|
agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
 |
|
|
|
|
||
|
|
         
| |||||
| Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
 |
|
|||||
|
||||||
|
agonia 
￭ No risks 
Romanian Spell-Checker Contact |
Members comments 
 Views: 5995 
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-12-16 | [This text should be read in romana] | PARTEA ÃŽNTÃŽIA I Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimîntător. Vorbesc de moartea naturală, care adesea e o dulce ispită. ÃŽnainte de a fi depus aici în această celulă, din care nu voi mai iesi decît pentru a intra într-o captivitate perpetuă, în plimbările mele solitare pe la marginea orasului, pe poteci, uitîndu-mă în jos si privind pămîntul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pămîntul negru, tăcut, linistit, apoi de atractie, de dorintă, un fel de melancolie, de nostalgie blîndă, de a mă culca pe el si a rămîne acolo întins pentru totdeauna. Ceea ce si făceam, stînd cu ochii spre cer, pînă ce adormeam. Mă trezeam coplesit de un adînc sentiment de regret: de ce m-am mai trezit? Dar moartea violentă, sinuciderea, la care esti împins de către oameni? Tandra nepăsare fată de lume te poate stăpîni într-adevăr numai cînd te simti străin de propria-ti fiintă, dar cînd, dimpotrivă, ai constiinta că ea este totul? ªi stii cu certitudine că acest totul nu va mai fi liber niciodată? ÃŽnchisoarea pe viată! Oricît m-asi strădui, mi-este cu neputintă să-mi imaginez că, odată verdictul pronuntat, voi putea adresa lumii un tandru adio nepăsător. Am mai avut de a face cu anchetele si justitia si am mai fost condamnat, dar nu pe viată si nu fără speranta de a iesi curînd. Nu fusese chiar curînd, dar nici prea tîrziu ca să nu pot uita. Acum însă descopăr cu groază că ei, cei care mă interogau, erau liberi (si asta se vedea din pofta cu care îmi consemnau depozitia, acele infame gesturi ale fiintei animalice care se simte trăind fără oprelisti, gestul cu care aplicau o stampilă, răsfoitul hîrtiilor, mîncatul unui sendvici, înghiortăitul unui pahar cu apă, scîrtîitul scaunului sub trupul voinic, ancorat bine în realitate, uitatul pe fereastră, căscatul, rîgîitul, gîndul la muierea tînără pe care o vor strînge în brate la noapte), iar eu nu voi mai fi niciodată ca ei, toate gesturile mele vor fi sau îmi vor reaminti că sînt condamnat să nu mai fiu liber pînă la moarte... ªtiu însă că există pentru mine o scăpare: să fac să retrăiască în sufletul meu dulcea dorintă de a intra în pămînt, să retrăiască apoi marea mea dragoste pentru ea, suferintele îndurate si apoi puterea exaltării de a muri. Prietenul meu, fostul judecător, m-a sfătuit să scriu pe larg cum s-au petrecut lucrurile, si să-i dau lui, care mi-e avocat, mărturisirea, s-o aibă pentru ultima înfătisare la proces. Nu stiu la ce-i mai poate folosi avocatului, dar îmi face bine mie. Scriind, simt că trăiesc si într-adevăr gîndul mortii inevitabile îsi diminuează puterea de a-mi îngrozi constiinta, care îmi sopteste: mii de oameni mor pe pămînt chiar în aceste clipe, oameni umili, dar si oameni mari; nu se poate spune că n-ai trăit din plin treizeci si cinci de ani, altii au murit mult mai tineri, nu trebuie să accepti să trăiesti oricum... Poate că mărturia aceasta va apărea odată, împreună cu eseul meu Era ticălosilor si voi trăi astfel si prin cei care mă vor citi, nu numai, asemeni tuturor, prin fetita mea, deci mai mult, fiindcă familiile se sting si ele, uneori atît de repede încît se justifică pe deplin existenta acelor artisti care se lasă devorati de demonul creatiei si nu mai au timp, sau nu-i mai interesează să se lase ispititi de perpetuarea fiintei lor efemere, posedati de ideea durabilitătii ei în spirit. Căci cultura e o formă de viată, prin care o colectivitate umană îsi exprimă forta creatoare. Tatăl meu, fost monteur de avioane, avea, în mod straniu, o aversiune fată de cultură si mai ales fată da scriitori, al căror statut social actual îl scotea din sărite. "Ce rost au ăstia?", zicea. Adică ce rost are să acorzi un statut social unor insi a căror activitate nu e strict necesară? Nu citea nimic, în afară de studii tehnice despre avioane, meseria lui, care de altfel îl pasiona. I-am vorbit într-o zi despre Eminescu, cu o pasiune ca si a lui, si atunci a rînjit cinic: "Ce Eminescu?! Eminescu e mort!"' Vroia să spună că el va asambla avioane în eternitate, ceea ce nu s-a confirmat, fiindcă astăzi asamblează tractoare, sugerînd adică o mentalitate foarte curentă, a unei civilizatii tehniciste, care se putea lipsi fără pagubă de poeti. "Asa ne putem lipsi de multe, i-am răspuns. Ce rămîne din activitatea voastră după ce muriti? O grămadă de fiare. ÃŽn timp ce Eminescu nu va muri niciodată, cînd îl citesc simt că e printre noi, aievea." "Ba e mort de-a binelea, îngropat în cimitir." Puteam atunci să accept această gîndire a lui ca pe ceva straniu, venea parcă din altă planetă si adolescentul din mine o resimtea ca pe un soc: era o enigmă a acestor timpuri. Simteam că în alcătuirea intimă a fiintei mele exista o lege si în a lui nu, si cum putea trăi fără această lege, sau ce lege îl călăuzea? Dar iată-mă atingînd, chiar si pe un plan secund, miezul existentei mele si, ca întotdeauna la cei loviti, gîndul mi se întoarce înapoi, la vremea inocentei pierdute, cînd am săvîrsit prima infamie... II Am fost un adolescent dur si turbulent, dar rău constient nu i-am făcut pe atunci decît mamei, fiindcă pentru duritatea mea am fost pedepsit (fără să mai spun că violenta gîndirii îmi era respinsă, nu întotdeauna usor, e adevărat, dar pătrundea greu în suflete si cînd pătrundea apărea ura împotriva mea, aversiunea instinctivă de apărare). Fetele mă ocoleau, adică nu se îndrăgosteau de mine, nu stiam pe atunci de ce, pentru că nu eram urît, tocmai de aceea, pentru această duritate de care nu eram constient, iar turbulenta era socotită de cei întelepti proprie vîrstei si rareori îmi atrăgea vreo pedeapsă prea gravă. Eram chemat în cancelariile scolilor prin care am trecut, moralizat cu grijă si persuasiune, fiindcă eram un elev bine pregătit si reînviam în constiinta pedagogilor mei principii care cu cei buni (considerati că toti ar fi fost buni!) erau pe stinse. Tineretea e o trufie, rareori o valoare. Cel putin în cazul meu. Trufia mi-a apărut in constiintă într-o zi cînd am citit în Platon următoarea afirmatie: "Dacă moartea ar fi sfîrsitul a tot, cei mai în cîstig ar fi ticălosii, moartea i-ar elibera si de trup si de suflet si de păcate... si tăcerea care s-ar lăsa peste mormintele lor ar fi egală cu a celor care au fost virtuosi". Citatul e exact pînă la punctele de suspensie, restul e o adăugire a mea de acum, dar si de atunci, cînd am închis cartea si am gîndit cu neasemuit orgoliu: "Ei bine, Platon, moartea nu e sfîrsitul a tot? Adică ce mai urmează? ÃŽntrucît virtuosii ar avea alt destin final decît al ticălosilor?" Aici e cazul să adaug" că, desi aveam pe atunci abia saisprezece ani, îmi pierdusem de mult credinta în Dumnezeu si în viata viitoare, nu prin vreun proces dramatic, ci pe nesimtite, prin lipsa simplă de credintă a altora, care spuneau de pildă, la un pahar, cu veselie, sau fără vreo zguduire: ai murit, te mănîncă viermii... sau: sufletul nu se duce nici în rai, nici in iad, fiindcă nu s-a întors nimeni de-acolo să ne spună cum e. Să zicem că două mii de ani credinta Nazarineanului ne-a cutremurat constiintele, si încă ni le mai cutremură (pe a mamei mele într-un fel adînc, o să mă opresc curând asupra acestui lucru), dar ce îl determină pe Platon să creadă că moartea nu e sfîrsitul a tot? Hadesul si Cîmpiile Elizee erau niste simple mituri si apoi cine să coboare acolo si să le dea sînge să bea acelor jalnice umbre si în acest fel să poată să mai reînvie în ei viata, cum povesteste Homer? Aveam pe atunci în scoală un subdirector cam brutal, profesor de gimnastică, singurul care mă umilea prin pedepsele pe care mi le aplica, prin stupiditatea lui sigură de sine, dispretul agresiv fată de lecturile mele din afara programei scolare; îmi răscolea cărtile în pupitru, le silabisea titlul cu scîrbă si le scutura de coperti ca si cînd s-ar fi asteptat să pice din ele fotografii pornografice (am acum un moment de falsă memorie, parcă au mai trăit si altii o astfel de scenă, parcă am citit-o undeva) si mă ameninta cu eliminarea din toate scolile dacă mai citeam astfel de... astfel de... si de indignare nu-si găsea cuvintele si îmi arunca pe jos cărtile, stîrnind în mine o astfel de ură încît nici la maturitate nu m-am eliberat de ea. Am spus în clasă, după ce dădusem de pasajul lui Platon, "dacă e să fim nemuritori împreună cu domnul Latcu (era numele subdirectorului), dacă adică si sufletul lui e nemuritor, prefer să ne mănînce viermii pe amîndoi si nemurirea să înceteze". Am fost chemat în cancelarie de părintele Dobre, profesorul nostru de religie. M-a mustrat cu blîndete (fusesem, bineînteles, turnat). "Cum, băiete, tu nu crezi că sufletul e nemuritor?" "Nu cred, părinte!" "Rău trebuie să fi trăit tu în cei sapte ani de acasă! a exclamat el cu sinceră compătimire. Mama si tata nu te-au învătat să te închini?" "Ba m-au învătat, i-am răspuns, am trăit bine în cei sapte ani si mama se închină ori de cîte ori se asează si se scoală de la masă." "Atunci cum, fiule? Cum ai ajuns tu să... Ce sînt părintii tăi?" a schimbat el vorba, nevoind parcă să reformuleze lipsa mea de credintă, care era poate doar o bravadă si nu trebuia să fiu judecat aspru. I-am răspuns că tatăl meu e monteur la uzina de asamblat avioane si mama casnică si că sînt singurul lor băiat... "Aha, zice, te-au cam răsfătat, asa se întîmplă... o să vezi tu cum o s-o pătesti cînd o să te faci mai mare, cum o să-ti aduci aminte de Dumnezeu si o să te rogi..." Am vrut să-i răspund că asta n-o să se întîmple, dar mi-am dat seama, adică am gîndit că părintele nu e un fanatic nici al ideii de divinitate, nici al vreunei alte idei si că n-avea rost să-mi pierd vremea cu el. "Bine, părinte", i-am răspuns si am iesit rînjind... ÃŽn loc să fiu nelinistit, turmentat ca un erou dostoievskian că dacă Dumnezeu nu există totul ne este permis, dimpotrivă, simteam o jubilatiune linistită că sînt liber de credintă si nici un imbold de a săvîrsi ceva nepermis nu mă ispitea. Mai tîrziu, citind filozofi care aveau trufia de a demonstra existenta lui Dumnezeu pe cale ratională, ba chiar de a pune oarecare ordine în viata noastră afectivă, precum Mendeleev în elemente, mă pufnea rîsul: cum să demonstrez ceea ce nu se poate demonstra? Omul e astăzi pedepsit pentru curiozitatea lui de a fi dorit să descopere tainele universului si avea dreptate scriitorul rus care îsi pierduse credinta, că ar dori să fie o cîrnătăreasă grasă care se duce duminica la biserică si aprinde cu evlavie o lumînare sub icoana lui Cristos. Cred si eu. Pentru că nu mai stia ce să facă singur si gol într-un univers de catran, pitit pe o planetă pe care n-o pretuia, o planetă de vis în care gazele din jurul ei fac să apară o lumină într-adevăr divină dar reală, fizică, si un cer albastru care naste în inimile noastre un elan nedefinit, sentimentul eternitătii fără religie, fără evaziune mistică. Dar asta s-a întîmplat ca urmare a primului soc al unor mari spirite cu universul depopulat de zei. Asupra mea socul n-a mai avut nici un efect si nu invidiam nici pe departe pe cîrnătăreasă în chestiune, existentă si azi pe ici, pe colo... Aici însă revin asupra mamei. ªi ea aprindea o lumînare sub icoana Maicii Domnului, fără să fie o cîrnătăreasă grasă. III ÃŽnvătase si ea la liceu (făcuse cîteva clase, dar, lucru frecvent pe atunci, părintii n-o mai putuseră tine) că pămîntul e rotund, că e o planetă care se învîrteste în jurul soarelui si că distanta dintre pămînt si cea mai apropiată stea... da' nu, aceste lucruri n-o turburau deloc, n-avea sentimentul că sînt adevărate, erau simple lectii, care trebuiseră să fie învătate, în timp ce Dumnezeu era real, nu fusese învătat, ci se născuse cu el în suflet... Cum? Tot asa de simplu cum nu se născuse în mine; cuvintele "dacă dă Dumnezeu" sau "dacă ne-ajută Dumnezeu" sau "s-a supărat Dumnezeu pe noi", rostite în casă, auzite si pe stradă si confirmate solemn în biserică, prinseseră în ea rădăcini adînci, în timp ce la mine nu prinseseră, fuseseră spulberate de primul gînd care îmi venise într-o zi cînd mă întrebasem asupra locului propriu-zis unde putea să stea Dumnezeu. Răspunsul că stătea "în ceruri" mă făcuse să dau capul pe spate si să izbucnesc într-un rîs sarcastic. Care ceruri? Existau mai multe? Eu aflasem că era unul singur, de cîteva sute de kilometri înăltime, după care urma întunericul. Unde stătea deci Dumnezeu, unde erau raiul si iadul, în Sirius, în Vega? Sau poate mai departe? ÃŽn Dostoievski un personaj ironizează pe altul care îl suspecta că ar crede în acel Dumnezeu cu barbă si în acel iad cu tavan în care dracii înfig furca în tine si te tintuiesc cu ea de acest tavan. ÃŽn primul rînd chiar cuvîntul furcă ar naste nedumeriri. Furca are o coadă de lemn si vîrfurile cu trei brate de metal. Ei bine, de unde luau dracii lemn si cine le turna fierul? Iadul nefiind plasat pe pămînt, unde puteau fi făcute furcile? Nici Dante nu se turbură de aceste detalii în Infernul lui. Dostoievski are aerul să spună că aceste întrebări sînt naive, e vorba de un cu totul alt Dumnezeu. Care? Nu se putea ca mama să nu fi stiut că fulgerele si tunetele din timpul unei revărsări a cerului aveau o cauză precisă, totusi, înspăimîntată, se închina cînd geamurile casei noastre erau zgîltîite de suflul trăsnetelor apropiate. ÃŽn acelasi timp stia că există o lume invizibilă de fiinte care ne puteau îmbolnăvi. Se scula dimineata de tot, în plină iarnă, si deschidea toate geamurile odăii în care dormeam si la întrebarea furioasă a tatei: "ce te-a apucat?" răspundea decisă: "să iasă microbii". ÃŽn acelasi timp eu venisem pe lume ca "un dar al lui Dumnezeu". Casa din care fusese petită era plină de fetele unui functionar de la primărie, ea fiind cea mai mare si, desi avea surori mai mici si mai frumoase, monteurul de avioane se lăsase prins în complotul subtil al familiei functionarului. Cînd se ducea în vizite, surorile ei îl primeau prost îmbrăcate si pieptănate, tăcute si absente, în timp ce numai sora lor mai mare arăta elegantă, servind ea la masă musafirul, vorbind numai ea, si încă cum, ca să se arate apoi după măritis că nu-i plăcea nici să se îmbrace asa de bine si nici să vorbească atît de mult ca în acele vizite ale tatălui meu. Dorinta unei fete de a se mărita poate să fie atît de vie, să pornească adică atît de mult din adîncul fiintei ei, încît poate să pară si în cele din urmă să fie chiar îndrăgostită. Furios dar si amuzat de slăbiciunea lui, în fond încîntat si nepăsător, tata nu înceta s-o întepe chiar si după ce eu mă făcusem mare: "fă, într-o zi tot te trimit eu acasă si o divortez pe sora ta mai mică si mă însor cu ea". Această soră, măritată cu un mototol, era cu adevărat îndrăgostită de tata. Cînd venea în vizite la noi, desi o însotea bărbatul, sub adăpostul rudeniei îl pupa pe tata si îl strîngea în brate si îl trăgea de păr prinsă de o veselie atît de mare încît ai fi zis chiar că e o stricată, dacă spre sfîrsitul vizitei n-ar fi apărut pe chipul ei un fel de tristete gravă si resemnată. Asta e, părea să spună, nu ne mărităm cu cine vrem, puteam eu să fiu nevasta acestui om, dar atunci cine ar mai fi luat-o pe surioara mea mai mare? Tata se simtea bine cu această dragoste a cumnatei, dar nu se lăsa ispitit să-i răspundă, cum auzea că se întîmplă în alte case. ÃŽi ajungeau, se pare, acele clipe cînd mama, încă în casa părintilor ei, îl întîmpina plină de viată si de afectiune. Afectiunea rămăsese, dar strălucirea ei de atunci se potolise. ÃŽntr-un fel, îi lăsa lui libertatea de bărbat, putea face ce vrea, să-i dea doar atâtia bani cît avea el chef, să lipsească de-acasă, să întîrzie în bodegi la aperitive cu prietenii, să n-o îmbrace luxos, să n-o scoată în lume... Ce bărbat putea părăsi o astfel de femeie? Dar care erau bucuriile ei în această viată? Cum, dar nu erau putine! Cînd spăla, de pildă, cu capul aplecat în cazan (o găseam adesea astfel venind de la scoală) mama arăta atît de linistită si de frumoasă încît acest spălat mi se părea un ritual misterios si nu trudă umilitoare. Mica noastră casă cu grădinită mi se părea un colt al paradisului si totdeauna se întîmpla s-o găsesc aplecată asupra a ceva; stia să insufle viată lucrurilor. Toată copilăria mea am băut cafea cu lapte dintr-o frumoasă cească de portelan, cu flori rosii si albastre. Miscările mîinilor mamei, cînd mi-o punea înainte, erau atît de încetinite si îmi sugerau atît de curios sentimentul că această cească nu e un simplu obiect care putea fi schimbat, încît fără să stiu de ce (fiindcă mama nu-mi spunea nimic) impulsurile mele de copil se armonizau si-mi beam cafeaua aplecat cu grijă asupra mesei. Nu obiectul mi se părea de pret, ci sufletul mamei împrăstiat în lucruri. Această cească există, cred, si astăzi, desi mama a murit... Nu toti oamenii se simt bine într-o implicare în viata obiectelor create de mîini umane destoinice care le făcuseră, pe cît era mama în a le feri, în a-si păstra bogătia sufletului avînd grijă să n-o risipească de desordinea pe care ar crea-o eliminînd un lucru din viata ei, de care sînt legate clipe de pret, ziua cînd l-a cumpărat, cînd era poate fericită, cînd afară era poate primăvară, cînd vocile oamenilor, zgomotul străzii, zborul vrăbiilor aveau în ea un ecou magic, mîna bărbatului care o strîngea pe-a ei îi dădea un fior subtire, adînc, diafan... Mama a murit lăsînd în sifonier o scurteică de catifea din tinerete, mai durabilă decît viata ei... Poate că starea de spirit a generatiilor se schimbă? Oricum, se cristalizează diferit, din amalgamul de pasiuni care o domină. Se va vedea chiar la mine, de timpuriu. IV Tatăl meu nu se gîndi s-o gonească pe mama nici după ce anii trecînd ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinisti si nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tînără, stătea printre babe si lungă vreme îngenuncheată în fata icoanei Maicii Domnului, cu gîndul îndreptat spre ea, cea preacurată care, fecioară fiind, născuse prin sfîntul duh . Sfînt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, si e de închipuit ce se întîmplă cu mama cînd nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atîtea altele, i se deslegă totusi limba si păstrîndu-si secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credintei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărîre nenorocirile altora ca fiind o consecintă a grelelor păcate pe care le săvîrsiseră în viată, ei sau înaintasii lor, mergînd înapoi pînă la nouă neamuri si care nu întîrziau să-si ceară "răsplata". "Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum si cele nouă din urmă au fost niste sfinti!" Tata nu era sarcastic si nici ispitit să facă speculatii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. "Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atîtia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă..." ªi începea să-si repete vechile amenintări, voalate acum, fiindcă eram mare si nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înteleg. "îmbracă-te si tu mai bine, continua, mai du-te si tu la coafor, dă-ti cu pudră si cu ruj si mai lasă biserica." Mama avea destul humor ca să surîdă de furia lui, îi spunea "e numai gura de tine!"; nu-i urma sfatul decît în parte, îsi mai cumpăra cîte-o rochie, dar sprîncenele ei erau subtiri de la natură si bine arcuite, părul si-l spăla si-si făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră si buzele frumoase, care mă sărutau si îmi sopteau cuvinte de alint, rămîneau asa cum i le stiam si cum i le vedeam de-aproape, curate, putin deschise parcă de extaz cînd mă pieptăna, înainte de a pleca la scoală si seara cînd mă culca si mă închina, stînd umilă, adesea în genunchi în fata mea ca în fata unei zeităti care în mod bizar îi si semăna la trăsături, copilul ei si în acelasi timp "al lui Dumnezeu"... Să fi avut treizeci si sapte de ani mama, sau poate treizeci si opt, cînd între ea si tata se întîmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întîmplase ceva încă mai demult. Veneam toti de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oras de provincie, aveam paisprezece ani si am înteles bine scena care a avut loc acasă, noaptea tîrziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toti trei, fiecare în patul lui, o sufragerie si o bucătărie si o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îsi bea cafeaua, citea ziarul si primeam musafiri. De obicei adormeam toti îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simtit că tata se foia în asternut, am atipit si m-a trezit scîrtîitul podelei: tata se sculase si stătea pe marginea patului, parcă la pîndă. Eram mare, mi-am dat seama ce astepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiratia simtită poate chiar mai tare decît trebuia si atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei si se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a asternut o vreme asupra casei. ªi deodată mama s-a trezit si i-am auzit glasul parcă înspăimîntat: "Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?" Tata nu i-a răspuns, părea adormit bustean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totusi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) si atunci, indignată, vocea mamei a revenit: "Ce cauti aici? Scoală-te si du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?" Asteptam să aud cuvintele (nu stiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ti-e rusine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronuntă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. ÃŽl zgîltîi: "Pleacă de-aici!", cu un fel de oroare înspăimîntată că s-ar fi putut ca el să nu plece si atunci ce se va întîmpla cu ea? Tata scoase un fel de mîrîit, tusi, se miscă si tăcu mai departe. ªi atunci mama pronuntă cuvîntul "rusine", dar nu cu întelesul pe care îl asteptam eu: "Nu ti-e rusine, om bătrîn?!". Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atît de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrîn? Tata nu era nicidecum om bătrîn, era subtirel si tînăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic si era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftînd, sau văitîndu-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor si începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îsi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui si pleca si se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrînă!