Camera ei dădea spre triaj. Un mănunchi de șine, stâlpi și cabluri o admirau, alambicat, când fuma aplecată peste fereastră ca o păpușă ruptă, când își numara amanții dincolo de miezul nopții ori când se juca de-a sfârșitul, agățată de zăbrelele puse de proprietarul edificiului doar la camera ei. Erau vechi prieteni, el doctor la spitalul unde pacienții soseau în cămăși de forță iar ea vizitator fidel, mereu surprinsă de întâlnire și mereu tristă la plecare. Îi plăcea mult doctorul, avea prafuri fine și era generos, atât de generos încât, pe lângă prafuri, i-a mai dat spre folosire, gratuit, camera care dădea spre triaj. Uneori auzea trenurile. Zeci, sute, cu călători sau cu grâne, cu mașini, cu cărbune ori cu nimic, așa cum striga ea înainte de răsărit că e viața ei. Știa acceleratul de la 12,10. Îi facea cu mâna deși traversa tot triajul în doar cinci secunde. Așa îi traversase și iubitul de săptămâna trecută camera, și tot pe la 12,10, d-aia ținea minte acceleratul. Pe blondul plin de tatuaje îl ajutase ea sa treacă dinspre patul mirosind a iubire spre geamul deschis direct spre crimă mascată în accident dar asta nu mai conta, era trecut deja. Știa și personalul de la miezul nopții, ăla care zăbovea câteva minute la unul dintre semafoarele de la intrarea în gară și călătorii aveau timp să o salute. Și ea pe ei, dar mai altfel, goală și scriind cu trupul un X perfect la geam, întotdeauna cu lumina aprinsă, să se vadă ca e majusculă și nu vreo literă nenorocită și inexpresivă. Dar cel mai mult îi plăceau marfarele: imprevizibile, languroase, romantice în scârțâitul lor de roți și întotdeauna purtătoare de noutăți. Le invidia pentru că ea mai departe de spitalul doctorului ei favorit nu ajunsese niciodată, nu era romantică și nici imprevizibilă, mereu aceleași prafuri, mereu același doctor, mereu aceeași ambulanță după mereu același amoruri vecine cu disperarea. Ochelaristul sexy care trecuse pe la ea în ultimele două nopți îi spusese, totuși, că era languroasă și îi arătase calea cea mai scurtă spre a vedea lumea: saltul în fața acceleratului. Și îi mai spusese că
fantomele există. Scumpo, fantomele se transformă în absențe eterne, fidele, insistente. Uneori sunt ele prezente iar voi, muritorii, sunteți simple spectre trecătoare, spectatori ai reprezentației tragicomice care e viața, întotdeauna aceeași dar cu distribuție diferită și final lamentabil. Pentru fantome timpul este întotdeauna acesta; pentru cei care încă se cred vii, timpul este întotdeauna altul. Ochelarii ăștia îi țin doar așa, să nu mi se vadă paloarea, transparența și nemurirea. Așa-i spusese și porni în călătoria propusă de el, fix la 12,14 în ziua următoare, iertând acceleratul pentru întârziere. E mult de atunci... Mai mult ca sigur acum trebuie să fi făcut de o sută de ori înconjurul pământului. Cu ochelarist cu tot.