În cameră, dacă este cumva prea frig, cred că unul din colocatarii pe care îi vedem pe aici a pus, deja, bruma de lemne pe foc, în vatră, dacă acum, în spatele ușiței cam răblăgite de tablă, pâlpâie un fel de foc parcă mai jucăuș, cu limbi roșietice în vatră care încălzesc întreaga teracotă, cât e de mare, și bineînțeles și cele două camere, fără separeu, care dau una în alta. Cea mai caldă este parcă bucătăria, unde se află și teracota micului arondisment de sat și unde se face, de obicei, și mâncarea de fiecare zi.
Pentru că verile se mai gătește și pe afară...
Mi se pare că înăuntru sporovăiesc cele două femei, dintre care una abia care dă în pârg, iar cealaltă bunica fetiței...
- Nu credeam că o să te întorci în sat, Iuliana... Spuse bătrâna, privind-o pe sub ochelari pe fetița de doisprezece ani, care juca acum în mâini, un ghem de lână gri, netoarsă și scămoșată, pe care i-l dăduse bătrâna, mai devreme.
- Ce vrei bunică... (Zice Iuliana.)
- Nu credeam că o să te mai întorci vara asta, în sat... Lucrurile sunt toate oable, adică drepte, dacă tu ești aici... Vatra aceasta pare mai bună, dacă și tu ești...
- Da, bunică.
- Eu chiar te iubesc, Iuliana Anghelos, și toată lumea te îndrăgește, dar tu nu știi acest lucru, pentru că ești semiautistă, așa mi-a spus maică-ta. Înțelegi anumite lucruri mai greu, chiar dacă toată lumea ți le spune... Am înțeles că ai ceva la cap pe partea stângă? Așa i-au zis mamă-tei Doina medicii. Nu prea pricepi tu prea multe cu partea stângă, care îți e puțin mai înfundată, ca și cum ai fi pus în căpătâi vată de sticlă, în capul tău acela drăguț, Iulia, vată de sticlă...
- Da, bunică. Așa le-am explicat...
- Trebuie să fii mai atentă la ce îți spun eu, altfel se supără bunica...
- Da, bună.
- Ce tot faci cu ghemul acela, de lână? Dă-l la pisică să se joace... Sau, da. Nu ți-ai adus păpușa ta preferată cu tine, de la oraș...
- Nu, bunică, pentru că sunt mare...
- Cât are fata?
- Doisprezece ani, la șaisprezece cred că mă și căsătoresc...
- Nu vorbi prostii mari. Tu nu o să te căsătorești niciodată, ci în schimb o să rămâi toată viața numai cu bunica aceasta care te iubește... De ce îți place de fapt mai mult la sat, decât la oraș...?
- Nu, îmi place mai mult la oraș, de fapt.
- Așa... La oraș...
- Chiar îmi place mai mult la oraș, pentru că este curățenie mai mare pe stradă, aici sunt pietre și e nisip mult.
- Aha... Și tu pe stradă stai? Nu stai cumva în `căși? Draga bunichii, că bunica te iubește pe tine foarte mult. Ești cea mai frumoasă fată din sat, deja, și ai abia doisprezece ani și un păr negru frumos, ca pana corbului...
- Bunică...
- Nu ești tu cea mai frumoasă fetiță, din sat? Părul tău lung îți depășește mijlocul tău de doisprezece ani, pentru că nu am lăsat-o pe maică-ta niciodată să te tundă... Să nu te măriți, că nu merită...
- Da, bunică. Nu am părul chiar atât de lung, iar țin minte că o dată m-au tuns... La oraș... Era păr de-al meu pe jos, așa cum la oraș nu sunt de exemplu nici praf și nu sunt nici pietricele, ca aici, pe uliță...
- Da, Iuliana Anghelos.
- Sunt autistă semi, dar sunt și deșteaptă... Creierul meu e unul foarte deștept, adică inteligent. Dar cam umplut pe partea stângă cu vată de sticlă...
- Da, draga mea. Aceasta știu și îmi pare rău... Haidem, la buna, să te strângă la pieptul ei bătrân. Draga de ea... Și bătrâna a apucat-o cu amândouă brațele pe fetița de aproape doisprezece ani și trei luni, întinzându-se spre ea cu trupul masiv, dar scurt, și burdușindu-și cu căldură copile la pieptul ei mai mare și lat, bucurându-se că fetița se lăsa purtată cu atât de multă căldură...
- De ce te numești tu Anghelos?? Că așa îl chema pe bunicul?
- Da, bunică.
