Printre multe altele, mă fascina la mama darul ei de a pune ordine-n toate, felul în care, pierduți fiind noi – eu și tata – ea zicea și se făcea! Odată mama a împins îndărăt haosul cu stilul ei rafinat-categoric de a spune lucrurilor pe nume, fără de rețineri, fără ocolișuri. Priveam ca la dumnezeea noastră: ne întrebam: din ce o fi făcută, cât de mult trebuie s-o iubească celălalt dumnezeu, până unde putea ajunge forța ei miraculoasă? Nu îndrăzneam să ne gândim chiar la Infinit, o compresă parfumată cu rouă într-o vară putrefiată era de ajuns să-i proclami supranaturalul, așa-de-puțin-firescul! Și ea, atât de frumoasă, de luminoasă, părând a nu mișca un deget pentru a institui starea petalelor rozalii, când te apropii de adolescență și simți înainte-ți fereastră după fereastră dându-și la o parte obloanele, loc să facă devenirii catifelate! Și ce binecuvântare, câtă divinitate, câtă mântuire acum când în bătătura noastră venise sfârșitul lumii! Acest câmp al foștilor oșteni, al arțarilor deșucheați în goliciune, mai ales al trunchiurilor din care, deznădăjduiți, creșteau ochi de vietate pitulată: înălțându-se deasupra casei noastre, orologiul cu trup ruginit ne făcuse părtași înțelepciunii de bătrân mizantrop, de orice răzbunare în stare... Țipase coteica la paie! Și coteica nu era o pasăre! Nici atât om! În burta filelor șterse, literele începuseră a o lua razna, icnind a neputință, a prea-puțina-fericire, a toamnă! Ne lăsam împresurați. Hipnoza ne poseda bunătatea cuvintelor și noi articulam Nu-ul drept unica replică la realitate.


...și, chiar de mama avea să plece ea undeva... cândva, nu puteau să nu rămână mărgelele-i de smarald, cele câteva mări sălășluind duhul, mai ales, inefabil, cântecul trecerii-n neființă a nimicului...