Eliberarea



Când orașul fusese ocupat, militarii străini îi aduseseră pe toți în curtea aceea uriașă, se gândea la ea ca la o întindere subpământeană, o vulvă destinsă din nisipuri umblătoare, deși era vorba doar despre pământul lor sleit și despre iarba gălbuie, purulentă și rară, a imașului neînchipuibil altundeva, pe el, care nu li se împotrivise o clipă, îl îmbrânciseră atât de tare încât se prăbușise în praf, trunchi putred într-o pădure a spaimei, după care încremeniseră cu toții căptușiți în uniformele grosolane de călăi, iar mitralierele lor înțepeniseră aidoma transportoarelor părăsite, pândindu-i cu ochi negri de veveriță. Din gură i se prelingea în neștire un firișor de sânge, ca o spirală nedureroasă, pătându-i gulerul boțit al cămășii cu călcătura sa furișă, și-l ștergea în răstimpuri cu gesturi neîndemânatice, hăituit de neputința lui sanguină, de trădarea corpului său bicisnic, însă umbra sângelui îi bântuia ființa fără oprire, jilavă și sărată. Namilele alea cu căști de oțel vopsite în negru îi aținteau cu uităturile sticloase ale uliilor ghiftuiți. Fusese arestat de oameni spătoși, cu haine ușoare de vară și pălării largi, ascunzându-și în tăietura pleoapelor bilele de biliard ale nepăsării lor oarbe. Erau înfricoșați cu toții, bărbații înghesuiți în curtea fără sfârșit, incapabili să-și disimuleze agonia, dar el știa către ce se îndreaptă trupurile lor muncite de soare și nu se imagina capabil să reziste întrebărilor magice și corupătoare ce aveau să-i însoțească moartea. După care fuseseră introduși în clădirea joasă și rece ca un cavou, triați și călăuziți, el fusese călăuzit astfel, în ghionți vânjoși trimiși pe sub coaste într-o inspecție de ciocane pneumatice testând trăinicia sufletului său paralizat, și în îmbrâncelile scurte, mușcătoare și grele, ale patului puștii. Încăpererea unde fusese dus era pătrată, albă și înghețată. Existau acolo un scaun cu spătar, caraghios precum un cocostârc bătrâior și îngâmfat, pe care fusese silit să se așeze, o masă cu picioare cioplite grosolan dintr-un lemn cu ape și esențe învolburate, o vână neguroasă, plină de furie, smulsă, desigur, de-a dreptul din munte, și lampa rudimentară al cărei ochi incandescent, de plită încinsă, i se înfipsese în priviri cu grația funebră a săgeții desprinse din arc. Un ofițer străin, cu trăsături imobile, îl lovise cu sete, aproape din senin. Apoi își potrivise cu mișcări calme, marionetă ritoasă a unei bestii ditirambice, uniforma cafenie, își aprinsese o țigară de foi ca un gibon pădureț și duhnitor, printre pleoapele sparte bărbatul îl spiona, îi văzuse mâinile albe căutând țigara, prinzând-o între muchiile palide ale rănii gurii sale feroce, observase chibritul și flacăra, spălându-se jucăușă în aer, rumegându-și plăcerea vetustă de muritoare, și fusese lovit din nou, scurt, în nas. Ofițerul avea probabil un inel, în fapt inelul gros al corpului său de elită, cu elitrele hidoase ale sigiliului pătrățos, și floarea metalică din care se înfrupta bondarul cafeniu al degetului străin îi sfâșiase nara, într-o fracțiune de secundă, de parcă ar fi fost brici. Un iz de tutun înțepător îl umpluse pe ofițer, un balon de aer cald luându-și în stăpânire domeniile furtive, îi dezmorțise palmele și încheieturile, drept care necunoscutul îl mai izbise odată, fulgerător și adânc, în luminile credule ale pupilei. Îl bătuseră atât de groaznic încât spusese tot și făgăduise, urlând și gemând, scuipându-și măselele stricate ca pe niște sâmburi mincinoși, scrâșnind fără voie, împroșcând cu așchii de os, măselele lingorii lui abjecte de inorog al speranței, făgăduise că va mai spune și altă dată totul. Îi dăduseră drumul, firește. Unii dintre prizonierii vulvei aceleia de nisipuri carnivore fuseseră, bine-nțeles, împușcați în zorii zilei ce urmase, priponiți de gard și mitraliați meticulos. Ghirlande țepoase din frunze deshidratate de tutun acoperiseră curajoase leșurile.
