agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2574 .



visătorule, ce-mi aduci din visele tale?
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [batranutragator ]

2023-06-04  | [This text should be read in romana]    | 



cînd am auzit prima dată întrebarea, m-am blocat. am trecut de partea cealaltă a ochilor, înspre ea și mai întîi am văzut discurile verzi, strălucitoare, ale ochilor, tremurînd ușor și pupilele subțiri, care mă refuzau, refuzau să mă înghită. poate o secundă, poate mai puțin sau mai mult am căutat răspunsul la întrebare, în timp ce mi-am agățat ochii de-o pasăre care chiar în clipa aceea împărțea cerul în două bucăți aproape egale, ca două jumătăți de măr. fumasem puțină cenușă de zbor și eram puțin absorbit în microcosmos, tocmai de aceea întrebarea mi-a părut puțin tendențioasă, însă imediat mi-am dat seama că nu e asta.
am lăsat o secundă să-și ducă existența efemeră între noi, ca un scut sub care să-mi adun gîndurile și să pătrund cu privirea prin pieptul alb al lăstunului, pînă în cap. apoi, de acolo din înălțimi am înregistrat lumea așa cum o vedea, cu dealuri joase spre miazăzi, culcușite sub iarbă ca birmanezele în blană, cu pădurea impunătoare dinspre miazănoapte, fremătînd pînă sub orizont, un animal imens cu respirație preistorică, dar iubitor, al cărui suflet venea pînă lîngă noi și se lipea cînd de palme cînd de buze, tăpșanele ierboase de pe lizieră, pe care trupuri întinse, la fel ca ale noastre, își culegeau cu gesturi aproape nobile ciorchini invizibili în timp ce vorbeau sau pur și simplu se lăsau copleșiți de aromele tari ale aerului viu, mișcător și apoi dincolo de cele patru coline întinse ca un vierme inelat, atrăgător în nuanțele sale izbucnite parcă dintr-o inimă de pictor, cenușiu și greoi, mușcat de ceață și fum, orașul.
un ficat ros de cancer, un organ mai mult mecanic în care viața se auzea tot mai des ca un blestem. un oraș în care sticla, transparența devenise un blindaj gros ca palma, un oraș în care nu mai erau demult umbre pentru că el însuși era o singură umbră, imensă, ca o arsură. de fapt orașul nu mai exista demult, acolo unde fusese erau doar ruine, clădiri părăsite și lupte, nu mai existau decît suburbiile, ele erau orașul, o suburbie imensă de jur-împrejurul celui care fusese, o flacără neagră care lingea pînă sub respirația atît de deschisă a dealurilor, de parcă sute de oameni dispăreau dintr-o dată în propria lor respirație și aerul vibra puternic, formînd o barieră de netrecut, un gard de viață care nu lăsa orașul să-și părăsească vatra. am închis instantaneu ochii și mi-am dat seama că nu e adevărat, nu, orașul e acolo și se bucură împreună cu noi, doar viziunile mele negre, doar amintirile mele venite dintr-o lume obscură îmi umplu ochii și mintea. am coborît degrabă în mine.
-lumea aceasta, i-am răspuns, paradisul.
-seriooos?, s-a mîțîit ea, și mai ce?
-păi nu e îndeajuns? uite pădurea, dealurile, iarba, aerul frumos și cald ca un sfînt, aerul dulce și proaspăt ca o plăcintă de mere cu scorțișoară și nu numai atît, uite liniștea asta care ne ține în brațe ca o mamă bună.
-da, dar tu acolo în visele tale...
-ce-i cu visele mele? e ceva cu ele? nu-i nimic în neregulă cu ele. și tu le ai pe-ale tale, hai, că știu că visezi!
-da, dar nu știu exact cît și nici ce. adică nu-mi prea aduc aminte și de multe ori am coșmaruri de care nu vreau să-mi aduc aminte. nu-mi place, mi se face frică rău cînd visez urît. odată cred că am visat cum patul nu-i decît o gură uriașă, gura apartamentului meu și apartamentul meu e doar o parte din trupul orașului și mă voia și patul avea dinți de rechin și începuse să mă mestece...
-parcă spuneai că nu mai ții minte ce visezi!
-păi nu mai țin, nu vreau să mai țin, dar p-ăsta nu l-am putut uita.
-păi și cînd visezi frumos îți aduci aminte?
-da, adică nu. adică tot așa, prefer să uit, că mi-e frică să nu-mi pară urît ce am în realitate. dar uneori mai trag cu ochiul și către frumos, numai așa de kiki.
-da, adică nu. știu. mdah.
așa e ea. un amestec de inocență frumusețe și magic, o prințesă distrată, rătăcită în brațele mele. îmi convine, îmi convine chiar dacă trebuie să ard tot mai mult să bag din răsputeri cenușă de zbor. și pentru asta trebuie bani. în vise banii nu sunt o problemă, dar în orașul ăsta unde aproape totul e de pomană, cam da. nu, nu e nimic gratis, de fapt trebuie să te lupți din răsputeri să faci rost. trebuie să ai șmecherie, să ai magie, să te învîrți fără să observe nimeni nici că te rotești și nici pe ce direcție o ții. dar am crescut de mici cu asta, ne-am obișnuit, nimic nu mai pare altfel și atunci e ca și normal. de parcă și cînd ceva e normal, ar fi mai bine atunci. n-ar fi, pentru că întotdeauna se găsește cineva să vorbească, să impună sau să caute o altă normalitate. acum, că e pe acid sau pe benzină, pe ierburi sau doar pe praf, ce mai contează? suntem cu toții în aceeași oală și trebuie să ne descurcăm cum putem. și unii dintre noi se descurcă.

