Suntem săraci. Nu am putut avea niciodată un câine. Doamne, și ce mult ne plac câinii! De aceea am decis să facem cu rândul: fiecare dintre noi să fie câine câte o zi întreagă. La început am fost cam reținuți, mai ales părinții: imitau foarte prost un câine, doar câte un lătrat timid și câte o limbă scoasă rar. Eu am fost cel care intrase cel mai mult în joc, lingeam obraji, gâfâiam din nimic, zgâriam pe la uși și urinam unde aveam chef. Când toată familia a înțeles că jocul poate fi o mare sărbătoare, abia așteptam să ne vină rândul. Încă din noaptea anterioară ne scăpa câte un mrrrr ori câte un ham-ham. Mama nu se mai ocupa deloc de casă, tata chiulea de la serviciu, noi nu mai mergeam la școală... Eram într-al nouălea cer pe post de câine și de posesori de câine. Tata și mama au trecut, curând, la un nivel superior, se lingeau pe la fund și se împerecheau în mijlocul sufrageriei, ținând neapărat să fie câini în aceeași zi. Țelul meu devenise o fată din vecini, pe piciorul căreia mă suiam când ne vizita, imaginându-mi o cățea la montă. Ea râdea, eu lătram ascuțit, ai mei gemeau de plăcere, totul era fericire. Am avut trei luni de neuitat, terminate brusc în ziua în care ne-a venit o scrisoare de la primărie cum că nu figuram în acte ca posesori de animale de companie, nu am contractat veterinar pentru vaccinări și nici nu tratam bine câinii întrucât nu-i scoteam niciodată la plimbare prin cartier. Ne-am gândit o zi și o noapte cum să ieșim din probleme, distruși. Tot de la primărie ne-a sosit soluția, însă: ne-au luat hingherii pe toți în decurs de o jumătate de oră, dimineața, când am ieșit pe rând din casa ba la serviciu, ba la școală. Partea bună e că acum nu mai plătim chirie și nici mâncare..