agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 924 .



Ultimul cuvânt (fragment III)
prose [ ]
- cupola

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [TEGO ]

2023-03-18  | [This text should be read in romana]    | 



“S-au rupt izvoarele ploilor în părțile astea” își spuse în timp ce își turna cafeaua în cană, privind pe fereastră la stropii mărunți care, dincolo de cenușiul locurilor, păreau mai degrabă veseli. Cel puțin așa îi percepea el. Felul în care aceștia se grăbeau să ajungă pe pământ, părea mai degrabă o joacă, o întrecere. Din când în când, câțiva stropi se prelingeau pe sticla ferestrei. Ploua de câteva zile. Pe la amiază, uneori, soarele se mai arata timid, vreme de-o clipă parcă spunând „Sunt aici, nu disperați!” Dar atât. Apoi norii se închideau peste cer precum o cortină și stropii de ploaie, grăbiți, își începeau dansul.
Pe Radu nu-l deranja în mod deosebit situația. Mai mult era supărat pe faptul că în parc nu se mai auzea gălăgia copiilor. Fără copii, într-un fel, parcul i se părea adormit. Viu, dar adormit. Știa că e o perioada trecătoare de aceea nici nu încerca să înfrunte printr-un sentiment negativ situația.
Își sorbi cafeaua în vreme ce răsfoia ziarul. El nu cumpăra niciodată ziare, dar nea’ Petre avea abonament la un ziar național. Într-una din serile obișnuite, când stăteau la taclale, nea’ Petre avea în mâna un ziar. „ E de astăzi?” „Da, l-am citit deja.” „Mi-l împrumuți? Dimineață, la cafea, mai răsfoiesc prin el.” „Cum să nu” răspunse nea’ Petre, „Poți să-l păstrezi, eu chiar nu mai am nevoie de el. Mâine seară o să ți-l dau pe cel care îl primesc de dimineață.” De atunci Radu era și el un fel de abonat al ziarului. Chiar dacă unul de a două zi, el continua să răsfoiască ziarul fără vreo curiozitate anume, în fiecare dimineață. Nu avea nici rubrici, nici pagini, preferate. Doar răsfoia, citind titlurile. Din când în când, fără vreun sens anume, se oprea și citea câte un articol, sau vreo știre. Era mai mult o înviorare.
Un tunet îl făcu să-și ridice ochii din ziar și să privească afară, pe fereastră. Se uită la ceas. Se ridică lăsând cana și ziarul pe masă. Luă o banană din coșul cu fructe, se încălță, își puse geaca de piele pe el, o încheie până sus. Își puse geanta pe umăr, luă umbrela și ieși. Aerul de afară era atât de proaspăt, răcoritor, încât îl făcu să se oprească și să inspire de câteva ori, cu poftă. Ploua liniștit, cu stropi mici, fără să bată vântul. Plecă fără grabă, privind în jur cum mici bălți se formau, altele se lățeau, iar în alte locuri apa șiroia prelungindu-se către gurile de scurgere. Frunzele copacilor acoperite de apă, răbdătaoare, se supuneau. Își desfăcu banana ajutându-se de mâna cu care ținea umbrela, păși larg peste o baltă ce acoperea aleea. Traversă parcul, la fel ca ieri, ca alaltăieri, ca și în urmă cu câteva luni. „Ploile astea ori fi tot apele din ploile de anul trecut? Or veni și or pleca precum păsările călătoare, aceleași ape, aceiași stropi? Sau se umblă la întâmplare, nestatornici și curioși, prin lumea largă?”
Când ajunse la intrarea gării scutură de câteva ori umbrela și o închise, pășind grăbit în încăperea largă unde, într-un contrast total cu ceea ce simțeai afară, aerul era înăbușitor, iar forfota călătorilor apasa și mai mult pe atmosfera neplăcută. Radu își sincroniza în așa fel sosirea în gară astfel încât să nu aștepte pe peron prea mult. În tren, aerul condiționat asigura călătorilor un confort acceptabil, dar pe peron era un calvar. Cel puțin asta resimțea el. Își grăbi pașii și se îndreptă spre peronul unde urma să vină trenul cu care călătorea zilnic, dimineața și seara, către și de la locul de muncă. Nu așteptă nici vreme de 2 minute și trenul sosi. Se așeză pe unul din multele scaune libere, își luă din geantă cartea pe care o citea de câteva zile bune și, într-un fel de ritual obișnuit, citea câteva rânduri, apoi își ridica ochii și privea pe fereastră. Știa deja că dincolo de fereastră, din cauza vitezei pe care o avea trenul, nu reușea să vadă ceva.
În dimineață aceea, la nici un minut după ce a plecat trenul din gară, s-a întâmplat. În timp ce intrau în tunel, o lumina puternică, o tăcere totală…

***

Când s-a trezit și-a adus aminte totul. Privi către masa din cameră, văzu hârtia și stiloul cum le lăsase. Nu își dădea seama cât timp a dormit. Nu-și amintea să fi visat ceva. Somnul acela fusese atât de profund încât îl făcuse să se uite de sine, mai mult decât într-o stare de incostiență obișnuită somnului.