###

o cheamă urma și am găsit-o inconștientă. fusesem să fac rost de ceva și mă grăbeam spre casă cînd i-a zărit trupul pîlpîind ca un neon înainte să se termine lîngă un tomberon. m-am uitat puțin împrejur să mă asigur că nu-i nimeni, am încărcat-o în spate și dus am fost. cînd s-a trezit acasă la mine m-a întrebat cine sunt și i-am răspuns că voi avea grijă de ea s-a bucurat. era slăbită și voia ceva să o-ntremeze. i-am oferit un fum și i-a plăcut. apoi s-a obișnuit cu mine. acum, la aproape o lună după asta suntem aici pe iarbă, inspirăm cele mai fertile miresme din univers, cerul e atît de albastru încît ai impresia că deasupra nu mai e nimic decît fericirea. și tragi puțină cenușă și dus ești. fericit fără margini.
urma nu e cea mai deșteaptă tipă de pe planetă, dar are ceva, o chestie specială care-o face să simtă și asta mi se pare mult mai atrăgător decît inteligența. pînă la urmă la ce i-ar folosi? zic unii că o femeie deșteaptă e ceva special, poți să comunici cu ea pînă în cele mai înalte sfere sau pînă în cele mai intime, adînci sau întunecoase hățișuri ale ființei. ok? ei bine, și urma poate face asta și nu trebuie să fie savantă de nobel. are un fel al ei prin care mă înțelege, mă percepe, ceva ca o abilitate extrasenzorială prin care știe dintr-o dată ce să-mi ofere. și cu asta pot să pun punct, pentru că cel puțin pînă acum n-am mai întîlnit o altă femeie care să fie în stare să mă intuiască și în același timp să poată să-mi ofere acel gram de fericire care odată pătruns în sînge își întide tentaculele și dintr-o dată te simți nemuritor și poți să dai din tine sute de vieți pentru încă un gram.
urma nu-și mai aducea aminte dinainte, adică așa cum spunea ea, nu vrea să-și mai aducă aminte, pentru că nu fusese prea fashion. avusese cu siguranță o copilărie grea, dar cine nu are în vremurile astea? avea 17 ani și era un amestec de prințesă copil cu regină necruțătoare. nimeni nu-i rezista, avea aceste arme întotdeauna cu ea și probabil că și timpului îi era foarte greu să treacă de ea. probabil de aceea aveam mai tot timpul impresia, deși mereu o puneam pe seama țigărilor, că aerul suspina în urma ei.
ce era cel mai mișto, faptul că așa cum trăiam noi mi-ar fi fost suficiente poate și cîteva ore să mă plictisesc. dar cu ea totul stătea sub semnul lui acum și acum ăsta era de fiecare dată ca primul fum tras cu poftă. cel mai bun, cel mai pur și cel mai teribil pentru simțuri. eram acolo de o veșnicie, da, cînd stai pe iarbă și nu faci mai nimic poți trăi senzația veșniciei, a perpetuei neschimbări și te-ar putea lua cu capul chestia asta. dar noi fumam și suflam fumul unul spre celălalt și odată cu fumul un alt timp și-o altă lume și-o altă fericire ne parcurgea. ca două corpuri pline de trăire surprinse într-o fotografie pe care i-o arăți cuiva ca să-i explici ce e dragostea.

###

pînă s-o găsesc pe urma fusese greu. nu aveam nici un scop, trăiam de pe o zi pe alta, fără nici o direcție, fără să mă întreb unde duc zilele astea. nu-mi păsa. n-aveam nici un prieten dar e greu să ai prieteni în acest oraș, în acest stabiliment al răului unde locuiam ca în mijlocul unui masacru. un oraș funerar, ăsta era adevărul pe care îl primiserăm cu toții, un oraș în care dacă voiai să te cunoști pe tine însuți trebuia să-i cunoști măcar la fel de bine pe ceilalți, altfel n-ai mai fi avut nici o șansă. de-aia era greu dacă nu imposibil să-ți faci prieteni, însemna să aduci trădarea mai aproape de tine. oricine ar veni pentru prima oară în orașul ăsta ar trebui să se ferească mai întîi de el însuși și apoi de ceilalți. pentru că primul dușman al tău ești tu, prin propria ignoranță, prin necunoașterea regulilor de supraviețuire acolo unde nu există reguli și prima regulă, baza, e să te ignori pe tine însuți și în același timp să fii atent la ceilalți. foarte atent.
deși n-a trecut mult de atunci, abia dacă vreau să-mi aduc aminte ce făceam. pentru că eram angajat al serviciului de salubrizare și mă ocupam de cadavre. cam 150 – 200 de cadavre pe noapte, atît producea uzina asta lacomă de moarte. cea mai mare parte uciși, alții bolnavi și desigur și niște accidente. oricum nu-i mai păsa nimănui nici de crime, nici de boli. cît despre accidente, cei mai mulți ar fi spus că aia-s norocoși, că au fost chemați de îngeri și nu trimiși. armata o lăsase moale încă de acum cîțiva ani, prea mari pierderile pe stradă și pentru ce? cine vrea să trăiască să se apere singur! și în plus mai erau patrulele de noapte, pe bază de voluntariat, plus că noaptea ieșeau din casă numai cei care și-au făcut deja socotelile și se lasă în mîinile destinului. sau ăia cărora chiar nu le pasă. oricum oamenii mai mor și nu toți în patul lor de acasă. iar să mori în patul amantei într-un oraș ca ăsta ar fi fost cu adevărat eroic. știu cîțiva care după ce-ar băga niște cenușă, ar risca pînă și viața pentru o experiență ca asta.
și chiar dacă nu-mi prea păsa de viața mea, de vreme ce eram mai toată ziua pe străzi, pe undeva, într-un colțișor amărît al ființei aveam un instinct de supraviețuire extrem de feroce. mai întîi că făceam bișniță cu morți. vindeam cadavre. alea proaspete, întregi, în special morțile de cuțit sau de gloanțe. astea aveau cea mai mare căutare. nu mă interesa pentru ce experimente sau ce ritualuri sau morții mă-sii. cadavrele în stare bună erau o marfă vandabilă și nu-mi păsa dacă unii le cumpărau ca să le mănînce iar alții pentru cine știe ce ritualuri de magie albă. cîștigam ceva bănuți dintr-asta, suficienți să am pentru vicii. adică fumatul și femeile. două riscuri majore, o dată că pentru a cumpăra cenușă aveai de-a face cu unii dintre cei mai duri și dubioși indivizi, a doua oară pentru că în bordeluri, deși nu erai neapărat și în mod direct expus vreunui risc imediat în ce privește viața, erai cu certitudine într-un mare pericol de a fi infectat cu vreunul dintre virușii lansați pe piață de vreun alt hacker dement.
dar nu-mi păsa. suma viciilor trebuie să rămînă constantă. unora le place să omoare, mie îmi place să trăiesc. chiar mă mîndresc cu asta, într-un fel filosofia asta a mea mă făcea cumva un soi de dizident, într-o societate afectată complet de dorința morții. lună de lună apărea cîte un nou virus, invenția colosală unuia dintre demenții care își spun hackeri de oameni. poliția mai anihilează cîte unul, din cînd în cînd, în general puștani de 15-16 ani care vor să-și arate și ei mușchii. de obicei ăștia nu rezistă prea mult, n-au nici resursele necesare și nici ”talentul”, nebunia celui care-și spunea ultimate.orgy și care-a inventat filelist-ul, primul drog-virus care dă demență și care avea o arie de transmisie atît de largă, de la contact sexual pînă la banala salivă, încît pînă să i se vină de hac, mai bine de un milion de oameni dăduseră ocol orașului din lumea veșniciei și aproape încă pe-atîția rămăseseră cu sechele mentale, de la simple tulburări de personalitate sau anxietate, pînă la paranoia violentă, ceea ce-a-nsemnat o lungă perioadă de convalescență pentru oraș.
asta fusese cu vreo 23 ani în urmă și de atunci nu mai fusese niciodată un atac atît de puternic. dar de atunci istoria noastră se schimbase și orașul a devenit în timp ceea ce e acum, adică un focar al morții și alienării și în același timp propria noastră pedeapsă, propria închisoare și execuție. pentru că guvernul se retrăsese și orașul rămăsese ca stat în stat, o republică independentă a crimei, foametei și deziluziei. un iad perfect pentru toți cei care și-au dorit atît de mult să se nască în altă parte și au dat greș. la fel ca mine.
da, locuiesc în cea mai mare închisoare din lume, una cu 22 de milioane de locuitori. n-am citit prea multe cărți în cei 35 de ani ai mei, dar sufletul mi-a curs pe jos precum ceara unei lumînări, cînd, după primul cracker attack al lui ultimate.orgy, nevoit să mă ascund în casa unui vecin plecat, după ce a noastră fusese devastată, am început să citesc la lumina unei lanterne cu led, infernul lui dante, și am găsit acolo cîteva versuri care mi s-au întipărit în memorie ca o personificare a durerii mele, atunci, în clipele acelea cînd zeci de mii de oameni violenți distrugeau orașul, distrugeau viețile și viitorul unor inocenți ca mine.
N-a fost creată-în urma mea substanţă –
eternă-s ca şi cele-etern create.
Voi ce intraţi, lăsaţi orice speranţă!” (Dante, Infernul, Divina Comedie, cîntul 3)
pentru mine a fost cel mai teribil coșmar. mi-am pierdut familia, mi-am pierdut viitorul. după ce ne-au închis în oraș, în carantină, o perioadă am crezut că lucrurile se vor îmbunătăți. și lună după, lună, apoi ani la rînd, și speranțele că o să plecăm de-aici s-au spulberat. nu mai vorbesc de speranțele că viețile noastre or să reintre în normalitate, că orașul se va reface. astea au picat primele, după al doilea atac, venit la mai puțin de un an de la primul, dar care, deși n-a fost decît o umilă tentativă ce a afectat cîteva sute de persoane, a creat isterie și panică în masă. probabil ăsta a fost instrumentul care ne-a tăiat creaca de sub picioare. din acel moment carantina s-a extins nelimitat și probabil n-o să se mai termine prea curînd, probabil nu în timpul scurtei noastre vieți. nu știu dacă a fost o întîmplare nefericită sau doar o politică adoptată de mai-marii orașului, cert e că de la 12 ani am început să învăț orașul cu tot ce e-n el, ca să mă pot cunoaște pe mine, de fapt ca să am timp pentru asta.

###

urma dă semne de trezire și mă bucur ca un puștan care nu tușește cînd trage prima țigară alături de tovarăși. pe liziera pădurii mai sunt și alte grupuri de îndrăgostiți care se plimbă alene și un aer de siguranță ne învăluie pe toți. am visat orașul, sumbru, lipsit de muzică, l-am visat aproape de parcă mi-aș aduce aminte dintr-o altă viață, un oraș-închisoare pentru mine și viața mea și lucrul ăsta mă face să mă simt puternic și stăpîn, protector față de fetița din brațele mele cu ifose de prințesă.
-visătorule, ce mi-ai adus din visele tale, mă întreabă ea și în mine crește dintr-o dată un întreg univers, ca un copil filmat vreme 19 ani, derulat de la început și pus pe ultrarapid.
pădurea respiră și aburi fresh ne cuprind fețele, pielea și primele noastre mîngîieri sunt căutări, sunt frămîntări în aluatul unei magii care ne-a cuprins și nu ne mai dă drumul nici dacă încep să cînte greierii. nimic nu are puterea să alunge vraja și eu îmi aprind o țigară și flacăra brichetei arde ca un licurici de zi. o pot prinde în palmă ca apoi s-o așez în palma ei, s-o iau din nou și i-o lipesc de obraz, apoi de buze. ea rîde zgomotos, fără să se ardă, apoi îmi arate orașul, strălucind în lumina apusului, dincolo de inelatul verde, ca o masă cu porțelanuri albe, pahare de cristal și tacîmuri de argint. deasupra lui zboară nori de fluturi perfect colorați și mai deasupra sunt norișori rozalii, ca niște porcușori care se rumenesc la soare, se coc și zîmbesc fericiți. par că ne așteaptă.
-lumea aceasta, răspund eu, paradisul, de parcă acum spun pentru prima oară lucrul ăsta și doar pentru o fracțiune de secundă, aproape imperceptibil ceva mă înțeapă în piept, o teamă că ar putea fi ultima dată cînd spun asta.
-seriooos, se alintă ea și orice urmă de nevolnicie din mine dispare. sunt aici, sunt puternic, luminez din interior asemenea unui cavaler care a plecat să înfrunte negura.
-seriooos, o imit eu, încercînd să fiu cît mai caraghios cu putință, ca să-i smulg un zîmbet cît un ocean vrăjit din care perlele ies singure la suprafață. în mine se încinge tot, de parcă venele mele sunt niște elemenți de calorifer. oasele-mi sunt pline cu lumină și în vintre parcă mi-a băgat cineva o cărămidă. o trag spre mine și-o sărut cu poftă. se lasă cuprinsă de brațele mele apoi se absoarbe în pielea mea ca o ultravioletă. îi țin palmele într-ale mele și-i continui liniile din palmă cu ale mele. dacă ar vrea să mă omoare cineva într-o stare de inconștiență absolută, ăsta e momentul.
-n-am putea pur și simplu să mergem pe jos pînă la ocean, mă întreabă și cuvintele ei îmi fac buzele să sîngereze. strîng din dinți pînă simt că-mi plesnește fața, apoi din pumni.
-o să mergem dragostea mea, dar nu acum. nu așa, trebuie să ne pregătim, să ne facem provizii, să facem rost de hărți. trebuie să fim deciși și fermi, dacă vrem să facem asta!
-tu nu vrei? nu vrei? n-am plecat niciodată din locul acesta și cred că nici tu n-ai plecat.
-draga mea, aș pleca oriunde cu tine, și pe lună. ori încotro vom merge dragostea ne așteaptă.
am nevoie de marfă. chestiile astea te solicită enorm și ca să le faci față trebuie să ai întotdeauna cu tine ceva puternic. ceva cum e cenușa de zbor, cea mai tare chestie pe care am încercat-o vreodată. dar pentru asta trebuie să mergem în oraș. îmi fac o ultimă țigară cu ce mai am la mine și trag adînc în piept. orașul vine spre mine.

