agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 4025 .



Locul de muncă-Eternitatea
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Mushatin ]

2005-09-30  | [This text should be read in romana]    | 




Locul de muncă - Eternitatea

Poarta cimitirului Eternitatea se deschide pe la ora 7 dimineața. Cînd e sărbătoare și slujbă la biserică, intră cu pași înceți credincioșii. Dacă nu e zi de serviciu religios, cei care vin să grijească mormintele sau să aprindă lumînări la căpătîiul celor trecuți la cele veșnice apar abia pe la ora 9. E ora cînd oamenii cimitirului sînt deja sătui de treabă.
Pe stînga, după clopotniță, se află atelierul crucerilor. O încăpere prăfuită de var și ciment, cenușie, așa cum se cuvine atmosferei niciodată vesele a locului unde se odihnesc întru veșnicie mii de romașcani. Oficial, se cheamă Atelier de Monumente Funerare. Aici lucrurile nu sînt triste, e un loc de muncă la fel ca oricare altul. Șapte oameni semnează zilnic condica de prezență și se apucă de treabă. Rostul lor este să toarne ciment în gropile acelea negre, să toarne pereți de beton, borduri și plăci. Pe deasupra, mai fac suporturile în care sînt înfipte crucile și vazele din cele patru colțuri ale locului de veșnică odihnă. Dan Secară este unul dintre cei mai vechi meseriași din atelierul de la poarta cimitirului. Are 48 de ani și muncește din 1980 la făcut cavouri și cruci din ciment. „Noi, cei de aici, sîntem de meserie zidari. Treaba cu monumentele funerare e cu dichis”, spune meșterul crucer, trăgînd un fum de țigară și îndesîndu-și cozorocul șepcii pe frunte. Nu e la îndemîna oricui să lucreze cruci. Și îmi zice cum stă treaba. Mai întîi se toarnă cimentul în forme și se lasă la întărit. Două sau chiar trei zile, dacă vremea de afară e rece. Meseriașii din atelier nu țin cont dacă e vară sau iarnă, dacă e arșiță sau urlă viscolul prin gangul de sub clopotniță. Nici program de lucru fix nu au. „Nu e ca la fabrică, să vii la șapte și să pleci la trei, cînd sună sirena. Apar urgențe, oameni care vor să le termini lucrarea repede, că au și alte treburi, nu stau ei după tine”, spune Dan Secară. După ce s-a întărit crucea, devenind de piatră, începe dichisul ei. Se freacă mozaicul, că de la turnare iese aspră crucea. La fel soclul, vazele și postamentul. Se chituiește apoi lucrarea și se trece la burcedare. „Iote, mata, spune meșterul, înțelegînd uimirea mea la auzul cuvîntului. Avem un ciocan ca din acelea pe care le folosești cînd bați șnițele, și ciocănești la mînă, milimetru cu milimetru, dai fason soclului, să apară îmbuburuzat”. Apoi se dă un ultim ștaif monumentului, care e numai bun de pus de veghe la căpătîiul mormîntului.
