Există o casa nebună ale cărei scări conduc spre nicăieri. Deschizi ușa și crezi că intri când, de fapt, ieși. Când vrei să ieși, însă, se întâmplă contrariul: intri. În majoritatea cazurilor nu-ți poți explica unde ai ajuns sau ce s-a întâmplat cu corpul casei în cauză, ce boală grea a clădirilor a zguduit-o de a ajuns așa sau ce forțe malefice ori jucăușe o stăpânesc. Ferestrele au particularitatea de a nu da spre exterior ci spre interior, cum îi stă bine unui loc așa pe dos ca acela. Toate mobilele atârnă la o jumătate de metru de tavan. Ca să le folosești, sunt necesare zborul, imponderabilitatea ori saltul imposibil pentru care te-ar invidia cel mai mare baschetbalist. Să iei loc pe un scaun e o aventură, să-ți iei șosete dintr-un sertar e o îndrăzneală soră cu moartea iar să te așezi la birou e mai ceva ca un antrenament reușit la bazele NASA. Oglinda e un leagăn periculos, televizorul o bombă cu ceas, biblioteca un astru rudă cu Luna iar noptierele zmeie de pal și furnir pe un cer de ciment. În casa nebună locuiește lume normală, paradoxal: o pereche de îngeri, un vampir, trei echilibriști, un astronaut, omul-ghiulea de la Circul Globus și sursa informațiilor mele despre ciudata casă, o fostă verișoară, parașută cu vocație.