###

nici o problemă nu trebuie rezolvată de două ori. dar uneori se întîmplă să dai greș. sunt pe strada S53 și de două ore n-am reușit nimic. pe urma am lăsat-o acasă, în apartamentul vecinilor mei, care a devenit al meu de cînd m-am ascuns acolo prima dată, pentru că ei nu s-au mai întors. de fapt problema spațiilor a fost de mult rezolvată în oraș, te poți muta oricînd, locuințe sunt peste tot. fie părăsite pentru altele mai bune, fie că proprietarii lor au dispărut. în oraș cele mai cunoscute metode de dispariție sunt jafurile, de obicei noaptea, la fel ca și disputele între bande. urmează apoi infectările cu virus, care aduc lunar peste 200 de locuințe spațiului public, apoi sunt accidentele, bolile incurabile, sinuciderile. aproape trei milioane se învîrteau pe cerul de deasupra orașului, în lumea veșniciei, făcînd corp comun cu ceața veșnică și smogul care ascunseseră cerul de deasupra. erau atît de puțini cei ce reușeau să vadă luna în realitate încît pe drept cuvînt era un act de curaj.
da, orașul nostru are cimitirul deasupra. după primul crack attack, crematoriul a funcționat aproape nonstop. oricum era ar fi fost nasol. atît descompunerea cadavrelor cît și fumul produs de incinerări făcea aerul irespirabil. cred că suntem singurii din univers cu cerul acoperit de moarte, suntem singurii care comunicăm cu morții, cînd respirăm, deși nu avem nimic să ne spunem. și mai suntem unici prin ceva. suntem cu toți convinși că ne putem elibera prin moarte. pentru că numai ajunși în cer putem scăpa din orașul acesta blestemat.
chestia asta este de fapt cel mai trist lucru. cumva ne-am obișnuit și lucrurile au intrat în rutină. moartea unui cunoscut nu mai afectează pe nimeni după ce am văzut ce am avut de văzut. lumea e mai degrabă înspăimîntată de foame, de faptul că nu va mai putea vedea vreodată cerul senin, marea sau alte locuri, munții. oricine de aici s-ar oferi voluntar pentru siberia, numai ca să schimbe peisajul. oricine de aici ar omorî un om dacă i-ar pune mîna pe umăr noaptea pe stradă. chiar și eu, deși mie-mi repugnă moartea. îmi repugnă pentru că e neant, pentru că este dincolo de lucruri și mai ales dincolo de vicii. eu nu vreau să mă las de fumat, ba chiar am nevoie de asta ca să pot trăi. pentru că un viciu împinge la altul și cel mai mare viciu al meu este viața.
nu m-am dus la serviciu noaptea asta. am nevoie de marfă. cenușa de zbor o vînd de obicei rușii, dar peste ei n-am reușit să dau pînă acum. probabil că ei sunt cei care se împușcă în partea de nord a orașului, unde probabil dimineață vor zăcea pe astfal cîteva zeci de cadavre. carne proaspătă pentru cei care vor risca să fie împușcați ca să fure vreunul. probabil colegii mei fac bani frumoși în noaptea asta. nu-mi pasă. eu am nevoie de afurisita aia de cenușă de zbor și o apuc pe strada S54. peste două străzi voi ajunge în cartierul asiaticilor unde cu siguranță voi da peste un japonez de la care să iau marfă de calitate.
cenușa a apărut acum vreo jumătate de an. se spune că tot de hakeri e făcută dar că probabil a fost un fel de eșec, pentru că e inofensivă. evident că e ilegala dar cui îi mai pasă în haosul de aici. fiecare se descurcă cum poate și eu am descoperit chestia asta și mă ajută esențial în demersul meu de a-mi trăi viața așa cum îmi place. nu dă dependență, dar după ce-ai încercat o dată, nu te mai lași. e prea bine ca să mai vrei altceva. o a dracului de dependență psihică, la fel ca aia de sex sau de viață. cine-a spus că viața e cel mai puternic drog nu s-a înșelat. nu-ți vine să te lași nici dacă-ți pierzi potența. ba chiar povesteau unii că la ce mortalitate avem în orașul acesta, avem cea mai puternică voință de a trăi. evident, cei care încă pot să spună asta cumva.
la intersecția dintre S56 și V57 a fost probabil un atac, cel mai probabil un jaf. sunt două mortăciuni. cumva e dreptul meu să le perchiziționez și să le încarc în camionetă, chiar dacă nu sunt de serviciu și nu am paza cu mine. în mod normal, nimeni nu se ia de cei de la salubritate. trăim totuși într-o comunitate și cineva trebuie să se ocupe și de mizerie. e nasol că sunt singur, de obicei nu încarci singur cadavre și asta poate da de bănuit. dar cadavrele sunt ale unor japonezi și nu sunt făcute profesionist, par opera unor novici. probabil ceva puștani disperați care n-aveau suficienți bani de marfă. sunt destul de departe de barul care se vede la vreo o sută de metri mai încolo și unde, probabil, își făceau ăștia veacul. nu e nimeni pe stradă dar am ochii în toate direcțiile ca nișe lunete. și arma pregătită.
mă aplec peste primul, cadavru, ceva îi iese din buzunarul de la piept. e portofelul. ce dumnezeu, ăștia i-au căsăpit și n-au luat nimic? îi interesa altceva? e vreo răzbunare la mijloc? am înhățat portofelul și nu mă abțin, mă uit în el. doldora de bani, plus vreo zece pliculețe. caut și la bocanc, unde de obicei se ține marfa scumpă. primul n-are nimic, trec la al doilea. se dechide ușa barului și se aude zgomot. voci. îl caut direct la bocanc și sper să am noroc. am. cineva strigă spre mine și nu aștept să înțeleg ce spune. sar din prima la volan și apăs tare în accelerație. o zvîcnitură în omoplat și ceva ascuțit care vrea să intre în mine. e durerea, dar n-o las înăuntru. gloanțele șuieră pe lîngă mașină și-mi spun ce voia tipul ăla. mă uit la rană, curge puțin sînge. trece. cotesc pe V55 și sunt un om realizat. am cel puțin 15 grame de cenușă și un drum liber în față. liber ca pasărea cerului sunt gata să-mi iau zborul.

###

suntem pe plajă. o plajă mare, imensă, cu multe umbreluțe colorate. cerul e albastru, o nuanță de albastru cum n-am mai văzut niciodată. un albastru care nu există. eu mă prind de un pescăruș și prin ochii lui văd totul, ca și cum aș privi în mine. în mare înoată copii cu colace roșii, verzi, galbene, roz. e și unul cu colac kaki, probabil ăla o să se facă militar, cîndva. o pereche de fese drăguțe se unduie pe direcția privirii mele, și se lipesc de un tip în șort portocaliu. mi se par caraghioși tipii care au șorturi portocalii și îmi dau seama că îmi doresc și eu unul. de fapt, am și eu unul. la stînga e pădurea, impunătoare ca un animal preistoric, freamătă pînă sub orizont. în dreapta e viermele inelat format din patru coline joase, culcușite sub iarbă ca mîțele în blană și dincolo e orașul, strălucitor ca o sticlă de absinth în lumina celui mai pur răsărit de soare.
-visătorule, ce mi-ai adus din visele tale?
vocea ei mă umple, sunt atît de plin de viață, ca o gaură neagră plină cu viaţă şi tot ce este viaţă mă străbate ca o forţă care ordonează planetele într-o poveste nesfîrşită de dragoste. simt că sunt atît de plin de viață încît de fapt afară e noape dar e lumină ca ziua și soarele e de fapt luna arzînd ca viața din mine şi eu atît de plin de viaţă încît mii de insecte îşi aduc morţii la mine şi cred în minune. și simt cum din umăr viața curge în nisip și din nisip ies apoi chipuri de oameni care cîntă oda bucuriei, și eu sunt fericit și nu pot să-i spun nimic altceva.
-lumea aceasta, iubito, paradisul. doar pentru tine.
mai trag un fum adînc și apoi îi dau și ei unul și cînd suflăm suflăm unul spre altul și fumul se pune pe fețele noastre ca niște măști care ne strîng. pe peretele din față e tabloul cu marea, nici n-aș fi știut cum arată dacă nu vedeam undeva. umărul mă doare dar nu, nu pot lăsa durerea să intre peste dragoste. podeaua, veche, murdară, s-a mînjit acum de sînge. și ea poartă sîngele meu pe picioare ca niște dresuri roșii. suntem gata să plecăm de aici. mai trag un fum și ne unim visele. un iaht se vede în larg, o barcă e gata de plecare.
-știi ce ți-am mai adus din visele mele?
-ce iubitule?
-un vis nesfîrșit dragostea mea. un vis care nu se mai termină niciodată.


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!