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbîrcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă si plină de căldură cînd mă săruta ca si atunci cînd eram mic, nu lîncedă si cu ceva de iască, asa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, sotia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, desi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcînd sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întîmpla în alte familii, bănuiam că asta se intîmpla totusi în lipsa mea sigură de acasă, cînd plecam pe la rude sau la vreun coleg... Dar iată că nu ! De cînd oare? ªi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gîndesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi si se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înteleg limpede că încă mai demult mama... si se părea chiar, din surpriza pe care i-o simtisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată si el acceptase acest lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschisi si cu auzul încordat, asteptam să văd sfîrsitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă si a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu miscări într-adevăr de om bătrîn s-a întors în patul lui si si-a aprins o tigare. "Cine stie, mi-am spus, poate că într-adevăr sînt bătrîni amîndoi si mama are dreptate..." Asa am gîndit în clipele acelea, dar dimineata, cînd i-am văzut pe amîndoi, acest gînd s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vîrstei si confundă, adică nu fac nici o deosebire între o femeie de treizeci si opt de ani si una de saizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci si mă uitam (adică se uitau si altii) cu un fel de ameteală la trupul ei încă tînăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. ªi odată cînd am prins-o singură am încetinit pasii s-o văd mai bine; a întors capul si s-a uitat la mine cu un surîs de complicitate si, ca din întîmplare, m-a atins cu soldul... Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surîsul si atingerea ei m-au făcut să înteleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine... Avea viată în trupul ei si am auzit mai tîrziu că unii dintre colegii mai mari stiau unde stă... V Azi pot să spun cu certitudine că nu multi ani după întîmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viata tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea noptile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu iesea de la uzină, si de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îsi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua si răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca si la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt si jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una... Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină si în acelasi timp glasul meu spart si orgolios de adolescent care îl dispretuia pe Platon a început să se audă tare în casă. "ªi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neasteptate, că după moarte o să ajungi în rai?" Ea rămase o clipă nemiscată cînd mă auzi prima dată pronuntînd în fata ei asemenea cuvinte, tata se uită si el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abtinu. Totusi spuse nehotărît: "Nu ti-e rusine, măgarule, să vorbesti asa cu maică-ta?" "Sigur, am spus, vechea istorie, nu ti-e rusine, măgarule! ÃŽntîi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu stiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gîdilăm noi pe burtă toată ziua si îl mîngîiem? Rămîne cuvîntul rusine. De ce mi-ar fi rusine?" "Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a sters la cur, astea sînt vorbe la un băiat bine crescut?" "Ei na! am exclamat batjocoritor, simtindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună crestere..." "Dar despre ce e vorba?" "E vorba despre religie." "ªi ce-ai tu cu religia?" "Am! Religia slăbeste forta vitală a oamenilor." Atît am spus atunci si m-am ridicat de la masă ametit, ca si cînd as fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeste forta vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea si mînca zdravăn si o istovise pe coana preoteasă făcînd-o să nască o puzderie de copii. Poate părintele îsi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credintă? Ce vroisem să spun? ªi pe urmă stiam că religia nu slăbise nicidecum forta vitală a oamenilor. Cruciadele, inchizitia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă fortă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria si distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinta oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, desi s-a întîmplat să si aibă, dar puterea lor era în altă parte... Era adevărat, se întîmpla ca unii printi sau regi să prindă cîte-un papă mai slab si să-l lovească peste obraz cu mănusa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul si să-si mute resedinta la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că crestinismul a degenerat si cu el si forta vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gîndul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune fată de mama si nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie. Credinciosii însă nu resimt primul soc cînd li se da o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. ÃŽntr-o seară, cînd mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mîna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni si nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în fata icoanei din odaie, sub care ardea vesnic o candelă cu untdelemn, si rămase astfel cu capul plecat spre pămînt vreme îndelungată. "Da, i-am soptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinta de o să pot muta muntii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu stie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfînt, ci un neputincios, nu-l săvîrseste fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credintă puternică... Apoi întru tîrziu: Sfîntul apostol Pavel întîi i-a căsăpit pe crestini si pe urmă a trecut în fruntea lor si a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni si efeseni. Era ceva de capul lui, si-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o directie si că risca să nu mai poată gusta IV Tatăl meu nu se gîndi s-o gonească pe mama nici după ce anii trecînd ea nu-i dărui copii. Mama nu se nelinisti si nici nu se duse la doctor, ci la biserică. Femeie tînără, stătea printre babe si lungă vreme îngenuncheată în fata icoanei Maicii Domnului, cu gîndul îndreptat spre ea, cea preacurată care, fecioară fiind, născuse prin sfîntul duh . Sfînt sau nu, avusese cu el un copil, putea deci s-o roage, si e de închipuit ce se întîmplă cu mama cînd nu mult după aceea rămase însărcinată. Fără să devină bigotă agresivă, cum erau atîtea altele, i se deslegă totusi limba si păstrîndu-si secretul sufletului, adică nedorind să convertească pe nimeni spre lumea de miracole a credintei, începu să interpreteze timid, dar cu hotărîre nenorocirile altora ca fiind o consecintă a grelelor păcate pe care le săvîrsiseră în viată, ei sau înaintasii lor, mergînd înapoi pînă la nouă neamuri si care nu întîrziau să-si ceară "răsplata". "Cine te-ar auzi vorbind, îi spunea atunci tatăl meu, ar crede că neamurile tale de-acum si cele nouă din urmă au fost niste sfinti!" Tata nu era sarcastic si nici ispitit să facă speculatii de acest fel, dar ceva nu-i plăcea din spusele mamei. "Ceea ce spui tu, continua el, e de o prostie nemaiauzită. Ai tăcut atîtia ani ca să înceapă mintea ta să cadă în doaga babelor. Ia vezi! Mie nu-mi trebuie babă în casă..." ªi începea să-si repete vechile amenintări, voalate acum, fiindcă eram mare si nu trebuia să aud eu, dar destul de clare ca să le înteleg. "îmbracă-te si tu mai bine, continua, mai du-te si tu la coafor, dă-ti cu pudră si cu ruj si mai lasă biserica." Mama avea destul humor ca să surîdă de furia lui, îi spunea "e numai gura de tine!"; nu-i urma sfatul decît în parte, îsi mai cumpăra cîte-o rochie, dar sprîncenele ei erau subtiri de la natură si bine arcuite, părul si-l spăla si-si făcea singură un coc la ceafă, iar chipul alb n-avea nevoie de pudră si buzele frumoase, care mă sărutau si îmi sopteau cuvinte de alint, rămîneau asa cum i le stiam si cum i le vedeam de-aproape, curate, putin deschise parcă de extaz cînd mă pieptăna, înainte de a pleca la scoală si seara cînd mă culca si mă închina, stînd umilă, adesea în genunchi în fata mea ca în fata unei zeităti care în mod bizar îi si semăna la trăsături, copilul ei si în acelasi timp "al lui Dumnezeu"... Să fi avut treizeci si sapte de ani mama, sau poate treizeci si opt, cînd între ea si tata se întîmplă ceva. Sau abia atunci ghiceam eu că între ei se întîmplase ceva încă mai demult. Veneam toti de la o nuntă, la începutul unei toamne, eram licean în marele nostru oras de provincie, aveam paisprezece ani si am înteles bine scena care a avut loc acasă, noaptea tîrziu, trezindu-mă din somn. Casa noastră avea o odaie mare în care dormeam toti trei, fiecare în patul lui, o sufragerie si o bucătărie si o odaie mai mică, cu lucruri bune în ea, un fel de salon unde tata îsi bea cafeaua, citea ziarul si primeam musafiri. De obicei adormeam toti îndată ce stingeam lumina. De astă dată însă am simtit că tata se foia în asternut, am atipit si m-a trezit scîrtîitul podelei: tata se sculase si stătea pe marginea patului, parcă la pîndă. Eram mare, mi-am dat seama ce astepta: să audă dacă dorm eu. Mi-am făcut respiratia simtită poate chiar mai tare decît trebuia si atunci l-am văzut că se ridică, se apropie de patul mamei si se culcă alături. Nimic altceva, s-a culcat chiar întors cu spatele. Tăcerea s-a asternut o vreme asupra casei. ªi deodată mama s-a trezit si i-am auzit glasul parcă înspăimîntat: "Ce e cu tine aici? Ei, ce e cu tine?" Tata nu i-a răspuns, părea adormit bustean (poate chiar adormise, băuse la nuntă, totusi ceva îmi spunea că nu dormea nicidecum) si atunci, indignată, vocea mamei a revenit: "Ce cauti aici? Scoală-te si du-te în patul tău! Ce înseamnă asta?" Asteptam să aud cuvintele (nu stiam de unde le auzisem, oricum niciodată de la ei): E copilul aici! Sau: nu ti-e rusine de copil? Dar mama, spre uimirea mea, nu le pronuntă. Deci nu din pricina mea nu trebuia să vie el în patul ei. ÃŽl zgîltîi: "Pleacă de-aici!", cu un fel de oroare înspăimîntată că s-ar fi putut ca el să nu plece si atunci ce se va întîmpla cu ea? Tata scoase un fel de mîrîit, tusi, se miscă si tăcu mai departe. ªi atunci mama pronuntă cuvîntul "rusine", dar nu cu întelesul pe care îl asteptam eu: "Nu ti-e rusine, om bătrîn?!". Astfel îi zise. Am încetat să mai respir, atît de tare m-au uluit aceste cuvinte. Cum om bătrîn? Tata nu era nicidecum om bătrîn, era subtirel si tînăr, abia trecuse de patruzeci de ani, avea părul negru, pasul elastic si era sănătos, aperitivele lui erau inocente, nu-l văzusem niciodată beat, sau oftînd, sau văitîndu-se, cum fac oamenii care simt cum începe să-i apese greutatea anilor si începe să le piară gustul pentru muncă. Dimpotrivă, el îsi iubea din ce în ce mai mult avioanele lui si pleca si se întorcea voios de la uzină. Dar mama? Ea se considera bătrînă!? Pentru mine era neschimbată, obrazul ei n-avea zbîrcituri, privirea îi era vie, gura la fel de fragedă si plină de căldură cînd mă săruta ca si atunci cînd eram mic, nu lîncedă si cu ceva de iască, asa cum era a altor doamne sau rubedenii care ne vizitau. Oricum glasul ei mi se părea straniu, străin, al unei străine, parcă nu mai era mama, sotia tatălui meu, ci o femeie într-adevăr necunoscută de noi doi, căci, desi nu-i prinsesem, sau mai bine zis nu-i surprinsesem niciodată făcînd sau numai dorind să facă dragoste, cum auzisem că se întîmpla în alte familii, bănuiam că asta se intîmpla totusi în lipsa mea sigură de acasă, cînd plecam pe la rude sau la vreun coleg... Dar iată că nu ! De cînd oare? ªi de ce? Desigur, după petrecerea de la nuntă, fusesem eu gata să gîndesc, tatăl meu uitase sau crezuse că nu-l puteam auzi si se dusese în patul ei. Dar ceea ce îi spunea ea mă făcea să înteleg limpede că încă mai demult mama... si se părea chiar, din surpriza pe care i-o simtisem în glas, că între ei doi acest lucru se limpezise odată si el acceptase acest lucru nefiresc... Mi-am reluat răsuflarea, în timp ce, cu ochii deschisi si cu auzul încordat, asteptam să văd sfîrsitul. Tata s-a ridicat în cele din urmă si a rămas vreme îndelungată pe marginea patului. Apoi cu miscări într-adevăr de om bătrîn s-a întors în patul lui si si-a aprins o tigare. "Cine stie, mi-am spus, poate că într-adevăr sînt bătrîni amîndoi si mama are dreptate..." Asa am gîndit în clipele acelea, dar dimineata, cînd i-am văzut pe amîndoi, acest gînd s-a spulberat. Nu eram dintre acei copii care nu observă treptele vîrstei si confundă, adică nu fac nici o deosebire între o femeie de treizeci si opt de ani si una de saizeci. La liceu aveam o femeie de serviciu de vreo cincizeci si mă uitam (adică se uitau si altii) cu un fel de ameteală la trupul ei încă tînăr, aplecat asupra coridoarelor pe care le spăla. ªi odată cînd am prins-o singură am încetinit pasii s-o văd mai bine; a întors capul si s-a uitat la mine cu un surîs de complicitate si, ca din întîmplare, m-a atins cu soldul... Mi-am văzut de drum cu fruntea sus, dar surîsul si atingerea ei m-au făcut să înteleg că muierea dracului ar fi vrut să facă dragoste cu mine... Avea viată în trupul ei si am auzit mai tîrziu că unii dintre colegii mai mari stiau unde stă... V Azi pot să spun cu certitudine că nu multi ani după întîmplarea din acea noapte s-a petrecut cu mine o schimbare. Curios, m-am pomenit urmărind viata tatălui meu. Căuta el altă femeie? Lipsea noptile de-acasă? Sau se ducea undeva unde nu putea fi găsit? Nicidecum, la ora unu iesea de la uzină, si de la liceu treceam pe la bodega lui preferată unde îsi lua aperitivul cu prietenii. Veneam împreună acasă, luam masa, urma tabietul cu cafeaua si răsfoitul ziarului, dormea o oră, apoi se îmbrăca si la ora cinci era din nou printre avioanele lui, după care la opt si jumătate seara se întorcea acasă. Duminicile sau sărbătorile mergeam în vizite, cu mama, sau primeam la noi... Vreo urmă de regret, de melancolie pe chipul lui? Nici una... Tocmai în perioada aceea începea să crească în mine trufia de care am pomenit. Mama a început să-mi devină străină si în acelasi timp glasul meu spart si orgolios de adolescent care îl dispretuia pe Platon a început să se audă tare în casă. "ªi tu ce crezi, mamă, am spus odată pe neasteptate, că după moarte o să ajungi în rai?" Ea rămase o clipă nemiscată cînd mă auzi prima dată pronuntînd în fata ei asemenea cuvinte, tata se uită si el la mine, dar cu altă privire, amestecată, ar fi trebuit să-mi dea una peste bot, dar se abtinu. Totusi spuse nehotărît: "Nu ti-e rusine, măgarule, să vorbesti asa cu maică-ta?" "Sigur, am spus, vechea istorie, nu ti-e rusine, măgarule! ÃŽntîi că măgarul e un animal simpatic, trimiterea noastră în regnul animalier nu stiu de ce i-ar jigni pe unii. Chiar dacă mi-ai spune porcule! nu m-ar deranja. Nu-l gîdilăm noi pe burtă toată ziua si îl mîngîiem? Rămîne cuvîntul rusine. De ce mi-ar fi rusine?" "Cum de ce, mi-a răspuns tata, te-a făcut, te-a sters la cur, astea sînt vorbe la un băiat bine crescut?" "Ei na! am exclamat batjocoritor, simtindu-i slăbiciunea, parcă aici e vorba de bună crestere..." "Dar despre ce e vorba?" "E vorba despre religie." "ªi ce-ai tu cu religia?" "Am! Religia slăbeste forta vitală a oamenilor." Atît am spus atunci si m-am ridicat de la masă ametit, ca si cînd as fi băut o sticlă cu vin. Nu-mi dădeam seama cum se copsese în mintea mea ideea că religia slăbeste forta vitală a oamenilor, de la ce pornise, fiindcă preotul nostru care slujea în biserica din cartier era un om foarte vital, bea si mînca zdravăn si o istovise pe coana preoteasă făcînd-o să nască o puzderie de copii. Poate părintele îsi făcuse din slujirea lui Dumnezeu doar o meserie? Adică n-ar avea credintă? Ce vroisem să spun? ªi pe urmă stiam că religia nu slăbise nicidecum forta vitală a oamenilor. Cruciadele, inchizitia, războaiele religioase în general arătau dimpotrivă o imensă fortă vitală. Puterea papilor, excomunicările lor, care puteau speria si distruge un rege care venea să se umilească zadarnic la Canossa, nu însemnau nicidecum slăbiciune fiindcă se sprijineau pe credinta oamenilor. Papii n-aveau armate puternice, desi s-a întîmplat să si aibă, dar puterea lor era în altă parte... Era adevărat, se întîmpla ca unii printi sau regi să prindă cîte-un papă mai slab si să-l lovească peste obraz cu mănusa de fier, sau să-l silească să părăsească Vaticanul si să-si mute resedinta la Avignon. Oricum, să dai ordin să fie ars pe rug un om, zis eretic, cine ai mai avea astăzi curajul s-o facă? Poate vrusesem să spun că crestinismul a degenerat si cu el si forta vitală a celor care mai credeau în Dumnezeu? Nu, gîndul meu era obscur, numai starea de spirit mi-era mai clară: prinsesem aversiune fată de mama si nici pentru tata nu mai aveam respectul din copilărie. Credinciosii însă nu resimt primul soc cînd li se da o lovitură. Mama nu se supără pe mine. Dar aversiunea mea era abia la început. ÃŽntr-o seară, cînd mă închina ca de obicei înainte de a adormi, îi dădui una peste mîna cu care făcea crucea. Gestul violent n-o descumpăni si nici nu mă spuse tatei. Continuă să se închine singură, se lăsă în genunchi în fata icoanei din odaie, sub care ardea vesnic o candelă cu untdelemn, si rămase astfel cu capul plecat spre pămînt vreme îndelungată. "Da, i-am soptit, roagă-te pentru mine, că o să-mi vie mie credinta de o să pot muta muntii din loc. Mai bine te-ai ruga pentru tine, fiindcă cine nu stie ce e păcatul nu înseamnă că e un sfînt, ci un neputincios, nu-l săvîrseste fiindcă nu e în stare, nu fiindcă are credintă puternică... Apoi întru tîrziu: Sfîntul apostol Pavel întîi i-a căsăpit pe crestini si pe urmă a trecut în fruntea lor si a început să le trimită plicticoasele lui epistole către corinteni si efeseni. Era ceva de capul lui, si-a dat seama că turma umană pornise irezistibil într-o directie si că risca să nu mai poată gusta si el din puterea pe care cezarii începuseră să n-o mai aibă asupra oamenilor." Nu mi-a răspuns decît după cîteva luni, cu o tristete posomorîtă, dar cu toate puterile adunate în ea si reduse la esenta credintei, si nu la idei despre credintă. "Daca o să mă duc în rai sau în iad, eu nu stiu, un singur lucru stiu, pe care tu nu-l întelegi acuma, zăpăcit cum esti de învătătură, că Isus a îndurat calvarul pentru păcatele noastre." Eram numai noi doi acasă si mă prinsese bine, uitasem de cîtva timp s-o mai chinuiesc, citeam ceva frumos, Les miserables, tocmai îl terminasem în acele zile si simteam nevoia să recitesc începutul, care mi se păruse cam plicticos, sărisem, dar pe parcursul lecturii îmi dădusem seama că era cheia de boltă a acestei epopei si eram la scena în care simpaticul Myriel, un juste, se descurcă formidabil cînd politia îi aduce acasă pe Jean Valjean, ocnasul pe care cu o seară înainte îl pusese la masa lui; vrusese să-l omoare în timpul noptii si în cele din urmă doar îl jefuise si fugise dimineata cu argintăria în traistă. Cum, exclamă acest om drept, dar nu le-a furat, eu i le-am dăruit si încă ceva, iată, a uitat să ia si sfesnicele, si zicînd acestea s-a întors din prag, a revenit cu pretioasele obiecte de rugăciune si i le-a vîrît în desagă. Zîmbeam. ÃŽmbătrînind, gîndeam, unii oameni se agată de lucruri, dar altii se desprind. Myriel, pesemne, făcea parte din această a doua categorie. Dar era posibilă si interpretarea pozitivă, asta era frumos, alte fapte ale lui îndreptăteau tocmai această capacitate a prelatului de a fi inspirat, dotat cu o intuitie adîncă a abisurilor umane. El trăia în lumină, pe care o si răspîndea. Credinta era ceva secundar. Mama, văzîndu-mă zîmbind, se învîrtea pe lîngă mine si, prins de un elan, dar rîzînd, i-am povestit scena si i-am tradus si pasajul de soc. "ªi tu de ce rîzi?" m-a întrebat. "Asa, i-am răspuns, e scris frumos. Omul ăsta avea să-l salveze în acest fel pe ocnas, nu numai de lanturile în care urmau să-l pună oamenii pentru tot restul vietii, ci si de cele în care firea, instinctele lui bestiale îi înlăntuiseră sufletul." "Asa a făcut si Isus", mi-a răspuns ea si după o tăcere si-a continuat gîndul ei că nu stie dacă o să ajungă în rai sau în iad, dar stie cu certitudine că Nazarineanul s-a lăsat răstignit pentru păcatele noastre. Am sărit din pat. "Care păcate, marnă, i-am strigat în fată, ce păcate ai făcut tu? Ce întelegi tu prin păcat? Trebuie să-mi spui, fiindcă trebuie să stii, altfel nu ti-ar fi atît de frică să-l faci! Ai omorît pe cineva, sau ai vrut să-l omori? Ti-ai omorît bărbatul ca să trăiesti cu altul? Ce esti tu, Clitemnestra, care l-a înjunghiat pe Agamemnon în baie, ca pe o vită, ajutată de iubitul ei, după ce i-a aruncat o plasă în cap si a înrosit baia cu sîngele lui? Trezeste-te si răspunde-mi, sau dacă nu poti acum, începe prin a te gîndi si într-o zi, tot gîndindu-te, o să poti să-ti răspunzi si să-mi spui si mie..." Am început să mă plimb prin odaie, să mă uit afară pe geam, să mă întorc, să mă uit iar. Mama împăturea ceva, un cearceaf, cu miscări care nu se mai sfîrseau, cu bărbia în piept, posomorîtă si mîhnită. N-avea de gînd să-mi răspundă si mi-am reluat strigătele. "Ce e păcatul, mamă, spune-mi si mie, dar să nu vorbesti de decalog: să nu furi, să nu minti, astea le stiu. Tu nu minti si nici nu furi si nici nu-ti nesocotesti părintii. O fi păcatul originar? Izgonirea din rai? Simti că ai fost pedepsită fiindcă ai muscat din măr? De-aia nu crîcnesti tu si muncesti de dimineata si pînă seara, ca să-ti cîstigi pîinea cu sudoarea fruntii, cum a zis Dumnezeu cînd v-a prins că ati mîncat din pomul cunostintii binelui si răului? ªi eu îti spun tie că e mai bine că ati mîncat din acel pom, abia atunci ati devenit fiinte vii, ce dracu era de făcut în Eden de dimineata si pînă seara? Fără noi Dumnezeu s-ar plictisi, asa se mai distrează si el văzînd cum unii îl înjură, altii ucid, altii se îmbată ca porcii si grohăiesc... Crezi că îi pedepseste pe cei care îl sfidează? Sau crezi că îi ocroteste pe cei care îl iubesc? Am optsprezece ani, dar am văzut destule ca să-mi dau seama că Dumnezeu, dacă există, nu răsplăteste si nu prigoneste pe nimeni, ne lasă liberi si în fata virtutii si în a păcatului si numai tîmpitul de Iov a putut să creadă că «Dumnezeu i-a dat, Dumnezeu i-a luat si să-i fie numele binecuvîntat». Dumnezeu nu i-a dat si nu i-a luat nimic, aici e toată chestia si ticălosii înteleg mai bine legile ascunse ale acestei lumi si sînt mai simpatici decît virtuosii, ceea ce explică atractia pe care o simte toată lumea pentru ei. N-ai băgat de seamă? Cînd se adună cîtiva insi la un loc despre cine vorbesc cu admiratie? Despre un ticălos! Cel mai iubit elev de la noi din clasă e un pungas, fiindcă e vesel, stie ce e băutura (si i-a învătat si pe altii), fumează, se culcă cu fetele, e omul subdirectorului, turnător, e simpatizat de profesori (multi din ei nici nu-l ascultă la lectii si cînd îl ascultă si o încurcă îl ajută cu bunăvointă, îi pun întrebări care contin în ele si răspunsul), n-are griji în ceea ce priveste viitorul, o să-si ia toate examenele si o să ajungă departe. El a înteles că blestemul cu cîstigarea pîinii prin sudoarea fruntii e o inventie si că în viată orice ocupatie e bună, cu conditia să nu se transforme în muncă... Sînt singurul sau printre cei putini care nu-l admiră si în ceea ce mă priveste i-as sparge teasta! Fiindcă cei ca el ne vor călări, acum si totdeauna..." M-am oprit, îmi pierdusem sirul. Uitasem că asteptam un răspuns de la mama. Ce era păcatul? Ea trebuia să stie, să cunoască această temere subterană, care făcea să existe pe lume virtuosi sau doritori de virtute. "Ei, am repetat, îmi spui si mie ce este păcatul? ÃŽnteleg că nu poti să-l spui pe-al tău, dar ce înseamnă, în general, a păcătui?!" "Esti un copil, zise ea, o să afli singur ce e." ªtiu de pe acum, sînt în număr de sapte, numite păcate capitale, invidia, zgîrcenia, desfrîul, pofta, furia, lenea, înselătoria si altele de acest gen si care n-au nici un haz dacă