„Nu mi-e sete, nu mi-e foame” își spuse. „Asta înseamnă că nu am dormit prea mult.” Privi către fereastră unde văzu cerul limpede, albastru, cu câțiva nori albi. „Ce altceva aș putea să văd…”
Fără vreo grabă se îndreptă către baie. Simțea nevoia să facă un dus și chiar asta făcu. Își dădu jos pijamalele și potrivi apa. În cabina de duș se formase deja aburi când el intră. Stropii de apă îl relaxau încât închise ochii…
Lumea toată este un tablou viu, precum peronul unei gări, văzut prin ochii călătorului din tren, care așteaptă să plece trenul. Cât timp așteaptă să plece trenul către următoarea stație, ar putea vedea totul, privind peronul. Ar putea vedea timpul, petrecând ca o boare peste cei care umblă, peste cei care stau, peste forfotă și calm deopotrivă. Ar putea vedea măruntaile pământului transformate în șine de oțel. Ori poate copilul ce se joacă lângă bagaje sub atenta supraveghere a mamei sale. S-ar putea vedea pe sine prin ochii copilului. Sau nimic, citind o carte.
Așa este lumea aceasta- ca peronul unei gări și fiecare o vede în felul său.
Nu își dădea seama dacă gândise toate astea sau le auzise undeva în interiorul său. Părea că o conștiința ascunsă, pe care acum o descoperă, reușește să-i vorbească.
“Hmm…Parcă n-aș gândi eu. Nu știu ce se întâmplă dar, gândurile astea de tip meditativ par a nu fi ale mele.” Căuta să înțeleagă ceea ce gândise, ori ceea ce nu gândise. Poate doar ce auzise…”O să-i spun: ecou…Asta ca să nu mă mai frământ! Căci parcă e un ecou al minții, sau al conștiinței.” Zicandu-și toate astea, potrivi apa încât să fie rece. Și apa rece îl făcu să se scuture și să sară deoparte. Își zâmbi și apoi, cu grijă, intră iar sub apa rece: “La fel că altă dată” își spuse. Potrivi iar apa să fie caldă, plăcută… Se băgă sub ea și își zise “...un tablou viu, precum peronul unei gări, văzut prin ochii călătorului de tren, care așteaptă să plece trenul.” “Așa o fi” își mă zise și ieși de sub duș. Închise apa și șterse aburii de pe oglindă. Se privi și un zâmbet îi apăru pe față.” Radu, zâmbești a foame, așa-i? Unde o fi mâncarea?”
Ieși din baie ștergându-se de apă, deschise ușa din față sa și luă de acolo tot ce avea nevoie să fie îmbrăcat lejer. Alese ținuta sport. Fără vreo grabă, dar și fără vreo ezitare, luă de pe masă stiloul, îl bagă în buzunarul de la pieptul bluzei, apoi luă hârtia pe care scrisese “eu sunt Radu” o împături și o bagă în buzunarul de la pantaloni. Se uită către patul răvășit zicandu-și “nu cred că voi avea musafiri astăzi…” și ieși din cameră.
Când trase ușa după el se uită la semnul pe care îl făcuse. Era acolo. Apoi, mai mult instinctiv, încercă clanța ușii din față. Ușa nu se deschise. Nu avea un plan. Dorea să găsească ceva de mâncare și își mai dorea să afle cât este ceasul. Își dădu seama că nu știe nici măcar dacă este zi sau noapte, sau ce lună a anului este. Nu știa ce zi a săptămânii este și nici măcar anul nu-l știa. Încerca să își amintească mai multe despre sine, despre ceea ce a fost până când a ajuns în camera aia, în clădirea aceea, dar în afară de faptul că se afla în tren, că mergea la muncă… Se opri pe hol gândind la toate astea și își spuse: “ Mai ciudat este nu că nu îmi amintesc despre ce-a fost, care este timpul care a trecut... și mă uimește că nu mă sperie acest fapt. Totuși, aș vrea să știu în ce oră din zi suntem acum și dacă este zi sau noapte. Clădirea asta, cu peisajele false din ferestre, nu te ajută în acest sens. O fi vreun program ceva? Cineva conduce clădirea asta? Și ceilalți oameni, cei pe care i-am văzut mai devreme, pe ei îi controlează ceva sau cineva?” În timp ce o avalanșă de gânduri și de întrebări îl năpădeau pornise pe hol și, când trecea pe lângă o ușă, apasa clanța. Nici o ușa nu se deschidea. “Cred că la nivelul asta sunt singur. Poate că mai jos sunt camere locuite.” Cu gândul acesta coborâ câteva etaje și apoi porni pe holul care nu se deosebea în nici un fel de holul de la nivelul său. Pe stânga și pe dreapta erau uși. Apasă câteva clanțe și fără surprindere, nici o ușă nu se deschidea. Grăbi pasul și ajunse iar la scări. Coborâ încă câteva nivele și repetă încercarea. Nici de această dată nu avu’ mai mult succes. “Măi să fie. Chiar peste tot sunt camerele închise!?”
Ajunse până jos și zări ușa care dădea afară, în curtea aia din interiorul clădirii. Nu se grăbi să iasă. Se uită în spate și observă că era o ușa care dădea deasemenea într-un hol. Spre deosebire de celelalte holuri, acesta avea uși doar pe partea dinspre exteriorul clădirii, pe jos nu era covor ca în celelalte, ci era o gresie albă cu nuanțe albastre. Luminatoarele de pe toată lugimea tavanului făcea ca acesta să pară un culoar suspendat. Se hotărâ să meargă pe holul ăla și o luă înspre stânga. La prima ușă de pe hol, în dreapta sa, apasă pe clanță. Când simți că ușa se deschide rămase uimit și simți cum fiori de emoție îi străbat întreagul trup. Deschise ușa și observă o cameră largă, mult mai largă decât camera sa, fără vreun hol. În cameră erau așezate pe trei rânduri, mese cu câte un scaun. Parcă era o sala de clasă . Rămase în cadrul ușii uimit de ceea ce vedea : aproape toate mesele erau ocupate de oameni, bărbați și femei, care stăteau așezați cu mâinile pe mese și capul așezat pe mâini, ca și când ar fi dormit. Chiar dacă el făcuse puțină gălăgie atunci când deschisese ușa, niciunul dintre cei aflați în camera aia nu reacționase. “Par să doarmă” își zise. “Dar ce fel de somn o fi ăsta, i-a apucat așa, pe toți deodată!? Trebuie să fie altceva.” În timp ce gândea asta întră în încăpere, cu pași timizi, călcând ușor, ca nu cumva zgomotul pașilor săi să deranjeze în vreun fel. Numără mesele și socoti că sunt 66 de mese și tot atâtea scaune. Doar șapte erau neocupate. Înaintă printre rânduri până la prima masă care era liberă. Se așeză pe scaun și aruncă o privire în jurul său. În dreapta sa, un ins a cărei față nu o putea vedea, îmbrăcat cu o cămașă albă. Mai în colo, o femeie cu o bluză verde. Remarcă părul castaniu, buclat. Simți o nevoie intensă să atingă părul acelei femei, dar se stăpâni și alungă imediat tentația. Zâmbi. “Poate că mă și trezeam cu o palmă peste față.” Se uită, atât cât putea observa din locul în care se așezase, la toți cei care, în continuare, stăteau ca și când ar fi dormit, cu mâinile sprijinite pe mese și capetele așezate pe mâini. Privi cu atenție la cel din dreapta sa, urmărindu-i mișcările, aproape insesizabile ale respirației. Apoi se uită de jur împrejur în cameră. Era o cameră înaltă, cu un tavan alb, imaculat, din care, lumina cobora precum razele de soarelui, printre nori, după o ploaie de vara. În stânga lui, ferestre mari, dincolo de care se putea observa un peisaj precum o pădure. Peisajul părea atât de real încât, în acele clipe, uită despre faptul că ferestrele clădirii sunt de fapt niște monitoare prin care se proiectează imagini. Parcă simțea răcoarea ce răzbătea dinspre acea pădure.
Fără să simtă vreo nevoie în acest sens, sau să conștientizeze, își așeză mâinile pe masă și își puse capul pe mâini.

***

Primul an de facultate îl terminase cu bine. Nu era în felul sau să se dedice notelor sau rezultatelor excepționale, astfel încât să fie un premiant, dar nici nu era un delăsător. Avea curiozitățile sale și într-acolo se concentra mai mult, d’aia și rezultatele la unele cursuri erau mai bune. Dar și la cursurile unde, vreun profesor îi câștigase respectul, prin atitudine, se străduia, chiar dacă nu îl atrăgea în mod deosebit cursul. “Din respect.”, cum îi plăcea să spună.
Nu avea cine știe ce venituri de acasă, de la părinți, fapt pentru care , având în vedere punctajul dat de media de la examene, cât și situația materială a familiei, în vacanță de vară, a primit un loc într-o tabără de studenți. Bătaia mare era pentru locurile de pe litoral și în stațiunile apreciate. Cum el era pe listă, mai pe la coadă, a prins un loc într-o stațiune mai modestă, o stațiune de tratament, cu izvoare termale. Nu îi păsa unde se va duce. Trăia bucuria faptului că își putea umple o parte din vară alături de alți studenți, de prin toată țară, de la care sigur va afla câte ceva nou și probabil, dintre care își va face și prieteni.
Cu o seară înainte de plecare și-a făcut bagajul agitat și cu oareșce emoții, iar noaptea a dormit puțin, tot cu gândul să nu piardă autobuzul și mai apoi trenul, sau cine știe ce altă întâmplare să îl facă să rateze plecarea. Și-a verificat de câteva ori biletele de tren primite de la secretariatul facultății pe care le pusese într-un plic alături de adeverința dată de facultate. “Pe asta să o prezentați în tabără. Când ajungeți în stațiune, trebuie să căutați cabana administratorului. Segarcea Ioan îl cheamă, vedeți că este scris în adeverință, la început. Cazările se vor face începând cu orele 12 din ziua în care începe tabăra. Vedeți că scrie pe adeverințe în ce perioada aveți rezervarea. Dacă aveți amici cu care vreți să împărțiți camerele, ar fi bine să va întâlniți și la orele 12 să fiți acolo. După ce se fac repratizările, puteți să vă mai schimbați locurile doar dacă cădeți de acord unul cu celălalt. Dar asta veți afla și de la fața locului.” Își amintea cuvintele secretarei în totalitate. Memorase fiecare amănunt ca și când plecarea asta în tabără ar fi însemnat o misiune specială. Poate și pentru că nu mai fusese vreodată în vreo tabăra.
Cu părinții săi, în afară de vizite la rude cu ocazia vreunei nunți, ori vreun botez, sau înmormântări, altundeva nu fusese. Dimineața s-a ridicat din pat cu mult înainte să sune deșteptătorul. Și-a mai verificat odată lucrurile puse în bagaj, și-a îmbrățișat mama, a strâns mâna tatălui și a ieșit pe poartă.
“Să ai grijă de ține, să nu rabzi foamea pe acolo. Și să ne trimiți o vedere.”
“Așa o să fac, mama. Stai liniștită.”
Drumul cu autobuzul, din sat și până la gara, îl mai făcuse de multe ori în trecut. Îi plăcea să se așeze în față, să vadă manevrele făcute de șofer și să asculte motorul. Pe vremuri, când era copil, zgomotul făcut de motor îi părea mai degrabă o gâfâială răgușită a unei vietăți ce parcă trăgea din greu să ducă hărdughia aia plină cu călători. Se opintea când drumul urcă vreun deal și se bucura de odihnă când, la vale, cu un fel de mândrie neafișată, se repezea să înghită pământul.
Acum autobuzele erau noi. Cele vechi fuseseră înlocuite cu câțiva ani în urmă. Nici șoferii nu mai erau aceiași. Mulți ieșiseră la pensie. Pe cel de astăzi, nu-l mai văzuse. Era un tânăr îmbrăcât cu uniforma companiei de transport. Avea un zâmbet pe față pe care îl afișa cu dărnicie călătorilor, atunci când aceștia urcau în autobuz. Observă cum, înainte să pornească autobuzul din stație, șoferul a aruncat o privire în spate, asigurându-se că toți călătorii sunt pregătiți.
“Da, așa se face” își spuse Radu, “dacă e careva în picioare, neatent, și dă cu el de podea când pornește…”
Se surprinse numărând, exact ca pe vremuri, hopurile zgomotoase atunci când trecură podul peste Valea Seacă. Numără fiecare zgomot care nu era altceva decât zgomotul făcut de traversele din lemn din care era construit podul. Așa era de când se știa el. Un pod din traverse de lemn care, ori de câte ori trecea pe acolo vreo mășină sau chiar și vreo căruță mai încărcată, trosneau la apăsare și pocneau atunci când se eliberau de greutate.
Valea Seacă chiar era o vale seacă. Un fel de canion în miniatură. Niște maluri înalte, argiloase, pline de găurile făcute de păsările care își făcuseră cuiburi acolo. Albia era uscată mai tot anul. Doar primăvara, la dezgheț, șerpuia pe acolo, ca o nălucă, vreme de câteva zile, un pârâu. Auzise din bătrâni că demult pe acolo ape involburate, dar cu vremea, ar fi secat. Alții spuneau că de fapt au făcut un baraj în amonte și că au deviat cursul inițial. Se mai spunea că din când în când, după câte o iarnă harnică în zăpezi, vechiul râu se transforma în balaur și supărat care năvălește peste vale, într-o viitură tulbure și păguboasă. Atunci se rup punțile și uneori malurile se surpă, răul lățindu-se lacom peste văile expuse, inundându-le. Se povestea că din răzbunare, râul a făcut și victime omenești, luând cu el către eternitate, niște căruțași pe care i-a surprins nepregătiți.
Astăzi, din rău au rămas doar legendele și nisipul pe valea fără de ape.
