Crăiasa zăpezii
de Sergiu Someșan

Paula Dodoloi a suferit atunci când a murit bunica ei așa cum suferă orice nepoată când îi moare bunica. Dar Paula mai avea un motiv de suferință, fiindcă știa ce avea să urmeze. Bunica ei fusese moașa satului și pentru că în ultima vreme îmbătrânise și își cam pierduse din puteri, o lua cu ea pe Paula ca să o ajute. Și Paulei îi era frică că în cele din urmă oamenii se vor obișnui așa de mult cu ea asistând la nașteri, încât în cele din urmă îi vor propune ei să devină moașa satului.
Prima dată, Paulei i-a fost teribil de frică: cum să asiste ea la naștere tocmai pe moașa satului, chiar dacă era bunica ei? Dar norocul ei era că Buna ei o cunoștea bine și nu o punea la lucruri grele, ci doar la mărunțișuri: dă, fată, prosopul ăla de acolo! Mai spune-le oamenilor să mai pună niște lemne pe foc! Să mai încălzească niște apă, că o să ne trebuiască ceva mai încolo!
La cazurile mai grele chemau salvarea din Iași, pentru că uneori copilul venea așezat invers și era nevoie de operație cezariană, care nu se putea face decât în spital.
—Nepoțică dragă, aș putea să scot și eu copilul din pântecele mamei, dar chiar dacă el ar trăi, mama lui sigur ar muri, că oricât de bine aș coase eu burta înapoi, niciodată nu aș ști cum să fac ce trebuie. Și nici nu am cele trebuincioase.
Așa că ea se ocupa numai de nașterile normale, iar pe cele mai complicate le trimitea la spital. Asta nu era greu de făcut în cursul anului, dar iarna erau probleme fiindcă intrarea în sat se făcea printr-o vale îngustă, numită valea seacă, iar aceasta chiar era seacă tot anul. Doar când ploua se mai aduna puțină apă pe fundul ei, dar nu incomoda pe nimeni fiindcă niciodată nu trecea mai sus de genunchi și oricum într-un sfert de oră se scurgea ca și cum nu ar fi fost.
Mai greu era iarna, când începeau viscolele și naiba știe cum băteau vânturile, dar adunau nămeții pe fundul Văii Seci până treceau de înălțimea unui stat de om. După o vreme, viscolul se potolea și în cele din urmă oamenii, neavând ce face, se apucau, care cu lopeți, care cu sănii, să mute zăpada din Valea Seacă, fiindcă aveau nevoie să meargă la cumpărături și, ca de obicei, autoritățile uitau de ei, îi lăsau la urmă de tot.
Toate au fost bune și frumoase și chiar începuse să-i placă să asiste la venirea pe lume a atâtor copii, iar primul lor țipăt, semn că erau sănătoși și plini de viață, o făceau să mai uite de problemele lor.
Ba chiar în una din zile, când bunica ei nu s-a putut ridica din pat, cum stătea și la marginea satului, i-a explicat prin telefon ce să facă și aia a fost singura naștere la care a asistat singură. S-a simțit mândră și puțin înfricoșată, dar s-a jurat că nu mai face asta niciodată.
O altă problemă a apărut într-o iarnă cu niște viscole de păreau că nu se mai termină. Și chiar atunci au apucat-o durerile facerii pe Florica Amăriuței.
Ea ajuns prima și fiindcă știa ce o să ceară bunica ei, le-a pus pe femeile casei să facă focul în cămin, să pună apă la fiert și să pregătească prosoape curate.
De Florica însă nu s-a atins, iar bunica ei, după ce i-a dat pe toți afară din odaie a dezbrăcat-o până la brâu, apoi, după ce a pipăit-o puțin, a spus încet, să nu audă Florica:
—Avem necazuri, Paula!
—De ce? a întrebat tot în șoaptă fata.
—Fătul e așezat invers! Du-te și spune-le să cheme repede salvarea!
Paula s-a dus și le-a spus celor ai casei ce să facă, dar toți au dat din umeri:
—Acu’ a venit moș Trașcă de la intrarea în Valea Seacă și a zis că troienele sunt de cinci metri. Nici tancurile nu pot să treacă, apăi o salvare…
Când Paula a venit și a spus bunei ei veștile cele rele, ea, care era de obicei atât de optimistă, și-a prins capul în mâini și a început să se gândească, și murmura ceva ce părea a fi un descântec. De fapt, era Tatăl nostru, și-a dat seama Paula, când s-a dat mai aproape.
Florica și-a dat seama că e în neregulă ceva și a început să plângă:
—O să mor, dadă Aglaia, nu-i așa? Și eu, și copilul…
—Taci, fată proastă, că atâta vreme cât îs eu aici nu moare nimeni!
A ieșit cu Paula după ea în bucătărie și le-a dat celor de acolo câteva ierburi, să facă pentru Florica un ceai.
—Valeriană și roiniță, nimic mai mult, a spus ea Paulei. Ajută și la durere, și la dilatare.