le iei în serios si, dimpotrivă, ne distrează cînd vedem ce formă îmbracă de la un individ la altul. Am rîs de m-am prăpădit cînd am citit prima oară Hagi-Tudose al lui Delavrancea, care zicea că să se taie coada pisicii că e prea lungă, pînă intra ea în casă se făcea frig si trebuia să cheltuiască cu un lemn mai mult ca să se facă iarăsi cald... Ce tîmpenie! ªi pofta? Ei na, mare păcat capital. Avem noi un coleg, Camburu, care a mîncat într-o zi toată tabla cu alvită a unui alvitar si de poftă a uitat că n-are cu ce plăti. A intrat alvitarul în curte după el si Camburu, ca să scape, s-a urcat pînă sus pe stîlpul pavilionului de străjerie, pe care ridicam noi în fiecare dimineată drapelul. Eram în pauza cea mare si ne-am strîns toti să ne uităm. A venit subdirectorul. Ce e asta, domnilor? I s-a povestit. Camburule, dă-te jos de-acolo, a strigat subdirectorul. Nu mă dau, striga ăla cu burta plină de alvită si uite asa se clătina stîlpul cu el. Bine dar.... a zis subdirectorul cu un humor pe care nu-l are, nu te dai, dar... Adică avea să alunece singur, că nu putea să stea mult, gras cum era, si într-adevăr, începuse să alunece, tipînd de groază că nu se mai putea tine. Cînd a ajuns jos, subdirectorul zice, plătiti-i, domnilor, alvită, acestui ticălos, si noi, rîzînd, în fond încîntati de spectacolul oferit de Camburu, am băgat mîinile în buzunare si l-am scăpat de alvitar. ÃŽn ce priveste lenea, să nu mai vorbim. Noi avem în literatură numai povestiri grosolane pentru copii, cu posmagii de care lenesul întreba, cînd i s-au oferit pe gratis de către o cucoană, dacă sînt muiati si a preferat să se lase spînzurat decît să si-i înmoaie singur. ÃŽn realitate, dacă esti sănătos, lenea e o mare dulceată si e un produs natural al amintirii paradisului. De ce s-o considerăm păcat capital?" "Lenes mai poti să fii, mi-a răspuns mama, lenea trece, dar să nu fii puturos. ªtii tu cum se zice: pute pămîntul după el." "Da, am convenit, asta e scîrbos". ªi curiozitatea mea de a afla ce păcat o urmărea pe mama s-a stins pentru un timp. A fost o zi bună pentru ea. ÃŽi citisem din Les miserables, avusesem un surîs, retorica mea era de copii, exemplele mele inocente. VI Se însenină si reveni seara asupra patului meu, continuă să mă închine si eu o lăsai. Curînd însă îi dădui o lovitură care o răni adînc. Nici nu stiu dacă această rană s-a mai închis vreodată în sufletul ei. Astăzi sînt înclinat să cred că nu, fiindcă abia acum, în linistea celulei mele, îmi dau seama cu adevărat că în sufletul ei cuvîntul păcat însemna tot ceea ce era impur, murdar, abject, fără să fi bănuit vreodată că putem săvîrsi ceva abject rămînînd curati, dacă, bineînteles, curati sîntem si, dimpotrivă, putem fi puri în faptele noastre si murdari în noi însine. Miscarea sufletului ei, fată de acest amestec dintre bine si rău, pe care nu-l ghicea că poate coexista într-un om, avea ceva spectaculos, as zice fatal, cum a fost hotărîrea ei, a cărei cauză n-am descifrat-o si n-o înteleg bine nici acum, de a înceta, încă tînără, să-si mai primească bărbatul în pat. Nimic n-a clintit-o si nici nu i-au ajuns vreodată la ureche soaptele care ar fi făcut-o să afle că în cele din urmă tata, fără s-o părăsească si să înceteze să tină la ea, îsi găsise totusi o altă muiere cu care trăia. Pe vremea aceea însă tata se pare că se resemnase cu acest gînd, sugerat de ea, că adică era bătrîn si că ciclul lui se încheiase, si el fu acela prin care primi ea lovitura. Nu-l crutai nici pe el în reactia mea, care fu de o mare violentă, dar el suferi mai putin, nefiind prăpăstios în gîndire, desi era la fel de curat ca si mama. (N-o luase el de sotie fiindcă îl miscase mai mult dorinta ei de a se mărita, decît dragostea, desi îi plăcuse mai mult una din surorile ei mai mici?) Trebuie să reamintesc, înainte de a povesti ce s-a întîmplat, că încă de pe atunci, de la optsprezece ani, băgasem de seamă că fetele mă ocolesc. Erau foarte întepate cînd încercam să le fac curte, pur si simplu îmi întorceau spatele, ca să fie vesele cu altii si mă trezeam într-un grup singur, vorbind fără să fiu auzit de nimeni. Schimbam grupul, istoria se repeta. Asta se petrecea cînd ne plimbam sau cînd făceam acele mici excursii pe la marginea orasului si prin pădure. Eram treaz, nu mă pierdeam în psihologia de grup să nu-mi pese sau să nu-mi dau seama că un cuvînt de-al meu nu stîrnea nici o reactie si să mă multumesc să fiu vesel fiindcă erau ei, să rămîn adică un simplu figurant. Tăceam. ªi atunci se observa si în mod stupid eram luat la vale, se rîdea în mod neglijent de izolarea mea, care era opera lor... Mă înfuriam, nu mai tineam seama că erau si fete cu noi si le spuneam la toti că sînt niste imbecili; deveneam astfel de prisos si incomod. Desigur că nu mai asteptam să fiu evitat si renuntam dinainte să mai ies cînd mi se propuneau astfel de plimbări. ÃŽn reuniunile închise, la asa-zisele ceaiuri, se petrecea acelasi lucru. ÃŽntr-o zi totusi mă îndrăgostii de Paula, o fată care îmi arunca din cînd în cînd cîte-o privire si începui să trec prin cartierul ei aproape zilnic, cu un băt în mînă (din pricina cîinilor!). Cu acest băt făceam să se audă prezenta mea în cartier, lăsîndu-l să alunece pe grilajele portilor si, fireste, stîrnind cîinii. Dar Paula nu se arăta. Un an de zile a durat această dragoste a mea neîmpărtăsită, pe urmă am renuntat. Mai tîrziu (desigur, mult mai tîrziu!) ea însăsi mi-a povestit. ÃŽnsurat fiind, de aceste vizite ale mele si rîdea si acum de faptul că foloseam acel băt ca să-mi anunt prezenta. Asadar mă vedea. "ªi tu, idioato, i-am spus, de ce nu ieseai, dacă îti dădeai seama că pentru tine veneam?" "Pentru mine, a exclamat ea surprinsă. De unde să stiu eu că veneai pentru mine?" ªi mi-a spus acest lucru cu aceeasi neîntelegere pe care o avea si atunci, desi acum era o eminentă în pedagogie, făcuse carieră în această directie. Dar tot idioată rămăsese. Astfel am început să mă interesez de altfel de grupuri, de altfel de băieti si fete, grupuri pe care pînă atunci le dispretuisem. Nu se interesau ei de filozofie si cultură, cum să spun, nici ceea ce învătau în mod obligatoriu nu se lipea de ei. Asta era ceva uimitor si absolut, fie că erau băieti de la tară, fie că erau din orasul nostru. Rămîneau asa cum îi făcuse mă-sa, greu de explicat cum, dacă ar fi să-i idealizez putin si să spun cum i-ar fi plăcut lui Rousseau, rămăseseră adică oameni naturali, cu fondul primar nealterat. ÃŽn minte, cultura născuse trufie, ei erau niste animale. Cu tot ceea ce au animalele în bine si în rău, frumusetea corpului pe care le-o dădea tineretea, mugetul cînd apărea dorinta, iar constrîngerile, adică învătătura si cîteva notiuni morale elementare, le acceptau fără probleme, cum acceptă boul jugul. Aici trebuie spus că grupurile în care esuasem înainte aveau o aură. Pentru a fi scurt as putea să spun că respectul lor fată de valori semăna cu al preotului cinstit, care, dacă s-a hotărît să trăiască oficiind în biserică si să primească pentru asta bani, măcar să creadă în Dumnezeu, chiar dacă nu total în el însusi, dar cel putin în fata oamenilor, si să nu-si dea în petic niciodată. E un pas spre virtute, prin imitatie, cum îi spune Hamlet mamei sale păcătoase, îndemnînd-o să înceapă prin a nu se mai duce în patul regelui, chiar dacă dorintele nu pot fi încă domolite în constiintă. Apropierea mea de cei pe care îi dispretuisem mai înainte se făcu, as putea zice, prin telepatie: adică de îndată ce în sinea mea încetai să-i mai dispretuiesc, fără să fi vorbit vreodată cu vreunul din ei. Veniră ei la mine atît de spontan si cu atîta căldură încît inima îmi bătu. Nu erau din clasa mea, ci dintr-a opta. Mesagerul fu un oarecare Asanache care într-o recreatie se apropie de mine, mă apucă pe după umeri si îmi sopti: "Petrini, îmi spuse, nu vrei să vii diseară undeva să ne distrăm si noi?... Mai lasă cărtile... ªtii ce spune Goethe, o privire în cărti si două în viată... Zău! Ai să vezi ce plăcut o să fie!" ªi chipul lui exprima atîta sinceritate în dorinta lui de a mă face să mă simt bine, încît surîsei si o emotie puternică mă cuprinse... "Cine mai vine?" îl întrebai. "Szekely!", zise el mirat, ca si cînd ar fi trebuit să stiu. "ªi mai cine?" "Pretorian!" exclamă el, ai fi zis cu un patetism cu suflu calm, cunoscutul Pretorian, adică, auzi, cine altul, vedeta scolii la fotbal, supranumit Pulos (fiindcă în meciurile noastre cu liceul unguresc, Pretorian, în chiloti, se împiedica pe extremă, cînd fugea, de propriul lui organ procreativ si noi strigam: hai Pulos! hai Pulos!) si în plus băiat plin de viată, cu toate că mediocru la învătătură. Era regătean, taică-său, un om cu stare, proprietar de moară sătească, pe undeva prin Teleorman. Avea rude în orasul nostru si de aceea venise aici, în loc să se fi dus la Pitesti sau Turnu-Măgurele. Szekely era un ungur distins, de o elegantă deosebită, simpatizat în tot liceul pentru că vorbea româneste perfect si preferase liceul nostru în locul celui unguresc. Nu era singurul ungur printre noi, dar era cel mai inteligent si cu cele mai alese maniere. Asanache era băiat de popă de tară, tot regătean, se stia despre el că are o droaie de frati prin licee si că părintele trăgea din greu să-i tină pe toti. ÃŽn timp ce Szekely si Pretorian schimbau costumele în fiecare săptămînă, Asanache nu si-l schimba pe-al lui niciodată. ÃŽn ceea ce mă priveste, eu mă aflam pe undeva pe la mijloc, adică eram tot timpul curat, mama avea grijă să-mi pună alt costum pe pat o dată la trei luni. "ªi, zic, unde mergem?" Asanache se uită la mine cu privirea lui de bivol mirat (de spectacolul vietii, de bucuria de a trăi, cu toate că, brunet masiv si posomorît cum arăta, ai fi zis că e o brută care nici măcar n-avea constiinta că există) si îmi spuse cu acelasi patetism soptit si mirat că cum nu stiu: "Cum, la «Mama rănitilor»!" "Ce e asta?" "Ai să vezi! E o cîrciumioară!" "Bine, dar eu n-am bani!" "Au Pulos si Szekely! Dar, adăugă el, Petrini, dacă vrei să te distrezi bine, nu strică să vii si tu cu ceva bani." "Mama rănitilor" nu era deloc o cîrciumioară idilică asa cum crezusem, desi locul unde era asezată, undeva la marginea orasului, printre casele acelea rare si sărace, dar în care verdeata si mirosul florilor acopereau totul, era într-adevăr idilic: de-acolo se vedeau dealurile împădurite, simteai curentii văilor în nări, iar cerul înstelat sporea tăcerea locului dîndu-ti acel sentiment, pe care îl simtim totdeauna în mijlocul naturii, de pace lăuntrică si de diminuare a obsesiilor, de scădere a importantei gîndirii si impulsurilor vietii noastre interioare: sîntem mai mici decît vasta natură, dar si mai mari cînd ne contopim cu ea, fiindcă stim, în timp ce un deal minunat, un munte superb nu sînt astfel decît fiindcă îi vedem noi... Cînd am intrat înăuntru mi-am dat seama, fără să fi stiut dinainte ce însemna acest lucru, că "Mama rănitilor" era un local de petrecere. Era lume multă, încăperea mare, peretii înnegriti de fumul tigărilor si la tejghea, într-adevăr o "mamă", o doamnă între două vîrste, grasă, cu privirea de o duiosie intensă care se opri insistent asupra mea; parcă mă întrebă: esti într-adevăr rănit? Sper că nu esti un destrăbălat, aici vin numai cei care au ceva pe suflet, o durere, o singurătate care îi chinuie, un vis care a fost sfărîmat; vei găsi ceea ce n-ai crezut că poate fi găsit, cu conditia să nu te îmbeti si să începi să urli, sau să arunci cu paharele în pereti... Mă uitai în jur. ÃŽn timp ce Pulos vorbea ceva în soaptă cu această femeie si chiar asa era, nimeni nu striga, nu cînta ca la betie, nimeni nu vorbea cu glas tare. Clientii erau aceiasi pe care îi vedeai în restaurantele bune, domni bine îmbrăcati, si era de mirare că nu văzui nicăieri oameni din cartier, adică muncitori sau mahalagii. Femei putine. Găsirăm o masă pe care o chelnerită o sterse si puse peste ea o fată albă si ni se aduseră vin si fripturi. Ciocnirăm... "De ce îi spune «Mama rănitilor»?" începui eu conversatia. N-ai fi zis că era necesară, la toti ne juca bucuria în priviri, care nu totdeauna are nevoie de cuvinte ca s-o exprime, te simti bine asa, privind la ceilalti si tăcînd. "Nimeni nu stie. zise vînjosul si pateticul, în aparentă sumbru, Asanache. A fost geniul ei cînd a născocit firma de afară." "O fi datînd, zic, de pe vremea războiului mondial si o fi fost făcută special pentru răniti?" "Nu, zise Pulos, clădirea e nouă, e construită special de patroană pe un teren proprietatea ei, revenită de la o mostenire. «Mama rănitilor»- are si o băcănie în centru, unde si stă deasupra, aici vine numai seara, ziua e închis. N-are bărbat, e văduvă si are un băiat care o stoarce de bani, un ofiter cam zurliu... A, ce surpriză! exclamă el ridicîndu-se în picioare, într-adevăr cu o surpriză extremă pe chip, ce faceti domnisoară, poftiti, luati loc... Permiteti?..." ªi trase un scaun si toti făcură loc unei fete care apăruse la masa noastră ca din pămînt, nu băgasem de seamă cînd venise. ÃŽsi scoase pardesiul usor, de toamnă, un pardesiu verde, elegant, îl puse pe spătarul scaunului si se aseză. Zîmbea, avea un chip luminos, usor alungit, nasul mic, ochii usor adormiti, dintii ca de copil. O fetită! Dacă bluza decoltată n-ar fi lăsat să se ghicească sînii care mă ametiră chiar în clipa cînd o priveam. "Nu cunosti pe toată lumea - zise Asanache cu o voalată, soptită voce fraternă, plină de acea căldură învăluitoare cu care vorbea de obicei, domnul Victor Petrini, domnisoara Nineta Romulus, elevă pe-a sasea..." Nu măi spuse la ce scoală, la ce liceu, turnă vin în pahare si continuarăm masa. I se aduse si fetei o friptură. Nu-mi dădeam seama de ce, dar spre surpriza mea totul decurse ca si cînd am fi sărbătorit pe cineva. Dar pe cine? Fata avea un surîs fermecător si după primul pahar ochii ei adormiti se treziră si glasul i se auzi, inocent, cînd era întrebată dacă a mai văzut-o pe... o cunostintă comună, ce-a mai făcut de-atunci... (care atunci? am gîndit eu) a fost nu stiu unde, sau a stat acasă si a citit... Petrecerea era simplă; se rîse îndelung cînd eu, la un moment dat, adresîndu-mă lui Pretorian, îi spusei domnule Pulos si în alt moment, cînd trecînd la anecdote, Szekely, cu o distinctie rară, ne povesti cum odată, pe timpul imperiului, un ofiter român fiind invitat într-o înaltă societate, îl rugase pe un camarad al său, ungur, să-l învete să spună în ungureste gazdei cîteva cuvinte frumoase cînd avea să fie întîmpinat. ªi acela îl învătă să pronunte următoarea expresie: Lofososeghedbe. Ofiterul l-a întrebat ce înseamnă si acela i-a răspuns că e ceva intraductibil, dar are semnificatia de urare, de bine v-am găsit. Românul se prezintă deci la receptia respectivă, gazda îi iesi înainte si îi întinse mîna, el i-o sărută, apoi ridică fruntea, i se uită în ochi si pronuntă distinct expresia. ÃŽnalta doamnă a scos un tipăt si s-a îndepărtat; i se spusese, si aici Szekely traduse exact si direct ce însemna acea expresie, adică o porcărie, în româneste bizară, organul calului în curul dumitale. Domnisoara Romulus rîse tare, în cascade, cu rîsul ei cristalin, cînd auzi expresia pe sleau. Era plăcut, oricum eram ascultat cînd vorbeam, fireste nu despre filozofie, ci despre lucruri obisnuite, palpabile, care aveau grosime, în stilul care convenea spiritului lor ancorat în concret. Ce era mai curios e că ei nu pălăvrăgeau, cu pretentii de subtilităti, cum făceau cei dintîi, si platosa încă subtire, totusi platosă, care le acoperea gîndirea secretă (aveam să-mi dau seama curînd că aveau o astfel de gîndire) sporea sensul cuvintelor obisnuite. Cînd Pulos spuse: ce părere aveti, ne îmbătăm?, ceilalti reflectară, apoi cînd Asanache răspunse, hai să ne îmbătăm, eu izbucnii în rîs, fiindcă un humor irezistibil dar si involuntar tîsnea din patetismul lui sumbru. Distinctia cu care Szekely spunea anecdote desucheate si fără un surîs făcea mai mult decît aroganta neacoperită de nimic a celor care ar fi vrut ca eu să fiu în grupul lor un simplu figurant. S-au îmbătat, dar pe mine m-au prevenit că o să-mi facă rău si mi-au spus: "Nu-ti mai turnăm, să nu ne înjuri pe urmă". ªi mi-au luat paharul din fată. ªtiau, deci, erau mai mari ca mine cu un an. Betia l-a făcut pe Pulos să ne povestească incredibile istorii de amor din satul lui, al căror erou credibil era el însusi, vîrît în istorii cu văduve ale căror reactii în fata lui mă fac si acum să rîd în celula mea, pe Asanache să înceapă să înjure discret în voce, dar plastic inventiv în continut, uluit el însusi că suportase niste măgării ale unor colegi si chiar profesori fără să le zică nimic (se frămînta furios pe scaun si parcă se desmeticea, se trezea la viată si devenea constient că era un om prea bun, prea iertător, cînd, voinic cum era, putea să-i facă pe toti pilaf), pe Szekely să închine într-un stil voit bombastic în cinstea domnisoarei Nineta Romulus, care, desi bea ca si ei, nu se îmbăta deloc, spre nedumerirea mea totală. "Odată, continuă Pulos după un timp, m-am încurcat cu o farmacistă din Costesti care prima oară cînd ne-am pomenit desbrăcati în odaia ei, a spus că, nu, nu, nu se poate, ea nu e iapă, mi-ar trebui în orice caz ceva asemănător, mai degrabă din regnul... decît cel al femeilor. Nu, de ce, să mă îmbrac si să plec... Era furioasă, cu toate că eu eram blînd, nu mă repezisem la ea, stăteam cuminte în pat si îi ascultam protestele, care nu mai încetau, si nici nu se grăbea să se îmbrace la loc... ªtii ce, mi-a spus ea în cele din urmă, exact ca într-o situatie din Boccaccio, pune-ti o glamnică si atunci... A, nu stiti ce e o glamnică... un fel de basma neagră înfăsurată în formă circulară, o pun muierile pe cap cînd vin cu vadra cu apă de la fîntînă să nu le doară crestetul... ªi ea vroia să-mi înfăsor... cu o glamnică... ªi-mi dă un batic de-al ei... A început să mă sărute, pe urmă nu-mi mai dădea drumul de după gît si în toiul iubirii o aud că îmi sopteste la ureche: stii ce, poti să dai la o parte glamnică... Da?! Numai că eu, de la început, fără să vadă ea, o dădusem de mult la o parte... Alta, tot asa, cu toate că stia bine cine sînt, a întors la un moment dat capul înapoi spre mine în timp ce o iubeam tiindu-i spinarea în brate s-a holbat: Cine esti tu, zice, de unde vii?" Szekely izbucni într-un rîs subtire, pitigăiat, înalt... Asanache îl potoli: "ªandor, mai încet, nu uita unde sîntem..." Totusi, nu se clătina nimeni cînd am plecat, iar eu am făcut bine că i-am ascultat si n-am mai băut. Au luat-o toti trei înainte, discreti dar hotărîti, spunîndu-mi (Asanache) s-o conduc eu pe domnisoara Nineta acasă. Am înteles de îndată (si m-am împăcat senin în aceeasi clipă cu acest gînd) că ceremonia petrecerii noastre ascunsese gîndul lor secret, de a sărbători intrarea mea în grupul lor si a-mi face cunostintă cu această ocazie si cu o fată frumoasă care să ne cimenteze prietenia. Ea m-a apucat strîns de brat si s-a lipit de mine. Stătea prin apropiere. ÃŽntr-o casă fără lumină electrică, dar altfel bine clădită, mare si asemeni celor din cartier scăldată în flori si pomi cu coroane bogate. Am intrat, ea a aprins lampa si a început să se desbrace. I-am spus în glas cu ceva care îi cerea parcă nici eu nu stiu ce, că trăiesc o clipă de irealitate si n-as vrea să se spulbere asa curînd... ªi atunci ea mi-a răspuns într-o soaptă minunată: "Nici nu se va spulbera". ªi s-a apropiat de mine, m-a înlăntuit si început să mă sărute într-adevăr fără grabă, dar cu o patimă pe care nu i-o bănuiam, potolindu-mi bătăile prea puternice ale inimii, care mă paralizau. ªi abia astfel trupul ei gol care îmi păruse brusc inaccesibil în primele clipe cînd ea se desbrăcase deveni tangibil si trezi în mine, cu violentă, dorinta care mă torturase atîtia ani în singurătate si în vis... Era chiar ca în vis cînd mă trezii în intimitatea fiintei ei, ca într-un miracol care într-adevăr nu se spulbera si ea care nu iubea ca mine pentru întîia oară scotea suspine ca si cînd eu eram cel puternic si experimentat si ea inocenta care descoperea cu uluire dragostea de care pînă atunci îi fusese frică. Dar eram, chiar fără să stiu, experimentat, fiindcă după primul val care trecu repede, nu-i dădui drumul din brate si în minutele care urmară bucuria care mă năpădi fu atît de covîrsitoare încît în chiar acele clipe mă îndrăgostii de ea cu toată puterea sufletului. VII Nineta nu era elevă, adică nu mai era. Trăia din economiile bunicii, care nu erau mici, cum îmi spuse chiar ea, si avea si rude înstărite care o tinuseră pînă nu demult în liceu... Atît îmi povesti din viata ei, nu mai mult, dar pe mine nu mă interesa viata ei de pînă atunci, prezenta ei mă acapara, adică prezentul, ochii ei, dogoarea sărutărilor, dulceata ametitoare a trupului ei inepuizabil în dăruire... Am început s-o vizitez seară de seară fără să mai stau toată noaptea; cum să le spun părintilor de fiecare dată că am fost la un ceai care s-a prelungit, pînă în zori? Nu puteam să-mi revin din vraja primei îmbrătisări care, dacă s-ar fi petrecut altfel, poate că ar fi fost ultima pe care as mai fi trăit-o cu ea. ªtiam si de ce, dar asta îmi sporea si nu îmi potolea adînca turburare. Nineta se purtase cu mine cu simplitate, dar nu pentru că era simplă, ci pentru că îsi purta sufletul desgolit. Desigur, o să spun o banalitate, dar ea era femeie cum un izvor e un izvor. Ai să spui: ei, ce e un izvor? Nimic, îl vezi numai dacă ti-e sete si pe urmă după ce bei treci pe lîngă el. Dar cîte femei au sufletul ca un izvor? Ele trebuie să si-l ferească, si cu cît strategia pe care o folosesc e mai complicată si ele mai greu de cucerit, cu atît sînt mai pretuite. Am înteles mai tîrziu, ca noi toti: plăcerea constă în a cuceri această cetate si fericiti sînt doar cei care după aceea găsesc în ea comori de pret, cînd abia începe adevărata dragoste. ªi dacă nu găsesti în această cetate decît un imens pustiu, plin de cîrcîieci si coropisnite? Dar despre asta, mai tîrziu. Sufletul Ninetei era un izvor mare si misterios ca orice izvor. De unde venea el de fapt? ªi încotro curgea? ªtia ea că dragostea e unică, nu se împarte? Că în viata noastră de oameni izvorul trebuie păstrat, sau mai bine zis dat unuia singur? Cine hotărîse acest lucru? Nu stiam si nu stiu nici acum si viata mea se va pierde tocmai din această pricină: e în noi un animal care ne muscă mortal, cumplit, cu atît mai tare cu cît iubim mai mult si eu n-am stiut să mă păzesc, sau mai bine zis n-am stiut să răspund la întrebarea: ce e cu acest animal, ce caută în noi si ce legătură are el cu dragostea? Nineta trăia petrecînd si cînd i-am spus că acest lucru trebuie să înceteze a dat capul pe spate si a rîs. Am încercat să descifrez acest rîs. "Să examinăm, i-am spus, cel mai bun caz si cel mai rău caz pentru tine. Cel mai bun ar fi că se poate îndrăgosti de tine un bătrîn singur si bogat, căruia nu i-ar mai păsa de ce zice lumea si te-ar lua de nevastă. Inconvenientul aici ar fi ca bătrînul să trăiască mult..." Nineta mă întrerupse cu rîsul ei în cascade cristaline, cu poftă mare. Ochii îi jucau în cap. Se gîndise si ea la acest lucru. Se gîndise, dar nu prea mult. O pura idee. Asta însemna că se gîndise si la cel mai rău caz. "Duci viata de acum, am reluat eu, mai multi ani. ÃŽmbătrînesti. Petrecerile se vor rări, apoi vor înceta. Ce vei face? Nu te-ai putea salva decît dacă ai fi o mare poetesă si ai descrie în versuri frumoase viata ta de curtizană, ca Bilitis, exprimînd în esentă ideea că asa ai înteles tu datoria ta de femeie, să