- Așa îl chema? Zi-mi. Anghelos? Dar pe mamă-ta cum o cheamă, dacă s-a căsătorit, la oraș?
- O cheamă frumos și pe mama...
- Da... Dar ție ți-a lăsat numele ca la bunicul, pentru că mă-ta este de la douăzeci de ani, divorțată...
- Da... Rău a făcut că l-a lăsat pe tata...
- Dap.
- Mama nu trebuia niciodată, bunică, să se divorțeze, de Papa...
- Dap.
- Aș fi vrut să îi păstrez numele.
- Dar altfel, s-ar fi supărat bunică-tău mare, dacă nu mai era astăzi Anghelos, draga bunichii, lucrurile sunt mai complexe, așa cum se zice la oraș... Ce ai lucrat astăzi?
- Mai nimic. Am scris... Am început să țin un fel de jurnal, pentru că îmi place că scriu...
- Da, draga bunichii....
- Acum o lună l-am vizitat pe Papa, știi, de ani de zile nu s-a recăsătorit, pentru că o iubește încă pe mama...
- Da... O iubește...
- Și, acum, cred că o vizitează foarte adesea, chiar dacă acum mulți ani de zile au divorțat...
- Da, draga bunichii... Ei se iubesc de fapt foarte mult, aceasta e toată taina dintre ei doi. Ce păr frumos are fata bunichii... Iuliana, să știi, toată lumea te iubește de fapt foarte mult... Eu îl iert pe neica mare, dacă nu te-a adus prea mult la sat, pe când ai fost încă mai mică...
- Și eu îl iert pe bunicul, dar e bine și la oraș...
- Da...
- Strada e fără pietricele, poți ieși în sandale...
- Ești prea mică pentru sandale...
- Mie îmi place să port, pentru că am văzut că și mama poartă... Bunică, mă cam doare căpătâiul.
- Pastilele ți le-ai luat?
- Pentru cap? Le-am luat, dar simt cum vata aceea de sticlă îmi stă tot în partea stângă a căpătâiului, ca și cum aș fi împiedicată să gândesc...
- Ești semiautistă, așa ți-am zis... Dar ai mintea maică-tii și a lui taică-tu, dar și a mea și a neicuții, dar ți-a dat și numele neicuța: Anghelos...
- Da...
- Iuliana Anghelos...
- Da... Cu timpul, partea stângă a început să mă deranjeze, mi-au spus să mă apuc de scris, pentru a ajuta cumva corpul, ca să evolueze mai repede. Scriu mai bine decât vorbesc, eu aceasta am observat... De când m-am apucat de scris, e mai bine, tocmai pentru că mi-au dat de știre că sunt semiautistă...
- Dar cu bunica vorbești bine.
- Totuși mi-au spus că sunt semiautistă... Sunt timidă și tăcută, abia gândesc...
- Draga bunichii, nu îți mai fă atâtea griji, pentru că bunica te iubește. În rest, tu nu ai pe nimeni, numai pe maică-ta!
- Și pe Papa! Și Papa mi-a spus că ar fi frumos să scriu, așa mă voi dezvolta mai repede, inclusiv cu vorbitul! Mi-au spus că voi fi mai lentă, decât alți copii...
- Lasă, Iuliana, să știi că toată lumea te iubește... Vezi aceste brațe de bunică? Ele s-au format, așa, bătrânește, numai ca să te iubească pe tine... Să ții la maică-ta, chiar și la taică-tău, ei numai pe hârtie au divorțat, căci, în rest, te iubesc amândoi...!
- Papa e singur, în oraș, fără mine... Ar trebui, să mă duc, din sat, la dânsul...
- Și pe maică-ta! Să nu o lași! Să nu mă lași nici pe mine!
- Da, bunică... Dă-mi ghemul de lână...
- Da, na-ți-l.
- Vreau să văd unde duce...
- Ce să ducă?
- Vreau să văd unde duce viața și ghemul aista... Vreau să văd ce o să fie cu mine, pe mai departe... Vezi bunică? Cum se deșiră ghemul aista? Eu așa o să mă duc după el. Ia să arunc ghemul pe jos, să vedem unde duce...
- Lasă prostiile...!
- Ia să pun eu ghemul jos.
- Mă sperii, draga bunichii...
- Numai să vedem unde duce, bunică!
- Poate, chiar ești semiautistă, dar semeni cu mine, de-aia mă sperii. Căci ești o fetiță, și deșteaptă, și inteligentă, și înțeleaptă...
- Dar semiautistă...
- Da, pricepi unele lucruri mai greu.
- Nimeni nu mă iubește.
- Și eu, și tată-tău și maică-ta...
- Eu de-aia vin bunică la dumitale, pentru că totul e atât de artificial, la oraș...
- Ce e artificial?
- Fetițele. Mă invidiază... La școală...
- Că ești mai frumoasă ca ele!
- Băieții, ei îmi spun că sunt prostuță.
- Dacă ești semi-autistă, gândești mai greu!
- Dar eu am început să port săndăluțele, ca mama Doina! Căci și ea poartă!
- Draga bunichii...
- Unde duce, bunică, ghemul...
- La pisici...
- Unde?
- La pisici... Haidem, să îți dau niște zamă de porc cu potroace, căci prea mult ai slăbit, de pici de pe două picioare...
- Și niște slănină cu ceapă!
- Da... Este bugăt...
- Mi-era foame și nu știam ce am. Nu îmi dădusem seama, prea bine, că îmi era foame, bine că mi-ai spus...
- Da... Slănină cu ceapă va fi, și după aia două sarmale. Căci ești mică, mai mult nu poți mânca...
- De ce mă invidiază fetițele, de fapt? Bunică? Spuse, și puse mâna pe bucata de ceapă pe care i-o întinsese bunică-sa, rupând de ea, cu îndârjire, fără să bage în seamă celelalte lucruri pe care bătrâna i le pusese între timp pe masă.
- Cum mănânci ceapă goală?
- Sunt supărată... În ultimul timp, sunt cam supărată... Nici poftă de mâncare nu prea am... Ghemul duce mai departe, bunică!
- Unde duce?
- Mai departe....
- Dap.
- Am doar doisprezece ani!
- Dap.
- Ghemul duce unde duce, adică mai departe, și poate într-o zi voi vedea luna și soarele!
- Ce zici, Iuliana Anghelos?
- Într-o zi, bunică, Iuliana Anghelos va vedea luna și soarele, și aceasta cu certitudine! Vezi bunică unde duce ghemul de lână netoarsă? La lună și la soare, acolo duce el... Eu așa cred...
- Draga bunichii... Întotdeauna ți-au plăcut cărțile de povești...
- Ele erau cu zmei și cu tot felul de lighioane, însă ghemul acesta de lână perfectă...
- Da...
- El duce la lună și la soare, acolo merge ghemul, dacă îl întinzi pe jos! Chiar dacă eu gândesc numai cu o jumătate de minte, tot aceasta o văd. Unde duce ghemul de aici înainte.... El duce, ghemul acesta de lână netoarsă, până la lună și la soare, bunicuță scumpă ce ești... Știi unde sunt luna și soarele... Sunt departe, departe, dar ghemul acesta de lână...
- Tu să rămâi semiautistă, draga bunichii... Pentru că așa e mai bine...
- Bunică...
- Ai vise prea mari...
- Vise prea mari? Acolo duce ghemul acela... Uită-te la el, cum mă duce... Lâna aceea e de la oaie, bunică...
- Da, este lână netoarsă...
- Vezi? Are culoarea gri...
- Da...
- Dacă un copil este ușor supărat, și el este atunci gri...
- De ce ești tu semi supărată, draga bunichii?
- Nu știu... Sunt semiautistă iar copiii au ceva cu mine mereu, însă ghemul aista de lână mă iubește, pe mine, mult.
- Toată lumea te iubește, să nu crezi altceva...
- Eu mereu cred că sunt neiubită.
- Da... Asta știu, că spui la toată lumea și pe toată lumea superi și necăjești...
- Dap.
- Într-o zi, ca prin minune...
- Ce, bunică...
- Căpătâiul o să îmi fie bine. Mă voi așeza ciuci sub o stea, iar steaua aceea, în timp ce va străluci, îmi va face foarte bine partea stângă de căpătâi... Mă voi vindeca, din semiautism.
- Da, draga bunichii...
- Mă voi așeza, ciuci, așa ca într-o Biserică, pe când am fost mică, dar chiar sub o stea, de afară... Voi sta exact sub ea, sub unica stea, de pe cer... O voi ruga să nu plece, iar ea mă va vindeca atunci de semi-autism, pentru că va ști că o iubesc...
- Și vei ști că toată lumea te iubește, în schimb...
- Lasă-mă, bunică. Să mă gândesc acum la unica mea stea... Va fi doar una... Poate vor fi mai multe, totuși...
- Da, draga mea.
- De ce mă doare mai mereu căpătâiul în partea stângă, bunică?
- Ești semiautistă. De aia. Te-ai apucat de scris?
- Da, m-am apucat... Țin un fel de jurnal... Dar și ghemul aista, bunică... Îl vezi ce frumos este, pisica nu s-a apucat să se joace cu el.
- Pentru că îi prinde labele amândouă, dacă vrea să îl prindă, nu îi place să apuce lâna netoarsă... Pune-i un fel de șnur, să vezi atunci ce-l apucă...
- O deranjează lâna...
- Da, draga bunichii...
- Mă gândeam la numele meu... Iuliana Anghelos... Bunică, l-ai iubit pe Neica bunu, ai țînut la ei, mult...
- La cine...
- La copiii, la unchii și mătușile mele...
- Țîu la fel de bine, ca la tine... Sunt copiii mei, iar tu ești Iuliana Anghelos cea mai tânără făptură din casă.
- Verișorii mei sunt mai mari...
- Ești cea mai tânără și mai frumoasă, din casă, și mezina familiei.
- Da, bunică...
- Ai un păr lung și negru până la brâu, de ții stelele cu invidie...
- Ce bunică...
- Ai un păr, așa ca noaptea cu stele pe ea!
- Ce-ți veni, bunică!
- Dă laptele în foc, iartă-mă, trebuie să mă duc să îl trag la o parte de pe sobă, dar nici să apuce pisicile... Să lăsăm prostiile mari, pentru că avem multă treabă pe mâine... Du-te și culcă-te, în dormitorul din fundul casei, pentru că și acolo am făcut deja focul, ca și aici.
- Da, mă duc. Iau și ghemul de lână cu mine...
- Nu mai bine ai lua o păpușă?
- Sunt la școală, dar după cum știi, îmi plac și păpușile, creierul meu se dezvoltă mai lent, așa mi-au spus, că sunt semi-autistă și că nu știu să vorbesc...
- Numai să îți fie bine, draga bunichii!
- Ce zici?
- Cu semiautismul acela, în tine, să te ferește de Omul spân!
- Da. Bunică.
- E ca în Harap Alb, să te ferești de Spâni, în viețuca ta!
- Da. Bunică. Mă duc în spatele odăiței, iar și ghemul de lângă, cu mine, o să îl deșir și acolo pe jos, să vedem, de acolo, unde exact duce...
- Dap. Iuliana... Iuliana...
- Ce ai bunică?
- Să știi că toată lumea te iubește foarte mult.
Bătrâna se răsuci pe două picioare și o îmbrânci ușor pe fetița cu părul ca mătasea, îndemnând-o cu blândețe să o ia înspre dormitorul din spate, căci altfel nu mai putea scăpa de ea...
- Haidem, du-te... Este foarte târziu...
- Da, bunică!
- Dacă nu te-aș îndemna să mergi acum, ai sta la povești toată noaptea... Haide, mergi...
- Da, bunică! Mă duc!
Și cum fetița îi ascultase îndemnul, bătrâna se mai liniști. Și mâine, va avea foarte multă treabă, va trebui acum să se culce, și ea... ”Pe mine, cine mă îndeamnă să mă culc, treaba de mâine...” Își zise bătrâna în sine, cu însă cumpătare.
”Dacă nu ar fi fetița aceasta, pe aici, nu aș avea spor și nici cu cine să vorbesc.
M-ar ține numai animalele întreagă la minte și la cap, căci am și eu, deja, un fel de vârstă, la care nu trebuie să mai uit nimic...” (Își zise.)
Căscă încet, deja pusese laptele pe un dulap mijlociu, cu un fel de dantelă albă, pe el, care era însă puțin deșirată... Va aștepta până când laptele se va mai răci, îl va pune probabil în frigider, căci nu va putea uita să facă și acest ultim lucru, altfel pisica va da la lapte sau dacă nu va da pisica la lapte, fiind el așezat pe mijlociul dulap, se va îmbrânzi mai repede, dacă în casă este încă foarte cald, de la soba ce merge încă excelent de te încălzește pe brațe și pe spate, cu căldura ei binefăcătoare...
”Draga bunichii?” Dar, Iuliana Anghelos plecase demult, iar acum în bucătărie mai era doar bătrâna... (”Aș fi vrut să îi spun încă o dată că toată lumea o iubește, dar poate că știe deja și fata s-a pus deja în pătuc. E o fată atât de specială, că nu se vede pe ea, cât de specială este ea...) Părul brun, ca mătasea... Și un glas mai frumos decât acela al privighetorilor, însă ea nu poate vorbi atât de mult, ca ceilalți sau să fie atât de crescută, deja, pentru că este... semiautistă? Poate, ea are doar un suflet mai leneș, eu așa zic... Căci unii au suflete mai leneșe decât alții și mai lente, de rămân și pe la cincizeci de ani numai niște copiii mari... Fetița privi o clipă înspre fereastră, unde nu exista nicio perdea și pe unde noaptea se arăta și în casă, deși înăuntru lampa deja fusese aprinsă...