Se trezi țipând, cramponat de cleștii himerei și de gâtul lui slăbănog. Prin arcada strâmbă, despicată în două coaste sumbre aidoma unor arcane de mormânt, ce ascundea o rămășiță de ochi, durerea urlase și tăiase firul protector, maternal, al sedativului. Apoi, pe măsură ce fruntea i se îmbrobonea de sudoare, semnalul care îi măturase carnea, amestec acid de penitență și blasfemiere sau numai Hermes patologic al unor cheaguri de sânge vinovat strangulându-i țeasta, se îndepărta sleit, scufundându-i-se în creieri, cetaceu al trezirii sale monstruoase. Se sculă greoi, istovit de tăcerile profunde ce răspundeau caritabile și superficiale rugilor lui disperate, se căia și își recăpăta cu dificultate mișcările împleticite, obișnuite, evită să regăsească în luciul nemilos al oglinzii chipul desfigurat, îndoliat de cicatrici și de barba câlțoasă, soioasă, a refugiului mental într-o înfățișare de călugăr păcătos, pielea sa adăpostea mucegaiul sub nările pe jumătate înfundate de lovituri și el se sfârșea în vina stupidă a condiției precare asumate de corpul lui incapabil în fața coșmarului și a uneltelor zeloase ale torturii militarilor străini. Peste câteva minute, pe jumătate gol, înghițea o bucată de pâine aspră la pipăit, cu gust prăfos de stârv descuamat de soarele înfiorător al lămpii din camera înghețată care-i slujea moartea, și sorbea bolborosit din cana cu ceai leșios. Nu el bea, simțea asta cu fiecare celulă înviată într-un act premonitoriu și repetitiv, ca un strung bizar al împotrivirilor sale, copleșindu-l cu mila rectilinie a mecanismelor bine unse și solemne, ci trupul său, eliberat din chingile remușcării de singura visceralitate accesibilă damnaților, foamea lui pustiitoare și rea. Doar el era cel ce trădase, el vorbise, mărturisise păcatul vital al viețuirii sale mirobolante, pe când ceilalți se prefăcuseră numai, demenți, că sunt gata să cedeze, că stau la un pas de ispita colaborării cu oamenii în haine ușoare de vară, purtându-și pălăriile lor largi în imperiul umbrei și al sângerării, în schimb mințeau și erau izbăviți de Dumnezeul trufaș al unei dreptăți orbite, duplicitare. Și pe stradă, când trecea cu geanta ponosită, ducând în vintrele-i necrozate de căldură sandvișul din care se va adăpa bezmetic ulcerul lui funcționăresc, orgolios ca un gâde în fața perucilor supuse, cu hainele mototolite, pline de colbul amiezei încremenite și acuzatoare, cu pălăria cea veche, îndatoritoare aidoma precupețelor răpuse de artrite fastuoase, arhitecturale, așezată strâmb pe tigva însemnată de forceps și golașă, atunci oamenii îl urau cu tot atavismul speciei lor de rebeli mormântali, fără patos și fără oroare, aproape ca într-un ritual al năpârlirii fusese visată moartea lui, pe înserat oasele sale strâmbe și-ar putea redefini eroismul viețuitoarelor din carierele de calcar, insesizabile într-o reminiscență cultivată, creștină, dar revelatoare pentru purificările