luminezi viata bărbatilor încătusati de familii si să ti-o trăiesti pe-a ta în dragoste si poezie." Amintisem de Bilitis fiindcă printre cărtile ei, putine, găsisem într-o bună traducere prescurtată celebrul volum al lui Pierre Louys cu frumoase gravuri pe care îl luasem acasă si îl citisem si eu; aveam impresia că această carte era Biblia ei; Nineta trăia, cum am spus, cu o bunică bătrînă, mama ei murise cînd o născuse, iar tatăl, necunoscut de ea, nu se arătase niciodată; fusese elevă, dar se încurcase la paisprezece ani cu un profesor si o eliminaseră; profesorul scăpase doar cu un transfer in Basarabia. "Mare curtizană, am continuat eu, n-ai să fii, ca Aspazia, care îl primea la ea pe Pericle si îi sugera noi legi întelepte pentru atenieni, si nici ca Theodora Bizantului, care a ajuns împărăteasă după ce prin bratele ei, ca tînără fată, au trecut într-un desmăt fără sfîrsit întîi cei de jos, apoi si cei de sus... desi dacă mă gîndesc bine la tine, nu se stie... ÃŽn acest caz o să mă pui în lanturi sau o să mă ridici si pe mine si să mă faci mare dregător. Nu te gîndesti?" am întrebat-o. "Nu mă gîndesc, zise, bătrînetea e o mizerie oricum, bunica face cîteodată pe ea, ce folos că a fost toată viata o femeie de treabă? Eu o să mor tînără." "De unde stii?" "ªtiu eu! Cînd o să văd că nu mai merge iau un tub, mă culc si nu mai mă scol. E ceva mai simplu decît asta?" ªi rîse iar, de astă dată cu o intensă expresie de triumf în privirea ei care devenise brusc iluminată, ca o revelatie care se repeta după ce avusese prima oară acest gînd. "Asta pentru că acum esti tînără si vezi în tine puterea de a face acest lucru. Dar poti să stii dacă această putere nu va slăbi? Odată m-am oprit si m-am uitat la un orb si mi-am spus: ce mai înseamnă viata pentru el? I-am dat cinci lei si l-am întrebat: Esti din nastere fără văz, sau s-a întîmplat mai tîrziu? Mai tîrziu, mi-a răspuns. ªi nu te-ai gîndit să nu mai trăiesti? ªtii ce mi-a răspuns? Că acum poate să mai bea un pahar de vin si să... o femeie, dar dacă moare cine (adică cine din el) o să mai bea paharul ăla si să... acea femeie? Avea dreptate!" "Sigur, mi-a răspuns Nineta, cînd bei nu te mai gîndesti la nimic si te simti bine, iar cînd faci dragoste moartea îsi ia tălpăsita." "Ei, eu m-am gîndit la moarte, am reluat, dar în mine, în măruntaiele mele, am simtit o slăbiciune, un lesin, la gîndul că n-as mai fi. Da, mi-am spus că pe la treizeci de ani o să mă sinucid, dacă viata mea pînă atunci ar fi un esec. Dar pe urmă m-am întrebat: ce e un esec? O întrebare de capitulare. De obicei, esecul e ceea ce consideră altii că e, fără să ne dăm seama că dacă am schimba directia barei si s-o luăm pe alt drum, esecul ar fi premisa unei adevărate victorii. ÃŽn acest sens sîntem si noi orbi ca orbu`acela, fiindcă esecul ne face să nu mai vedem nimic înaintea ochilor." "Da, mi-a spus Pretorian că totdeauna te plimbai în recreatii singur si noi, s-au gîndit ei, hai să-l ducem pe Petrini la «Mama rănitilor»." Am izbucnit si eu în rîs, gîndind în acelasi timp că, adevărat, iată ce băieti buni acesti Pulos, Szekely si Asanache. Dar discutia alunecase si am revenit încercînd s-o fac să înteleagă pe Nineta să nu mă iubească decît pe mine pentru totdeauna si să-i explic că pe vremea Greciei antice Aspazia era respectată, în timp ce astăzi, la noi, în Europa, femei ca ea poartă un nume rusinos si va începe să-l poarte si ea dacă nu se va opri la timp. I-am spus că peste un an voi fi student si că ne puteam căsători, o să fiu profesor, si aveam de gînd să fac carieră universitară si că mă pasiona filozofia, aveam ceva de spus în acest domeniu si anume să elimin din filozofie etica bazată pe ideea de Dumnezeu si să aduc în locul ei cunoasterea pe baza descoperirilor stiintifice. O nouă gnoză care să redea integritatea constiintei umane în fata universului, fără constiinta disperată, care se vîntură acum în Europa, zguduită de un danez bizar din secolul trecut, spiritualizat la extrem, dar lipsit de fortă vitală... "Constiinta nu e dublă si nu se scindează, cum crede si Dos-toievski, din pricină că putem în acelasi timp să facem si bine si rău, sau să urîm fiindcă ni se face binele si alte descoperiri abisale care i-au turmentat marele său spirit. Constiinta e unitară, dar, ca si în natură, ca este zgîltîită cînd de furtuni si cataclisme, cînd invadată de înseninări miraculoase. Cine nu cade nu se poate înălta, iar faptul că un boier rus dădea ordin să fie sfîsiati copiii de către cîini ,arată mai degrabă că se născuse într-o lume încă neiesită din barbarie, decît că îi e proprie omului crima abjectă. Cristos a fost un bărbat vînjos, dacă a putut străbate tot timpul provinciile Palestinei pe jos, mîncînd putin si predicînd neobosit. Numai pe cruce a avut un moment de slăbiciune, s-a simtit singur în fata mortii, iar noi, reintegrati în univers, putem trece mai usor pe sub pod, cum spune Stendhal." "ªi mai usor cu un tub, ca în vis", a reluat Nineta, care ascultase distrată tirada mea, din care, desigur, nu întelesese mare lucru. Se pare că era un gînd cu care trăia si care n-o împiedica să fie veselă, acel tub dimpotrivă urca parcă în ea tensiunea vietii cu un grad fată de mine, care îmi proiectam viata prezentă în viitor, în timp ce ea îl alunga, fiindcă n-a reactionat cum doream eu, n-a făcut-o să tresară propunerea mea de căsătorie, viata pe care ar fi putut-o duce întemeind împreună o familie. "Nu mă iubesti?" am întrebat-o. "Te iubesc acum, mi-a răspuns, dar nu stiu dacă si mîine; nu vreau să mă căsătoresc niciodată, vreau să iubesc pe cine vreau eu si cînd n-o să mai fie iubire cu mul, vorba ta, schimb bara în altă directie. Du-te la universitate, fă-te profesor, filozof... Soarta mea asta e, că nu stiu ce-o să fie si mie îmi place asa." Deci si ea era o cetate care trebuia cucerită, am gîndit, dar una mai grea, căci îmi sugera legătura ei strînsă cu moartea. Atît, alte ziduri nu avea, dar ăsta, singurul, cum să-l escaladezi? Am început să iesim, să ne plimbăm împreună prin oras. Nineta era bine îmbrăcată, chiar elegantă si strada o schimba, devenea gravă, aproape străină, plăcută si veselia îi pierea de pe chip. Avea chiar un ochi cercetător, imobil cînd se uita la ceva. Se uita cu o lăcomie pe care n-o descifram, oricum strada o schimba, aveam chiar impresia că nu mai era cu mine si nu stiam încotro îi zburau gîndurile si ce fel de gînduri. Apoi acasă la ea devenea altă fiintă... Aceste plimbări au adus ruptura, neasteptată pentru mine, incredibilă. Iesirea în lume e plină de surprize, da, e bine între noi doi, dar împreună cu altii privirea ei nu-ti mai apartine, surîsul ei nu-i mai înfloreste pe chip cînd o privesti, rîde pe neasteptate de ceea ce spune altul si esti stupefiat să descoperi că desi e aceeasi nu-ti mai apartine, aici e drama, e aceeasi... Dar asta avea să mă chinuie mult mai tîrziu. Ruptura mea cu Nineta a fost mai simplă, dar nu inexplicabilă, fiindcă fusesem avertizat. S-a oprit într-o zi în dreptul unei străzi, s-a uitat de-a lungul ei cu o expresie preocupată, impenetrabilă, si mi-a soptit: "O luăm pe-aici!" Era o stradă laterală, rău pavată, fără trotuar si n-am înteles de ce trebuia s-o luăm pe-acolo. Am răspuns: "Nu!" "Dacă nu vrei, am auzit-o spunînd, atunci n-ai ce mai căuta pe la mine." Chiar asa? Ce putea fi atît de important? "Nu!" am repetat. Atunci ea s-a răsucit pe călcîie, s-a uitat în jos linistită, s-a uitat chiar la mine, dar fără să mă vadă si mi-a spus: "Singur ti-ai dat foc la valiză!" ªi s-a îndepărtat. Dar nu s-a dus pe strada aceea. Am rămas pe loc clipe lungi nedumerit: de ce nu vroisem să merg pe-acolo pe unde dorise ea? Nu-mi era indiferent pe unde ne-am fi dus? Pe de altă parte, simteam în mod obscur că dacă ea, fără s-o spună, ar fi luat-o pur si simplu pe strada aceea as fi urmat-o fără să observ ciudătenia de a ne fi plimbat pe o anumită stradă. Dar chiar si asa, ce-mi păsa mie că e anumită? Eram totusi senin. Cu această seninătate am rămas apoi totdeauna în fata rupturilor, dar numai atunci, în clipele cînd primeam lovitura, dezastrul începea mult mai tîrziu. Cîteva zile la rînd am intrat apoi în curtea ei, dar n-am găsit-o decît pe bunica, iar odaia era încuiată. Am revenit după o săptămînă, crezînd că era plecată din oras. Zadarnic. Am căutat-o seara la "Mama rănitilor", patroana a dat din cap si a ridicat din umeri: nu stia unde e. VIII ªi abia într-un tîrziu aflară părintii mei că nu la ceaiuri mă duceam eu cînd veneam acasă după miezul noptii si aflară si unde fusesem cînd mă întorsesem în zori: la "Mama rănitilor", după care dormisem toată noaptea cu "o depravată". Cuvîntul acesta îl rosti tata. De unde aflaseră? ªi de ce asa de tîrziu? Oricum aflaseră atunci, în ziua aceea, cînd mă întîmpinară îndată ce intrai în casă cu acea stare de spirit bizară, care ne arată cît de putin fluid e sufletul omenesc si cum deplasările în el seamănă cu deplasările geologice, surpări de roci sau de pămînt ireversibile. "Bine, mă, începu tata, fără introducere, ca o eruptie, adică fără întelegere, departe de orice gînd că mai exista pentru mine vreo sperantă, de-aia te-am crescut noi si muncim pentru tine; ca tu să te faci de rîsul orasului cu o curvă? Maică-ta te închină în fiecare seară ca pe-un copil cu sufletul curat si drept orice răsplată tu cazi în noroi si îti terfelesti cinstea în patul unei fete depravate? Ce-ai să te faci tu acum, strigă el ridicîndu-si bratele în sus ca în fata unei nenorociri ireparabile, cînd toată lumea stie si o să te arate cu degetul? Ce-ai să te faci tu dacă se află la liceu si tocmai acum, cînd trebuie să-ti dai bacaloriatul, te dă afară din toate liceele din tară? Ce-ai să ajungi, cu studiile neterminate si cu obrazul tău de cavaler murdărit? Ce fată o să se mai uite la tine, cînd tu te-ai plimbat cu aia prin oras si te-a văzut toată lumea?" Mama stătea nemiscată la masă, cu lacrimi care îi curgeau siroaie pe chipul împietrit. ÃŽsi tinea o palmă pe jumătate de gură, care era crispată de o suferintă coplesitoare, pe care o îndura însă cu mai multă întelegere pentru mine, suferintă în adîncurile căreia ea contemplă păcatul si nu urmările lui, cum făcea tata. Această palmă care îi acoperea numai jumătate de gură, n-am uitat-o! Parcă se ruga, în acele clipe, pentru mine. Acest gest pios era adresat parcă sfintei fecioare, într-o implorare mută, să-i salveze copilul. Dar numai în amintire, în viata mea ulterioară, a început să tresară acest gest, în clipele acelea însă eu simteam cum încep să jubilez, dîndu-mi seama cum creste în mine o furie rece si orgolioasă... "Ce e, mamă, am spus eu cînd tata s-a oprit. Mă adresam ei, care suferea cu adevărat, si nu lui, care era doar jignit si înspăimîntat că lumea o să mă arate cu degetul, ca si cînd n-as fi fost bărbat, ci fată mare. Cum s-a purtat, mamă, Cristos cu femeia desfrînată? Te duci la biserică si nu întelegi nimic din învătătura lui, el care a spus celor ca voi, care aruncati cu piatra, să arunce primul cu piatra cel care se consideră în sinea lui fără păcat." ªtiam că era fără păcat si că n-ar fi aruncat cu piatra, dar nu stiu de ce, tocmai pe ea vroiam s-o rănesc si mai tare, căci cu adevărat gestul ei îmi făcea rău. Vroiam să i-l alung, să-si ia palma de la gură, fiindcă nu stiam cum să răspund la suferinta ei, în timp ce pentru tata pregăteam, mintal, ceva violent, să-l învăt minte pentru totdeauna să mai ridice bratele în aer si să-mi spună el mie ce este si ce nu este nenorocire pentru mine. Nenorocire e numai ceea ce simt eu, nu un altul si nici măcar el, care mi-era tată, sau cu atît mai putin. "Trebuie iertată, fiindcă a iubit mult, asa a spus Cristos", am continuat citind o replică din Dostoievski. "Nu despre o astfel de iubire vorbeste Cristos", mi-a răspuns atunci tata exact ca în Dostoievski, pe care nu-l citise. ªi eu am strigat: "Ba da, si despre o astfel de iubire." "Cristos nu e o pavăză pentru toti dezaxatii, a strigat atunci si tata. Ai să ajungi un dezaxat, o să vezi, ai pornit-o bine." "Cu tine o să vorbesc pe urmă, i-am răspuns cu o voce sardonică, acuma vreau să-i spun ceva mamei. Crezi, mamă, că nu ti-am ghicit păcatul? Te-ai măritat fără să iubesti si nici pe urmă nu l-ai iubit pe tata, si nu fiindcă ti-ar fi plăcut altul, ci asa. Dar de măritat te-ai măritat, în loc să te fi dus într-o mînăstire. Dar aia e, că nici mînăstirea nu ti-a plăcut si, femeie tînără, ti-ai gonit bărbatul din pat, si el tînăr, crezi că nu stiu?" "Nu ti-e rusine, a strigat tata, să vorbesti cu maică-ta ca un dezmătat?" ªi a sărit în sus si m-a izbit peste fată de cîteva ori la rînd făcîndu-se palid si gîfîind de furie. Am rînjit; "Cu asta nu rezolvi nimic! Vezi că sînt mai voinic ca tine si dacă mai încerci să dai în mine o să te împiedic. Esti un tată admirabil, te respect, dar si eu am fost un copil bun si nu te-am silit să mă lovesti cînd eram mic. Nu te gîndi acum că o să mai îndrepti ceva cînd sînt mare. Stai linistit, că discutăm noi. Ti-am spus că vreau să-i spun ceva mamei." "Spune-i, nefericitule, dar dacă nu-ti pui frîu la vorbă în casa asta n-ai ce să mai cauti!" "Da, i-am răspuns, cunosc, clasica gonire de-acasă a unui fiu care a apucat pe căi gresite, plecarea lui, apoi suferinta mamei si neînduplecarea părintelui, care are principii si nu vrea să-l reprimească. Numai că eu n-o să mai mă întorc, aici e gresala ta, asa că ai grijă de mama, care o să moară de dorul meu si n-o să te ierte!" "Tu de ce îl asculti? a întrebat-o el atunci pe ea. Lasă-l să stea aici, dar eu cu el nu mai vorbesc." Mama si-a acoperit si restul gurii cu palma si a soptit: "Lasă-l să spună. E un copil." "Da-da! am exclamat, mai rămîne să înteleg că am căzut "în ispită, dar că prin rugăciunile tale Dumnezeu o să-mi îndrepte pasii..." "Măcar esti sănătos? s-a holbat tata la mine. Fiindcă asta ti-ar mai fi lipsit." Eram perfect sănătos, dar nu i-am răspuns. "Revin, mamă, asupra păcatului tău, de a nu fi putut iubi... Ei bine, eu iubesc prea mult, care din noi doi e păcătos?" "Te-am făcut pe tine!" a răspuns ea atunci. Atît a spus si a tăcut mai departe. Ce trebuia să înteleg? Că păcatul ei era izbăvit si că odată cu venirea mea pe lume dorintele ei trupesti se stinseseră? Sau nu se stinseseră si se chinuise să le alunge? Era taina ei. "Bine, i-am răspuns, m-ai făcut, esti mîntuită, dar eu nu sînt nici Isus Cristos si nici adeptul lui. Animalele nu cred în Dumnezeu, dar la anumite specii dintre ele s-au observat comportări care seamănă cu morala crestină. De pildă într-o luptă dacă un animal cedează, celălalt îl lasă în pace, nu-l ucide, e tolerant." "Vrei să spui că tu ai de gînd să te porti ca un animal, mai departe nu poti să mergi?" a zis tata. "De ce să merg? i-am răspuns. Crezi că tu o să mergi sau ai mers mai departe? Adevăr îti grăiesc tie, am reluat batjocoritor, că o să cauti si o să găsesti o altă femeie cu care să trăiesti ca un bărbat în putere cum esti si în felul ăsta o s-o înseli pe mama. Asta o să fie mai rău decît ce am făcut eu. ªi acum să vedem ce-am făcut de îmi promiti cu atîta convingere că o să ajung un dezaxat. Toată conceptia ta se reduce la ce-o să zică lumea. Dar că eu mă simt de fapt curat asta pe tine nu te interesează. Nu că o să ajung dezaxat, ci considerat ca atare. ªi dacă n-o să pătesc nimic la liceu si mai tîrziu o să mă căsătoresc cu o fată de bună conditie, totul o să fie în regulă." "Bă, uite ce e, m-a întrerupt el strigînd, eu cu un nerusinat ca tine nu mai vorbesc. Sînt oameni pe care învătătura îi face oameni! Pe tine te-a făcut un nerusinat! Numai maică-ta poate să mai creadă în îndreptarea ta, eu unul mi-am luat mîna de pe tine. O să te tin pînă o să ajungi să-ti cîstigi singur pîinea, dar tu cu mine nu mai ai si nici n-o să mai ai nimic de împărtit. Poti să te înhăitezi cu cine vrei, să faci ce vrei, din moment ce asa consideri tu că trebuie să vorbesti cu părintii tăi si eu consider că nu mai esti băiatul meu, si o s-o spun la toti, să nu creadă lumea că mă uit în curul tău si nu-mi pasă, te îndemn sau sînt mîndru de tine, cum sînt altii..." ªi s-a sculat de la masă întunecat, însingurat, dar hotărît. Dacă mi-as fi dat seama atunci că violenta gîndirii mele putea să ducă la o ruptură cu el m-as fi retinut. ÃŽntr-adevar, prorocirea mea că o s-o însele pe mama avea în ea ceva atît de jignitor, era o astfel de impudoare încît cel mai pasnic părinte (si el era unul din acestia) m-ar fi gonit imediat de-acasă, mai ales că în anii aceia el nici măcar nu se gîndea la altă femeie, criza i-a venit mai tîrziu, pe la patruzeci si sapte de ani. N-am pătit nimic la liceu. Adică nu s-a aflat nimic, asa se întîmplă, uneori nu se află nimic, alteori se află cea mai mică prostie. Mi-am luat bacalaureatul cu succes si am intrat la Facultatea de litere si filozofie. Tata s-a tinut de amenintare, nu vorbeam împreună, însă n-a spus la nimeni ce fel de copil avea, fiindcă după istoria mea cu Nineta, fără să fi rupt-o cu grupul lui Pulos, Asanache si Szekely (de altfel în anul următor ne-am împrăstiat. Asanache s-a înscris la Teologie, Pulos a murit la el în sat în vara următoare lovit de roata morii tatălui său, iar Szekely s-a înscris la Drept) si fără să fi evitat să ies din cînd în cînd cu ei la "Mama rănitilor", nu m-am mai îndrăgostit de nici o fată, amintirea Ninetei stăruind în sufletul meu ca o arsură: era al ei sufletul care mă tulburase atît de adînc, dezgolit, intens, fierbinte, cu trăire prezentă si fatală, fără grijă de catastrofe, împotriva cărora găsise un remediu total, acel tub de care îmi vorbise parcă jubilînd. Nu era ceea ce credea tata si ceea ce crezusem si eu la început în sensul propriu, o prostituată. Era mai putin grav, adică nu era cuminte, după formula celor îngăduitori, ceea ce e cu totul altceva. ÃŽntr-adevăr, părăsise orasul, atunci sau putin mai tîrziu după ce mă părăsise pe mine, lăsînd-o pe bunica în plata Domnului sau poate a vreunei rude. Fugise la Bucuresti si, după cum aveam să aflu mai tîrziu, se măritase cu un maior bătrîn, asa cum îi prezisesem. Cum o luase acel maior, cînd se stia că militarii constituiau o castă aproape închisă, în care nu putea să intre o fată care nu era de conditie bună? Dar nu trăise mult cu acel ofiter, îl părăsise în timpul războiului si teologul Asanache îmi scria că dăduse de urmele ei la Iasi, căsătorită cu un negustor foarte bogat, dar nu asa de bătrîn ca maiorul, totusi bătrîn, căruia îi făcuse si doi copii. Avea deci atractie pentru intensitatea finală a bărbatilor, nu-i plăcea tineretea sigură de ea, pusă pe viată lungă si cu flacăra mai scăzută, să ajungă multă vreme. L-a părăsit si pe acel negustor, abandonîndu-si copiii, si a început să trăiască cu doi insi deodată, care acceptau acest lucru, unul inginer, bărbat întreg, sot, pe care îl manipula, du-te încolo, vin încoace (si aceluia îi făcea o plăcere deosebită să se lase manipulat fiindcă murea după ea), si al doilea, un intelectual fin, dar care devenea neputincios îndată ce o lua în brate, adică bărbătia tîsnea din el la simpla atingere, fără împlinire, lucru care pe ea n-o împiedica să-l iubească, să-si petreacă cu el chiar si noptile, fiindcă avea totul de la celălalt, atrasă însă irezistibil de intelectualul fin, căci acesta o iubea într-un mod bizar, se îmbrăca cu rochiile ei, se îmbrobodea, iar alteori o întîmpina în costume fanteziste, de pildă cisme înalte pînă sub coaste, de cauciuc, de pescar sau instalator si haină cu broderii si lavalieră, iar chipul pudrat, dat cu fond de ten si buzele rujate. Inginerul rîdea în hohote, dar ea nu rîdea deloc, si îi spunea că acela "e cu un cap mai presus decît el" si că "avea o inimă de aur..." După război Nineta se întoarse singură la Bucuresti si curînd aventurile ei mari încetară, întîi auzii că intrase într-o filatură de bumbac ca simplă muncitoare, ca să mi se spună, cînd o căutai acolo, că acum e redactoare la o revistă de literatură, unde ajunsese nu se stie cum... O căutai la acea revistă... Nu mai era nici acolo... Dar cum ajunsese ea totusi într-o redactie literară, întrebai, si unul dintre redactori îmi răspunse cu un vag surîs cinic că o angajase directorul revistei "ca să îmbunătătească componenta socială a redactiei". "Adică cum?" întrebai. Nu mi se răspunse. ÃŽi pierdui urma. Nu cum va murise Nineta, asa cum spusese? Cîti ani să fi avut? Poate că nici treizeci si cinci... IX Am recitit aceste pagini uimit de uitarea de sine pe care mi-au adus-o: viata e uitare de sine! ÃŽn realitate, în mod obscur, nu amintirea faptului că am chinuit-o pe mama m-a făcut să mă întorc atît de mult înapoi, ci amintirea Ninetei, cu acel tub al ei, pe care fără îndoială că l-a folosit, fiindcă în acei ani i-am căutat copiii si pe tatăl lor: stirile pe care le aveau toti despre ea se opreau acolo unde se opriseră si ale mele: era clar, Nineta nu ezitase să curme singură o viată care "nu mai mergea". Acum am o iluminare: nici a mea nu mai merge, adică n-ar mai merge chiar dacă printr-un miracol as evada si reusi să fug din tară. ÃŽi voi trimite prietenului meu, fostul judecător, un biletel pe care să scriu un singur cuvînt: Nozinan. El stie ce este acest calmant; e "un băiat foarte bun", cum îi spuneam adesea, cînd luam cîte-o pastilă. ªterge toate nelinistile si toate temerile si poate da si un somn final, dacă iei chiar mai putin de un tub. Astfel voi înlătura printr-un act de violentă supliciul care mă asteaptă, căci nu pierderea totală a libertătii mă sperie, ci atasamentul meu fată de viată, care m-ar tortura: esti încătusat, vei muri fără sperantă. Completul de judecată care ar pronunta sentinta, adică figurile lor de oameni liberi, lectura acelei sentinte... condamnarea, desi în forul meu interior, speranta n-ar pieri... Dar cum să scapi de întelesul celui mai mic gest al lor, al celui mai mic lucru pe care ochii mei l-ar vedea în perpetuitate, chiar si o pietricică... Ei da, pietricica aceea va fi de-aici înainte văzută de altii cu un ochi liber, în timp ce eu as gîndi: chiar si această pietricică e mai liberă decît mine... Mai bine s-o sfîrsim înainte! Fiindcă aproape de moarte am mai fost si nu m-am temut, desi era o moarte naturală care mă astepta si, e adevărat, cu ea ne împăcăm, e ceva în noi cu care ne-am născut si care apare în mod miraculos îndată ce simtim că ea se apropie de patul nostru. Am auzit că altii intră chiar într-un fel de extaz cînd le sună ceasul, spun lucruri frumoase, cuvinte memorabile, care uimesc pe cei vii; fireste, altii se chinuiesc pînă în ultimele clipe, despre ei se spune că "au murit greu". N-am ajuns pînă acolo... am scăpat, sau mai bine zis scadenta a fost amînată... Dar să-mi reiau firul întrerupt, voi ajunge si la acest episod al vietii mele care a fost greu de suportat abia după ce am revenit printre cei cu sperante. ÃŽn universitate interesul meu pentru filozofie, cum era si firesc, spori, iar lecturile din adolescentă, considerabile, mă ajutară să pătrund adînc în culoarele culturii si sistemelor filozofice si să-mi iau examenele cu strălucire. Fanatismul legionarilor din facultate mă lăsă indiferent si nu-i puteam întelege pe acei colegi care în loc să se ocupe de fete se ocupau de jidani. Mi se părea stupid să consider că moartea pentru Căpitan (idolul acelora!) le era cea mai scumpă dintre nunti. Noroc că acest Căpitan fu suprimat de Carol al II-lea, si dictatura sa, care urmă mai potoli pe unii. Eu mă încurcai într-o istorie cu o colegă, un fel de preludiu a ceea ce avea să mă astepte mai tîrziu (astăzi văd acest lucru