I-a fost dor, și acum nu mai știe de ce, să ajungă în orașul copilăriei și tinereții sale. Poate să-și mai aducă aminte de vechii prieteni. Sigur, cei mai mulți, au murit. Dacă va mai fi vreunul în viață, n-ar avea cum să-l recunoască. Va da o raită și prin cimitir, le va căuta mormintele și le va aprinde, sub cruce, câte o lumânare. Asta să fie în locul întâlnirii de șaptezeci de ani de la terminarea liceului. Va aprinde câte o lumânare și la crucile profesorilor, pe care le va mai găsi.
Ce se va fi întâmplat cu locurile de veci ai celor din familie? Nu știe să mai fie cineva care să fie interesat de ele. După știința sa el, cel mai mic din familie, este singurul supraviețuitor. N-a mai crezut, în ultimii patruzeci de ani, pe când ispășea condamnarea pe viață pentru crimă multiplă, că va mai ajunge vreodată, liber, în orașul său. De fapt nici nu și-a dorit-o în acești ani.
Nu i-a fost, în acest timp, dor nici de părinți, nici de soție, nici de cei câțiva veri. A vrut să-i uite, și i-a uitat definitiv. Sperase, în primul an, și apoi încă în câțiva, că cei din familie vor întreprinde cercetări, se vor zbate pentru el, pentru a-i fi dovedită nevinovăția, pentru a fi prins adevăratul criminal. Dar nu, niciunul n-a mișcat nici un deget. Niciunul nu l-a căutat vreodată la pușcărie, niciodată n-a primit vreun pachet. I-a dispărut din amintire tata, apoi și mama. Dacă, printr-o minune, ei ar mai trăi, el n-ar mai avea cum să-i recunoască. Știe doar că a avut părinți.
Și-l aduce aminte doar pe bunicul. Își aduce aminte de fiecare cută a feței sale, de fiecare șuviță rebelă a părului său alb, de ochii blânzi, dar pătrunzători, și, mai ales, de glasul său, de ultimele cuvinte pe care i le-a auzit:
- Nimic nu poate fi adevărat din ceea ce s-a spus aici. Copilul acesta în viața lui n-a omorât, măcar, o muscă. Dați-i drumul!
Mâini hulpave l-au apucat pe bătrân de haine silindu-l, cu greu, să se așeze pe scaun. Da, chipul bunicului i-au înseninat multe nopți. Nu doar acele vorbe l-au alinat, din când în când, ci și altele care spuneau de o capră și iezii săi ori despre un cal năzdrăvan ce mânca jeratic. Vocea aceasta și-o amintea deși nu credea că ar mai putea, de-ar ieși vreodată, să deosebească capra de cal. Și iată acum a ieșit, dar nu-i folosește la nimic. Aceleași gânduri îl bântuie, ba mai rău, vede imagini pe care nu le-ar putea tălmăci în cuvinte. Și lipsa celor patru pereți îl sperie, acum poate face mulți, foarte mulți pași și nu dă de ei.
Și, printre atât de mulți oameni, iată, o figură foarte cunoscută!... N-are cum să se înșele,…este bunicul. Stă și se uită mirat la el. Doamne, cum de nu s-a schimbat, de fel, în tot acest timp? Doar hainele, prea largi, par a nu fi ale lui. Ar vrea să vorbească, să-i zică ceva, să-i sară la piept, dar… de ce nu poate? Parcă începe să simtă în gură gustul ciocolatei pe care sigur i-o va da, ca întotdeauna când se întâlneau, în îndepărtata sa copilărie. În minte îi apar capra, iezii și calul așa cum sunt ei, de parcă niciodată nu i-ar fi confundat. Dar totuși… cum se poate? el a murit demult. Dacă ar mai fi trăit un an, doi, după ce el a fost încarcerat, desigur i s-ar fi redeschis procesul și, cine știe?... Dar ochii nu-l pot înșela,… trăiește,… se uită la el,… iată-i acum și zâmbetul inconfundabil
Acolo, în fața vitrinei l-a găsit noaptea, iar dimineața întins jos, pe trotuar. Înainte de a răsări soarele s-a împiedecat de el un polițist. L-a zgâlțâit de câteva ori pentru a-l trezi, dar în curând și-a dat seama că trupul bătrânului este inert, doar pulsul slab arăta că mai trăiește. De abia după o oră a sosit salvarea chemată. Între timp s-au adunat câțiva trecători matinali. Unul dintre ei zise:
- L-am mai văzut pe bătrân aseară, a stat mult timp, nemișcat, privindu-se în oglinda din vitrină.