O cruce, cu postament și soclu, plus patru vaze în care să așeze creștinii pămînt și să planteze flori de împodobit odihna răposatului ajunge cam la cinci milioane. Durează cam o săptămînă pînă să se gătească o astfel de lucrare. Și nu duc lipsă de clienți meșterii din atelier. Înainte vreme, mai puțini își făceau cavouri, se mulțumeau cu un mormînt simplu și o cruce de lemn. Dar acum, de cînd cu omenirea care pleacă prin străinătățuri, la muncă, s-au mai boierit romașcanii. Nu se uită prea mult la bani. Dau și 30 de milioane pentru un loc de veșnică odihnă încorsetat în piatră. Ar mai fi un bai. Nu mai sînt locuri în cimitir decît pentru cazuri de urgență. Explică meșterul. „Înainte veneau poporenii, mai ales cei în vîrstă și cumpărau locul de veci. Că nu știau oamenii cînd le va sosi ceasul, așa că voiau să își vadă cea din urmă casă cu ochii lor. Erau și unii cu pretenții, se tîrguiau la preț, de parcă noi nu aveam șefi. Mai mult, stăteau ciotcă pe capul nostru, să ne îndemne la lucru. Acum nu mai poate primi loc decît omul care moare. Nu-i nimic de făcut, trebuie să îngropi mortul. Dacă vrei să îți iei dinainte loc de veci, trebuie să îl cumperi de la cineva dispus să vîndă”. Se mai apleacă Dan Secară asupra soclului pe care îl burcedează cu ciocanul de mărunțit zgrumțuros fața lucrării și mă îndeamnă să mai vorbesc cu doi dintre colegii lui. Asta pentru că l-am întrebat ale cui sînt cele două motorete roșii, marcă străină, parcate cuminte lîngă un cavou. Una este a lui Constantin Tololoi. Omul, îmbrăcat cu o salopetă cînva albastră, cenușie acum de praful cimentului, învîrte de zor cimentul într-o roabă. Are motoretă pentru că e din Gîdinți și face naveta. Cum e meseria asta? îl întreb. „Cum să fie, spune omul, uite așa se face, cu mîna, cu lopata”. Apare și șeful de echipă, vorbind la mobil. Îl cheamă Cătălin Bandol și de trei ani conduce meseriașii din atelier. Îmi povestește și el cum își aleg clienții lucrările. Se uită și ei prin cimitir și aleg ce le place și după cîți bani sînt dispuși să cheltuiască. Ei, crucerii, fac doar partea asta, cu cimentul. Dacă omul vrea, de pildă, fotografii care să țină cît hăul, trebuie să apeleze la Costică Nestian, din Bacău. De acolo se aduce și marmora de Simeria. E meșteșug complicat la fotografii. Se face un negativ după poză, se învelește în niște minuni despre care pietrarii romașcani nu știu prea multe și se coace într-un cuptor. Cam asta ar fi despre ei, discuția se parec că a luat sfîrșit. Oamenii se apucă să vorbească despre lucruri serioase, ce au făcut Steaua Rapid și Dinamo în cupe.
Ceva mai încolo de atelierul crucerilor în piatră se află un fel de mausoleu. O construcție de sticlă, aflată deasupra unui cavou de marmoră albă. Pe vremuri era considerat ca cel mai de lux loc de veci din cimitir. Acolo a fost îngropat Romică Cacicovschi, dispărut de tînăr în urma unui diabet netratat. Tatăl băiatului, Jan Cacicovschi, era meșter în marmoră la cimitir. Îl cunoșteau toți cei care doreau să împodobească criptele cu plăci albe sau negre. Acolo își are sediul Gheorghe Romaniuc. Trebăluiește la o placă proaspăt scrisă, pe care toarnă apă și o așează la soare, să se usuce. Uscățiv și vînos, omul care are 70 de ani, vioi și vorbăreț, mă invită la taclale. Dar, în primul rînd, nu despre meseria lui. Mă ceartă pentru că noi, cei de la ziare, nu scriem despre mizeria din oraș. Are și o propunere către Primărie. Să se dea un ordin, ceva, ca la orele de dirigenție să fie educați copiii cum să păstreze curățenia și ordinea în oraș. El a fost prin Ardeal și a văzut ce curățenie este acolo. Și să se apuce administratorii și președinții de asociații de proprietari să muștruluiască cetățenii care aruncă gunoaiele aiurea. El e om serios și nu poate suporta atîta nepăsare. Discuția alunecă spre meseria pe care o face. De fapt, o viață de om a lucrat la Þevi, la 16 țoli, ca lăcătuș mecanic. Dar, de mai bine de 30 de ani, scrie în marmoră. Meseria a învățat-o de la bătrînul Cacicovschi. Nu numai că i-a plăcut, dar trebuia să țină trei copii la școli înalte, de unde bani din salariu? Și l-a învățat meserie și pe feciorul lui, care este inginer și îl ajuta în vacanțele de la facultate. A început să deprindă tainele meseriei și nepotul său, Vlad, elev, pentru că meseria a rămas brățară de aur.