Când ajunse în gară se duse la tabela cu mersul trenurilor. Găsi repede trenul său pe tabelă. Memoră linia de la care se pleca și apoi se uită la ceasul mare care atârna, greoi, prins de tavan, în mijlocul sălii. Mai avea vreo 45 de minute până la sosirea trenului. Ieși din gară către peroane și privi în stânga și în dreapta. Găsi ceea ce căuta – chioșcul cu ziare și reviste. Privi fără grabă tejgheaua plină de ziare și reviste. Citea rând pe rând titlurile, apoi lua o revistă, o răsfoia un pic, se uita la preț. “Hmm, cam scumpă. Nu mă apuc să cheltui bani de acum că apoi o să rămân fără bani în tabără. Și cine știe ce ocazii se vor ivi.” Cu toate că își dorea să citească multe din ziarele și revistele expuse, banii puțini pe care îi avea la el, îl făcea să fie cumpătat. Se mută din față chioșcului pe partea laterală a acestuia unde, prin vitrina transparentă, putea să vadă cărțile expuse. Recunoscu o parte dintre autori, chiar și titluri de cărți recunoscu, dar de mulți nu auzise. Simțea un imbold aproape de nestăpânit, o curiozitate aprinsă, să citească măcar o carte de acolo. O carte scrisă de un autor de care nu mai auzise. I se părea că asta este de fapt adevărată recunoaștere a literaturii – atunci când unui autor nou i se da șansa să fie citit. Își stăpâni impulsul imediat ce își reaminti că trebuie să petreacă în tabără șapte zile la care, dacă mai adaugă și zilele cu drumul dus- întors…
“Dacă aș avea bani, cât de mulți, aș cumpără cam toate cărțile.” Își spuse dezamăgit. Mersul pe apă- de Sevilia Iorga. Marginea pădurii – de Puiu Neacșu. Călători de ocazie - de Marius Vințan…Citea titlurile cărților și numele autorilor, încercând să își imagineze ce se află între coperți. Făcea din toate astea un joc, cât să îi treacă timpul, dar și să uite dezamăgirea că nu le poate cumpăra.
Îl trezi din imaginație anunțul care se auzea din stația gării: trenul cu plecare spre… sosește în stație la linia patru…Era trenul pe care el îl aștepta. Își ridică geanta și mai aruncă o privire către cărțile expuse, ca și când ar fi dorit să își ia rămas bun de la ele. În colțul de jos, îi atrase atenția o coperta portocalie pe care, cu caractere scrise de mâna, din stilou, titlul de culoare albastră, încerca (că toate titlurile) să atragă privirea - Ultimul cuvânt…
Plecă fără să mai citească și numele autorului.
Trenul scârția din răsputeri, făcând eforturi evidente să se oprească. “Parcă n-ar avea răbdare. Ca și un cal dornic să plece din loc.” își spuse, în timp ce privea și asculta.

Când ajunse în stațiune, pe peronul gării, primul lucru care îl remarcă a fost forfota și gălăgia tinerilor, studenți care coborau din tren odată cu el. Prezența lor contrasta cu peisajul. Gara te întâmpina cu ospitalitate. Peronul curat, clădirea ce părea mai degrabă un conac medival decât un loc public. Îmbinarea dintre lemn și piatră, stâlpii de iluminat din fier forjat, totul era conceput astfel încât cei care soseau să simtă nu doar că sunt primiți cu ospitalitate, dar sunt chiar așteptați.
“Un mod înțelept de a crea o prima impresie bună” își spuse, gândind că de fapt, o stațiune, oricare ar fi, așa ar trebui să conceapă primirea vizitatorilor.
Se uită către cei care păreau a fi de-ai locului și observă că pe aceștia, sosirea lor nu-i deranjează. Nu știa de ce își imagina că prezența lor ar deranja pe cineva.
Primirea lor de către adminstratorul taberei n-a fost decât o formalitate. Și-a primit repartizarea . Fără vreo greutate a găsit vila în care urma să fie cazat în cele spate zile ce urmau. Vila , cu scări largi la intrare, construită din piatră și lemn și semăna cu celelalte vile din stațiune. Nu erau identice, dar aveau ceva în comun, specific locului, astfel încât să nu creeze o senzație de monotonie, dar cât să păstreze o imagine de ansamblu precum amprenta invizibilă a unui autor care pictase totul.
Camera lui se afla la parter. Trei paturi, trei dulapuri, o masă, lângă fiecare pat o noptieră. Mobilier vechi, cu un aer de trecut îndepărtat. “Totul e bătrân, precum drumurile de afară, pavate cu piatră. Doar munții, pădurea și izvoarele alea termale or fi mai bătrâne decât vilele astea.” își spuse în timp ce cauta să își aleagă unul din cele trei paturi. ”Dacă tot am ajuns primul…” și se așeză pe patul cel mai îndepărtat de ușă. ”Să nu mă deranjeze ceilalți ori de câte ori vor intra, ori vor ieși din cameră”.
Se întinse pe pat, privi tavanul străbătut de grinzi de lemn, ușor crăpate, simțind în același timp mirosul așternuturilor. “Detergent ieftin, dar se simte mirosul de proaspăt, plăcut.” gândi, întorcându-se cu fața către pernă și inspirând adânc.
Apoi se ridică, ridică un colț al păturii cât să se vadă că patul este folosit “ Ca să știe oricine că este ocupat” gândi și scoase din geantă o bluză pe care o aruncă peste pernă. Își puse geanta lângă capul patului și se îndreptă către ieșirea din cameră. “O să despachetez mai târziu, acum să vedem cum sunt locurile. O mică recunoaștere nu strică”. Cu aceste gânduri ieși din vilă, simțind cât de plăcut este să te lași dus către nicăieri, fără vreo grabă, împărțindu-te domestic între nimic și curiozitate, fără să simți vreo plictiseală, lăsând simțurile să trezească curiozitatea, ori poate curiozitatea neastâmpărată să trezească simțurile. “Asta înseamnă să fii în vacanță” își spuse. Probabil că zâmbea, căci cei cu care se întâlnea îl priveau prietenos, zâmbindu-i. Aproape că îi venea să pășească ștrengărește sărind, astfel încât să se vadă că și el se copilărește. “Da, asta e bucurie!” își spuse privind către pădurea care îmbraca într-un verde închis toate împrejurimile.