limpede, pe atunci episodul nu-mi pătrunse în constiintă), desi se sfîrsi tragic pentru fată; constiinta noastră este adesea atît de blindată încît poti să tragi si cu tunul în ea si nu se clinteste si asta nu pentru că sîntem atunci ticălosi, monstri sau pur si simplu canalii (e un fenomen natural si misterios), într-o zi dispăru de la facultate o studentă. ÃŽn ciuda cercetărilor minutioase care începură, nu se reusi să se dea de urma ei. Nimeni nu vroia să dezvăluie anchetatorilor detalii concludente cel putin într-o primă fază a cercetărilor. Nici colegii de facultate, nici prietenii ei apropiati si nici părintii, care locuiau pe undeva printr-un sat .Se zvoni, si auzii si eu acest lucru, că politia judiciară primea scrisori în care se spunea ba că fata se afla în orasul cutare, unde fusese văzută plimbîndu-se pe străzi cu un bărbat, ba că studenta fugise în străinătate (această scrisoare venea chiar de peste hotare, judecînd după timbrele si stampilele de pe ea). Pînă ce sosi un individ de la Bucuresti, care nu se multumi cu datul din umeri al celor care o cunosteau pe fată si afirmau cu o mască perfect mimată a nestiintei că nu stiu nimic. El îsi începu ancheta pornind de la ideea simplă că un oarecine din anturajul fetei trebuie să stie unde e sau ce se întîmplase cu ea si, din motive despre care experienta lui îi spunea că sînt puternice, acest cineva nu vroia "să-si deschidă pliscul". ÃŽi fu usor acestui anchetator abil să afle că fata se îndrăgostise de un student cu care vroia să se căsătorească, si să-l ia pe acest student sub focul strîns al întrebărilor. Eu eram acel student. Spre uluirea mea, această fată de o frumusete deosebită (am să folosesc aici o comparatie uzată, dar perfect, adică obiectiv, potrivită), care semăna si la trăsături si în firea ei cu o căprioară, începu să-si oprească privirile asupra mea. Trebuie să spun că din experienta de adolescent trăsesem concluzia că trebuie să stau linistit, nici o fată nu se va îndrăgosti de mine si că lucrul cel mai bun pe care îl aveam de făcut era să-mi văd de treabă, să-mi urmăresc telul meu, adică să ajung cineva în filozofie si cînd uneori noaptea mi se întîmpla să dorm asaltat de cosmaruri (visam că răsturnam muieri în pat, prins de o dorintă cumplită de a le pătrunde si, cum acest lucru nu se petrecea, mă trezeam gîfîind, transpirat si disperat), atunci mă duceam la "Mama rănitilor" împreună cu un nou Pulos si, cu toate că nu mai găseam la ea o Ninetă, ci doar adrese de tărănci esuate si cam trecute, sau de mahalagioaice betive, după aceea simteam cum gîndurile îmi zburau din nou cu elan spre lumea pură a ideilor si uitam multă vreme că pe lume există si o altfel de dragoste. Da, exista, vedeam eu însumi; cum grupuri de băieti si fete coborau împreună de pe treptele universitătii cu privirile sticlind, ghiceam ce înseamnă acea sticlire, dar nu-mi mai păsa. Da, exista, iar frumusetea divină a unei astfel de priviri a unei fete către un băiat, ca un fulger, si surîsul care urma, curat, de fetită, mă făceau parcă să îmbătrînesc, eu cel căruia nimeni nu-i arunca o astfel de privire si nu-i adresa un astfel de surîs. Mă uitam totusi, adesea, în oglindă, îndelung, să descopăr de ce nu inspiram măcar simpatia. Hm! Aveam figura frumoasă fizic, dar urîtă în expresie. Frumusetea era a trăsăturilor, urîtenia consta în ceva inefabil. Aveam sprîncene groase, de timpuriu bărbătesti, dar puternic si armonios desenate, ochii mari si negri, cu focarul parcă întunecat, ca o oglindă în care nu te puteai zări, dar totusi limpezi, deschisi, nu se fereau, nu alunecau cînd mă uitam printr-o mască pe care n-o puteam lepăda, fiindcă si restul trăsăturilor erau la fel, nasul si bărbia prea voluntare, gura bine desenată, dar lipsită de cea mai vagă senzualitate (care zăcea totusi în mine), obrazul tras, laminat, ascetic, desi numai ascet nu eram. Cine să vrea să cunoască un astfel de om, cînd Vauvenargues spune că sîntem prea neatenti sau prea preocupati de noi însine ca să ne cunoastem mai profund unii pe altii? Cine a văzut niste măsti la un bal, dansînd prieteneste împreună si tinîndu-se de mînă fără să se cunoască, zice mai departe filozoful, ca să se despartă după o clipă si să nu se mai vadă sau să le pară rău unora de ceilalti, îsi poate face astfel o părere despre lume... ªi totusi această căprioară, nu era nici o îndoială, îmi arunca priviri (e drept neurmate de minunatul surîs), totusi priviri care întîrziau asupra mea mult mai mult decît o clipă, ca să mă pot însela: avea ceva cu mine! Dar ce? Mă plăcea? Desigur, nu erau priviri ostile, cum mi se întîmplase odată cînd văzusem la alta aversiunea, dusmănia chiar. "De ce te uiti tu asa la mine?" o întrebasem în cele din urmă; fiindcă, fără să fie frumoasă cum era căprioara, nu era lipsită de farmec si pe de altă parte mă făcuse curios să aflu pricina acestei aversiuni accentuate si instinctive (nu-i făcusem nici un rău, nu schimbasem cu ea niciodată nici un cuvînt). "Tu, tu, tu!", mi-a soptit atunci acea fată abia stăpîndu-si bucuria ei neroadă că mă putea, în sfîrsit, defini... "Ei, da, i-am răspuns eu, eu, ce e cu mine?"... "ªtii tu ce e tandretea?!"' mi-a spus. Am izbucnit într-un hohot de rîs sarcastic si i-am confirmat: "Ei, da, tandretea, da, nu stiu, dar n-o să mă înveti tu ce e, hai sictir!" Căprioara îsi miscă privirea ei catifelată si dulce într-o parte si avu alt răspuns cînd îi pusei aceeasi întrebare, adică de ce se uita asa de insistent la mine. "Cum stii tu atîta materie!?" Asa deci, era admiratia... ÃŽntr-adevăr era cam dezolant să vezi cum o fată a cărei frumusete era un mister, cum spune Dostoievski, să aibă un cap total lipsit de mistere, iar mintea coală albă de hîrtie, pe care nu se înscria nimic. Trecea la examene cum trecuse desgolită frumoasa curtizană prin fata judecătorilor atenieni neînduplecati. Căprioara nu-si arăta decît capul, si profesorii, privind-o, cedau aproape fără să-si dea seama, punîndu-i întrebări puerile si terminînd cu sfaturi afectuoase că trebuie să învete mai bine etc. ÃŽi răspunsei că natura nu îngrămădeste decît rar asupra unui singur individ mai multe calităti. Eu stiam carte, dar eram urît, ea nu prea stia, dar era frumoasă. "Dar cine ti-a spus că esti urît?", s-a mirat ea. Am rîs sardonic, s-o îndepărtez de mine, dar ea a stat linistită si m-a privit cu ochii ei langurosi, fără să clipească si a adăugat: "Esti un bărbat bine, să-ti scoti din cap că esti cum ai zis". Tocmai asta doream si eu, si ea tocmai asta îmi si spusese. O fată sau o femeie acostată, desi îi place insul care o atacă fără veste, se tine în rezervă tocmai pentru ca să nu facă vreo impresie că ar fi usor abordabilă. Dar de ce s-ar tine în rezervă un bărbat si mai ales unul ca mine? încît din primele clipe am tresărit adînc si, turburat, m-am îndrăgostit imediat de ea; am căzut în extrema cealaltă. Desigur, îmi spuneam, de aceea nu plăcusem pînă atunci fetelor, fiindcă eram bine si pe deasupra si tînăr savant (un profesor îmi spusese asa, la un examen, ei, tinere savant, ia să schimbăm cîteva idei, să îndeplinim o formalitate si să-ti dau examenul) si numai o fată frumoasă cum era Căprioara putuse prin urmare îndrăzni să se uite la mine. X Fata era cam rece si desigur nu mai era fecioară, dar eram eu înflăcărat si de teamă să n-o pierd îi făcui propunerea să ne căsătorim de îndată ce îmi luam eu licenta, adică chiar în toamna care urma si ea putea să-si continue anul pe care îl mai avea de urmat fiind căsătorită. Zise da. Curînd eu îmi luai această licentă, dar pentru întîia oară Căprioarei i se întîmplă să dea peste doi tineri universitari noi care se întorseseră de pe zonă, unde fuseseră concentrati, crunti si îndîrjiti si n-o crutară, ba chiar, cu un limbaj dur întrebară cum a ajuns ea pînă în anul trei fără să stie nimic, care era secretul si, rînjind cu o ironie grosolană, îi cerură să li-l spună si lor si o vor trece si ei. Petrecurăm împreună ceasuri în care ea tăcea, uitîndu-se în gol si degeaba încercai să-i spun că putea renunta la studii, ne căsătoream si, cum eu aveam să intru în învătămîntul universitar, nimic nu ne împiedica să întemeiem împreună o familie fericită, tăcerea ei se prelungi si privirile nu reveniră la prezent din golul în care se pierdeau. Abia a doua zi cînd ne revăzurăm arăta mai însufletită si spuse bine proiectului meu. Apoi ea plecă la tară, la părinti, urmînd ca după vacantă să-l punem în practică. "De-atunci n-am mai văzut-o", declarai anchetatorului. .,ªi totusi fata s-a întors la facultate, zise el, fiindcă de la facultate a dispărut, nu din sat." "Da, dar eu am terminat facultatea, n-aveam ce să mai caut acolo", i-am răspuns. "Nu trebuia să vă căsătoriti?" "Nu, fiindcă între timp, acolo la tară, a cunoscut pe altcineva si mi-a scris că între noi nu mai e nimic." "Arătati-mi scrisoarea!" mi-a cerut anchetatorul. "N-o mai am!" "Bineînteles!" "De ce bineînteles?" "Pentru că nu v-a scris nici o scrisoare. Ati continuat să vă vedeti si după ce ea a venit la cursuri, de ce negati? Sînteti acum profesor, vă periclitati în cel mai fericit caz cariera în învătămînt dacă vă puneti în situatia de bănuit, si vă asteaptă puscăria dacă sînteti complice la crimă." "Care crimă? Fata a fugit din oras, am auzit că e în străinătate." "Da, e adevărat, posedăm o astfel de scrisoare din care ar reiesi că dispăruta a fugit peste granită, dar nu uita, tinere, că politia stie din capul locului mai multe lucruri despre felul cum se înfăptuieste o crimă decît criminalul. Procedeele sînt variate, dar nu infinite, de pildă simplul fapt că anturajul victimei ascunde anumite fapte e pentru noi o certitudine că pista porneste de-acolo. Scrisoarea în chestiune e scrisă de criminal, sau de un complice al lui, sau de o cunostintă căreia i s-a cerut acest lucru ca să îndepărteze cercetările de locul unde crima s-a înfăptuit. Un procedeu naiv! Pentru noi e neinteresant deocamdată să intrăm în amănuntele relatiilor dumneavoastră cu victima, aveti de răspuns doar la o singură întrebare si depinde de sinceritatea răspunsului dacă veti fi sau nu inculpat. Iată întrebarea: cînd v-ati văzut ultima oară?" Eram nevinovat, dar speriat. După acest anchetator, Căprioara era moartă. Dacă mărturiseam totul, nu cumva puteam fi acuzat sau compromis? I-am răspuns că nu-mi amintesc ziua cînd ne-am văzut ultima oară, că n-a existat între noi o astfel de zi deosebită, pur si simplu legătura noastră s-a stins pe nesimtite si sînt complet străin de soarta ei. "Bine, a răspuns anchetatorul deodată, ca si cînd s-ar fi convins că nu ascund nimic, e posibil, sînteti liber." Dar încrederea unui anchetator, retrasă brusc, nelinisteste. Aveam să retrăiesc această neliniste si mai tîrziu. Fusese convingător: un criminal înfăptuieste o singură crimă, în timp ce anchetatorul cunoaste o multitudine. E imposibil ca anumite semne să nu-i amintească de anumite procedee, în afara cazului cînd nu are de-a face cu un geniu al crimei. Puteam eu să tin piept unui astfel de anchetator care nu era un imbecil? Pe de altă parte mă gîndeam că nimeni nu stia... adică mă gîndeam, dar deodată mi-am dat seama că... adică nu, puteam să spun că da, o văzusem ultima oară la acel bal, da, iesiserăm împreună, ne plimbaserăm putin si ne despărtiserăm... ªi de-atunci... Ei da, de-atunci Căprioara dispăruse. Ce făcusem după aceea? Urma să-mi justific orele petrecute în acea noapte, atîtea filme si cărti politiste începeau de aici. Mă dusesem acasă si mă culcasem. Hm! Desi noaptea aceea fusese neagră si ploua tare, puteam eu fi sigur că... nu ne văzuse nimeni rătăcind?... Am iesit din biroul anchetatorului hotărît să mărturisesc, dar nu atunci, să nu spun vreo prostie, ci după ce o să mă gîndesc bine. Dar pe urmă mi-am dat seama că n-aveam la ce mă gîndi. Totul era limpede pentru mine, eram vinovat moral, stiam de mult, si acest lucru nu mai putea fi ascuns, în ce consta vina mea morală? O, da, în dorinta oarbă de a n-o pierde pe Căprioara, sau mai bine zis în neputinta de a renunta la ea, acceptînd cu lasitate, în pragul tineretii mele, un compromis rusinos, cu toate că nu aveam în fata mea nici un echivoc sub care să mă ascund, faptele erau nude, de o brutalitate care... E foarte curios, cum tinerii... Dar mai bine să relatez ce s-a întîmplat. Erorile fatale nu apar, adică nu se săvîrsesc pe neasteptate, au un preludiu, dar cine e atent la el? ÃŽntocmai ca într-o piesă genială, preludiul nu ne face să ghicim desnodămîntul, ci îl luminează doar ulterior. XI ÃŽn mod bizar, de Căprioara nu se îndrăgostise pînă atunci nimeni. ÃŽn acest punct uneori fetele frumoase au aceeasi soartă cu cele urîte. Frumusetea poate intimida, o fată prea frumoasă poate fi ocolită, ca si una prea urîtă. Desigur, e vorba de un anumit gen de frumusete si de un anumit gen de urîtenie si anume de acel gen în care sufletul care o poartă e neclintit, amorf... ÃŽncolo, un suflet care se miscă imprevizibil, indiferent cu ce mască l-a dăruit natura, ne poate face să asistăm la drame sau fericiri incredibile, dar firesti în ordinea pasiunilor umane. Cele nefiresti apartin sufletelor amorfe, neclintite. Este exact ceea ce a pătit Căprioara. ÃŽnselîndu-se asupra ei, un medicinist strălucit (student care îsi asistă deja profesorul la operatii) se îndrăgosti de ea luînd-o drept ceea ce nu era si trăiră împreună la tară în timpul vacantei. Asta în timp ce Căprioara răspunsese da cererii mele în căsătorie si fără să-mi scrie si să-mi spună că acel da devenise nu. Cînd se petrecuseră toate acestea? Desigur în perioada cînd eu îmi luam licenta si ea cădea, timpul mort care poate fi descoperit totdeauna cînd se produc trădările. Există un astfel de timp mort, nestiut si nebănuit de cel trădat, cînd sentimentele alunecă si nu sînt mărturisite celui care va fi lovit. Ar fi trebuit să retin acest adevăr, dar încă o dată piesa care se joacă tocmai de aceea place, fiindcă eroul nu retine legea în spiralele căreia destinul său se înscrie. Nu pentru el e această lege, cum nu e nici moartea care îl loveste pe semenul al cărui dric îl întîlneste pe stradă. Asadar Căprioara nu mă iubea, desi mă abordase. Dar nici nu-mi spusese că nu mă mai iubeste. Neglijentă totală, nepăsare oarbă... ÃŽn timp ce eu mă pregăteam s-o primesc în casa părintilor mei, mîndru dinainte că mă căsătoream cu o fată atît de frumoasă, ea, lovită ca o găină de dragostea strălucitului medicinist, mă uitase absolut, ca si cînd nici n-as fi existat, un zero, desi stia că zero nu eram; dar iubirea înstrăinează cumplit, ne aruncă parcă într-o altă planetă si facem ochi uluiti cînd dăm de cineva cu care ne-am culcat în pat, de a cărui gură am lipit-o pe-a noastră. Cu astfel de ochi uluiti mă întîmpină Căprioara în toamnă cînd o căutai la facultate si ne întîlnirăm. Nici măcar nu-mi dădu explicatii despre schimbarea ei, în trei minute totul se consumă fără cuvinte, fiindcă nu e nevoie de mai mult ca să-ti dai seama de o înstrăinare: ochi care nu te văd, gură lovită de un mutism absent, o urîtenie a chipului pe care o observi stupefiat (si era curios cum vedeam pentru întîia oară că această fată era de fapt urîtă, fără să-mi dau seama de ce, fiindcă era aceeasi), sugestia că nu e nimic de spus si că trebuie să întelegi exact ceea ce vezi si să nu-ti faci iluzii, nu te înseli, asta e, altceva nu va fi, chiar dacă altădată a fost ceva. Ei bine, acum nu mai e, si orice explicatii ar fi lipsite de sens. Ne aflam chiar la intrarea Universitătii, pe trotuarul larg, pereche tăcută pe lîngă care foiau veseli si nepăsători, într-un du-te-vino neîncetat, studentii si studentele. Atunci am văzut norii pe cer si mi-am ridicat fruntea. "Da, mi-am spus senin, nu mă mai iubeste, foarte bine." ªi n-am mai observat cine s-a îndepărtat cel dintîi, eu sau ea. Cred că amîndoi în aceeasi clipă. Dacă am rămîne la această seninătate care ne atinge ca o aripă dulce sufletul! E cel dintîi adevăr, cel adînc, care nu doare. Dacă am trăi, dacă ne-am ghida viata după el! Dar nu facem asa, fiindcă apare curiozitatea, asa-zisa luciditate care ne îndeamnă să aflăm de ce... "Cîtă luciditate, atîta suferintă!" Da, asa e! Dar cine dracu te pune? De ce nu ne mai iubeste? Ce stupid, cînd totul ar fi atît de simplu dacă am păstra în noi revelatia acelor clipe sublime, acea seninătate izbăvitoare. Trebuie să spun că iubeam frumusetea acestei fete, atît, capul ei frumos, nu sufletul ei amorf si nici corpul si cu atît mai putin mintea, si mi-ar fi fost de-ajuns pentru toata viata, cu conditia, ei da, ca ea să accepte să fie iubită. Nimic mai mult. Refuzul ei, după ce mă lăsase să cred că ar accepta, începu după cîteva zile să mă chinuie. Ispita luciditătii care te îndeamnă să afli de ce nu te mai iubeste cineva constă în faptul că ai sentimentul acut, irezistibil că, după ce vei afla, vei înceta să suferi. Poate, îti spui, ai făcut vreo greseală care se poate repara. Poate la mijloc e o neîntelegere. Poate că iubeste pe altcineva. Ei da, e un pahar care trebuie băut, îl bei, te încovoi de durere, pe urmă te redresezi. Astfel aflai de istoria cu medicinistul, un băiat admirabil, pe care îl căutai la spital si băurăm împreună un coniac la un bar. Auzise si el de mine, încît conversatia care urmă ne apropie repede. ÃŽmi semăna, numai că purta altă mască, de invidiat: îi licărea de pe acum în priviri cinismul chirurgilor, o brutalitate jovială în vocabular, o franchete de măcelar, dar, cum am spus, pe un altfel de chip decît al meu, descins, sincer si vesel fără crispări. ÃŽncît cînd spunea de pildă: astăzi l-am asistat pe profesor la deschiderea dovleacului unuia, cuvîntul dovleac, care însemna un cap uman, îti stîrnea rîsul si după mărturisirea lui îl înveselea si pe pacient cînd era anuntat în acest fel de ceea ce avea să i se întîmple a doua zi: "mîine îti deschidem dovleacul, pregăteste-te!" ÃŽn timp ce eu credeam că lucrurile se petreceau însotite de infinite precautii si delicateturi. ÃŽi spusei medicinistului acest lucru. "Nu, zise el, e mai rău, se sperie dacă îl iei altfel." "Bine, zic, asta cu un tăran care vede lucrurile mai dur si poate rîde fiindcă are humor în fata mortii eventuale, cum am auzit că glumeau pe front în timp ce obuzele le cădeau în cap, dar cu un om mai evoluat?" "ÃŽn asemenea cazuri tăranul e cel mai evoluat, fiindcă stie mai multe despre moarte decît altii. Brazda aceea pe care o întoarce el în fiecare an îi spune lui ceva, un lucru tainic pe care orăseanul nu-l stie decît în mod abstract. Numai noi, chirurgii, mai stim acest lucru: pămînt, materie..." "Spiritul nu există?"' "Mais si, certainement... E acolo! rîse medicinistul. Dar cînd apropii prea tare lampa de operatii de un creier desgolit si ochii pacientului se holbează din această pricină, ai unele îndoieli. Pe plan cosmic, da, spirit, materie, nu stim ce e, dar pe masa de operatii, hm! descoperi doar legi fizice si fiziologice. Restul ne scapă!" "Dar cum se explică un aspect ciudat; multi dintre dumneavoastră, vorbesc de cei care ajung mari, cad cu timpul în misticism, în ciuda practicii lor stiintifice, pozitiviste." "Vorbiti de unii savanti? Da, am auzit si eu. E ceva inexplicabil." "Fiindcă, am continuat, credinta în ceva divin o ai sau nu, n-o poti căpăta pe cale stiintifică!" "De, cine poate să stie? mi-a răspuns el. ªi pe urmă cred că vă înselati, o anumită întîmplare, dar nu una obisnuită, poate să producă în cineva revelatia... Ce stim noi ce poate zgudui spiritul unui fizician, o comportare stranie, de neexplicat pe cale ratională, a unui proton sau neutron... Nu stiu, n-am idee!"... "O iubiti pe..." l-am întrebat eu pe neasteptate si am pronuntat numele Căprioarei. Ne simteam bine amîndoi si întrebarea mea nu avea în ea nimic abisal, tenebros... "Da, da, a răspuns el repede, sînteti cumva rudă cu ea?" "Nu, am fost prieteni..." "A, da, îmi pare bine că acum în toamnă si-a luat examenele... Era să piardă anul." Am rămas tăcut fără să stiu de ce. Chirurgul s-a uitat la ceas, am băut restul de coniac si ne-am despărtit zîmbindu-ne, urîndu-ne reciproc succes. ÃŽntr-adevăr, cînd vezi omul de care s-a îndrăgostit iubita ta, te linistesti oricum, doar dacă nu descoperi că e un ticălos. Dacă e o nulitate îti spui că e cu atît mai bine că îi plac nulitătile, dacă e un om de valoare ceva cavaleresc din tine te îndeamnă să-ti spui că a avut dreptate, era firesc să se întîmple asa, i-a plăcut mai mult etc. Totusi purtarea ei fată de mine nu fusese curată... Ar fi putut să mă prevină, dar, îmi spuneam, asta e o problemă de educatie, nu de puritate. ÃŽntre oameni civilizati nu se dau astfel de lovituri. Dar da, ba da, îmi spuneam, se dau totusi, iar altii chiar ripostează, si în riposta lor dispare orice urmă de civilizatie. M-am gîndit s-o fac si eu, s-o caut si să-i spun cuvinte triviale, s-o înjur de mamă si astfel să mă răcoresc. Căci jignirea persista, de cîte ori mă gîndeam rămîneam încremenit, ca într-o paralizie, întepenit si cu ochiul mintii contemplîndu-i chipul trufas, asa cum îmi apăruse în ziua cînd o revăzusem în fata universitătii. Da, îmi aminteam de ce mi se păruse atunci că de fapt era o fată urîtă, apăruse pe chipul ei trufia, care o făcea să nu mai semene cu o căprioară, ei da, parcă îmi spunea, cum am putut să mă leg de tine, care nici măcar nu mă iubeai, a trebuit eu să mă uit la tine ca să mă vezi si tu... ÃŽn timp ce altul s-a purtat altfel, e cu mult peste tine si are o inimă mare, nu ca a ta, neagră cum ti-e chipul... Gîndurile mi se învălmăseau, faptul că făcusem cunostintă cu medicinistul dădea aceste roade otrăvite, în loc să mă fi linistit, cum crezusem. Totusi n-am căutat-o si n-am încercat să-i înapoiez lovitura... Am început să uit. Profesiunea mă acapara, predam logica la o scoală normală de învătători si eram respectat de profesorii mai bătrîni că fusesem numit în învătămînt îndată ce îmi luasem licenta, iar elevii, unii dintre ei, îmi plăceau, era adică o surpriză pentru mine să-i văd cum se uită în ochii mei hipnotizati de limpezimea de cristal a lectiilor mele, de unde deduceam că pînă atunci obiectul logicii li se păruse plicticos si superfluu. XII Pînă într-o zi, cînd mă căută la scoală Căprioara. Era tăcută ca si în ziua revederii noastre, dar trufia îi dispăruse, fără să mai fie însă căprioara de altădată. Am întrebat-o ce s-a întîmplat. Mi-a răspuns încercînd să mimeze nedumerirea: că de ce am plecat atunci si m-am purtat asa de urît cu ea? Am tăcut îndelung, încercînd să ghicesc ce vrea acum de la mine. Nu cumva se despărtise de medicinist? ÃŽi fixai o întîlnire si în timp ce ne plimbam prin parcul orasului îi spusei că stiu ce i s-a întîmplat, dar nu stiu cine pe cine a părăsit, ea pe chirurg, sau chirurgul pe ea? ÃŽmi sopti cu un glas sugrumat că ea pe el. "De ce?" o întrebai. "E o canalie!" Ei da, am gîndit, cît timp ne iubeste e un om minunat, pe urmă, ei da, o canalie... "Nicidecum, i-am răspuns, l-am cunoscut, am stat de vorbă cu el, e un băiat fără cusur..." "L-ai cunoscut?!" se miră ea. "Bineînteles! Vroiam să stiu cu cine m-ai trădat..." "Nu te-am trădat, zice, mi-am dat seama că de fapt pe tine te iubesc!" Pleosc! Iată-mă, am gîndit, vîrît într-o situatie vulgară. ÃŽn timp ce trăia cu acela acolo la tară îsi dădea seama că de fapt pe mine mă iubea. Atunci de ce era chirurgul o canalie? Nici n-am mai întrebat-o, chirurgul desigur era o canalie fiindcă o părăsise, îmi dădeam seama clar, si nu cum spunea Căprioara, că ea îl părăsise pe el. M-am uitat bine la ea. Căprioara era rănită si deodată mi s-a părut mai frumoasă ca înainte, cu