naturale, ecleziastice de-a binelea deși păgâne, ce nici nu sunt purificări, poate aspecte ale ubicuității împotrivirii lor vorace de briganzi, atunci îl urau îl digestia minților și a sufletelor împietrite, mistuind în cavernele pictate ale primitivismului salvator și redundant trupul său descărnat, de pradă care își întâlnește capcana. Vorbise. Spusese, ce-i drept, multe lucruri, taine mărunțele, estropiați ai secretului funciar, gesturile lui rătăcite pe tot corpul său chinuit, tremurul fălcilor sale lovite îi conduseseră, încetișor și dureros, pe militarii străini la adevărul banal și plin de cruzime al lipsei de importanță care îi macerase viața și care, în asfințitul tuturor sentimentelor, nu-i putea revoca moartea. De bătut însă îl bătuseră zile în șir, întorcând diminețile ceasul torturii cu degete pline de funingine și de uleiul mașinilor bizare ce le întemeiaseră puterea, îl bătuseră fără oprire, maratoniști sârguincioși ai terorii împingându-și recordul către leșin, plini de neant și silă față de lașitatea lui strigătoare la cer. Fusese bătut mai întâi cu vâna de bou. Pe spinare, pe buci, acolo unde urmele de furuncule se albăstreau, coronițe primăvăratice înconjurând sărbătorește urmele negre ale bocancilor, peste picioare, picioarele lui strâmbe și noduroase de cărăuș al unui pedigreu de reumatici. Vâna de bou trosnise în aer nerăbdătoare și cumva nedumerită, apoi se abătuse cu tandrețea șacalului peste halca de carne tremurândă a spinării, peste paftaua de șuncă puturoasă a șalelor largi, femeiești, și prinsă de poftă în caruselul hârjoanei teribile a actului aceluia neomenesc, căzuse peste omul legat cu frânghii de cânepă aidoma unei ramuri de copac plesnind colțul casei. Bătuse aerul urât mirositor al torturii, grăsuță ca o pulpă de majur și lungă precum o franzelă aurie, pufoasă în miezul ei de cauciuc și de jăratic, apoi se mulcomise în cămara flască a hoitului bărbătesc, căutând sângele de gușter al trădătorului, stropind cu el, cu sosul spăimos al fripturii desfigurate și omenești, pereții înghețați, gratiile lor de mortar vechi. Iar el simțise durerea aceea îngrozitoare, fiara aceea plină de bale, călugărul flagelant și incoerent al descăpățânării sale de rege al fricii, jubilându-i pe corp, bucățică cu bucățică, metal lichid prelingându-se într-o sudoare de cositor încins peste oasele și mușchii și clipele lui incomensurabile, grotești. O simțise și retrăia plin de tăcerea veridică a sângerărilor sublimate, profunde, chircite în agonia țesuturilor sfășiate aidoma unor cățelandri flămânzi, întâlnirea cu câmpia fără sfârșit, cu vârtejurile sărăcăcioase de iarbă gălbuie, păstoasă și pe jumătate calcinată, mirosind a urină de soldat cirotic și a rahați, câmpia morții sale definitive, a verdictului găunos și irezistibil prin care paiața sufletului său era înmormântată, intrată în piele și-n sânge ca un semn al putrefacției lui apropriate.
Pe stradă se slujea de bastonul invizibil al orbirii asumate, slab ca un iepure. Privea cerul ocupației străine cu ochii terni ai agonicului, umezindu-și chiloții la fiece încercare nesăbuită de a-și păstra luciditatea, căci trebuia să-i întâlnească pe foștii prieteni și pe foștii dușmani, iar moartea sa, acea năpârlire rușinoasă dar naturală a clanului lor de dezabuzați, li se citea pe figură, grasă și umflată precum nevăstuicile care mușcau din prizonierii covârșiți în lungi ședințe de interogatoriu ineficient și sanglotic. Gulerul strâmt al cămășii sale decolorate de soarele furios al câmpiei uriașe și de vanele spălări cu creozot, gulerul care îi despica glasul în sughițuri prelungi și practic ceremonioase de înfometat al mântuirii, îl salva de fiecare dată, baston invizibil al orbirii sale trebuincioase, furându-i atenția cu gesturile dulcege ale unei cleptomanii izbăvitoare: el trecea printre ei, preocupat, cumva visător în agonia-i lucidă și astfel evita să se lase străpuns de tăișul demonic al urii lor naturale. Fusese reprimit la primărie ca un simplu conțopist. Nimeni nu avea nevoie de dosarele alea greoaie, pline de hârtii cotropite de fraze sforăitoare, de lozinci ale soldaților. Dar voiau ca el să le lingă cizmele!, își închipuia adesea, purtat către slava impalpabilă a singurei mântuiri accesibile nouă de lucrarea fabuloasă a minților sale ostenite, doar cuvintele noii lumi i se lipiseră de inimă și gestaseră acolo, în crângul sangvin al Taborului, un puroi cum lui nu-i fusese dat vreodată să vadă. În răstimpuri, îl chemau la ei, în încăperea aceea. Ochiul de lumină bestială al lămpii se mulțumea în aste dăți să clipească binevoitor, pe jumătate complice, fiindcă el vorbea întotdeauna înainte să-l bată. Vorbea plin de cutremurare, copleșit de propria lui spovedanie, soldatul Isus despuindu-și membrele emaciate în fața soldaților ațâțați, stins în adâncu-i aidoma marilor ape păcurii ale trecătorilor morții, gol și plin de căință, pruncul sărman al noii sale vieți purta pavăza celei mai sincere salvări, a izbăvirii desăvârșite dintre toate izbăvirile lumești, atât de limpede și de incoruptibil, încât ofițerul, fumându-și pufăit țigările înfiorătoare, proțăpit dinaintea-i cu rictusul milităresc al fiarei, nu făcea decât să rânjească sardonic și să nu-l mai bată deloc. Spiritul bărbatului se adăpostise în țara mâloasă de dincolo de granițele sufletului, știa că fusese, prin riturile crâncene ale bătăilor ce-l păsuiau în ultimul ceas pe nefericitul care se dezisese, într-un anume fel, eviscerat, decantat, împărțit într-o multitudine de vibrații miraculoase, pline de îmbărbătare, însă cu desăvârșire străine ființei lui, adevăratei sale morți. Iar vibrațiile acestea joviale, tinere și purtând încântarea unei descoperiri demne de patimi cordiale, mărturiseau înfrângerea lui totală și vorba lui greoaie, îl supraviețuiau captându-i umilințele într-un fluviu invizibil, nepăsător și flămând. Nu murise degeaba, era încredințat, izbăvit, dincolo de toate ferice, chiar dacă, din preaplinul acestei revărsări de durere covârșitoare și de speranță malefică, lui nu-i puteau defel reveni aripile cristaline, demiurgice, ale beatitudinii aceleia dovedite de sfinții împilați. El doar fusese spânzurat de câte un picior, pe rând, între jerbele friguroase ale unei ape de cuțite, azvârlită cu găleata în timpul resuscitărilor sale metodice, agățat într-un cui aidoma panamalei vechi dintr-o casă potopită de organdí și pleznit bărbătește cu cureaua, izbit cu vârful bocancului în încercări lenevoase de a i se frânge cerbicia inexistentă, deșelat neglijent cu greutăți de oțel, roți dințate descoperite în brusturi și închingate fălos în laboratorul morții sale abjecte, iar centironul călăului său lăudăros și plin de dorință răpăia cu glasul mitralierelor care chemaseră mirtul calcinat al coronițelor de tutun uscat peste leșurile