A rătăcit mai bine de un ceas prin stațiune. Văzu izvoarele cu ape minerale din care câțiva oameni mai în vârstă își umpleau niște bidonașe. Bazinele cu ape termale, mici băi publice. Coborâ și urcă trepte din piatră veche, urmă câteva cărări în pădure luând aminte la marcajele care te călauzeau pe anumite trasee. Citi câteva descrieri ale destinațiilor care puteau fi vizitate dacă se urmau marcajele.
Apoi se întoarse. Avea un simț al orientării destul de bun și luându-și câteva repere, găsi cu ușurință drumul înapoi către vila în care se cazase.
Când a intrat în camera îl cunoscu pe Nelu. Student la medicină veterninară, în anul doi. Un tip cu părul roșcat, jovial, cu care făcu cunoștință fără vreun efort, fără vreo reținere.
“Și, cam cum ne vom umple timpul zilele astea?” întrebă Nelu. “Sper că nu o să jucăm cărți și table” mai zise râzând.
Radu nu se gândise deloc la asta. Șapte zile nu sunt nici multe, dar nici puține. El doar se bucura și atât.
“Păi o să facem câte un traseu în fiecare zi și apoi mai vedem. Poate vom cunoaște mai multă lume pe aici, ne vor veni idei pe parcurs. Cine știe, poate chiar organizatorii taberei au ceva în plan. Îți place să mergi pe jos?” întrebă Radu.
“Nu sunt neapărat un pasionat al drumețiilor, dar pe munții ăștia care sunt mai mult dealuri înalte, o să mă încumet. Sper că nu sunt trasee prea lungi.” .
“Am văzut câteva marcaje. Sunt de câte o ora, de cinci ore…”
“Le facem pe alea scurte.Și să vedem și cum este mâncarea în tabără, căci dacă e bună, facem și d’alea mai lungi.” spuse Nelu râzând.
Și într-adevăr, a două zi, după masa de prânz, au pornit pe un traseu. Șaua Haiducului scria pe panoul care marca locul de pornire. O ora și treizeci de minute, mai scria acolo.
Aveau la ei doar câte o sticlă cu apă și atât. Traseul urca prin pădure și era marcat cu un cerc de culoare roșie. Era vizibil ușor de urmărit. Un traseu lesne, fără piedici, pe care l-au parcurs fără efort. Pe drum au povestit despre locurile din care veneau, încercând să se cunoască mai bine. Astfel, Radu a aflat despre Nelu că mai are o sora, mai mică, la liceu. Părinții lui, profesori amândoi, la școli din orașul în care locuiau. El a ajuns la medicină veterinară pentru că de mic îi plăceau animalele. N-a crezut că va fi o facultate grea, dar realitatea a dovedit contrariul. Se plângea că e mult de învățat. “Multă toceală” spuse, referindu-se la cursurile multe și voluminoase.
Când au ajuns la capătul traseului, au descoperit un pietroi. Un fel de pisc în jurul căruia nu erau copaci, ci doar iarbă măruntă și multe alte pietre care răzbeau din pământ, ca niște ciuperci uriașe.
Privit într-un anumit unghi, către cer, pietroiul ăla mare, părea într-adevăr o șa. Avea o adâncitură la mijloc și niște șanțuri de o parte și de altă care semănau cu niște curele. Pe un panou era scrisă legenda locului: - în vremuri de mult apuse pe aici, niște haiduci își făceau veacul. Unul din ei, răpus într-o luptă a căzut și în locul unde a căzut pământul s-ar fi desfăcut înghițind totul și pe el, și calul, și pe ceilalți haiduci, dar și pe dușmani. În locul acela au răsărit pietroiul în formă de șa și celelalte pietre care se vedeau în jur. Alea erau ceilalți haiduci. Cam așa era legenda.
În cealaltă zi, tot după masa de prânz, au ales să plece pe un traseu care urma să dureze două ore și treizeci de minute.
“Ai văzut ieri că nu am făcut o ora și juma’ pe traseul ăla la dus, la întors nici atât. Cred că timpul trecut la trasee este un pic mai mare decât în realitate, așa că, peste patru ore suntem înapoi.” zise Nelu.
Radu încuviința și se porniră.
Era o vreme însorită, caldă. Au plecat îmbrăcăți în haine subțiri. Cu ei, doar câte un bidon cu apă și atât.