suferinta pe chipul ei speriat. Se uita la mine nu ca altădată, fără surîs, ci cu acea imperceptibilă miscare a buzelor care prevesteste sau stăpîneste hohotul disperat de plîns. ÃŽntr-o clipă am uitat totul, m-am înmuiat si am apucat-o pe după umeri. "Nu e nimic, i-am spus, trebuia să faci si prostia asta ca să-ti dai seama ce înseamnă să trădezi. Cine trădează va fi trădat. O să vedem dacă între noi mai poate fi ceva. Linisteste-te, se întîmplă, esti frumoasă, o să găsesti oricînd un altul, dacă eu n-o să pot să te iert." Dar o si iertasem si am reînceput să ne vedem zilnic. ÃŽnsă Căprioara tot rănită arăta, fapt care mă puse pe gînduri, fiindcă suferinta ei nu părea să-i vie din iubirea pentru celălalt, în acest sens dovezile ei de iubire pentru mine alungau această presupunere. ÃŽnainte rece, acum redescopeream în ea o pasionată, turna flăcări în mine, mie care le aveam pe ale mele si îmi ajungeau. Mă îndrăgostii de suferinta ei si ghidul, sau mai bine zis curiozitatea de a afla de ce o părăsise medicinistul se stinse sub ardoarea îmbrătisărilor, pieri cu aventura ei cu tot. Credeam că se va vindeca, si rana ei ciudată al cărei înteles îmi scăpa se va închide: da, mă iubea cu adevărat, vedeam bine acest lucru, nimeni nu se înseală în această privintă, stim cînd sîntem iubiti, după cum stim tot atît de bine cînd iubirea ni se retrage, dar de ce persista pe chipul ei suferinta, mai bine zis de ce apărea după ore de efuziune si îmbrătisări? Dormea adesea în apartamentul meu, fiindcă după licentă i-am reamintit tatei ceea ce îmi spusese, că după ce o să ajung să-mi cîstig singur pîinea, va trebui să plec de-acasă. "Bine, mi-a spus mohorît, pleacă." Venea mama si îmi aducea mîncare gătită, eu îi dădeam bani, îmi spăla si făcea curat ca înainte acasă. "Mută-te la mine, i-am spus Căprioarei într-o zi, mai asteptăm putin si ne căsătorim. Dacă vrei îti urmezi cursurile, sau nu le mai urmezi, cum îti place." "Le urmez!" mi-a răspuns. "Totusi lasă căminul, înveti mai usor la mine." "Nu pot", a zis si am înteles din glasul ei, din intonatia hotărîtă dar care ascundea ceva care nu se putea mărturisi, că într-adevăr nu putea, ceva o împiedica, ceva nu era în regulă. ªi am luat-o la întrebări. De fapt de ce se despărtise de chirurg? De ce era acela canalie? Ce-i făcuse? Tăcea dar de astă dată n-o mai slăbii. Ea se uita la mine cu o expresie dublă, de disperare si în acelasi timp de recunostintă, ca si cînd m-ar fi rugat astfel s-o eliberez de povara care o chinuia, să insist cu întrebările, dar s-o protejez, să am grijă de ea, o să-mi spună, dar îi e frică, o să-mi spună negresit, dar să nu uit, după ce o să aflu, că mi-a cerut protectie si să n-o lovesc si eu... ªi îmi spuse: a rămas însărcinată. "Cu mine?" am strigat în aceeasi clipă. "Nu", răspunse ea în clipa următoare. ªi întelesei: cu celălalt... "ªi n-a vrut să se căsătorească cu tine?" "Nu, mi-a spus că nici nu s-a gîndit." "Dar tu te-ai gîndit?" "Da!" "ªi i-ai spus-o înainte să te culci cu el?" "Nu i-am spus." "De ce?" "Mă iubea, am crezut că o să mă ceară singur." "Cum de-ai crezut?"' "Mă iubea foarte tare, zise ea, si toti ai mei, părintii si fratii, credeau că o să mă ceară, altfel n-ar fi acceptat să vie la noi." "Iar el nici nu s-a gîndit!" "Ba sînt sigură că s-a gîndit, e un om cinstit, dar după ce a devenit medic si a intrat în spital s-a întîmplat ceva cu el." "Ce anume?" "Nu stiu. Cînd i-am spus că sînt însărcinată, atunci mi-a dat lovitura. ªi ce să fac eu cu tine acum? Asa mi-a spus", zise Căprioara cu o inconstientă detasare de sine: adică auzi ce se poate spune în astfel de situatii! Lucru de mirare! ªi avu un surîs bizar, parcă n-ar fi fost vorba de ea. Arăta chiar într-un mod neverosimil veselă. Am mai întîlnit la oameni asemenea reactii, nu uit pe unul care povestea în casa noastră cum i s-a întîmplat de-a pierdut un picior, privirea îi strălucea de viată, gura care povestea lăsa să i se vadă dintii ca si cînd ar fi rîs, ca si cînd piciorul acela care îi fusese tăiat i-ar fi fost pus la loc si acum putea să fie si el bucuros, cînd în realitate, în clipele acelea, mîinile lui tineau cîrjele de care n-avea să se mai despartă. I-am strigat Căprioarei: "E tot ce ti-a spus? Altceva n-a mai avut nimic de zis eminentul chirurg?" "A fost sincer", răspunse si ea sinceră, adică neascunzînd că îl mai iubea si acum si că îl scuza pe deplin. Nu mai era canalie! A zis că începînd cu ea această idilă, n-a exclus căsătoria, dar nu s-a gîndit că va fi asa de curînd. "Da, mă iubeste si acum, dar în ce priveste căsătoria..." XIII "Reveniti la seara balului, cînd ati văzut-o pentru ultima oară, mă întrerupse anchetatorul, căruia îi relatam toate acestea; pe el nu-l interesa decît atît, momentul disparitiei fetei. E inutil, adăugă el, să vă mai previn că noi stim totul si vă spun dinainte că nu veti apărea ca martor în procesul care va urma. Cel putin asa sperăm. Ucigasul e în mîinile noastre, dar mărturia dumneavoastră e totusi necesară pentru cazul cînd el va nega în instantă ceea ce a recunoscut la cercetări: se poate întîmpla, e un individ nesigur, noi cunoastem astfel de reveniri cînd criminalul se sperie de judecători si încearcă în mod absurd să se salveze în ultimele clipe." "ÃŽn timpul balului ei i s-a făcut rău si s-a speriat, am continuat eu atunci, si cu toate că ne hotărîsem să mergem la un ginecolog abia a doua zi seara, ea mi-a spus că trebuie să ne ducem imediat, să nu fie prea tîrziu. Am iesit deci de la bal si ne-am dus la doctorul A., renumit în această profesiune..." "Inutil să-i spuneti A., fiindcă îl cunoastem!" zise anchetatorul, dar eu nu-l luai în seamă si continuai: "Doctorul A. o examină pe fată si refuză să-i întrerupă sarcina. Eu o asteptam în stradă. Iesi după scurt timp si îmi spuse că i-a recomandat să se ducă la doctorul B., care se ocupă tocmai cu astfel de cazuri grele si îi reusesc totdeauna. De ce grele? Pentru că sarcina e cam înaintată. Am luat-o deci spre doctorul B. prin noaptea întunecată si prin ploaie si am străbătut străzile căutînd adresa. Am găsit-o si am sunat. De astă dată am intrat si eu, nu stiu de ce... ªtiam de ce; eu îi cerusem Căprioarei să scape de sarcină, altfel nu mă puteam căsători cu ea, nu i-o spusesem nici direct, nici indirect, dar ea întelesese, iar eu nu-i spusesem: păstrează copilul... tăcusem si iată-ne rătăcind în noapte, de la un doctor la altul, bătînd, fără să ne gîndim, la portile nenorocirii; căci spre uimirea mea în chiar clipele cînd îmi destăinuia secretul suferintei ei, adică sarcina, în loc s-o dau afară din casă si să rup cu ea pentru totdeauna, gîndeam, n-o pot alunga, o iubesc acum si mai mult, sufletul ei mi s-a predat mie total si definitiv; dar n-o să pot totusi să suport niciodată să văd copilul, întruchiparea trădării ei. N-o iubeam atît de mult! A urmat între noi o tăcere grea ca o lespede, tăcere care venea de la mine si ea a înteles ce are de făcut. Dar doctorul B., după ce a cerut o sumă mare, pe care fata, care avea părinti bogati, a spus că o va plăti, m-a dat afară si a retinut-o pe ea pentru operatie. Am asteptat în stradă pînă în zori. Am sunat la usă, a iesit un individ care m-a întrebat brutal ce doresc, i-am spus, m-a înjurat si mi-a răspuns că acolo nu se află nici o fată. Abia pe urmă mi-am amintit că doctorul B. spusese că operatia va avea loc în seara următoare. Am plecat acasă linistit. Am asteptat-o să vină, dar n-a mai venit. Am crezut că după operatie s-o fi dus pe la tară, ca să aflu tîrziu de tot că la facultate se si dăduse alarma si că politia făcea anchetă. Nici atunci n-am crezut în moartea ei, mai ales după zvonurile că ar fi fost văzută în alt oras si pe urmă că ar fi fugit în străinătate..." "Nu vă punem acum să dati o declaratie scrisă, ar însemna să vă inculpăm si să vă zdrobim cariera, a zis anchetatorul. Pentru noi ar fi inutil. Nu sîntem anchetatori orbi, sîntem oameni, ati gresit neanuntînd imediat unde ati dus fata, dar fiindcă noi, politia judiciară, am prins medicul criminal, considerăm că ar fi excesiv să vă dăm pe mîna Curtii. ÃŽn afară de cazul, repet, că acest medic inconstient n-o să se poarte cum trebuie la proces..." "Ar avea sanse să scape?" l-am întrebat. "Ar avea!" "De ce?" "Pentru că tot nu stim unde e fata. Numai el stie, dar refuză să spună..." "Atunci cum de stiti că el a omorît-o? Poate trăieste?" "Avem alte dovezi că fata e moartă, pe care el nu le poate nega, dar ca un animal cu instinctul încă treaz, nu vrea să ne desvăluie ce-a făcut cu ea... Cadavrul e pentru noi proba zdrobitoare si el stie, sau presimte că pînă în ultima clipă s-ar mai putea apăra sau scăpa cu o condamnare mai usoară." Cînd iubita ta a ajuns probă, ce mai ai de făcut? Desi mintea îmi spunea că ea de mult e moartă, eu tot mai credeam si n-as fi suferit să fie adevărat că ea se afla în alt oras si se plimba cu altul la brat, desi pentru mine era absurd, fiindcă ea nu era Nineta. Curînd orasul puse mîna pe toate stirile si eu nu tremuram la gîndul că numele meu va fi amestecat în moartea ei. ªi nu tremuram nici la gîndul că va trebui să depun mărturie în proces si să fiu apoi inculpat. Desi exista proba că ea era moartă (criminalul fusese arestat) si că soarta n-o protejase pe această fată în derută, eu mă simteam protejat, neatins si intangibil cu toate că ar fi trebuit să-mi dau seama că fusesem atins si că puteam nimeri curînd la puscărie. Iată ce se povestea. A doua zi seara doctorul B. avea musafiri. Căprioara stătea într-una din odăile lui si astepta să i se întrerupă sarcina. Gazda si musafirii au început să joace pocher si să bea. Bairamul s-a terminat noaptea tîrziu, după ora unu. Doctorul B. cîstigase dar si băuse, si în loc să se ducă să se culce si să amîne operatia pentru a treia zi, pune mîna pe instrumente (se stie cît curaj dă alcoolul, desi el nu avea nevoie de curaj, ci de prudentă) si operează pe fată, care face imediat o hemoragie mare si intră în comă. Alarmat, doctorul B. dă un telefon la un spital doctorului C. si îl convoacă si pe doctorul A., cel care ne refuzase primul cînd ne dusesem la el. Acesti trei medici, A., B. si C, erau prieteni, cel din urmă fiind si director de spital. Doctorul B. îi cere prin telefon doctorului C. să trimită o ambulantă, s-o ridice pe fată, s-o ducă la spital si s-o salveze, sau să moară acolo sub un diagnostic care să-l scoată pe el din cauză. Ambulanta vine împreună cu doctorul C. si doctorul A., pătrund înăuntru si găsesc fata aproape moartă: prea tîrziu s-o mai ducă la spital, ar fi murit pe drum si pe urmă doctorul C. nici nu vroia să-l acopere astfel pe ginecologul B. Sosit în orasul nostru, anchetatorul din Bucuresti bănuise imediat, aflînd că fata avusese în acel an două legături cu doi studenti, ajunsi în toamnă unul chirurg, iar altul profesor, si nici unul cu aere de criminali, că cheia enigmei disparitiei fetei se află undeva în cabinetul unui ginecolog. Puse deci sub urmărire chiar casa doctorului B., bineînteles după ce află usor că era nu foarte cunoscut în oras, ci foarte bogat, sau mai bine zis foarte lacom de bani... ªi curînd i se raportă următorul fapt. ÃŽn fata casei bănuite pe care o supraveghea un politist sub pretextul reglării circulatiei se produse la un moment dat un accident între o masină, o cărută si un camion. Stupid, politistul scăpă casa din vedere, si în timp ce lumea se aduna si el încerca să facă ordine, în fata casei se opri brusc o furgonetă sanitară, poarta se deschise, apărură doi insi cu un sicriu, îl vîrîră în furgonetă, se urcară si ei si dispărură. Spre surpriza judiciarilor locali, anchetatorul nu se grăbi cîtusi de putin să perchezitioneze imediat casa, pentru simplul motiv că de aproape o săptămînă cel bănuit, doctorul B., nu se mai afla acolo, se internase într-un spital de boli nervoase, de unde un alt om al anchetatorului, deghizat în bolnav si mai putin stupid, îi si raportase lucruri interesante. Că la cîteva zile după internare doctorul B. primise vizita misterioasă a doi tipi care după semnalmente erau doctorii A. si C, vizită care dură cîteva ore lungi. Nu se stie ce discutară ei trei în rezerva doctorului B., dar, bănuitor, politistul deghizat în bolnav, văzînd după plecarea acelora că doctorul B. nu mai iese din rezervă ca de obicei la căderea serii, intră peste el si îl găsi fără respiratie si palid ca un mort: se sinucisese. Dădu alarma si ginecologul fu salvat si pus sub anchetă. Nu se mai află prin ce mijloace se smulse de la el recunoasterea că fata fusese într-adevăr operată de el, dar că... a plecat din cabinetul lui bine sănătoasă. Dar cosciugul? Nu stia nimic, nu credea să fi iesit de la el din casă. A fost judecat si condamnat fără să se poată obtine împotriva lui "proba zdrobitoare" si ca atare a luat doar cîtiva ani. Numele meu si al fostului medicinist n-au fost pomenite. ÃŽl vizitai din nou pe eminentul chirurg la spital, dar se purtă cu mine distant si rece si nici eu nu insistai, citind în privirea lui că riscam să mi se spună ceva dur la care n-as fi avut ce răspunde, de pildă: "nu mi-amintesc să vă fi cunoscut vreodată", sau pur si simplu să-mi întoarcă spatele si să mă planteze pe coridor. Asa, se mărgini, cu o urmă de jovialitate, să mă întrebe: "Doriti ceva? Aveti vreun bolnav pe care îl pot ajuta?" "Nu, i-am răspuns, multumesc... Vă urez succes în carieră..." ,.ªi eu dumneavoastră! mi-a replicat fără ezitare si fără cinism, semn că dacă se considera primul vinovat de căderea Căprioarei, eu eram cel de-al doilea. Ea mi-a vorbit mult de proiectele dumneavoastră de a vă realiza în filozofie'", mi-a mai spus cu orgoliu detasat, ca între doi reprezentanti străluciti ai generatiei lor, care se cunosc între ei si se pretuiesc, dar nu se vor mai întîlni niciodată... Prins de detalii politiste care mi-au năvălit dezordonat sub condei, am uitat să desvălui mai clar adevăratul înteles al vinovătiei mele. Am omis alte detalii. De ce trăise atît de mult timp Căprioara cu mine făra să-mi spună de la început că era însărcinată? Ar fi putut să se ducă de îndată la un medic fără să-si riste viata. ÃŽmi amintesc că în acea perioadă am fost izbit de un gînd: fata asta suferă de ceva, dar nu vrea să-mi spună pînă nu mă cucereste. Iubirea ei e simulată si vinovată. ªi în loc să încerc să aflu adevărul, m-am complăcut. Un suflet care ti se predă îl iei în stăpînire cu mare apetit. Cele cîteva săptămîni cît a durat recucerirea mea au fost decisive, fiindcă în astfel de cazuri săptămînile... Dacă acest suflet mi se predase (si în acest sens nu exista nici o îndoială, fusesem fericit de prada mea), atunci de ce n-o acceptasem asa cum era? ªi nu pot să invoc scuza că nu cunosteam riscul, doctorul A. ne avertizase prin refuzul său în mod clar. ªi totusi am condus-o în noapte spre fatalul doctor B., cînd ar fi fost atît de usor să-i spun: nu, nu mai mergem nicăieri. ªi ea ar fi fost fericită si poate că si eu. ÃŽn orice caz cursul vietii mele ar fi fost altul. Repet însă, pe atunci si în tot timpul si după încheierea acestui episod tragic, eram bine blindat... Un gînd proaspăt mă izbeste însă acum cu putere (si nu m-a izbit atunci, ce curios!), Căprioara a venit la mine destul de tîrziu, trebuie să fi fost în luna a doua, spre a treia... Ce făcuse timp de două luni? Nu pot să descifrez nimic, afară de faptul că biata Căprioară purta rochii cam largi, iar dragoste nu făcea decît cu lumina stinsă. Se hrănise ea oare în acele două luni cu iluzia că tînărul chirurg, viitor desfăcător pe cont propriu de dovleci umani, nu o va părăsi totusi văzînd-o că păstrează sarcina si o va lua în cele din urmă de sotie? E o ipoteză extrem de verosimilă... PARTEA A DOUA I Era chiar în anul cînd războiul se termina; în primăvara următoare primii ordin de chemare: trebuia să mă prezint la Bucuresti, la o scoală de ofiteri de artilerie. Fusesem bine născut, îmi făcusem studiile universitare tocmai cînd această sinistră conflagratie era în toi. După licentă ar fi trebuit să fiu încorporat, dar armata, după cum aveam să aflu, intra în criză, si contingentul meu, adică nu tot contingentul, ci doar cei cu studii superioare fuseseră amînati. Am spus sinistră conflagratie nu pentru că am despre război această viziune. Bolile si foametea pot fi mai rele decît glontul. Gripa spaniolă de după primul război mondial se pare că a omorît mai multi oameni decît muriseră pe cîmpul de luptă, iar după Genghis Khan prin secolul al XlV-lea a început în Europa un război cumplit între populatie si păduchii si sobolanii aducători de ciumă. Jumătate din europeni au pierit. Alianta microbilor între ei poate fi mai rea sau în orice caz tot atît de rea cît un război modern, adică nuclear. Dar astea sînt fatalităti naturale, ce poti face? Mori si esti bun mort. ÃŽn timp ce gazarea oamenilor, cu premeditare, cum aveam să aflu abia după încheierea păcii că avusese loc în timp ce noi audiam linistiti cursurile, nelinisteste spiritul nostru. Ce-a făcut civilizatia europeană, ce i s-a întîmplat de a putut asista parcă adormită, în orice caz picotind, la ascensiunea pe scena istoriei a unui tip bizar care a început să ucidă oamenii dincolo de necesitătile războiului? Desigur, istoria unei ciume nu e pasionantă, ce poti să spui despre ea? Scene monotone de oroare si cifre statistice despre hecatomba în care au pierit milioane de fiinte umane. Un mesager din Romeo si Julieta, un călugăr, sare în ajutorul unui bolnav. Intră să-i aline suferintele. Imediat după el apar însă niste insi care încep de îndată să bată usile si ferestrele în cuie. Resemnat, călugărul îsi pleacă fruntea, întelegînd: nimerise în casa unui ciumat si nu mai putea iesi, trebuia să moară cu el. Shakespeare nici măcar nu dă aceste detalii, regizorul unui film a imaginat scena bazîndu-se doar pe cîteva rînduri în care ni se spune de ce n-a mai ajuns călugărul unde trebuia. Ei unde? ÃŽntr-un loc unde era necesar să poată primi Romeo de la Julieta un mesaj. Acolo era îndreptat ochiul dramaturgului, spre soarta iubirii celor doi. Ciuma nu merita nici o atentie... Bineînteles... ÃŽn timp ce războiul peloponeziac sau campaniile lui Napoleon ne fascinează si rareori istoricul spune: ÃŽmpăratul făcu cale întoarsă, holera secera rîndurile armatei sale! Atît! Ce e glorios în a muri de holeră? Totul se dezagregă, solidaritatea umană, curajul, loialitatea, toată lumea fuge si nu domnesc decît cei imuni, care svîrle cadavrele în cărute si le duc la groapa comună, peste care aruncă var. ÃŽn timp ce mesagerul de la Marathon va rămîne în istorie, ca si generalul de gardă napoleonean Cambronne, care ar fi strigat merde la Waterloo cînd i s-a cerut să se predea. Sînt deci partizanul istoriei calitative, desi înteleg bine pe Marx, care ne demonstrează că istoria o constituie totalitatea evenimentelor si fenomenelor în care sînt implicati oamenii si nu numai initiativele lor de expansiune, fiindcă într-adevăr topirea ghetarilor de pildă în urma cresterii cu un grad sau două a temperaturii terestre ar pune în umbră întreaga istorie calitativă a omenirii... Ar pune-o si totusi n-ar pune-o... Odată restabilit în noile conditii create de seism, furnicarul uman si-ar reîncepe aventurile lui pe cont propriu. Germania nu se putea împăca cu înfrîngerea din primul război mondial si cu locul ei în lume. Dar gazările, uciderea prizonierilor, înrobirea tărilor cucerite? ªi cu toate acestea, războiul nu m-a traumatizat. Fiinta umană seamănă în acest sens cu nisipul. Trebuie luat din grămadă un fir, pus pe o suprafată plană si lovit cu un ciocan: atunci se poate sfărîma. Furtunile îl pot doar împrăstia, dar se depune în altă parte, iar călcatul în picioare nu produce în masa lui decît găuri care practic nu-l ating. Comparatia însă se opreste aici. Omul e făcut să trăiască si dacă nu si-ar uita ororile de care este responsabil ar trebui să se sinucidă. Unii au fost pedepsiti, dar asta nu i-a învătat minte pe cei care au venit după ei, să comită altele si încă... dar voi reveni la timpul potrivit asupra acestui subiect legat strîns de existenta mea. Imediat după război nu bănuiam cît de strîns va fi, într-adevăr ani senini au urmat pentru mine, în ciuda secetei si a sărăciei care însotesc aproape în mod fatal pacea care urmează. Desigur, seceta nu era obligatorie, dar a venit totusi, nu în regiunea noastră, ci în Moldova si în marea Rusie, lovită adînc de invazia trupelor lui Hitler. ÃŽnainte însă de a fi încorporat, la putin timp după disparitia Căprioarei, am cunoscut-o pe viitoarea mea sotie. II Un filozof francez, de origine română si care si-a trăit tineretea în tară, influentat de Kierkegaard, se întreba, într-unul din aforismele lui, cu dispret la adresa romancierilor si a pretentiei lor că spun ceva descriind vietile oamenilor: ce este o viată? Iar eu întreb: ce este altceva? O viată este totul si felul cum se desfăsoară ea este adesea halucinant. Spiritul este implicat si lupta care se dă este pentru salvarea lui. Gîndirea altui filozof care declară că abia după ce a încetat să mai caute fericirea a putut în sfîrsit să fie fericit e ispititoare ca gîndire; în realitate cît timp există viată în noi, fericirea, ca si nenorocirea ne urmăresc în bîrlogul în care să zicem că am fi reusit să ne retragem si ne afumă la gura vizuinii cu atîta viclenie încît ne silesc să iesim fără măcar să ne dăm seama că o facem. N-as putea să spun că după disparitia Căprioarei m-as fi hotărît să nu mă mai căsătoresc, dar îmi spuneam că acest eveniment va trebui să aibă loc tîrziu, pe la treizeci de ani si numai dacă, bineînteles (fireste, toti gîndim la fel), voi găsi o femeie care să mă iubească si s-o iubesc nu împins de circumstante, ci în mod lucid, cunoscîndu-ne bine unul pe celălalt. Pînă atunci aveam de lucru: să-mi dau doctoratul, să intru în învătămîntul superior si să-mi încep lucrarea mea de filozofie asupra caracterului unitar al constiintei umane si a reintegrării ei într-un univers în care spiritul este prezent în mod egal în tot ce există, într-un om ca si într-un cărăbus. Dintre profesorii colegi se lipi de mine cel de limba si literatura română, autor al unui volum de versuri publicat înalte de război de către un editor generos din Sighisoara, volum intitulat în mod ridicol Glod si empireu de-azur. Omul însă nu era deloc ridicol, avea în el ceva dramatic sau mai exact spus se afla aproape tot timpul într-o stare acută de indignare. ÃŽmpotriva cui? La început mi s-a părut că împotriva a mărunte lucruri, de pildă împotriva sicanelor la care era supus de unii dintre colegii săi, cu care se afla în permanent conflict de prioritate si fireste mai ales împotriva directorului... Jigniri, replici pe care mi le relata cu lux de amănunte, cu un humor furios si involuntar, făcîndu-mă să izbucnesc în rîs. Acele infinite fatete ale existentei umane nelinistite, imposibil de memorat, ar fi trebuit să am, pentru a le reda, memoria misterioasă a scriitorilor care ne uimesc tocmai prin revelatia acestor lucruri deja stiute, dar uitate de noi. De pildă: lupta de a dovedi cine e cel mai inteligent, credinta că tu esti unul dintre acestia, apoi socul, cînd un altul, un individ grosolan, imbecil, un măgar insolent, al cărui loc ar fi trebuit să fie mai degrabă la plug si nu printre profesori într-o scoală normală de învătători, nu se sfieste să-ti spună în fată, în auzul tuturor că... Ei bine, ce? Aici e aici! "Cu pregătirea dumitale care lasă de dorit..." Auzi! Asta e ceva absolut incredibil! ªi un altul care, auzind această cretinie, să rîdă. Iar directorul, superior... (Superior