prizonierilor, acolo, în spatele clădirii ca un cavou unde el își spovedea nemernicia vieții sale aride, ulcerul funcționăresc și rarele lui erecții, acolo, unde el își amuza călăii măcănind, clătinându-și obscen abdomenul țuguiat și zvâcnind din picioarele-i descărnate cu patosul sinistru al broscuțelor decapitate. Când leșina, poate spre a-l ușura, miluindu-l cu scuipați serbezi printre buzele arse de tutunul iute, îi dezlegau piciorul căznit și, ca să-l învigoreze, îl spânzurau de celălalt. Amintirile lui căpătaseră cheia genetică a anamnezei. Și de câte ori îl chemau, de câte ori pășea în încăperea aceea înghețată, bărbatul devenea ecoul însuflețit al voinței lui demențiale, gelatina burlescă, scârnavă, a membrelor sale instabile, a zgârciurilor lui lichefiate. Se prelingea pe podea, în mintea lui era sigur că se prelingea precum urina prizonierilor, acolo, departe, în fața ochilor de veveriță ai mitralierelor străine, se distorsiona într-o mare de membre, se dezagrega aidoma unei ape împânzite de uleiuri și sânge, pe jumătate crital pe jumătate spută. Ofițerul nu îl mai atingea, dar ofițerul îl atinsese atunci, în felul neînchipuit al mareelor durerii atroce, iremediabile și infinite, și de aceea, la fiece cuminecătură a spasmelor sale, la oricare dintre oficierile păgâne ale terorii, himera ofițerului se întrupa în sinea-i vlăguită, ofițerul străin era prezent să-l atingă aidoma, să izbească stârnit și încrâncenat în gelatina de pe podea. Bărbatul devenise o cârpă de podele. La orele monstruoase ale hrănirii ei, bătaia își însuflețea călăii, ajutoarele dezmățului care purifica mărturisirile nemernice ale trădătorului istovit îl loveau cu vâna de bou și-i plezneau fesele cu țepușe metalice, gata să-l înghită și să-l sodomizeze, după voie. El își susținuse vina cu tărie, împăcat cu noaptea sfâșietoare care îl îmblânzea, chiar dacă ei îl chemau doar așa, din amuzament. Pe undeva, era firesc ca inima lui strivită să ocolească secretele închipuirii, numai că ecourile torturii trebuiau întreținute, curățate zelos și rearmate, ca o pușcă de vânătoare. Simbolul suprem al noii lumi a bărbatului, gheara de șoim a angrenajelor lui interioare, îl constituia frica, spaima vinovăției sale fără ieșire. Iar frica lui mormântală, doamna bătăilor sale fulgurante și pline de patosul grăitor al leșinului prelungit, se împinsese pe sine până la fruntariile apocaliptice ale unui ocean de aștri morți, de stele livide. Frica bărbatului se născuse ca un loc fără margini. Un soi de eter friguros, apăsându-i țeasta cu trăinicia cheagurilor de sânge, remodelându-i geneza bizară în gelatina de pe parchet. Lichefierile acestui cerșetor al mâniei construiseră lumea miraculoasă a brutalității pustiitoare din inima lui strivită, pe când el, vesel, întinerit pe potriva amnezicilor din azilurile exilului, își dezbrăca încet cămașa, să n-o trezească, s-o sperie, amăgitor și tandru ca un seducător de celuloid, deloc gângăvit, fără istovirea ultimei lui morți, își dădea jos pantalonii boțiți și chiloții murdăriți de încrâncenarea acelui complot aproape adolescentin, acelei farse strigătoare la cer, rămânea gol-goluț, așteptând să se încingă metalul. Să se înroșească bine de tot. Nu pila ardea, pila uzată, cu dinții pe jumătate dispăruți sub acoperământul grosolan al vopselii verzui, în ieslea de mântuială a colților oțeliți fuseseră tocate visurile lui nefirești, speranțele bolnave ale resurecției sale fără scăpare, ci însăși vinovăția lui, mirosind a pișat de militar cirotic și a rahat de dulău, greșeala macabră a viețuirii mirobolante în care se complăcuse, el, trădătorul anost și spionul peltic al ulcerului funcționăresc și al artritelor arhitecturale, pline de sarcasm și demență, iar când puse pe piept, înfășurându-și degetele boante într-un șomoiog de cârpe, pilastrul înflăcărat al noii sale primeniri, durerea nu mai avu ce să-i spună.