Dar socoteala de acasă… Pe drum, după vreo două ore de mers, au piedut marcajul :- un cerc albastru cu interiorul galben. Potecile pe care mergeau duceau spre nicaeri. Ba ajungeau într-un drum forestier, ba părea că o luau în stânga, ba în dreapta și una peste alta, vremea s-a schimbat într-o clipă și din cald și senin, mai întâi s-a înnorat, apoi a început să plouă cu stropi mărunți. Când a început ploaia nu i-a afectat prea mult, stropii mărunți se opreau pe frunzele copacilor pe sub care mergeau. Dar pe măsură ce trecea timpul, frunzele încărcate de stropi se scuturau peste ei. În puțină vreme erau uzi până la piele și orele treceau fără ca ei să găsească drumul de întoarcere. După ore bune de căutat, atitudinea curajoasă de la început s-a transformat în teamă și fețele lor din unele zâmbitoare s-au schimbat în unele încruntate, iar privirile le trăda îngrijorarea. Nu s-au oprit din căutări până când, din cauza nopții care s-a așternut devreme peste pădure și a întunecat totul, au rămas pe loc, ca împietriți.
“Eu zic să ne oprim și să ne facem un plan pentru noaptea asta” spuse Radu.
“Mda” încuviință Nelu. “Bine că măcar a încetat ploaia. Dar dacă stăm o să ne fie frig.”
“Căutăm un șanț. Am remarcat că prin șanțuri erau frunze. Să sperăm că nu le-a pătruns ploaia și găsim frunze uscate. Ne facem un culcuș. Altfel, nu știu cum rezistăm așa uzi pe vremea asta rece.” spuse Radu.
Așa au și făcut. Au găsit frunze uscate și s-au acoperit cu ele lipindu-se unul de celălalt. Nu și-au vorbit prea mult. Epuizarea și teama momentelor îi făcea să tacă. Reușeau să atipeasca, apoi frigul și terenul tare de sub ei îi trezea. Se foiau, când unul când celălalt. O noapte de calvar.
Zorile i-au găsit în picioare. Peste nopate ochii li s-au obișnuit cu întunericul și cum s-a ivit un strop de lumina spre dimineață, au început iar căutările. Se făcuse zi de multă vreme când pe un drum forestier au întâlnit doi localnici, taietori de lemne care se duceau la gatere. Când i-au văzut pe cei doi, localnicii și-au dat seama imediat că sunt turiști rătăciți.
“Ați pierdut drumu?” întreba unul dintre ei. Un ins cu o mustață groasă, cu umerii lați.
“Da, de aseară” răspunse Radu șoptit încât își dădu seama că ceilalți, cel mai probabil, nici măcar n-au auzit ce-a spus. De aceea, dregandu-și galsul spuse cu voce tare: “Bună dimneață! Da, am rătăcit drumul de aseară. Am stat în pădure toată noaptea.”
“Va e frig, sete?” întreba insul cu mustață groasă. Radu se uită la el și la celălalt și zise : “ Acum nu. Ne-am încălzit mergând pe aici. Azi noapte ne-a fost mai rău. Suntem departe de stațiune?”
“La vreo ora de mers. Haideți să va arătăm drumul.”
Porniră toți patru pe drumul forestier care urcă în pădure până când intersectară un alt drum forestier.
“Va duceți de aici pe drumul asta” zise celălalt localnic arătându-le drumul din stânga. Mergeți pe drumul asta până se intersectează cu un alt drum forestier, acolo o luați la vale, în stânga. Nu va abateți de la drum și o să ajungeți în cărarea care marchează traseul pe care ați venit. O să vedeți ușor marcajul, este un stejar mare acolo cu marcajul pe el.”
Au mulțumit celor doi și au plecat pe drumul arătat.
În timp ce se îndepărtau Radu se uită în spate după cei doi. Se indepărtaseră cu pași grăbiți, aproape că nici nu-i mai putea zări printre copacii deși. Îi părea că lăsase în urmă singură speranță de a ajunge la lumea civilizată. “Dacă rătăcim iar pe aci?” își spuse în gând.
“Doamne ce noroc pe capul nostru să-i întâlnim” zise Nelu.
“Asta așa e” zise Radu. “Dacă nu îi întâlneam cred că ne făceam tarzani sau ceva de genul. Nu știu cum naiba se descurcă alții în situații d’astea, dar e belea mare să te rătăcești și să fii nepregătit pentru asta. Să ne fie învățătură de minte, dată viitoare să ne punem la noi măcar o haina mai groasă, niște chibrite…”
În timp ce vorbeau ajunseră la stejarul cu marcajul. Mai jos de el, pe un alt copac, un alt marcaj se putea vedea. Atunci le-a venit inima la loc. Și toată toată oboseala s-a fi spulberat ca prin minune. Încrezători, grăbiră pasul. Nici teama nu o mai simțeau în ei și asta era vizibil din voioșia cu care vorbeau. Chiar glumeau și râdeau. Era un fel de eliberare.
Când au ajuns în stațiune, la vila, era aproape ora nouă dimineața.
“Dacă ne grăbim, prindem masa de dimineață. Facem un duș și mergem să mâncăm.” zise Nelu.
Așa au și făcut.
