agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2021-11-14 | [This text should be read in romana] |
Liniștea dimineții de vară era întărită, parcă, de susurul râului ce curgea pe lângă ulița ce străbătea satul. De departe, începuseră să se audă pocnete. Vreun orășean, care s-ar fi aflat din întâmplare prin sat, ar fi fost poate nedumerit. Ce putea fi? Femeile locului, însă, știau și de aceea se grăbeau să umple căldările cu apă din râu. Era o apă mult mai bună decât cea din fântâni. Ciorbele, tocanele și oricare alte mâncăruri erau mai gustoase și se fierbeau mai repede cu apă din râu. Și vasele se spălau mai bine cu această apă, chiar de s-ar fi gătit în ele mâncăruri grase ca cele din dulcele de după Paști ori Crăciun.
Pocnetele, ce se auzeau tot mai aproape, erau date de bicele împletite în șase ale celor doi văcari care păzeau ciurda vacilor. Odată trecută ciurda, în ziua aceea, apa râului nu mai era bună pentru gătit. Se puteau, însă, spăla în ea haine. Femeile, în postul Sfântului Petru, ori în cel al Sfintei Mării, după ce fierbeau în leșie cioareci, cămeși bărbătești ori ii împodobite cu muște din arnici, le băteau în râu, pe o piatră, cu maiul. Deveneau, apoi, după ce se uscau la soare, deosebit de albe, un alb strălucitor, ce contrasta plăcut cu negrul arniciului. Pocnetele bicelor, ce însoțeau ciurda, se auzeau tot mai departe, tot mai slab, apoi dispăreau semn că animalele și cei doi însoțitori au ajuns pe pășunatul ce începea, deoparte și de alta a râului, după ce rămânea în urmă ultima casă a satului. După trecerea ciurdei, fiind într-o duminecă, din nou s-a lăsat liniștea peste sat. Se auzea doar, din când în când, lătratul vreunui câine, cârâiturile unor găini scăpate pe sub poartă, mugetul vreunui vițel. Ba, parcă se mai auzea ceva. Un sunet sacadat ce semăna cu lovitura unui ciocănel de fier pe toaca de lemn a mânăstirii, aflată nu departe de sat, acolo unde se gată pășunatul și începe calea cu cârneli, ce duce spre vârful muntelui de-i zice Crinț. Era badea Valerie cu Mărie, nevastă-sa, amândoi cu încălțări cu talpă de lemn ce răsunau destul de puternic la atingerea cu pietrele de râu cu care era podită ulița. Demult, a început a-și face badea Valerie astfel de încălțări, cam de la începutul acestui mare război care, nu demult, s-a terminat. Atunci au început a se scumpi toate. Pentru o pereche de bocanci ar fi trebuit vândute la Târgul Săliștii ori al Miercurii pe puțin o oaie cu miel ori o scroafă cu purcei. Și de unde? Că nu toți aveau ce vinde. Dar lemn se găsea destul, iar nevoia te învață. L-a învățat și pe Valerie. Din lemn uscat, de carpen, a croit tălpile, iar din niște cioareci vechi, care nu mai puteau fi purtați a încropit căputele. Postavul și lemnul țineau de cald, iar obielele moi, țesute de Mărie în casă, țineau departe frigul, oricât ar fi fost gerul de mare. Clămpănitul încălțărilor lui Valerie și al Măriei l-au scos la poartă pe bătrânul Căzan care, deși bătea spre nouăzeci de ani, avea încă mintea limpede și auzea destul de bine. - Da, unde ați plecat, măi oameni buni, cu coasa și cu grebla în spinare, acum, în sfânta zi de Duminecă, mai ales, că, în curând, o să tragă clopotul și o să bată toaca în turnul bisericii, pentru a ne vesti că va începe Sfânta Liturghie. - Bade Căzane, bade Căzane, la vârsta dumitale credeam că ești mai înțelept, că îți poți da seama că Dumnezău nu a dat niște legi pe care oamenii să le schimbe cum vreau ei. De cându-i lumea și pământul s-au folosit de călindarul dat de Cel de Sus. De ce să-l schimbe acum? Pentru că așa vreau papistașii care s-au abătut de la dreapta credință ? După legea cea veche, dată de bunul Dumnezău, azi îi sâmbătă și nu Duminecă. Așa că noi mergem la lucru fără să păcătuim în vreun fel. - Duceți-vă, cu Dumnezău! Apoi, după ce au plecat cei doi: Duce-v-ăți, numai de-ați ajunge ajunge și voi în rând cu lumea Bătrânul Căzan a fost primul enoriaș al bisericii care a înțeles de ce a trebuit să se schimbe calendarul. Oamenii au fost anunțați printr-o predică ținută de cel mai tânăr din familia preoțească Popovici, Traian. Bunicul său, Iacob, și tatăl său, Valeriu, și ei slujitori ai altarului la vremea lor, se aflau în stranele cântăreților. După ce a folosit cele mai potrivite cuvinte, pentru a le explica oamenilor de ce a rămas în urmă calendarul cu treisprezece zile și de ce trebuie adăugate acestea acum în calendar, a pus întrebarea adresată tuturor celor prezenți Ați înțeles oameni buni ? Oamenii s-au uitat unii la alții. Cei mai mulți au ridicat din umeri. Atunci s-a auzit glasul lui Căzan. Mulți am cumpărat de la târgul Săliștii ori al Miercurii ceasuri cu cuc care merg prin greutatea punților ce trebuie trași odată pe zi. Știm că, dacă ceasul ticăie prea iute, îi lăsăm mai jos greutatea pusă pe limba ce se mișcă continuu. Dacă merge prea încet, ridicăm acea greutate o țâră mai în sus. Așa-i și cu călindaru, îi putem pune mai multe ori mai puține zile într-un an, dar numai dacă trebuie. Dacă trebuie ori nu, nu putem ști noi, ci numai oamenii învățați în care trebuie să avem încredere. Zâc bine, părinte? Părintele Traian dădu aprobator din cap, la fel și bătrânii Iacob și Valeriu. S-a ridicat, apoi, din strana învățătorilor domnul Bembea. Liniștea din biserică parcă s-a întărit. Niciun om n-a mai tușit, niciun copil din brațele mamelor n-a mai gângurit. Le-a spus oamenilor, cu un glas apăsat, că nu este bine să ia în seamă spusele unor călugări veniți de departe, acum când nu mai sunt granițe între români. Aceștia îi îndeamnă pe oameni să nu asculte sfaturile preoților și ierarhilor și să se lepede de noul calendar. La aceste cuvinte, vecinii lui Valerie s-au gândit la el și la soața lui, Mărie. La ei au tras și au dormit, câteva nopți, doi călugări cu bărbi lungi și părul ce le ieșea pe sub potcap, ajungându-le până pe umeri. Apoi, continuă domnul învățător, noi, cei de acum, nu putem ști în ce zi a săptămânii s-a născut Domnul nostru Isus Hristos. Semnele, care s-au arătat pe cer atunci, și alte precizări consemnate în Evanghelii, ne arată că Nașterea a avut loc când pe meleagurile noastre era iarnă. Dar nu pe tot pământul este iarnă în același timp. Ba, prin unele locuri, nu există iarnă, dar creștinii de pe acolo, tot, în decembrie sărbătoresc Crăciunul. Oamenii satului s-au adaptat destul de ușor la nou. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy