Dacă e marți, e zi de tîrg

Duce spre Sagna drumul acela. În fiecare zi de marți, grămadă de căruțe dau năvală pe drumeagul prost asfaltat. Cară în coșul atelajului purcei, scroafe sau porcalani buni de tăiat. La oiștea căruței sînt legați viței sau vaci cu ugerele doldora, ca să dea bine la vînzare. Se duce lumea la Obor.

Se crapă de ziuă cînd tropăie copitele cailor prin oraș. Le aud cei de la bloc, se întorc pe cealaltă parte și oftează în somnul dimineții, dulce amorțeală. Pleacă țăranii la Obor, să vîndă niscaiva animale. Cetățenii de la bloc încep a visa la vremea cînd îi trezeau cucoșii de dimineață în ograda împrejmuită de pomi de la țară. Împodobiți cu omăt, copacii erau martori la grijeala gospodarului din ziua de Ignat. Guița porcul în cotețul alcătuit din surcele și crengi de salcîm rupte de pe marginea șoselei, simțea a cuțit. Și apa clocotită din oalele gospodinelor neliniștea gîndul animalelor de la troacă. Erau cumpărați din Obor porcii, hrăniți cu porumb crud sau cu amestecătură de terci. I-a mai rămas orășeanului doar gîndul de a merge, cu noaptea în cap, la tîrgul celor care nu cuvîntă.

Paza bună...

Paznici îmbrăcați în uniforme stau de strajă la intrarea în Obor. Stau de veghe, să nu dea năvală bandiții și hoții de buzunare. Umblătura de căruțe este cu greu dirijată de meșterii într-ale circulației. „Ho, ptrru, cu tata!”, zbiară un cărăuș care are în coșul căruței trei porci, cam mititei. Scumpi godacii, cam la trej’ de mii kilu’ viu. Intră în Obor, că are voie de la stăpînire. Și se apucă de strigat. Cum și ce vinde. Are voie, de la stăpînire...

Viței și vaci

Suge, din cînd în cînd, ugerul maicăi vacă. Muge, neliniștită, animala, a părăsit grajdul unde se tolănea pe stînga cînd rumega. Acu’ are ploadă, aia mică e cam micuță și face vreo nouă milioane. De unde atîtea parale? Asta a fost prostească întrebare. Pusă de aiurea, ca să mă aflu în treabă. Doar nu aveam de gînd să cumpăr vițica. Și-mi amintesc de anii ‘86. Steaua cîștigase Cupa Campionilor. Bucurie mare pe capul romanilor. Și se juca Cupa Intercontinentală. La Tokio. Iar eu, cu nea’ Gică, om la casa lui, tăietor de porci mari și mici, mergeam la Obor să cumpărăm un purcel, nu de crescut, numai bun de tăiat. Tata îi băgase cinci mii in buzunar, o groază de bani pe vremea aceea. Și la ce crezi că s-a gîndit nea’ Gică, om cît ușa, cît excavatorul pe care îl pilota cu aere de încătăramit cu o curea albastră și șapca de Boeing 747? La o vacă! Dar avea piciorul rupt, de aceea o scosese gospodarul la tîrg. Avea și bilet de la veterinar, de la Pildești. Acu’, unde să iei vaca, acasă, să o tai? A găsit o sărmană femeie, din Secuieni, care tîra după ea o juncuță, legată cu funia, și care avea un clopot la gît, să se audă cînd se rătăcește prin imaș, sau se preumblă ca englezoaica, de nebună, prin pădure și rage dacă năvălește ursul peste ea. I-a dat 600 de lei și am tîrît juninca acasă.
Cînd a văzut-o, tata și-a făcut cruce. A renunțat la bani. Ceas greu, nu era porc și Steaua juca la Tokio. Aș fi preferat ca vițica să trăiască.

Lemnarii

Vin cu camioanele în Obor. Pline de scînduri și bîrne, de parcă toată lumea s-ar apuca de ridicat acoperișuri și turle de biserici, Doamne, iartă-mă! Scumpe leațurile, frumos fasonate. Și aranjate dichisit, clădite cu grija pe platforma mașinilor. Că nu e de ici-de colo să aduci scînduri creștinilor. Și mai au bîrne, numai bune de pus la straja casei, groase cît un braț de ucrainian născut pe malul Nistrului și învățat să lupte prin zăvoaie cu coșcogeamitea ursul. Parale cer ei, dar cine le dă? Că oamenii, de-și ridică case pe temelia lăsată de la strămoși, nu prea au chimirele pline. Se luptă și ei cu dările, scot gologanii ca să nu aibă bătaie de cap cu lucrătorii stăpînirii. Oricum, lemnul este scump, da’ se face, că nu poți ridica nici un coteț pentru păsări dacă nu ai bani, și ele sînt suflete. Darmite turle de biserici....

Omul din Trifești

Bătrîn, cu părul cărunt. Vorbește greu, cam împleticit. S-o speriat de noi, avînd legitimația în gît. Șade pe coșul căruței și învîrte un bici în mînă. Obosit e bătrînul, ce Dumnezeu, bate la șaptezeci. A venit la tîrg să cumpere niște purcei. Vreo trei, nu îi trebuie mai mulți. Că, unde o să-i crească? Are ogradă largă, ar cuprinde și douăzeci de grăsuni. Dar le trebuie hrană. Și zăvoi nu se găsește în preajmă. Ca să mai potolescă cu niscaiva ierburi. Grei și scumpi sînt purceii. Un sac de parale să ai, și tot nu-s de-ajuns. Omul din Trifești e amărît și nu prea. „Dragă domnule, și domnișoară”, își aduce el aminte că nu sînt singur, „parcă era mai bine pe vremuri. Cu sau fără Ceaușescu, cui îi păsa de el? Era bine, mata nu ai luat porc pe vremea aceea? „Ba da, îi zic eu, am luat și porc și vițică”. „Dar cînd ai dus junca acasă ai mînat-o de coadă?” „Mînat”, spun eu, amintindu-mi de Liceul Roman Vodă, unde m-am școlit ca să nu ajung la coada vacii. Era iarnă, zăpezile poposiseră pe strada cu castani și, la fundul vacii fiind, am alunecat și am căzut. Ce folos că am terminat și o facultate?
Așteaptă bătrînul trifeștean, poate or da peste el vreo trei grăsuni, mai mititei, să nu coste prea multe parale.

Lumea e în treabă

E vremea de plecat din Obor. Chemăm taxiul, omul ne-a dat cartea de vizită. Vine repejor și mirat, că de ce ne grăbim? După el, și are dreptate, gospodarii se opresc în tîrg cam preț de o jumătate de zi. Mătușile își cată de păstăile culese din grădină. Și de mere, cam verzi, dar numai bune de ronțăit. În rest, în cartier cîrciumile încă nu s-au umplut, praporiștii dorm, nu au de dus mort, și eu, pe bordură. Mă aflu în treabă.