S-a întors către gazde și le-a spus:
—Trimiteți repede până la Tudorache vânătorul, să vă dea câteva linguri de untură de bursuc. Știu sigur că are.
Tânărul soț al gravidei a ezitat:
—Păi stă tocmai în capătul ălalalt al satului. Până acolo ne mănâncă lupii, că au început să umble pe ulițe de parcă ei ar fi stăpâni, de când cu viscolul ăsta.
—Ei, a zis liniștită bunica Paulei, dacă nu puteți merge după untură de bursuc, atunci măcar scoateți-o pe Florica afară în viscol!
—Și cu ce ajută asta? a întrebat năuc viitorul tată.
—O să moară mai repede și măcar nu o să se mai chinuie atâta! a spus aspru dada Aglaie.
Tânărul soț a plecat prin vecini, a mai adunat câțiva bărbați și, care cu lanterne, care cu făclii, au pornit spre casa vânătorului și cam într-un ceas au venit cu un borcan de untură înapoi.
Bunica Paulei l-a pus la încălzit într-o oală cu apă și, când a crezut ea că s-a înmuiat destul, a luat câte un pic pe vârful degetelor și a început să maseze pântecele umflat al fetei.
—Ajută-mă și tu, că trebuie să se moaie pielea ca să putem întoarce fătul cu capul în jos.
—Se poate face așa ceva?
—Mama mea a făcut-o, așa că ar trebui să o pot face și eu. Tot ce trebuie să ai grijă este ca atunci când pielea se înmoaie să întorci copilul cu capul spre cordon, că altfel nu mai primește sânge prin el și moare asfixiat.
După un timp care i s-a părut nesfârșit Paulei, i-a luat mâna și a pus-o pe capul copilului. Pielea se făcuse atât de moale, încât aproape putea simți copilul ca și cum ar fi fost sub o bucată de pânză mai groasă. I-a dus apoi mâna mai jos și i-a zis:
—Uite, se simte și cordonul, așa că în partea asta trebuie să îl rotim. Ajută-mă!
A ajutat-o, deși avea impresia că bunica ei se putea descurca foarte bine și singură. Când i-a spus asta, bunica ei a răspuns zâmbind:
—Sigur că mă descurcam și singură, dar trebuie să înveți și tu, nu?
—Eu de ce să învăț? a întrebat Paula uimită.
—Pentru că eu nu voi trăi veșnic, draga mea nepoată. Aș vrea, dar știi bine că nu se poate și toți murim, până la urmă.
Paula a dat să nege hotărâtă că ea nu vrea să fie moașă, că e prea mare răspunderea și că ea are alte planuri de viitor, dar chiar atunci capul copilului a alunecat parcă de la sine la locul lui în burta mamei. Pe urmă nașterea a urmat normal, iar Paulei i s-au umplut ochii de lacrimi când a auzit primul țipăt al copilului.
Nașterea este un lucru normal, dar de data asta a simțit și ea că a ajutat cu adevărat la venirea pe lume a copilului și pentru prima dată a simțit o bucurie mai presus de ea.
Dar tot nu voia să devină moașa satului, așa că atunci când bunica ei a murit, a anunțat pe toată lumea să se descurce cum o vrea, fiindcă ea nu are de gând să devină moașă, așa că în cele din urmă oamenii au găsit pe altcineva, din altă comună, care avea și școala de moașe făcută. Au plătit-o bine și s-a mutat la ei în sat cu tot cu familia.
Toate mergeau destul de bine pentru moașa cea nouă, numai că oamenii erau nemulțumiți de ea pentru că la mai mult de jumătate din nașteri vedea greutăți care nu erau și mereu chema salvarea.
Și exact cum a prevăzut Paula, într-o iarnă s-a întâmplat dezastrul. Valea Seacă era iar înzăpezită, că nu au putut să treacă nici măcar cu un transportor blindat să o ducă pe Maria lui Tudorică la maternitate.
Era zece seara și se pregătea de culcare, fiindcă viscolul troienise totul în jurul casei ei, când a auzit bătăi puternice la ușă. A avut o presimțire că se întâmplase ceva rău și a avut dreptate. Tudorică, soțul Mariei, era la ușa ei cu ochii în lacrimi:
S-a trântit în genunchi și i-a cuprins picioarele, acolo în pragul ușii, și a spus printre lacrimi:
—Paula dragă, te implor salvează-mi nevasta, fiindcă fără tine moare!
—Păi stai puțin, a spus Paula, care era în cămașă de noapte, moașa nu a venit?
—A venit, a spus Tudorică, dar stă și plânge lângă nevastă-mea, fiindcă nu știe ce să facă.
—Păi de ce? a întrebat Paula, că doar e moașă oficială, a făcut școală.
—A spus că așa ceva nu a mai întâlnit!
„Păi și eu de unde dracu’ să întâlnesc?” s-a gândit Paula, dar ca să le dea o speranță, a spus că o să vină și ea, numai să se îmbrace. Până atunci, să se ducă cineva la Tudorache vânătorul, să vadă dacă mai are untură de bursuc și să caute la cineva ceai de roiniță și de valeriană, că ea nu are deloc.
Cu Tudorică mai erau câțiva tineri care au plecat care încotro ca să facă tot ce le ceruse fata.
Paula și-a căutat cea mai groasă haină de blană pe care o avea și, când a ieșit din casă, a văzut că niște băieți o așteptau cu o sanie, iar după ce au văzut-o urcată, au înfofolit-o în cergi groase de lână, fiindcă Tudorică stătea destul de departe și nu voiau să ajungă acolo înghețată. Ai lui Tudorică erau oameni avuți și aveau toată curtea luminată ca de sărbători:
—Doamne, Paula, parcă ai fi crăiasa zăpezii, a spus mama fetei văzând-o cum coboară din sanie, înfofolită în haina de blană. Să dea Dumnezeu să ne poți ajuta pe cât ești de frumoasă!
A intrat în camera unde era Maria și a găsit totul pregătit: camera caldă, apă caldă din belșug, prosoape curate, numai că atât moașa, cât și gravida plângeau de le sărea cămașa pe ele.
După ce și-a încălzit mâinile, a fost nevoie de o simplă palpare ca să își dea seama că era aceeași problemă ca și data trecută: fătul era așezat invers.
Mai întâi, le-a liniștit pe cele două femei, pe moașă și pe gravidă, și le-a spus că dacă vrea să le ajute, are nevoie de ele să fie liniștite și optimiste.
Cei din familie au găsit undeva roiniță și valeriană, au făcut ceaiul, iar Paula a pus untura de bursuc la încălzit. Când a socotit ea că s-a încălzit destul, i-a dat gravidei să bea ceaiul, apoi a început să-i maseze pântecele. „Capul spre cordon, altfel copilul nu mai primește sânge și moare” Pentru asta, trebuia să afle care este spatele copilului, pentru că buricul pe unde intra cordonul se afla în partea opusă, așa că în cele din urmă, după ce a pipăit și masat minute întregi abdomenul gravidei, s-a hotărât și, cu mișcări largi, a început să întoarcă fătul. Treaba mergea foarte greu, de parcă copilul s-ar fi încăpățânat să rămână în poziția în care se simțise atât de bine și de apărat timp de nouă luni.
—Trebuie să lucrăm amândouă, i-a spus ea moașei. Așa, prin mișcări circulare până se desprinde și apoi îl putem aduce cu capul în jos. Ajută-mă, fiindcă în cele din urmă, cândva, va trebuie să te descurci singură.
Moașa a început și ea să maseze pântecele și greu, și încet la început, în cele din urmă copilul a început să vină în poziția normală pentru naștere.
Moașei parcă nu-i venea să creadă ce se întâmplă:
—Pe noi nu ne-a învățat așa ceva la școală.
Paula a zâmbit:
—Știu că nu v-a învățat așa ceva. Mi-a zis și asta mie Buna, înainte de a muri. Ea mi-a spus că la spitale în astfel de situații se face operație cezariană.
Mai aveau câteva mișcări și copilul va ajunge în poziția corectă, și Paula a precizat:
—Ce a uitat să vă spună la școală este că uneori nașterile se mai întâmplă și prin sate îndepărtate sau prin văi din munți, unde nu sunt spitale și nici instrumente cu care să poți face o cezariană.
După încă cinci minute, capul copilului s-a ivit și Paula i-a spus tinerei mămici să împingă cu toată forța.
Fetița, că fetiță era când s-a văzut afară din locul călduț în care fusese până atunci, a început să țipe din toate puterile, făcându-i pe toți din încăpere să zâmbească bucuroși.
Paula i-a tăiat și i-a pansat buricul fetiței, apoi a pus-o la mama ei în brațe. Copila a început lacomă să-i caute sânul mamei și a început să sugă.
Paula s-a spălat pe mâini, s-a șters bine și a oftat bucuroasă: fără ea ar fi fost cu două suflete mai puțin pe lume.
Tudorică, bărbatul lehuzei, i-a sărutat mâinile și a spus:
—Dumnezeu te-a trimis la noi în noaptea asta: pentru noi, fie vară, fie iarnă, vei rămâne în veci așa cum te-am văzut coborând din sanie: Crăiasa Zăpezilor.
A ajuns acasă, a pus lemne pe foc, apoi, după ce s-a făcut cald, s-a urcat în pat și și-a zis singură zâmbind ironic: Noapte bună și somn ușor, Crăiasa Zăpezilor!
A crezut că toată lumea a uitat de vorba lui Tudorică, dar s-a trezit că porecla asta a prins și, chiar dacă se simte uneori caraghioasă în plină vară să fie strigată așa, toată lumea îi zice Crăiasa Zăpezii. Și nu e nici urmă de ironie în vocea lor: fiindcă Crăiasa Zăpezilor este de aici, de-a lor, pe când Iașiul cu spitalele lui, la 40 de kilometri.