După ce s-au întors de la masă, în fața vilei au povestit celorlalți pățania. Ce i-a surprins a fost că nimeni nu observaseră lipsa lor. În timp ce povesteau Costel, celălalt coleg de cameră, un student în anul doi la științe economice, spuse “Aaa… D’aia nu ați fost azinoapte în cameră!”
În timp ce povesteau, ceilalți ascultau cu interes ceea ce le povesteau ei, completându-se unul pe celălalt, până când un ins spuse:
“Asta nu-i nimic. Anul trecut, în vară, am fost cu un grup într-o salină. Ne-am rătăcit acolo, trei zile și trei nopți am căutat drumul. Câțiva au făcut atacuri de panică. A fost groaznic! După trei zile și trei nopți am dat peste niște mineri. Ne-au scos de acolo cu “colivia” – un fel de lift. De fapt, o cușcă din fier cu plasa metalică de jur- împrejur, trasă de un cablu. Ne-au spus că eram la mai mult de 250 m adâncime. N-am crezut că mai vedem cerul vreodată…”
Radu îl asculta pe celălalt și se gândea “Într-adevar, noi în pădure, măcar puteam privi cerul…”
După întâmplarea aia, nici Nelu, nici el n-au mai adus vorba despre vreo drumeție. Stăteau cât era ziua de lungă în stațiune.
Înainte cu două zile de plecare, s-a organizat o petrecere. O seară dansantă. Atunci a cunoscut-o pe Florina - o studentă anul I la Universitate Facultatea de Litere.
A invitat-o întâmplător la dans și dansul acela le-a potrivit atât de bine pașii încât, vreme de vreo două ore, neîntrerupt au tot dansat. Părea o minune pentru Radu. Îi plăcea să danseze, dar nu era un dansator foarte bun. Mai mult improviza. Dar cu Florina era altceva. Parcă inspirația pașilor îl pătrundea cu fiecare clipă, cu fiecare acord. Nici nu-și dădea seama dacă el era autorul acelor pași de dans sau de fapt Florina conducea tot dansul. Cert este că l-a cuprins atât de mult încât au dansat, iar și iar, și iar. Melodie după melodie.
Când muzica s-a întrerupt punând capăt freneziei sale s-au așezat unul lângă celălalt pe o bancă, la ieșirea din sala de dans. Florina și-a aprins o țigară și a zis “ Mi-e o sete de mor”
“Așteaptă că mă duc să cumpăr ceva de băut. Ce preferi?” spuse Radu.
“Nu! Stai aici, fumez țigara și merg în cameră. Am acolo ce-mi trebuie.”
Radu nu insistă. Se uită cu coada ochiului la Florina în timp ce aceasta trăgea fumul de țigară adânc în piept.
Era o fată deloc înaltă, cu un cap mai mică decât el. Asta remarcase de când dansaseră, dar acum își dădea seama că în timpul dansului nu fusese deloc atent la trăsăturile ei. Avea un păr castaniu și ochii băteau spre verde. Nasul mic, fața îmbujorată, fină, cu câțiva pistrui. Își coborâ discret privirea către pieptul ei, remarcând silueta sânilor bine dezvoltați. Radu simți un fior. Era o fată frumoasă. Simțea că o place și își înfrână dorința de a o atinge. Ar fi vrut să îi mângâie părul, dar se abținu.
Ca și când Florina simți ceva, spuse “N-am mai dansat demult atât de frumos. Am mai dansat cândva, în urmă cu vreo doi ani, la o nuntă. Un prieten al tatălui meu, un căpitan de marină comercială mi-a fost partener de dans. La fel și el, talentat, ca și ține.”
“Oh, mulțumesc!” spuse Radu, uitând instantaneu de intențiile sale de mai devreme. “Cred că tot talentul meu despre care tu spui, ți se datorează. Nu mi s-a mai întâmplat până acum așa ceva.” Și spunând asta își reaminti momentele de dans.
În timp ce Radu retrăia momentele dansului, dorindu-și să le memoreze cât încă erau amintirile proaspete, astfel încât niciodată să nu le uite, Florina spuse: “Sunt destul de obosită. Mă retrag acum. O să ne mai vedem...”
Radu auzise cele spuse de Florina, dar era prea distrat ca să și conștientizeze. Se lăsase în visare, retrăind momentele alea magice ale dansului și spuse mai mult fără voie “Da, da…du-te.” În timp ce dădea din cap în semn de aprobare formală.
Când își reveni din visare remarcă cerul senin, aerul rece proaspăt și faptul că rămăsese singur. Își aminti ultimele vorbe ale Florinei “ O să ne mai vedem…” Și interpretă totul ca pe o invitație. Atunci și-a dat seama că nu a întrebat-o în care vila e cazată.
“Lasă că o caut mâine.” Își spuse în timp ce s-a ridicat și s-a îndreptat către camera sa.
A două zi, a căutat-o, dar nimeni nu știa de ea, nimeni nu o cunoascuse și nimeni nu-și amintea de dansul lor din seara precedentă.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!