Puse ghemul de lângă ea pe pământ, pe podea, și îl lăsă să se ducă... ”Unde se duce ghemul, unde se duce...”, și îl privea foarte curioasă, fără ca cum să nu în casă să se fi întâmplat ceva special, cu acel ghem de lână, de fapt...
”Unde se duce ghemul de lână, unde se duce...” (Își zise din nou fetița, și căscă, privind și în continuare, adormită, înspre ghemul de lână netoarsă, spre ”drumul” care se formase, ușor șerpuitor, pe podeaua de lemn, ca și când firul ar fi însemnat ceva... Dar, ea pur și simplu nu știa ce... Era numai un fel de drum.
- Poate duce bucățica aceasta de lână nițel mai departe...
(Căscă. Privi în continuare la ghem...)
- Poate duce acest ghem până la lună și până la soare... (Sunt obosită...) Își spuse.
Căscă, din nou, și își așeză tot trunchiul în pat și se acoperi cu bucata de pătură, și ea din lână, însă toarsă și împletită frumos, vopsită cu un fel de flori de culoare albastră și verde, pe deasupra, de părea un amalgam incert de culoare, dar era bună, grea, grasă, o pătură de lână cum trebuie, ca să nu îți fie frig toată noaptea, chiar dacă ești numai într-unul din dormitoarele de mai din spate, unde soba nu arde chiar atât de bine, ca în bucătăria din casă, care este, desigur, camera principală și aceea de la intrare, unde se petrece absolut toată munca, aproape, din casă, mai ales că este sfârșit de vară și trebuie să trebăluiești ca un rândunel. Așa cum face bunica, de fapt de la un capăt de anotimp la altul, aproape de când se știe ea... Lucrează, deapănă, se ridică, aleargă în papuci, deschide porțile pentru ca animalele să se reîntoarcă, în faptul serii, în bătătură...
Poate, încă nu s-a lăsat frigul... Peste iarnă, animalele vor rămâne la ea, însă deocamdată ele se hrănesc încă din pajiște, pentru că ierburi mai sunt, până în luna lui Septembrie.
- Bunică, poate dormi? Bunică!
- Lasă-mă, Iuliana... Tu nu îți dai seama când deranjezi lumea!
- Da, bunică. Sunt autistă... Aș fi vrut să îți spune că știu unde duce ghemul de lână...
- Lasă-mă să dorm!
- Știu unde duce, înapoi în camera mea... Bunică, nu o să te mai trezesc niciodată din somn, mă duc înapoi...
- Iuliana...
- Te iubesc bunică mult, știu unde duce ghemul de lână...
- Chiar că ești autistă, draga bunichii! Lasă-mă să dorm, căci mâine am multă treabă, îndură-te de bunica!
Din ochii Iulianei a căzut parcă o lacrimă mică și s-a repezit înapoi în camera ei... ”Ghemul de lână duce la soare și la lună, bunică, aceasta aș fi vrut să pricepi... Dar mi-e atât de frică uneori să dorm singură în casă, iar atunci când aflu ceva incredibil...”
Ghemul de lângă mine visează... Și eu trebuie să visez... Absolut toată lumea mă iubește. Căci așa spunea bunica, pe când nu am deranjat-o eu... Ghemul de lângă pat, e de lână netoarsă și undeva duce... Apoi, se puse cu capul pe pernă, și în curând a adormit foarte liniștită, cu gândul la ghemul de lână netoarsă și la felul cum ulița era prăfuită și cu pietricele pe ea, dacă ești poate cumva la sat...
La țară, oamenii se pun la somn cam la aceeași oră, toate gospodăriile, în jurul orei 21. Iuliana se gândi că la oraș bunica nu s-ar fi supărat, pentru că ora de culcare e de obicei 22. Mai plânse puțin prin somn, în timp ce se gândea la ghemul de lână netoarsă și la faptul că o pisică foarte suplă i l-ar fi furat, imediat de lângă, ca să se joace cu el... Pisicii aceleia pesemne îi plăcea lâna, chiar și netoarsă, și i-l luase, ghemul, ca să se joace cu el.
Acum ghemul care stătea împrăștiat pe jos... Nu mai ducea nicăieri. O scurtă impresie, ca și o părere, pentru că Iuliana Anghelos e în pat, împrăștiată în propriul păr, ca mătasea neagră și ca noaptea... Până la mijlocul trupului ei frumos...