice chiar la pragul anormalității (destul de greu de trasat într-o dimensiune ipotetică, surprinzător tot mai perceptibilă, ca o reducere impusă la absurd, zic: “da` du-te măi panaramă și convinge-te, să nu mori prost; experimentează, că și-așa te scurgi degeaba!” … și m-am dus. Unde? La San Quirico d`Orcia. Auzisem că-n frumosul sătuc din zona toscană, doar la câțiva km de Siena, s-ar afla o casă bântuită. Înarmat cu tot scepticismul de care eram în stare și contrar avertizărilor câtorva localnici, m-am cazat fix în ea, singur, singurel… așa că n-am martori…și nici nu m-aștept să mă creadă cineva.
În prima noapte am dormit chiar bine după o zi întreagă de vizitat zona, pentru că este întradevăr superbă. Deși remarcasem câteva priviri furate cam cu mâna la gură a câtorva babe zonale, și cărora efectiv nu le-am dat nicio importanță atunci, sub auspiciile sătucului relativ mic în care buhul probabil se duce repede, acum, la rece, din unghiul feței noi, sau nouă fără douăzeci, cu umbra indigo pe piatra cubică și veche, privit din afară, le interpretez ca semne. Într-un fel, figurina aia de-atunci era de așteptat să nu treacă chiar neremarcată pe străduțele alea înguste, pitorești și de un calm desăvârșit, dar pe de altă parte, parcă totul era deja desenat. În rest, nimic neobișnuit. Eram chiar convins că o să mă plictisesc rapid, pentru că mare lucru nu era de făcut pe-acolo, decât poate să aterizezi pe la vreo măsuță scoasă la stradă, să te bucuri de soare și-o cafea bună, eventual și-n compania unor paste gătite cu simț de răspundere, delicioase de altfel, sub forma unor porții imense. N-am reușit „să pap tot” ca un cățeluș cuminte, așa că din respect pentru arta culinară italiană de provincie, mi-am luat la pachet nu numai pastele rămase, dar și o sticlă de vin roze pentru că avea un buchet fantastic retrăgându-mă agale în “vastele apartamente”, cu ideea să-mi fac siesta de după așa o masă copioasă. Atât dormitorul, cât și sufrageria erau cât se poate de generoase în casa cu pricina, numai că de data asta aveam un sentiment ciudat. Mă măcina gândul, sau mai bine zis aveam senzația că cele două camere, acum sunt puse invers, în oglindă. Și-acum mi se face pielea de găină când mi-aduc aminte. M-am uitat chiar și pe geam, să văd dacă recunosc unghiurile, că făcusem niște poze cu telefonul să am amintire cu priveliștea. Nu era nicio adiere afară când am deschis geamul, în schimb în spatele meu am simțit ca un fel de adiere, gen curent, însoțită de un zgomot tip “boare”, total nefiresc și indescriptibil în același timp, ca un fel de gură mare definitiv, care trage aer în piept. Ușor descumpănit, pentru că mi s-a părut că și jaluzele din lemn masiv și-au schimbat pozitia, închizându-se un pic, m-am retras de la fereastră, întreptându-mă spre telefonul pe care-l aruncasem neglijent pe pat de cum intrasem, în ideea să compar ce tocmai văzusem pe fereastră cu pozele din ziua precedentă. Care poze? Erau numai pozele pe care le făcusem din taxi, sau de la plimbarea pe jos. Dar ciudățenia abia acum apărea. Cât stătusem la terasa la care-mi băusem cafeaua, de plictiseală și neavând altceva mai bun de făcut, îmi upgradasem telefonul la ultima versiune 10.4 profitând de Wi-Fi-ul de-acolo, iar acum era downgrade la versiunea anterioară. Măi să fie?... (în sinea mea), cine-a mai pomenit așa ceva? Ca și când n-aș fi făcut nici pozele, nici upgrade-ul. Mă rog, cu logica melcului și-a scepticului incorigibil, mi-am zis că poate mi-am închipuit toate astea, sau vinul ăla grozav o fi de vină, că nu prea obișnuiesc să beau și-atunci explicația e cât se poate de simplă, motiv pentru care încep să mă despachetez tacticos cu gândul să-mi ofer o baie, sau un duș rece pentru trezire. Îmi caut acareturile respective și cârpele, că nici nu despachetasem și “hai cocoș cu tine la baie”, că dacă “nu știi să bei, nici n-o să-nveți acum”. Total greșit! Am deschis ușa de la baie, CĂ ACOLO ERA BAIA, știu sigur, și-am intrat într-un fel de chicinetă pe care acum o vedeam prima oară. Zic: “ Hai bă, că ești beat, dă-te-n moaș-ta! Lasă baia, du-te și culcă-te!...” M-am întors în cameră, exact pe unde am venit. N-o să insist în a vă convinge că drumul a fost mai lung și că fusesm convins că venisem pe un mozaic, iar acum mergeam pe o dușumea care și scârțâia. OK. Noaptea e un sfetnic bun! Oare? Stăteam pe spate în pat și admiram razele soarelui care băteau printre jaluzele, că nu era nici măcar seară, era zi în toată regula, privind pur și simplu (că nu puteam să adorm) căteva particule de praf cum “dansau” stârnite probabil de prăvălirea mea în pat, vrie totală. Cu un amendament: praful ăla începea să prindă o formă, ca de om multi-secționat de umbra de la jaluzele. Mai trist era nu numai că prindea contur, dar parcă se mărea și venea spre mine. Spre rușinea mea, trebuie să recunosc că am executat un fel de bătaie cu perna cu chestia aia fantasmagorică, pentru că a fost singura idee ridicolă care mi-a venit în mintea stăpânită deja de groază, iar perna singurul lucru pe care l-am avut la îndemână. Cum s-a terminat totul? Vă spun: am cazut într-un fel de moleșeală la loc în pat, care s-a accentuat către un fel de paralizie și toată noaptea care a urmat am fost terorizat de un fel de entitate pe care nu puteam să o vad, pentru că numai ochii mai puteam să-i mișc, în rest nimic, nici măcar un mușchi, dar o simțeam cum îmi dă târcoale în zgomote de dușumea care scârțaie lung și apăsat, sunetul venind cu predilecție din spate, eu fiind trântit pe o parte, în absoluta imposibilitate să mă sucesc, sau să văd despre ce e vorba. Cele câteva ore de noapte mi s-au părut 400 de ani. Odată cu primele semne ale dimineții, toate aceste efecte au dispărut aproape brusc, eu mi-am revenit ca dintr-un somn letargic care nici n-a existat, iar seara târziu când am ajuns acasă în Romania, am facut plata chiriei online, de pe telefonul care avea upgrade la 10.4, dar cu aceleași poze lipsă și chiar și acum când scriu aceste rânduri se șterg anumite cuvinte, care apar apoi inexplicabil la loc. Când mi-am strâns în mare viteză boarfele în valiză, transfigurat cred, instinctiv am vrut să iau și roze-ul, care nu mai era roze, ci un vin negru, tăciune... doar carbonara neterminata era acum roze. Le-am lăsat în plata Domnului... pentru următorii “turiști viteji”. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy