agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 279 .



În căutarea timpului
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [cristan ]

2024-03-08  | [This text should be read in romana]    | 




Darie mezinul familiei era de două săptămâni în tabăra militară a șantierului, tatăl său era comandantul oștirii având grad de colonel. Zilele departe de a fi monotone aveau un farmec aparte ca și cum mediul înconjurător ar fi revărsat asupra copilului o liniște adâncă.
Orașul rămăsese departe cu tumultul său cotidian
Băiatului de doisprezece ani nu-i păsa de urbea din care evadase și nici nu-i era dor să-și revadă mama în fața căreia se simțea înfrânt. Îl înăbușea cu iubirea ei exagerată. El se simțea bine aici, la munte, liber să zburde, fără să-i pese de ceva.
Nu era de acord să revină acasă. Tatăl însă simțea altfel depărtarea, în inima sa exista o adâncă frământare.
Dar cum să-și împace fiul cu gândul plecării? Nu dorea să-i întrerupă bucuria vacanței.
Tatăl dimineața a văzut lucrurile altfel. Avea de îndeplinit misiunea de cartografiere a suprafeței muntoase ce includea și golul alpin de deasupra taberei.
‒Vrei să mă însoțești, și-a întrebat fiul?
Copilul a îmbrățișat ideea. O excursie îi surâdea. Astfel că împreună cu tatăl cu verișoara sa, Ela, dar si cu locotenenții tineri din șantier porniră sa escaladeze. Poteca folosită pentru urcare era șerpuită, ocolind stâncile. Pe zeci de metri, iarba se retrăsese ascunsă printre pietre. Distanța presupunea efort, însă, sus în poiana din golul alpin, imaginea era de o frumusețe stranie. Totuși, zăpada încă era prezentă, putând să te rătăcești sau să aluneci de pe stânci.
Băiatul, atras de o energie necunoscută, înaintă până în dreptul unei poteci unde zăpada netopită nu-i permitea să treacă, decât ocolind. Trebuia să urce, apoi să fie nevoit să coboare. O durere acută de cap îl determină să se aplece, ca și cum ar fi fost lovit. Atent, tatăl îl zări și îl strigă:
‒ Stai, copile, pe loc, nu te mișca!
Darie se opri brusc, cu mâinile masându-și tâmplele pe care le simțea zvâcnindu-i.
‒ Aici, în locul acesta, a căzut colonelul venit de la centru, vorbi părintele său. S-a aplecat să-și ridice ochelarii ce-i căzuseră în zăpadă. Nu a apreciat distanța și s-a prăbușit în hău.
Fiul, vădit marcat de durere, respira agitat, ca și când aerul ar fi exercitat o presiune puternică asupra plămânilor săi. Ela îl luă de mână și-l trase către ea. Darie tremură scurt, dar în brațele fetei se liniști.
Locotenenții din grup erau tineri ofițeri aceștia au mers înainte.Tatăl rămase cu fiul și nepoata. Un vânt ușor se abătu de parcă ar fi spulberat zăpada, iar spațiul ar fi căpătat o nouă dimensiune. Părea că umbrele stâncilor ce stăteau de strajă, se prelungeau până în dreptul unui promontoriu de gheață care separa un ocean de aer tăindu-l ca un pinten. O cascadă se termina într-un lac de pe suprafața căruia se ridicau aburi. Apa, ce forma cascada, se alimenta de sub zăpada imaculată ce acoperea alcătuirea tenebroasă.
Arhitectura platoului alpin, stâncile, pintenul apărut de niciunde și din care curgea apa, erau de o frumusețe stranie, aproape nepământeană. Spațiul pe care-l parcurseseră anterior parcă suferise o puternică transformare, ca și când ar fi nimerit într-un cu totul alt loc. Erau doar ei trei.
Cerul căpătase culoarea roșie, soarele era la asfințit. Se adunau norii, iar umbra devenea suverană. Ar fi trebuit să grăbească pașii pentru a-i ajunge pe ceilalți sau să caute un adăpost. În ghețar se aflau tăiate crevase, în care puteau intra peste noapte, dacă ar fi fost nevoiți.
Priveau stelele ce începuseră să apară, iar în jurul platoului vântul se întețise. Treptat se accentua și frigul. Pentru o minimă siguranță au intrat într-una dintre crevase. Erau intrări multiple dispuse de-a lungul promontoriului. Parcurseră lejer spațiul din spatele crevasei și, cu cât înaintau, lumina căpăta intensitate. Timpul nu mai era configurat. Stânci golite de gheață preluau deschiderea. Câțiva pași și ajunseră în pădurea ce delimita locul de unde începea șantierul. Era o altă zi.