Scrisul în marmoră cere precizie și finețe. Întîi se trasează literele, împărțite după lungimea cuvîntului. Clientul alege felul literei, 9000 de lei primește meșterul pentru scriereaunui caracter. Dar nu toate cer la fel de multă muncă. Una este să dăltuiești un I, alta un A, iar cel mai migălos este cu litera S. Are meșterul Romaniuc mai multe caractere, romanic, arhaic romînesc, caligrafic și chiar chirilic, pentru lipoveni. Dacă de pildă, trebuie să facă o completare la cuvinte scrise acum 50 de ani, respectă caracterul literelor săpate de dalta vreunui meșter care, poate, demult se odihnește într-una dintre criptele cimitirului. Are un set bun de dălți meșterul, scule pe care și le-a făcut singur, din oțel laminat. Specială este dalta vidia, singura unealtă care vine de hac granitului, piatră mult mai tare decît marmora. A săpat Gheorghe Romaniuc în tot felul de pietre. Granit, marmoră de Rușchița, de Simeria, ba chiar și în marmoră de Carrara. Mai rar în plăci aduse din străinătate că sînt mai scumpe, dar și mai bune, au grăunții mai fini și se macină mai ușor sub daltă. Aici, în Roman, marmora se găsește la magazine, costă 230 de mii o placă de 30 pe 40 de centimetri. Merge cu mine să îmi arate cîteva din plăcile scrise de mîna lui. Nu mai știe cîte a făcut, mii de litere au crestat dălțile sale. Își amintește că a tăiat mii de cruci din marmoră, cu bonfaierul, pe vremea cînd lucra cu Jan Cacicovschi. E vorba de crucile subțiri, aplicate pe lespezile cavourilor. Nu duce lipsă de lucrări, dar s-au mai rărit, că nu se mai vînd locuri de veci în cimitir. „Cam peste vreo doi ani se umple pe aici de morminte. Trebuie un cimitir nou. S-a încercat la Oborul de vite, dar acolo pînza de apă e prea aproape de suprafață. Se aude că o să se facă pe undeva, pe la franciscani”, spune meșterul și-i spune nepotului să ducă sub cupola de sticlă placa care se uscase la soare.
Cît am stat de vorbă cu Gheorghe Romaniuc, au trecut pe lîngă noi groparii. Asudați, tocmai se întorceau de la o îngropăciune. Aveam să stau de vorbă a doua zi cu unul dintre ei. Îl cheamă Petrică Condrea și are numai 26 de ani. Sînt șase oameni care se ocupă în cimitir cu înhumarea răposaților. Dar nu fac numai asta. Se ocupă și de curățenia din incintă. Cel mai vîrstă este Gheorghe Mateeș, are 41 de ani și are patru copii. Era plecat pe undeva, printre morminte, cu treabă. Nu prea are timp de vorbă tînărul gropar, dar îmi spune cîte ceva despre munca lor. Sînt angajați la Termloc, cu un salariu de 3,35 milioane de lei vechi, din care plătesc impozitele. Pentru banii ăștia sapă gropi, fac curățenie, scot oseminte și le pun în sac. Îl întreb cum vine asta și îmi explică. Nu se îngroapă un decedat deasupra altuia. Mortul mai vechi este scos din mormînt, i se strîng oasele într-un sac și se pun la picioarele mortului nou. Mărturisește că în prima săptămînă de lucru i-a fost greu, nu era obișnuit cu bocetele rudelor îndoliate, dar s-a obișnuit, nu le mai bagă în seamă. Pe lîngă asta, munca e grea. Uneori, ca să sape o groapă, le ia o zi întreagă, dacă e pămîntu tare trebuie să dai la tîrnăcop. Alteori au urgențe, se înghesuie morții la îngropăciune și rămîn doar doi inși să sape ditamai groapa. Adîncă de doi metri, lungă de doi metri și zece centimetri și lată de 90 de centimetri.
Despre obiceiurile de la îngropare nu prea are ce să îmi spună. Doar că nu se mai păstrează. Primesc ei ceva de pomană, dar atît. La țară, în schimb, groparii sînt aleși, au un fel de breaslă și rudele mortului îi aleg, după cum se înțeleg. Uneori se dau patru găini peste groapă, se dau punți, sînt chemați groparii la praznice și alte obiceiuri, după locuri.
Continuă să dea cu mătura groparul cu carte de muncă în care chiar așa scrie la rubrica „meserie”. Cam amărît, Petrică Condrea îmi spune că ei nu au program fix, lucrează după cum este nevoie. Și nu li s-au plătit orele suplimentare. Sînt gropari cu program flexibil.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!