prin ce? Prin faptul că e mai măgar decît toti ceilalti si a ajuns director făcînd politică în judet cu prefectul, cu care e prieten?) "ÃŽncetati, domnilor!" Asta tocmai în clipa în care proaspătul meu prieten spunea: "Am impresia că prin aceste cuvinte vrei să-ti maschezi propria-ti lipsă de pregătire..." Veselia mea auzind toate acestea era secretă. Replicile prietenului meu (căci ne împrieteniserăm, mă însotea zilnic pînă acasă, mergînd împreună pe jos, el povestind si eu ascultînd) în convingerea lui erau zdrobitoare, cînd in realitate erau puerile, sau în orice caz expresia unei gîndiri sensibile, care nu concepea să spună o grosolănie în stare să-l facă măcar egalul celorlalti si în ultima instantă prieten cu ei. Dacă i-ar fi răspuns de pildă pe un ton de dispret, neglijent si afabil: hai sictir! sau: du-te-n mă-ta!, s-ar fi rîs si starea conflictuală ar fi dispărut. Asa credeam, dar observîndu-i îndîrjirea aveam îndoieli... I-am citit volumul de versuri, care nu era atît de ridicol cum te făcea să crezi dacă îl judecai după titlu. Era chiar bun, dar strivit de influenta lui Arghezi, de care în mod surprinzător pentru mine nici măcar nu era constient, cu toate că recunostea în autorul Florilor de mucigai si al "blestemelor" un geniu. ÃŽn rest, spunea că Arghezi era retoric... Avea deci spirit critic, dar nu si pentru volumul său de versuri si mai ales deloc pentru sine, căci indignările lui ascundeau o discretă hipertrofie a eului, silit mereu să se apere si să vadă in ceilalti numai imbecilitate si prostie. Desigur, imbecilitatea si prostia nu ocolesc în general pe nimeni, dar noi, românii, ne salvăm adesea luînd-o în derîdere la ceilalti si acceptînd cu humor că nici noi însine nu facem exceptie. Rezultă o comedie care ne distrează pe toti si prin asta ne deosebim de alte popoare, fireste, una din deosebiri... Petrică Nicolau, căci asa îl chema pe profesorul de limba română, credea că el face exceptie, fără să-si dea seama că astfel se rîdea si de el si rîdeam eu însumi, bineînteles lăsîndu-l să creadă că eram de partea lui si rîsul mi-era stîrnit de cretinia celorlalti. Acest izvor al indignării în relatiile lui cu colegii se epuiză însă curînd si pe nesimtite ,Petrică Nicolau începu să se indigneze de manifestatiile din oras si împotriva cursului pe care presimtea că îl va lua de-aici înainte istoria tării noastre. Am fost cu Hitler, am pierdut, acum o să trecem de partea lui Stalin; Hitler a fost învins, dar Stalin a rămas si o să ne facă el să trecem de partea lui... ªi lumea, inconstientă, pune chiar entuziasm în această trecere. "ÃŽnteleg, zicea Petrică Nicolau sumbru, că n-avem încotro, dar atunci fii mai demn, mai lucid, si lasă dracului entuziasmul deoparte. Stalin nu e încă bătrîn, eu îl simpatizez ca om politic rus care a înteles că Ardealul e al nostru, dar el e si comunist si o să ni-l vîre si nouă pe gît, comunismul, fără măcar să ne lase răgazul să-l asimilăm... ÃŽn materie de cuceriri, nu există progres în istorie. S-au schimbat doar metodele. Unii tîmpiti cred că or să vie aici anglo-americanii, cînd se stie că paraliticu-ăla pe rotile, Roosevelt, s-a înteles perfect cu Stalin să împartă între ei zonele de influentă ca si cînd planeta asta ar fi fost mosia lui tat-său. ªi asta datorită cretinului de Hitler si cretinilor de nemti care au atacat Rusia, crezînd că or S-O cucerească în trei luni. ÃŽn loc de cucerire au scos-o în lume, cînd mult mai bine ar fi fost să se fi multumit cu Austria si regiunea sudetă si să fi cucerit lumea prin expansiunea economică si stiintifică si nu prin..."' ªi Petrică Nicolau se poticni de indignare si o ploaie de înjurături de care nu-l credeam în stare se abătu asupra lui Hitler si a idiotilor de nemti care îl urmaseră. Se răcori însă si după o tăcere reluă: "Am cea mai mare admiratie pentru Rusia lui Dostoievski si Tolstoi si o adevărată prietenie între noi si rusi n-ar fi de neconceput, dar nu există prietenie între un colos si un pitic. Fiindcă toate tările din Europa, cu rusii la Berlin, au devenit pitice; în douăzeci si patru de ore, dacă Stalin s-ar decide, armata rosie ar fi la Paris. Cine i-ar putea împiedica? Europa e istovită, Anglia e si ea la pămînt... Englezii si americanii s-au bîlbîit doi ani în nordul Africii ca să gonească de-acolo pe Rommel, care comanda un simplu corp de armată, ce-ar putea ei face în fata rusilor, cu o imensă experientă de război, cu o armată călită si perfect dotată? Să folosească bomba atomică? Ar însemna să moară toti la un loc, rusi, italieni si francezi si să transforme Europa într-un desert..." Petrică Nicolau nu-mi făcea impresia că ar fi stăpînit de o viziune apocaliptică. Fusese pe frontul de vest ca ofiter de rezervă si se întorsese neatins la încheierea păcii. Nu era singurul care gîndea astfel si ceea ce spunea el mai spuneau si altii, dar el avea o indignare a lui proprie, o dispozitie sufletească acută, gîndirea lui nu era speculativă, ci nelinistită... ªi cu toate acestea, ascultîndu-l, nu stiu de ce îmi venea să rîd, în timp ce o adîncă simpatie se năstea în mine pentru el. Fireste, nu mă convingea nici cu o iotă, fiindcă eu stiam din istorie că evenimentele politice si sociale sînt imprevizibile si nimeni nu e în sigurantă fată de desfăsurarea lor, fie că esti popor mare sau popor mic. Iar cine conduce un popor stie acest lucru, sau mai degrabă are instinctul primejdiei si se abtine îndelung înainte de a-si trimite armatele, oricît de puternice, să cucerească pe altii. Stalin de pildă dăduse ordin în 39 să fie atacată mica Finlandă, nu pentru a o cuceri integral, ci numai o parte necesară securitătii Leningradului. Cîstigase acea fîsie de pămînt, dar după ce pierduse sute de mii de oameni. Darmite dacă ar fi dat ordin armatelor sale să cucerească Europa, avînd de înfruntat lupta tuturor popoarelor ei, oricît de slăbite, ca si a pu-ternicei Americi care o proteja si care suferise putine pierderi, practic neînsemnate, în timp ce Rusia era economiceste vorbind grav atinsă. Hitler într-adevăr nu avusese acest instinct al primejdiei declansînd războiul, dar apărea ipoteza că un lucru straniu se petrecuse cu el si cu poporul german care îl urmase, si anume că în ciuda aparentei unor determinări politice si economice care le usuraseră accesul spre putere, nici Hitler si nici acea minoritate activă care puseseră mîna pe Germania nu erau sănătosi la cap. Stalin însă, ca om politic care conducea Rusia, avea toate instinctele treze si luciditatea neatinsă. Nu el venise peste Europa, ci Europa venise peste el si trebuise să se apere si să cîstige. Că dorise (si Roosevelt fusese de acord cu acest lucru) ca tările limitrofe să intre în sfera de influentă a Rusiei nu mi se părea o aberatie. Totul era dacă această influentă va fi benefică. Aveam să vedem. Nu ideile lui Petrică mă pasionau, ci iritarea lui, care le colora într-un mod particular. Eram curios să văd spre ce zone se va extinde, cu adevărat curios, ca si cînd asi fi citit pe viu un roman-foileton si asteptam a doua zi, nerăbdător, urmarea. III Se extinse un timp asupra destinului intelectualului în noul regim care, după părerea lui, avea să se instaleze foarte curînd si definitiv în tara noastră. El nu făcea parte, îmi declară, nici dintre cei care se si grăbiseră să se înscrie în partidul comunist, nici în partidul social-democrat al lui Titel Petrescu, în care intrau o multime de fripturisti crezînd că acest partid e de viitor, fără să-si dea seama că social-democratismul, care fusese puternic în Germania înainte de 1933 si fusese strivit de Hitler fiindcă nu se putuse uni cu comunistii, era acum învinuit (dar fusese si înainte de către Lenin) pentru oportunismul său, care ar fi facilitat venirea lui Hitler la putere. ÃŽnvinuirea aceasta, zicea Petrică, avea să se extindă si asupra social-democratiei contemporane, deci si asupra celei românesti, asa, din principiu: prin simplul fapt că esti social-democrat esti oportunist. Ce s-ar cere ca această învinuire să fie redusă la neant? Să se unească partidul social-democrat cu cel comunist! Ei, strigă Petrică triumfător, pe stradă. Se va uni! N-am fost mirat mai tîrziu cînd previziunea politică a prietenului meu avea să se împlinească. Oamenii au adesea acest dar de a prevedea anumite evenimente, si nu numai cei cultivati, cum era Petrică Nicolau, ci si cei ca tatăl meu, care stînd zilnic la un aperitiv se pasionează de politică fără s-o facă, avînd deci mintea eliberată de corsetul partizanatului. ÃŽn general unui cetătean liber si cu mintea vie i se poate întîmpla foarte rar să aibă în acest sens, si în linii mari, surprize. Fireste, nu poti face previziuni si asupra detaliilor, de pildă modul cum se făcuse acea unire. ÃŽn ceea ce priveste aderarea cuiva la Partidul National Tărănesc al lui Iuliu Maniu si la cel liberal, al Brătienilor, partide numite "istorice", Petrică Nicolau o considera o adevărată prostie: vor sfîrsi într-o celulă, dacă nu si mai rău. Care va fi soarta intelectualilor, adică a noastră, profesori, medici, oameni de cultură etetera, care considerăm, politica drept ceva murdar? ÃŽntîi că ni se va cere de-aici înainte, la început cu blîndete, mai apoi cu persuasiune s-o considerăm ceva curat. Apoi se va trece foarte rapid la faza următoare, a aderării. ªi toti oportunistii nu numai că vor adera, dar vor mima fanatismul si curînd ne vor înlătura pe noi, cei mai buni, întîi pe cei care au avut nesansa să fi făcut politică înainte, apoi si pe ceilalti, a căror politică e să nu facă politică, si astfel se va adînci revolutia, care ne va arunca în excese cine stie pentru cît timp, cum s-a întîmplat totdeauna în istorie. Cum noi sîntem români si nu francezi, vom adera toti, va adera si el Petrică Nicolau, si eu, cu preocupările mele filozofice, fiindcă românul stie multe, de la cro-nicari si din propria istorie, că vremurile trec si important e să scapi cu viată. "De ce p... mă-sii crede el că viata lui e atît de pretioasă încît e dispus să facă toate compromisurile pentru a si-o salva, nu stiu, exclama tare Petrică Nicolau, furios. Poate crede mai mult decît altii că viata e pretioasă în sine, mai mult decît toate valorile spiritului? Că poti trăi si într-o grotă, numai să trăiesti? Că demnitatea, idealurile, libertatea, mîndria de a fi om vor renaste si că numai cine există mai poate să renască, în timp ce un mort e mort de-a binelea si nu mai are cum să recucerească aceste valori? Poate că are dreptate, fără să putem afirma că atunci cînd a putut să ia arma în mînă n-a ezitat s-o facă, ba chiar a făcut-o bine, punînd în vigoarea luptei si viclenia si toate armele unei inteligente ascutite, diplomatia abilă, trădarea la timp a vechiului aliat si alăturarea de altul nou, mai puternic. Astfel i-am bătut pe turci, pe poloni, pe unguri, pe tătari si am fost bătuti de acestia, însă am existat si multi s-au trezit astăzi în timpurile moderne uluiti că un popor tînăr apărut în Europa, dar a cărui bătrânete, al cărui trecut crîncen nu le cunoaste nimeni, iar altii ne contestă drepturile." Ajuns la astfel de tiradă, Petrică Nicolau îsi ridică nasul său fin în aer si indignarea făcu să-i apară pe chip o expresie surprinzătoare de noblete care mă împiedică să mai rîd de misterioasa sa iritare care rar îl slăbea. Ideea lui fundamentală pe care o formula cu claritate era că am putea fi un mare popor dacă am scăpa de lichele si de lichelism si am învăta să renuntăm la stupidul nostru humor: "Dimpotrivă, i-am răspuns, humorul ne salvează. A sti să rîzi în clipe tragice înseamnă a stăpîni tragicul." "Da, mi-a replicat el, si a evita astfel măretia si a cădea în trivial. Se spune că un arhitect neamt, prieten cu Carol I, după ce a stat vreo zece ani la noi si a construit cîteva edificii frumoase, i-a cerut regelui permisiunea să se întoarcă în Germania. De ce, Frant, l-a întrebat suveranul, nu-ti place tara asta? Maiestate, i-a răspuns arhitectul, tara e frumoasă, oamenii veseli, femeile atrăgătoare, dar prea mult p... mo-ti! Adică cum? s-a mirat regele. Păi, i-a explicat neamtul, deraiază un tren, morti, răniti, românul zice p... mo-ti! Secetă, inundatii, incendii, p... mo-ti! Prea mult p... mo-ti! Suveranul a rîs si el, cum rîzi si tu acuma..." ÃŽntr-adevăr, rîdeam, în timp ce prietenul meu n-avea nici un chef, el îsi trăia ideile cu intensitate, ai fi zis că spiritul său nu cunostea relaxarea, această stare care ne apropie de contemplare, fără de care n-am mai putea vedea cerul minunat, norii de pe el si chipul frumos al unei fete. Chiar mă întrebam în clipa aceea cum trăia el cu sotia lui, cum arăta, dacă iritarea ceda si cunostea clipe de destindere. IV Abordă el însusi acest subiect chiar atunci cînd eu, desi îl ascultam cu atentie, nu mă putui stăpîni să nu întorc capul după o silueta une passante, cu splendide picioare în cisme de iarnă, picioare vizibile doar între haina de blană si negrul acestor cisme elegante, ah, picioare care parcă mă orbiră pentru o clipă. Dar si chipul era frumos, văzut într-o străfulgerare, zîmbitor, cu gene mari, care clipiseră o dată în timp ce fulgi de zăpadă îi cădeau chiar în ochi... Ca si pe poetul damnat, mă stăpîni un sentiment brusc de melancolie că ea a trecut si n-o voi mai vedea niciodată, trecătoarea iubită cu un destin necunoscut... J`amais! Se pierdu în multimea care umplea strada într-un du-te-vino neîncetat... "E nevastă-mea! spuse atunci prietenul meu, uluindu-mă. ªi îsi ridică spre cerul plumburiu chipul său mic, deodată dispretuitor si îndîrjit. E ora cînd stie că eu vin acasă si cu toate astea nu sînt niciodată sigur dacă mă asteaptă sau nu. ªi niciodată nu stiu dacă, asteptîndu-mă, o să-mi înghit în liniste borsul nenorocit pe care mi-l serveste în farfurie, sau dacă există sau nu acel bors, desi îi plătesc o servitoare care să-l gătească." Aproape că nu auzii aceste cuvinte care mă introduceau deodată, fără ocolisuri si fără falsă discretie, în viata intimă a prietenului meu. Mai tîrziu aveam să cunosc si eu această stare în care un bărbat îsi dezvăluie relatiile cu sotia fără să-i mai pese că aceste relatii ar trebui să rămînă secrete. Secretul, credem noi, învăluie ca un abur misterios o căsătorie fericită, fără să ne dăm seama că fericirea e un secret comun care nu miră pe nimeni, numai nefericirea trebuie cu adevărat ascunsă, ca si cînd ar fi o rusine să fii nefericit si s-o declari! Or, tocmai de asta nu ne mai pasă. Eram consternat, nimeni din scoală nu aflase pînă atunci ceva despre felul cum trăia profesorul Nicolau cu sotia lui, adică nu se soptise nimic, să zicem, despre vreo trădare sau despre vreun scandal... ÃŽi cîstigasem eu deplina încredere ca să se destăinuiască astfel? Sau nu-i mai păsa? Da, aveam să aflu si eu mai tîrziu: apare o perioadă în viata unui cuplu, cînd conflictul interior sparge cadrele vietii în doi si se revarsă în viata din afară din pricina intensitătii insuportabile la care sunt supusi cei în cauză; nu eram atît de prieten cu Petrică adică prietenia noastră era prea proaspătă ca să-i devin confident. ªi apoi întîlnirea noastră cu ea... Sotii nu numai că nu schitară gestul de a se opri si a schimba măcar cîteva cuvinte de formă, cum obisnuiesc chiar cei în conflict, dar nici măcar nu se salutaseră. Brusca destăinuire a prietenului meu nu avea însă în ea ceva acut, părea ceva cronic, n-as fi zis că desvăluia o ceartă recentă care ar fi putut explica o astfel de înstrăinare. ÃŽn acelasi timp ea se arătase zîmbitoare, parcă fericită sub ninsoarea care cădea peste noi si peste oras. Da, avea pe chip un surîs parcă de beatitudine si în ochi o sclipire enigmatică. Pe atunci însă nu stiam nimic despre viata cuplurilor si in clipa aceea am gîndit că fără îndoială el îi purta pică pentru ceva, se certaseră si desigur, cum el era usor de jignit, ea îl jignise, nu în sensul că nu era sigur de borsul zilnic sau de prezenta ei acasă (lucru care putea fi adevărat, dar cu care el se obisnuise), ci îl jignise în personalitatea si în orgoliul lui, unde era atît de vulnerabil. "Lasă, Petrică, i-am spus, nu mai fi si tu atît de susceptibil..., cînd ai o sotie atît de frumoasă, astea sînt fleacuri pe lîngă fericirea de a te culca cu ea în pat... "Nu sînt măgar, zise el, să nu fiu susceptibil, cu toate că si măgarul rabdă să-i pui tot felul de poveri în spinare, dar nu uită că i le pui si cînd te astepti mai putin aruncă si poveri si tot si îti aplică si două copite în cur, dacă nu si mai rău. Un om e un om, continuă el parcă rănit iremediabil în înalta sa conceptie despre fiinta umană, dacă nu respecti un om, atunci ce mai respecti? Nu te înjosesti si pe tine însuti în clipele acelea? Ea nu are nici cea mai elementară notiune despre respectul reciproc, fără de care... totul se duce dracului", exclamă deodată prietenul meu atît de scîrbit si cu atîta lehamite încît de simpatie pentru el îl apucai de brat si izbucnii în hohote înalte de rîs. Astfel era pe atunci natura mea primitivă, nefericirea cuiva, bine exprimată si sinceră, îmi stîrnea rîsul spontan, ire-presibil, asa cum ni se întâmplă să izbucnim în rîs cînd cade cineva din tramvai sau e stropit cu noroi de sus pînă jos de un automobil. Desigur, în forul meu interior eram încredintat sau doream ca rîsul meu să-l antreneze si pe celălalt si să vadă si el că, iată, se putea rîde de comedia umană, nu trebuie niciodată să iei lucrurile în tragic, mai proprie îi e omului înclinarea spre rîs, starea de inocentă... uitati-vă la copii, unul îl pune pe altul jos, îl gîtuie, îi trage pumni în cap, îl gheruie pe fată, apoi se ridică amîndoi si cel lovit, te uiti la el că deodată surîde ca un prost... Ei bine, nu e prost deloc, ci doar e curat, neatins de trufie, de sentimentul umilintei... Nu i s-a întâmplat nimic, fată de tot ceea ce simte el în clipa aceea. Fireste, viata nu e o joacă de copii, dar mai întîi de ce n-ar fi? Nu sîntem noi toti copiii pămîntului? ªi apoi cine le-a spus oamenilor că trebuie să rămînă înlăntuiti de cei cu care se află în stare de conflict? "Păi, Petrică, i-am spus, e foarte simplu, nu esti sigur că o găsesti acasă, nu te mai duce nici tu la ora aceea acasă, nu esti sigur de borsul tău, dă servitoarea afară si mănîncă-l la restaurant!..." La aceste cuvinte prietenul meu se înfundă pentru prima oară într-o tăcere însingurată si orgolioasă pe care n-o mai rupse pînă ajunserăm în dreptul casei mele. ÃŽmi veni o idee: să urce la mine si să luăm masa împreună. La ora aceea, unu si jumătate, cînd ne întorceam noi de la scoală, mă astepta totdeauna mama cu masa pusă, iar la trei era acasă si îl astepta pe tata. Pentru seara îmi lăsa ceva usor de încălzit, sau îmi ajungea un sandvici cu unt si brînză, sau jambon, un pahar cu lapte... Petrică acceptă. Apartamentul meu de două camere era confortabil, desi încă sărac mobilat. "Fă-ti totul singur", îmi spusese tata, desi avea ceva bani si desi vedea cum de la o lună la alta se devalorizau, ajunsese o pereche de pantofi să coste aproape cît un salariu de-al său de altădată. ÃŽmi cumpărasem strictul necesar, mobilă de ocazie, un divan-studio, un birou, o masă si cîteva scaune. Cărtile îmi stăteau încă îngrămădite pe lîngă pereti. Băurăm cîte-o tuică si mama ne servi ciorbă de purcel ardelenească si tocană cu mămăligută. Cartelele de pîine aduseseră pe tărani în piată cu mălai. Apoi la cafele mama ne părăsi. Nu fumam niciodată dimineata, iar Petrică era doar fumător de ocazie. Aprinserăm tigări. "...Iar Marghiloman spunea, în legătură cu neseriozitatea noastră, reluă Petrică revenind la ceea ce discutaserăm înainte de întîlnirea cu nevastă-sa, că în România n-ai nici o plăcere, nici măcar pe aceea de a avea un adversar, fiindcă dacă îl învingi, trece de partea ta... Abia dacă voi, ardelenii, sînteti mai fermi... Dar n-o să mai conteze... Să-ti dau să citesti ce scrie Charles Maurras despre ceea ce ne asteaptă pe noi, intelectualii, ceea ce ne rezervă adică nouă revolutia proletară. Vom fi pusi la coadă. Gînditorii, oamenii de cultură nu vor avea acces la putere si în general li se va refuza orice încercare de a gîndi altceva decît ceea ce a gîndit deja Marx. ÃŽntreaga gîndire a umanitătii va fi reanalizată prin această prismă si în acest sens vor avea si ei ce face, sau cum spuneti voi, ardelenii (Petrică era regătean), or să aibă de lucru cît îi hăul, cu iluzia că înseamnă si ei ceva. Nici vorbă, Marx a fost un mare om si în forul lor interior nu se vor simti umiliti că nu li se va da voie să se abată de la litera lui. Se vor crea institute speciale de cercetări filozofice si sociologice si vor fi vîrîti în ele toti, să le treacă apetitul că ar putea face si ei politică cum au făcut Bălcescu, Titu Maiorescu, Petre Carp sau Kogălniceanu. Iar un nou Nicolae Iorga sau un nou Octavian Goga vor trebui să-si pună pofta în cui. Cel mult functii de decor. Li se va lăsa doar libertatea să se mănînce între ei, pe-acolo prin acele institute, ba chiar vor fi încurajati, cu instinctul sigur al conducătorilor de totdeauna, să-si sape reciproc autoritatea, fireste pînă la o anumită limită, căci vor avea nevoie să existe totusi valori pentru a exalta noile idealuri. Cei cu adevărat nelinistiti de soarta culturii, de valorile absolute, vor fi izolati sau închisi, băgati la zdup. Nu se va sinucide nimeni, nici nu va fi împuscat, dar vor trece prin infernul adaptării, dacă va fi chiar infern, după părerea mea, marii maestri vor da din capetele lor albite de întelepciune si vor zice: aiasta este foarte bine, altii vor întîrzia să vadă dacă nu vin anglo-americanii, pe urmă geniul pamfletar al unuia va spurca pe trădătorii de tară transfugi si dusmani plătiti. ÃŽn general, toti vor fi înghititi de stomacul tare al partidului comunist, cum a spus Lenin..." "Chiar asa a spus Lenin?", l-am întrerupt eu. "Da, chiar asa, noi avem stomacul tare si vom înghiti pe toti individualistii si sovăielnicii, citez din memorie. Nu sînt Mafalda să ghicesc ce-or să facă cei care au creat pînă acum o mare literatură. N-ar fi exclus să devină optimisti..." (N-a fost exclus, chiar au devenit!, cum aveam să ne dăm seama mai tîrziu. Petrică, după ce a aderat si el, a uitat totalmente de profetiile lui, ca si cînd o stranie amnezie i s-ar fi abătut pe constiintă, ca si cînd un altul, străin cu totul de el, ar fi făcut acele profetii; dar soarta lui avea să devină pe atunci tragică. O să revin asupra acestui lucru...) Se lăsă o tăcere, care se prelungi. Ceva nu mai mergea. Se vedea că nici el nu credea în propria-i viziune neagră pe care i-o inspirase reactionarismul maurrasian din cartea l'Avenir de l'intelligence (carte pe care mi-o împrumută chiar a doua zi), sau în orice caz făcea eforturi să-si îndepărteze gîndirea de la ceva. De la ce? Aveam să aflu curînd... Nu mai stătu mult si plecă. V De la sotia lui, bineînteles. "Metode fără efect, Matilda e mai presus de ele, spuse el a doua zi fără să-mi dau seama dacă era un elogiu sau o învinuire la adresa ei. Nici n-a observat că am lipsit de-acasă, am găsit-o trîntită cu fundul în sus în pat, răsfoind reviste de arhitectură si de decoratii interioare. Mi-am scos paltonul si mi-am aruncat mănusile înjurînd. Asta nu e viată! Aiurea, degeaba am dat eu servitoarea afară, de două ori am făcut-o, angaja ea pe alta pe cont propriu. Cîteva luni am mîncat la restaurant, dar mi-am cheltuit toate economiile fără nici un rezultat, afară de tristetea care te cuprinde cînd vezi la mesele vecine pe altii cu sotiile lor si tu singur. De ce dracu te-ai mai însurat? ªi în general ce rost are însurătoarea? Sursă de