Între pădure și șantier apăruse un luminiș. Câțiva copaci căzuți, doi brazi înalți, o potecă ce ieșea dintr-o peșteră greu vizibilă constituiau mărturia intervalului parcurs.
Simbioza timpului cu spațiul într-un ansamblu organic duce la crearea de paralelisme precum ecoul multiplicat între forme de relief contondente. Scurgerea timpului se produce în funcție de mediul înconjurător și de legea atracției universale. Astfel gândea adolescenta, impresionată de experiența trăită.
Darie nu cuteza să-și exprime emoția și se uita uimit la tatăl său care-și scutura praful de pe haine, în timp ce murmura:
‒ Nu știu, nu înțeleg cele întâmplate,spuse tatăl privind cu ochii mari cum din depărtare se apropia de ei curierul unității militare.
‒ Tovarășe colonel, unde ați fost? Toți vă caută, spuse soldatul.
‒ S-a întâmplat ceva?
‒ V-am căutat peste tot, vorbi militarul, trăgându-și sufletul. Nu este nimeni cu noi în șantier și un camion cu soldați s-a răsturnat.
Ofițerul se încruntă, privirea îi devenea fixă, temperatura corpului începu să-i crească. Tremurând, abia rosti:
‒ Cum? Când?
‒ Au luat un camion și au coborât în tabăra vecină. Pe drum, într-o curbă, camionul s-a prăbușit.
‒ De ce i-ați lăsat să plece? Cine le-a dat voie?
‒ Nu este niciun ofițer în șantier, repetă soldatul
Colonelul, îngrijorat, reluă întrebarea:
-Locotenenții care au mers cu mine pe munte s-au întors?
‒ Au plecat în urmă cu două săptămâni la cursuri, răspunse militarul, mirat că bărbatul din fața sa nu știa un fapt obișnuit. Doar de dimineață îi dăduse raportul și nu sesizase nicio schimbare în reacții.
Circumspect, colonelul căzu pe gânduri. Cum de două săptămâni lipsesc tinerii ofițeri, când de dimineață au urcat împreună pe munte? Spera ca aceștia să fi coborât de pe creste înaintea sa. Sus pe vârf rămăsese doar el și cei doi copii. Ceva sigur nu era în regulă, de parcă ar fi intrat într-un coșmar cu morți accidentale.
‒ Cum s-a produs accidentul?
‒ Doar știți, începu să curierul să vorbească, casierul a întârziat să vină cu solda, iar câțiva soldați dornici și de băutură s-au gândit să coboare în întâmpinarea lui.
Nici acest lucru nu era știut de colonel, deși toate în șantier se petreceau cu știința sa, iar acum, dintr-odată lucrurile o luaseră razna. Era puternic zdruncinat de ce afla.
‒ Camionul s-a răsturnat într-o curbă, oamenii au fost aruncați peste tot, peste copaci, continua să povestească curierul. Unii s-au lovit cu capul de pietre.
Starea de panică se instalase. Se impunea chemată de urgență salvarea. De la unicul telefon din companie care funcționa s-a apelat spitalul aflat la 100 kilometri distanță. Un val de mașini de salvare au urcat drumul, revărsându-se pe șantier să preia răniții.
Pe colonel îl așteptau zile grele, reproșuri, mustrări. Toți soldații din subordinea sa îi erau dragi, dar cel mai mult îl aprecia pe un fiu de țăran din Prahova. Harnic și ascultător, tocmai acesta era grav rănit.
Reproșurile au început de-a doua zi, când o comisie venise să ancheteze. În afara întrebărilor chinuitoare ale anchetatorilor, în mintea sa se ridicau fel de fel de dileme. Nu putea să accepte producerea întâmplării. În fața comandantului politic al unității, nu era nici o scuză că nimeni dintre cei cu răspundere nu a fost prezent în ziua fatidică. Frământările se acumulau zi de zi.
De câteva ori a vizitat locul pe unde s-au întors din excursie în acea zi, când dimensiunea timpului circumscrisă într-un spațiu determinat i-a adus pe un făgaș necunoscut. În locul respectiv a găsit brazii, a găsit copacii răsturnați, nu și intrarea în peșteră. Veștile proaste se adunau, soldatul său preferat era grav bolnav.
