Povestea fulgului de nea


A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti. A fost odată...
-Ce vrei să-ți zic azi?
-Spune-mi, spune-mi, spune-mi!
-Da, dar ce?
-Spune-mi Povestea fulgului de nea.
-A fost odată ca niciodată...
-Uf! Ce plictiseală! Să stai și să șoptești mereu la ureche povestea ta!...Uuuuu!
Scuzați! Normal că mă mai strâmb și le mai scot limba, că m-am săturat!...Dar știți ce-i
caraghios? Că alții chiar cred c-au inventat-o special pentru cei mici, când de fapt ea
există. Omul, omul, omul...Creatura aia cu aere care crede că poate face și singur
ceva, când de fapt nu poate decât să imite!...Imităm, imităm, dar zicem că noi creăm! Iată deviza lui. Păcat că nu-și dă singur seama de asta. Îmi place cum mă cheamă: fulg de nea...E frumos, e chiar frumos! În realitate, numele meu e altul, dar omul așa vrea să-mi spună! Uite, a creat și el în sfârșit ceva de capul lui!
Am fost și eu cândva micuț, foarte micuț. M-am născut acolo suus, în
ceruri, lângă Tata Cer și-am copilărit în haina cea albă a Unchiului Nor. De câte ori
privesc de-acolo din înalt, mi se face frică să mai cobor pe Pământ. Dar trebuie...N-ai
cum să te-mpotrivești! Sora-mea mai mare, Iarna, mă ia mereu la rost că întârzii. Dar ce e treaba ei?! Am avut și eu un somn mai profund, și-am dormit...și-am dormit...până vine ea, c-o falcă-n cer și una-n pământ că am întârziat, de mă ia mama uraganelor dacă nu cobor mai repede. Atunci eu mă strâmb puțin la ea și-i fac în ciudă:
-Ha! Nu mă prinzi, babă fără dinți!
-Stai că-ți arăt eu!
-Ce babă curioasă?!
Se uită la mireasă...
Ce să-i faci dacă-s mic și alb!...Iar ea m-aleargă și se stârnește în urmă câte-o
furtună și-o vijelie de vânt! Atunci e nervoasă...Lasă, că mulți frățiori de-ai mei au murit
când i-a trimis ea! Acuma știu ce m-așteaptă și pe mine în fiecare iarnă...Și-acum e iarnă! Uf! Groaznic...
De fapt, mie-mi place să mă plimb, nu să m-așez într-un loc de unde nu mai am
nici o șansă de-a ieși! Cel puțin până iarna viitoare când mă-nvie Unchiul Nor. Îi place de mine. Zice că am părul ăla alb, lăsat în vânt...și că plutesc grațios și elegant în sala de dans de la vecinul Aer. Aș! Mă las și eu ca oricare fulg pe covorul care trebui să ne-aducă pe pământ. Dar eu m-am împrietenit cu covorul. De câte ori îmi vine rândul, îl rog să mă mai ducă și pe mine la Polul Nord, să mai văd și eu pe ăia care au norocul să trăiască veșnic. Cât îi invidiez! Adică ăia de ce-s mai cu moț? Și noi nu avem dreptul nici măcar să crâcnim!?
Am fost cu o jalbă la Regele Univers și știi ce mi-a răspuns? Îngâmfatul! Că ce!
Astea-s treburi cu care se vine la el? Cu chestii de-astea se ocupă ăla, cum l-o mai fi
chemând, Pământul, că doar de el aparținem. Nu stă el și nu-și pierde vremea s-asculte
prostii minore de la noi. Nici nu ne vede bine! Urâtul! Dar la stelele lui se uită și le alintă în părul ăla negru! Așa-i e și sufletul! Când își mai deschide câteodată o gură nebuloasă ai impresia că cine știe ce monstru a dat peste tine.
Și-așa! El nu ne rezolva niciodată. Doar Mama Apă e mai înțelegătoare. De altfel, da! Suntem copiii ei! Și ne iubește, sărmana, și dac-ar fi după ea, n-ar mai veni personal ca ploaie și ceață! Ne-ar lăsa să înghețăm pământul și să rămânem pe el mereu.
Eee! Dar vreau să zic că m-am îndrăgostit! Am cunoscut-o la un bal de
noapte, acolo, la Luna. Dansează atât de frumos! Dar îmi zice că am rămas tot un copil:
-Nu te-ai maturizat deloc!
Da' adică ce ar vrea să-i fac!? Nu-i place când mă duc să mă dau pe coama de
cer, când m-agăț de vârful vreunei bucăți de ceață și zbor nevăzut și colind
împrejurimile. Uneori mă fac și eu burniță și m-așez în mustățile lui Moș Promoroacă, să
pot coborî iar. Și asta nu-i place ei! Dar mie da! Că iau vederi și adun de-acolo o groază de lacrimi și de amintiri și le fac șirag și le pun la păstrare. Ea zice că trebui să cer voie la Tata Cer. Da' parcă el nu știe!? M-a pedepsit o dată aspru de tot! Un an de zile n-am avut voie să plutesc deloc. Și-am stat acolo la Unchiul Nor și-am plâns, Doamne, dar ce-am mai plâns...Că până la urmă s-a înduioșat Unchiul și a cerut voie la Tata Cer măcar să mă lase să-l privesc mai de-aproape, nu să aterizez. M-a lăsat până la urmă!
Iupiii! Îmi mai place când sar peste coarda de lumina să nu mă topesc. Iupiii! aș
sări întruna, dar parcă eu nu știu că mă ard!
Acolo-n cer sunt niște puncte pentru fiecare fulg. Și dacă se depășește numărul se topesc de vii. Nu mai mor! Brr! Am văzut și eu din ăștia și am plâns pentru ei. Dar registrul îl ține Unchiul Nor! De câte ori n-a șters cu buretele pentru mine!
-Ar trebui să nu te mai trimit la zăpadă. Să mori, urâtule!
-Hai, măi Unchiule!
-Of!
Așa mă amenință mereu, dar eu pun mutra aia de copil nevinovat și mă lasă...Pe
mine mă iartă. Odată am vrut să-l rog să nu-l omoare pe un fulgușor, dar s-a
supăraatt...A zis că ce! Nu poat' să stea după toți neastâmpărații care nu știu să fie
cuminți în banca lor de gheață. Am plâns atunci. Și știu că numai pe mine mă are la
inimă, că sunt fiul lui Tata Cer și Mama Apă ține foarte mult la mine, că m-am născut mai nu știu cum.
În fine, acum, spre exemplu, plutesc pe-o geană de ceață și fiindcă n-am ce face
povestesc. Povestea asta o spun de fiecare dată cui știe s-o asculte. Cât ține iarna, că
dup-aia iar plec, iar, iar mă-nchide Unchiul Nor, mai și țipă Tata Cer și tot așa...Viața mea de fulg norocos! Iupiii! Am sărit pe ultimul meu nor de întoarcere...
-Și uite-așa cu povestea fulgului de nea!
-Buni?! Mi-o mai spui și mâine?
-Da, da, puiuț! Acum, noapte bună!
Sfârșit.
5 februarie 2003