Nepoata sa, preocupată de a înțelege schimbarea, și-n pofida vârstei care-i ridica o mulțime de întrebări, în absența unchiului său, vizita locul, căutând răspuns.
Deși de felul său era un om blând și răbdător, zbuciumul unchiului continua. Dorea să afle și un sprijin pentru soldații internați.
Darie rătăcea, căutându-și câinele ce se îndepărta tot mai mult de șantier. Într-una din zile, câinele alergând după șoareci a găsit intrarea în peșteră. În ziua aceea copilul a întârziat să se întoarcă.
L-au căutat cu toții. Noaptea se instalase, grija creștea. Tatăl se simțea responsabil și înfricoșat de pericolele existente. Copilul însă își căuta câinele, singura sa preocupare.
La intrarea în peșteră au găsit mingea copilului și șapca sa. Atunci au înțeles că sunt pe urmele sale. Din apropiere se auzea glasul copilului, strigând după ajutor. Stâncile blocaseră accesul în peșteră. Cu eforturi susținute reușiră să le dea la o parte.
După întoarcerea de pe creste colonelul nu-și găsea locul.
În șantier, după accident era multă frustrare, erau nervi, soldații nu mai aveau răbdare, nu mai lucrau cu implicare. Începuse omului să-i fie frică de ei, iar somnul său era alungat. Noaptea se frământa, nereușind să adoarmă.
Și apoi erau și discuțiile cu nepoata sa. Acestea îl deranjau cel mai mult, îi tulburau convingerile. Ea susținea niște bazaconii, gândea el, atâta vreme cât Ela îi vorbea despre denivelări ale timpului către suprapuneri de orizonturi, în care timpul jucând un rol important este supus deformării, luând dimensiuni multiple. De asemenea, ea îi spunea despre universalitatea timpului, despre intersecțiile timpului și relativitatea spațiului toate acestea intrând în contradicție cu educația sa.
Însă nepoata nu greșea cu nimic era elevă a unui liceu de matematică-fizică unde studiul astronomiei dar și al matematicii se făcea serios și apoi adolescenta era și membră a clubului de filozofie din liceu unde timpul și spațiul se discutau intens.
Totuși, ceva era. De ce locotenenții săi cu care plecase la drum și era ferm convins de acest lucru, nu s-au mai întors? Nu era posibil ca aceștia să fi plecat la cursuri înainte de a fi escaladat cu ei versanții, doar cu ei a plecat pe munte. El le dăduse sarcina de a fotografia zona . Iar fotografiile erau pe biroul său. Lucrurile acestea nu-i dădeau pace. Mai mult, în minte îi răsunau și reproșurile politrucului:
‒ Te bag în pușcărie! A fost vina ta, ai părăsit șantierul. Cui i-ai cerut permisiunea?
Din experiența sa de ofițer călit în tranșeele vieții, știa că nu a greșit, că răspunderea nu este doar a lui. El a delegat un locțiitor care a ales să meargă cu acel camion blestemat ce s-a răsturnat. Acum locțiitorul este mort.
Vina lui s-ar putea să decurgă din faptul că în graba sa nu a întocmit un document scris, un ordin de delegare. Lipsa actului îl putea acuza. Astfel îl prindeau nopțile , iar neliniștea îl ținea captiv.
‒ Acesta să fie timpul în care am crezut, se întreba el adesea!
Urma o lungă tăcere, fără să găsească răspuns.
Fiul său nu-l înțelegea, simțea doar că este supărat, în schimb nepoata căuta să-i fie în preajmă și să-i aline supărările, dându-i adesea motive să creadă că nu se găsește în timpul potrivit. Timpul, spunea aceasta, este un conglomerat de spaime, un val nesfârșit de ispite, o alunecare continuă spre alte zări, rareori aceleași. Ideile sale nu erau simple cugetări, păreau că în ele o întreagă filozofie care curgea firesc, fiind izvorâtă din mintea ei eliberată de frica de a crede.
Nopțile deveniseră terne și se succedau identice. Însăși timpul părea să fi stagnat. Vara se apropia de sfârșit și soarta celor internați în urma accidentului nu arăta să se îmbunătățească. Trebuia făcut ceva. Frământările colonelului coborau adânc și-n sufletul nepoatei, astfel încât într-una din zile veni în fața unchiului ei și, privindu-l în ochi cu încredere, îi vorbi:
‒ Crede-mă nea Mitică, nu te mai frământa. Faptele tale sunt corecte.
Era printre singurele dăți când căuta să-i vorbească în intimitatea acestuia.
‒ Timpul nu este al nostru, este posibil să ne aflăm într-un buzunar al său și nu în cel bun. Să ne întoarcem pe platoul alpin, să căutăm promontoriul și să-l cercetăm. Poate am greșit intrarea.
Ideea era năstrușnică, de-a dreptul nebunească. Îl invita să caute un alt timp, ca și când universul ar fi avut mai multe paliere paralele, fiecare cu timpul său.
‒ Și dacă nu vom găsi, întrebă unchiul.
‒ Atunci, spuse fata, ne vom asuma timpul prezent.
A doua zi au lăsat în ordine șantierul, cu paznici destoinici și hotărâți. Vagonul închis devenea mic în urma lor, până ce s-a pierdut în zare. Avură de înfruntat vântul care creștea în intensitate și înconjura șantierul, ca și când ar fi fost hotărât să-l mute din loc. Natura dorea să-și schimbe straiele. Vântul se lovea de obstacolele din cale, le deplasa cu violență, mutându-le. Un zgomot puternic a anunțat prăbușirea vagonului în prăpastie.
Ei ajunseseră deja la intrarea în peștera care comunica cu golul alpin. Pereții stâncoși ai peșterii le delimitau pașii pe un culoar strâmt. În lipsa luminii înaintau cu greu prin cavitatea subterană, le era frig și teamă. Se auzeau sunete stranii ca și când lilieci ar fi zburat pretutindeni. Din loc în loc trecerea era dificilă din cauza stalagmitelor. Ela și Darie mergeau împreună, ținându-se de mână, iar bărbatul în fața lor le deschidea drumul și le insufla curaj.
Inimile tuturor zvâcneau. Prima geană de lumină care corespundea cu orizontul alb a venit după ce au urmat drumul urcând către întâlnirea cu ghețarul. Temperatura a scăzut și mai mult, iar promontoriul de gheață îi primea în vecinătatea cascadei transformată într-o frumoasă broderie de lumină.
Se simțeau stingheri de parcă ar fi fost vinovați de evadarea dintr-un timp obsesiv. Colonelul îndrăznea să privească însă cu teamă, dar copiii erau fascinați. Ar fi dorit să zburde, să se bucure, să spere.
Au văzut în depărtare un om care venea spre ei. Avea haine militare și purta ochelari. Era în vârstă și solid. Nu părea obișnuit cu muntele, era mai degrabă tipul de funcționar ce-și petrece vremea în birou. Nea Mitică îl recunoscu:
‒ Este ofițerul de la centru care a căzut în prăpastie după ochelari.
Nu-i venea să creadă, se frecă la ochi, dar era acel om pe care-l cunoștea. Era clar, versiunile temporale nu sunt povești. Un sentiment de bucurie îi inundă corpul.
‒ Timpul este subiectiv și aleatoriu, gândi el.
Ofițerul li se adresă:
‒ De când nu am mai întâlnit pe cineva, m-am rătăcit pe acești versanți. Și nu-mi găseam drumul. Bine că ați apărut!
Omul avea pe frunte urma unei zgârieturi care se cicatrizase.
La înălțimi mari zilele sunt scurte, iar înserarea vine repede, de parcă soarele s-ar grăbi să nu-l prindă luna pe cer.
‒ Să coborâm, le spuse cadrul militar ce se rătăcise pe munte.
‒ Luați-o dumneavoastră tovarășe colonel înainte, vorbi tatăl așteptând sa-l urmeze, ceilalți l-au lăsat pe omul de la centru să aleagă firida prin care să se întoarcă cu toți.
Acesta, grăbit, a ales o tăietură în promontoriu. Era o intrare absolut aleatoare. Cu toții au ieșit prin ea, începând să coboare. Aceeași pereți albi și luminoși, apoi pereții de stâncă, cărarea îngustă. Au parcurs întreg drumul până la buștenii răsturnați.
Se simțea aerul rece și proaspăt al muntelui. În fața peșterii răsăriseră câteva flori. Din depărtare se auzea muzică de fanfară. Au devenit cu toții atenți. Câteva mașini de teren au trecut pe lângă ei. Din spate veneau și camioane.
‒ Ce-i oameni buni, a întrebat nea Mitică.
‒ Este zi mare astăzi, a venit răspunsul. Este inaugurarea drumului. Șantierul a devenit istorie.
Muzica de fanfară se auzea tot mai puternic. Stridentă și vie. Era timpul revenirii acasă.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!