epuizare a ceea ce e mai bun în tine, credintă în rostul vietii, în idealuri că omul e incomparabil... Ba e perfect comparabil, cu un catîr de pildă. Să nu facă nimic. Se uită la mine cu coada ochiului cînd mă vede că nu pot să mai rabd si mă apuc eu să fac ordine. ÃŽn dulapuri, în bucătărie, în cămară, în biblioteca pe care tot timpul o răvăseste... ÃŽmi dispar cărtile, îmi descompletează cele mai frumoase editii. Unde sînt cărtile mele? Nu zice nimic, se uită la mine cu ironie si are o putere colosală în a tăcea, în timp ce eu mă epuizez, pe toate gamele, ale blîndetii, ale apelului la ratiune, ale întelegerii, ale amenintărilor. Tîrziu de tot am aflat că le împrumuta. Editiile mele rare din Racine, Balzac, Montaigne, Rabelais, Pirandello, pe care mi le-a dăruit tata, care a călătorit la Paris, avocat bun, a cîstigat bani în viata lui si a cumpărat tablouri si cărti... Mi-a dat si mie si din unele si din altele... Circulă prin casele prietenelor si prietenilor ei arhitecti si se întorc, dacă se mai întorc, pătate, rupte la coperti, cu foi smulse si lipite grosolan cu pap... A trebuit să perorez luni de zile pînă să aflu că le împrumuta si că nu ea le aducea în halul în care le descopeream prin rafturi. ªi alte luni să mi se spună cu privirea încărcată de patimă stranie: că de ce să nu se bucure si altii de ele? Ei, de ce? Toti sîntem oameni, eu le-am citit, aceste cărti, să le citească si altii... Egoismul ăsta al meu e insuportabil. Fii generoasă pe cont propriu, i-am spus, nu pe contul altuia. Cui îi place să citească, să se ghiftuiască mai putin si să-si cumpere cărti. N-ai decît să-ti faci biblioteca ta si pe urmă s-o dai cu împrumut tuturor vitelor din oras care să ti le înapoieze pline de caca... A încetat cu cărtile, au început să-mi dispară cămăsi, costume, pantofi, chiar si ciorapi, exclamă prietenul meu cu un humor disperat... Acum trei zile, continuă el, cobor în pivnită să tai lemne. Eu le cumpărasem de la depozit, însotisem camionul pînă acasă, le stivuisem cu un om pe care îl plătisem, lemn cu lemn, trei mii de kilograme... Ea venise acasă ca o cucoană, se uitase cu ironie la mine cum îmi curgea sudoarea de oboseală... Ironie, surîs, dispret... Fără să mă întrebe, tu ai mîncat, esti obosit, sau nici măcar atîta, să-si fi văzut de arhitectura ei, n-am pretentia la tandretea femeilor, care nu e decît o cursă... Pisicile sînt superioare, cînd simt nevoia de tandrete se mîngîie singure de piciorul scaunului si torc pe cont propriu, nu înseală pe nimeni... S-a retras în dormitor si cînd spre seară am iesit si eu din bibliotecă si m-am asezat la masă, la masă nimic... Tu n-ai mîncat în oras? zice. Ba am mîncat, i-am răspuns. ªi m-am culcat la mine în birou, flămînd, dar fără dorinta de a mînca, cu speranta că o să vină la mine si să mă cheme în bucătărie, să-mi infirme ideea care îmi dădea tîrcoale, că femeia asta nu stie ce e o căsnicie si de ce dracu s-a mai căsătorit cu mine... N-a venit. Nu vin, să stii de la mine, nu le astepta niciodată, fiindcă nu vor veni, în întunericul odăii tale astepti zadarnic un semn, acest semn nu-ti va fi dat... Pare neverosimil, îti contrazice întreaga ta conceptie despre viată, dar e adevărat, asa cum e adevărat că trebuie să mori, nu-i pasă de tine si degeaba nu dormi, chinuit să afli adevărul. Nu există nici un adevăr, nu te înseală nimeni, nu iubeste pe altcineva, si totusi nu vine cînd o astepti, idioata credintă că o să apară si o să-ti pună mîna pe fruntea înfierbîntată e o inventie pe care nu stiu cine ne-o inculcă încă de mici, încă din adolescentă, cînd visăm iubirea si armonia... Ducă-se dracului, mi-am spus si am hotărît că mai bine trăiesc singur, si am aruncat în noaptea aceea peste bord gîndul de a fi fericit cu o femeie... Dimineata însă m-a invitat la ceai, mi-a dres cravata, avea aerul că nu s-a întîmplat nimic. Tandretea ei era indiferentă si gestul de a-mi drege cravata mi-a făcut greată. Ia mîna de pe mine, i-am spus. ªi am plecat înjurînd... ªi acum trei zile, cobor eu în pivnită să tai lemne. Servitoarea plecase la tară, îi murise mă-sa. Cînd mă uit... stiam că în pivnită abia aveai loc să pui lemnul pe butuc... acuma, loc berechet... Mă uit eu mai bine... stiam că abia vedeai ferestruica.... ferestruica mică era degajată si toate lemnele din partea aceea, un perete întreg, lipseau. Mă uit mai bine si văd că si peretele stivuit din stînga era înjumătătit... Am înteles într-o clipă ce se întîmplase. De la cărti si lucrurile mele personale de îmbrăcăminte, trecuse la lemne, cărate si aranjate de mine. Am urcat sus, indignat ("Aoleo, Petrică, am gîndit în clipa aceea uitîndu-mă la el si văzîndu-i indignarea reapărîndu-i pe chip, numai indignat ai fost tu atunci? Trebuia să urci sus cu o bucată de lemn în mînă si s-o croiesti cu el ca unică solutie a chestiunii tale insolubile!"). Cui ai dat lemnele? am întrebat-o. ("Cui să le dea, am gîndit eu, altor oameni, de ce să te bucuri numai tu de ele la gura sobei si să-l citesti cu delicii la focul lor tihnit pe Racine sau Montaigne?" Dar Petrică nu mi-a urmat, nici măcar acum, tîrziu, acest gînd si a repetat...) Cui ai dat lemnele? Ea stătea ca de obicei în pat, cu fundul spre usă, ca un semn de dispret pentru cel care ar fi intrat peste ea si cel care putea intra eram numai eu... ÃŽn clipa aceea mi-am adus aminte cum mătusă-mea, la tară, unde îmi petreceam vacantele, punea mîna pe-un retevei si îl arunca furioasă în cîinele care dormea în mijlocul bătăturii cu spatele la casă... («Asadar totusi ti-ai dat seama ce-ar fi trebuit să faci!») Am apucat-o de mînă si i-am spus: ridică-te cînd stai de vorbă cu mine! S-a ridicat si gura ei s-a făcut subtire ca o lamă de cutit... Nu te agita, mi-a răspuns cu pleoapele coborîte, cînd n-o să mai avem lemne mă ocup eu să fie iar pivnita plină..." Ajuns aici Petrică se opri. Asteptai însă zadarnic să continue. Mă uitai la el: avea fălcile înclestate. ÃŽntelesei că nici pînă astăzi nu rezolvase, în el însusi, acest episod, care era proaspăt. De aceea poate sotii, întîlnindu-se pe stradă, nu se opriseră, nu-si spuseseră nimic? Da, dar ea avea un surîs răpitor... Cu ce gresesti tu, Petrică, fată de ea? m-am întrebat. Ce lipseste, ce nu-mi destăinui? Ce-ti scapă din fiinta ei, care îti produce o indignare universală? Fiindcă, e clar, ea e sursa iritării si pesimismului tău furios, pe care îl extinzi în relatiile cu colegii, cu istoria, cu evenimentele politice si cu l'avenir de l'inteiligence... Surîdeam, curios să aud ce-o să-mi spună mîine. VI A doua zi însă, lovitură de teatru: pentru întîia oară de cînd îl cunosteam, Petrică era nu numai vesel, ci o lumină care îi făcea chipul deosebit de frumos îi transfigura parcă trăsăturile. ÃŽnalt cum era, subtirel si distins, ai fi zis că umbla cu capul în nori. Radios, îmi spuse că a vorbit cu Matilda despre mine... Parcă ar fi obtinut o victorie, astfel rosti el aceste cuvinte, ca si cînd demult as fi insistat eu pe lîngă el, ca numita Matilda să accepte să i se vorbească despre mine. ªi că el si ea mă invitau la masă... Chiar în acea zi, adică acum, la prînz. "Bine, Petrică. zic, multumesc." Era clar pentru mine, se împăcaseră. Dar se împăcasem de tot, adică tot ceea ce îmi povestise el nu mai exista, n-avea să se mai reîntoarcă? Am dat din umeri. Treaba lui, numai el stie ce e între ei. O luarăm deci spre el, străbătînd centrul orasului. Eram cam plictisit: Petrică nu mai avea verva lui care mă atrăsese atît de tare, felul poetic (era doar poet, nu?) cu care îsi tinea fruntea sus, aerul degajat, cu o vagă expresie de dispret pe chip la adresa multimii prin care treceam, tăcerea lui care se voia superioară îl făcea putin antipatic. Oricum, nu mai avea nici un haz. Mă gîndeam chiar să pretextez că am uitat că am ceva urgent de făcut si să mă scuz, să rămînă invitatia lui pentru altă dată. Numita Matilda, cu sufletul ei generos pe seama cărtilor si chiar a lemnelor lui Petrică, nu-mi stîrnea nici o curiozitate s-o cunosc. Viata acestui cuplu mi se părea că are în ea ceva minor si stupid, în ciuda faptului că erau amîndoi intelectuali, fiindcă nu-mi trecea prin cap să pun la îndoială ceea ce îmi dezvăluise Petrică. Desigur, în conceptia mea si în ceea ce priveste viata sentimentelor nu exista deosebire între un om cultivat si unul cu o meserie simplă si fără cultură. Intelectualul putea doar complica meschinăria vietii în care trăia, perorînd si vorbind despre idealuri, în timp ce omul simplu putea recurge la vointă sau să sufere în tăcere, fără generalizări filozofice. Mă întelesesem cu mama să mă astepte totdeauna pînă la ora două si, dacă nu veneam, să-mi lase un bilet în care să-mi spună ce am de făcut ca să mănînc si să plece. Parcă îmi părea rău că n-o s-o văd decît mîine, fiindcă, în mod natural, neiubind pe nimeni, începusem s-o iubesc pe ea, prezenta ei ocrotitoare, tăcerea chipului ei care era atît de elocventă: esti fiul meu, parcă îmi spunea, si după Dumnezeu la tine tin si am uitat de mult că nu mai ai credintă si nu te-ai împăcat cu taică-tău... Dar esti tînăr, si nu se stie dacă într-o zi n-o să-l întelegi pe Mîntuitorul.. ÃŽi ghiceam aceste gînduri si o ocroteam acum si eu, spunîndu-mi că dacă Mîntuitorul a învătat-o să fie atît de răbdătoare si să tină astfel la mine, care o chinuisem pînă mai ieri, înseamnă că totusi pe ea credinta o înăltase cu adevărat, în timp ce tata era în stare să-mi poarte atîta vreme ranchiună, desi era un om de treabă. Da, dar oamenii numiti de toată lumea de treabă nu sînt de treabă deloc, dacă pot păstra în sufletul lor, atît de multă vreme, o jignire, chiar dacă e gravă. Mă trezi din aceste gînduri Petrică: ajunsesem. Locuia pe o stradă apropiată de centru. Ceea ce mă izbi de la început fu eleganta si somptuozitatea intrării (era o intrare laterală, din curte, spre al doilea etaj al clădirii, o vilă impunătoare), scară largă în spirală, cu trepte parcă de marmoră, în orice caz nu erau din ciment obisnuit, cu ferestre imense de o parte si de alta. Uimirea mea însă crescu cînd intrarăm înăuntru. Tot etajul de patru camere era al sotilor Nicolau. Nu mai văzusem pînă atunci ceva atît de atrăgător, atît de artistic as zice, camere mari cu draperii violete, cu peretii plini de tablouri si rafturi de cărti, cu plafoanele ornamentate, fotolii si scaune aurii, covoare scumpe pe jos, patul conjugal urias, o sufragerie si un hol cu drugi negri de lemn transversali în plafon, nise nenumărate cu geamuri vechi, parcă din secolele trecute, colorate ca în vitraliile catedralelor, sobe de teracotă albă; nici n-ai fi zis că sînt sobe, atît de fine erau plăcile si brîiele cu incrustatii si semne ornamentale... Biroul lui Petrică era atît de spatios încît simtii invidia, mi-ar fi plăcut si mie să am ceva asemănător. Oricum, ai fi zis că un mare savant lucra în el, cu biblioteca lui făcută dintr-un lemn pretios, probabil nuc, care se întindea pe doi pereti. Mă asezai pe canapeaua în care mă înfundai, în timp ce repetam: "Frumoasă casă ai, Petrică, n-am mai văzut asa ceva". El îsi tinea o mînă în buzunarul de la pantaloni, zornăind niste chei. Tic nervos, de care aveam, mai tîrziu, să mă satur. Nu-mi răspunse. Veselia lui radioasă se mai topise si îl aud că zice: "Ar fi în stare pur si simplu să nu vină (întelesei că se referea la sotia lui.) si nici măcar să telefoneze. Ea te-a invitat, dar parcă la ea contează că ti-ai luat o obligatie si că trebuie s-o respecti?" Dar chiar atunci se auzi zgomot la usa de la intrare si mă ridicai de pe canapea. Petrică îmi confirmă: ea era. Iesirăm din birou. Dar nu era ea, ci servitoarea, care spuse că "domnu`, nu ghesit vin, mereti dumneavoastră si chcutati..." Crunt, Petrică îi luă plasa din mînă, ne îmbrăcarăm paltoanele si plecarăm noi să găsim vin. Nu găsirăm ici, dar găsirăm dincolea... Totusi Petrică, contemplînd norii, parcă nu voia să ne mai întoarcem acasă. Dar nici nu spuse ce-ar trebui să facem. Ne plimbarăm în tăcere cam vreun ceas. Tăcere, fiindcă încercarea mea de a spune ceva, de pildă despre faptul că rusii erau iritati că aliatii lor, anglo-americanii, tărăgănau procesul criminalilor de război (citisem tocmai atunci o reproducere a unui articol din presa sovietică în care se spunea "ar trebui scos din celulă banditu-ăsta de Goering si spînzurat imediat"), nu avu nici un ecou la Petrică. Era însă rîndul meu să vorbesc si continuat interminabil pe această temă. Aveam însă sentimentul că prietenia noastră se baza nu pe ceea ce aveam eu de spus, ci pe ceea ce avea el. Or, el era stăpînit de o mutenie care parcă nu prevestea nimic bun. Părea hotărît în sfîrsit s-o bată acum pe Matilda lui, dacă bineînteles s-o fi întors. Se făcuse ora trei si jumătate. Mă uitai discret la ceas: mi se făcuse foame. Eram pe punctul să-l invit eu la mine acasă, cînd el îsi coborî deodată privirea din nori, surîse strîmb si îmi făcu semn: ne întoarcem. Dar fără grabă, întelesei, îi lăsa timp să vie si să pregătească masa. Astfel ne oprirăm într-o librărie din centru, care tinea deschis toată ziua, răsfoirăm cărti, cumpărarăm reviste literare si ziare proaspete, ne uitarăm la pozele de reclamă ale unui nou film american cu cowboy si pe la patru Petrică sună la propria lui casă, desi avea cheile în buzunar. Ne deschise servitoarea, cu o expresie de repros: "A venit, fă, doamna?'' o întrebă Petrică grosolan, fără să treacă pragul. "Nu, domnu`, răspunse ea, dar telefonat că vine mintenas, domnii nu plecat, vine, vine..." "Ce e, dragă, ce s-a întîmplat?" auzii atunci în spate un glas de femeie încărcat de o mare veselie degajată si mă întorsei si o văzui. Era ea. Venea agale, îmbrăcată în haina ei de blană, trecătoarea pe care o clipă crezusem prima oară că n-am s-o mai văd niciodată. Avea aerul că venea de la o petrecere unde se simtise minunat si acum se întorcea acasă plină de generozitate pentru toti si pentru toate, dispusă să ierte pe oricine si pentru orice, cu forta pe care ti-o dă sufletul cînd viata ti-a dăruit o clipă de intensă fericire. Se uită la mine cu această bogătie de expresie pe chipul ei de o frumusete care mă coplesi si exclamă: "dumneata trebuie să fii domnul Petrini! Bună ziua!" ªi îmi întinse mîna pe care i-o sărutai. Avea o mînă a cărei greutate n-o simtii, imponderabilă, dar care mi-o strînse pe-a mea într-o scurtă înclestare, strîngere fraternă, care transmitea forta feminină, dar si fortă fizică, mînă groasă, ai fi zis o labă... O luă înainte, îsi aruncă haina pe un fotoliu si dispăru. Petrică fusese ignorat în aceste clipe, dar observai la el o curioasă transformare: părea stăpînit de o bucurie jenată si confuză, împotrivirea lui cruntă se retrăsese (nu dispăruse, vedeam bine), un vag surîs îi flutura pe chipul lui mic, delicat, de o frumusete minoră, dacă pot să spun asa, căci astfel îmi apărea în acele clipe. "Hai, zise el în soaptă, ca si cînd s-ar fi ferit să nu trezească pe cineva din somn, să-ti arăt cărtile mele." Intrarăm în bibliotecă si începu într-adevăr să mi le arate, una cîte una, editii rare, din clasicii francezi, legate, cu tipăritura veche de prin 1860. Le desfăcea coperta, întîrzia asupra primei pagini, apoi asupra celei de-a doua, îmi dădea, tot în soaptă si cu religiozitatea aceea curioasă a livromanilor, explicatii asupra personalitătii, nu a autorilor, ci a acelora care îngrijiseră si prefataseră editia, biografia lor, polemicile lor din epocă etc, ca si cînd aceste personalităti erau mai presus de Rabelais, de Boileau, La Fontaine... De ce vorbea el în soaptă? mă întrebam. Ce sentimente îl stăpîneau pe Petrică, de arăta ca si cînd un devotament straniu pentru cineva scump si drag care zăcea bolnav în camera vecină îl împiedica să fie firesc, să dea curs ca altădată gîndirii lui libere, să vorbească cu un timbru normal?... Deodată lăsă cartea si se întoarse: intrase ea. Chipul lui Petrică înflori brusc si de astă dată bucuria lui jenată fu înlocuită de o bucurie plină si spuse: "Matilda, bine că ai întîrziat, ne-am plimbat prin oras, am cumpărat vin, am fost prin librăria din centru... Credeam că o să găsesc cele două cărti... vezi, asta e, cînd trăiesti în provincie, trebuie să te multumesti cu fărîmiturile din capitală, dacă mai vin si fărîmiturile acelea..." "Petrică, îmi explică ea, asezîndu-se, nu doarme de cîtva timp din pricina a două cărti... Vrea să se ducă la Bucuresti după ele..." ªi spunîndu-mi asta îsi arătă deodată chipul, pe care pînă atunci nu-l văzusem bine si rămăsei împietrit pe canapea. Ceea ce luasem eu drept frumusete la Căprioara era ceva palid, sters, inexpresiv, fată de bogătia strălucitoare a chipului acestei femei. Există chipuri într-adevăr frumoase care nu exprimă decît atît, adică ceea ce a făcut natura fizic, dar un chip frumos prin care să izbucnească dinlăuntru o lumină a unei vieti a gîndirii si sentimentelor, care aruncă parcă într-o transă privirea unor ochi lucind, ai zice, în triumf, a unui obraz cu ten alb, a unei guri care nu poate parcă să stea închisă din pricina tensiunii lăuntrice a poftei de viată si de comunicare, un astfel de chip si o astfel de frumusete nu mai văzusem. Un fior rece de invidie grea mă străbătu. Cum de nu întîlnisem eu o astfel de femeie si o întîlnise Petrică? Cum dracu au noroc unii si dau peste astfel de femei fascinante, cum SE întîmplă, unde le găsesc, sau, culmea, cum de sînt găsiti de ele? ªi, ce era mai rău, întelegeam acum vorbirea în soaptă a prietenului meu: această femeie în propria lui casă, hm! desigur, nici vorbă, întelegeam prea bine, îl subjuga; în prezenta ei gîndirea lui se topea, revolta împotriva ei si tot ceea ce îi tortura sufletul, asa-zisele fapte pe care mi le povestise zile în sir, deveneau, desigur, o amintire palidă. El începu să-mi explice că nu era vorba de cărti obisnuite si se însufleti, încetă să mai vorbească în soaptă. Ea îsi aprinse o tigare si îl asculta cu un minunat si ironic surîs afectuos, uitîndu-se adesea si la mine, care mă făcusem în forul meu interior crunt si dusmănos. "Unde sînt, Petrică, învinuirile tale? mă întrebam. Ce-a mai rămas din superba ta revoltă?''... "Hai, Petrică. Continuăm la masă, zise ea întrerupîndu-l, domnul Petrini, văd eu, nu are acum gîndul la cărti, ca tine, ci probabil i se profilează mai degrabă în minte, prin telepatie cu bucătăreasa, imaginea unei supe fierbinti si a unui muschi de porc împănat, care sînt gata. Poftiti la masă!" PARTEA A DOUA VII "Unii oameni, continuă Petrică deodată pătimas, în timp ce servitoarea ne aducea sus-zisa supă, desi au cultură, sînt analfabeti prin conceptia pe care o au despre cultură. Ei confundă civilizatia, pasta de dinti, cu cultura si am întîlnit chiar creatori de cultură, pictori si scriitori, care nici ei nu sînt mai prejos de analfabeti. Dotati de la natură cu talent, trăiesc si mor în ignorantă, alergînd toată viata după muieri si între o operă si alta petrecînd în chiolhanuri nemaivăzute care le ruinează sănătatea si îi trimit în mormînt înainte de vreme. ªi ne mai plîngem că valorile noastre nu intră în circuitul universal! Cum să intre dacă înaintea ta intră Proust si tu nu faci decît să-l imiti? Cît apare pe lume un scriitor mare, românii imediat încetează orice căutări proprii si îl imită pe acela. Cultura e o fortă si ca atare atrage în sfera ei gravitatională pe cei slabi, care nu mai au nici o sansă. Pentru a scăpa de acest blestem, culturile tinere, cum e a noastră, trebuie să facă un efort urias pentru a deveni independente, si anume începînd cu violentă prin a fi polemice cu valorile dominante ale occidentului. Scopul final, sarcină a tuturor generatiilor, ar fi mutarea culturii si artei europene aici în răsărit, sau măcar împărtirea ei în două". "Nu se poate, Petrică, îi răspunsei, cultura e un fenomen natural, a cărui fortă nu poate fi schimbată prin simpla vointă." "Te înseli, zise el fără să reflecteze, semn că reflectase înainte, literatura rusă e o literatură polemică, si zadarnic a ignorat-o un timp occidentul: a cucerit lumea si acum francezii se uită uluiti la sufletul rus, ale cărui adîncimi sondate de un Gogol, Dostoievski si Tolstoi îi ametesc, fiindcă se simt rusi, asa cum bunicii si străbunicii rusi ai lui Tolstoi se simteau francezi, a căror limbă o vorbeau si în intimitate... ªi atacul rus asupra literaturii europene, se grăbi Petrică să precizeze, este premeditat, antagonic, deci "nenatural", desi e perfect natural prin desvăluirea altor adevăruri despre om." "Petrică, chiar ideea ta despre mutarea culturii în răsărit nu e originală, e a lui Spengler, tot un occidental, numai că el o revendică pentru Germania. ªi nu uita că marele Tolstoi, înainte de a ajunge să-si cristalizeze propriile lui reflectii despre cauzele războiului, l-a citit pe un Proudhon, a cărui idee, că războiul e de origine divină, si-a însusit-o cu entuziasm; după cîte îmi amintesc, Tolstoi l-a întîlnit în 1861 la Bruxelles pe Proudhon, cu care probabil că a discutat îndelung si de la care a împrumutat chiar titlul de Război si pace, care pesemne că i-a plăcut atît de mult încît n-a ezitat de asemenea să si-l însusească. Acest scriitor francez suferise la rîndul lui influenta lui Joseph de Maistre, care în Du pape si Soirees de Saint-Petersbourg se arată adversar al revolutiei franceze. Noutăti, deci, în materie de idei, n-a adus Tolstoi francezilor, afară doar de faptul într-adevăr coplesitor al geniului său epic. Or, acest geniu era natural, nu era o consecintă a unui spirit polemic, premeditat si antagonic." Credeam că îl strivisem pe Petrică, dar el avu un surîs spontan de superioritate, nu se grăbi să-mi răspundă, asteptă ca Matilda să ne schimbe farfuriile. Ea ne ascultase cu o expresie care sugerase că îi venise în cap un gînd, mai degrabă o întrebare pe care astepta să i-o pună la urmă sotului ei; în această amînare savura parcă reactia lui, cu care urma să se delecteze si prin priviri neascunse pe care mi le arunca din cînd în cînd, îmi promitea că si eu o să mă distrez; sotia îsi cunostea sotul, punctele lui vulnerabile; fireste, nu le va dezvălui, să-l facă de rîs, dar nici nu va ezita să-i atingă putin morga aceea a lui despre care, probabil, stia multe; devenisem curios, încît mă hotărîi ca după replica lui Petrică să nu mai răspund. Totusi nu mă putui stăpîni să adaug, fără să-mi dau seama ce spun, lucru care, reflectînd mai tîrziu, mă făcu să înteleg de ce prietenul meu mă evită apoi cîteva săptămîni la rînd. "...ªi apoi, Petrică, cum să te smulgi de sub influenta marilor culturi, cînd chiar tu însuti ca poet nu te-ai putut smulge de sub influenta lui Arghezi? E o lege naturală!" "Nu recunosc această influentă, rînji el deodată si frumusetea chipului său se schimonosi. Idolul meu e Ion Barbu, care a descoperit în spatiul nostru poetic balcanismul. Influenta lui, da, o recunosc si nu văd nimic rău că, în cadrul unei literaturi, unul mare să ne influenteze. Spiritul polemic trebuie îndreptat împotriva culturilor străine dominante, chiar însusindu-ne de la ele idei, cum nu neg că a făcut-o Tolstoi. Asta e, în lume e cunoscut astăzi Tolstoi, în timp ce micul Proudhon francez e uitat. Este exact ceea ce vreau eu să spun..." Se lăsă o tăcere. Bine, fie, gîndii, dar de unde pornisem? Da, el începuse prin a afirma că unii oameni, desi au cultură, sînt de fapt analfabeti. Ce vroise să spună prin această idee, căreia apoi, după obiceiul lui, îi dăduse proportii europene? "Eu sînt analfabeta aceea, zise atunci Matilda făcîndu-mă să tresar cu putere (gîndurile se ghicesc!). Eu, continuă ea cu o veselie extraordinară pe chip, desi am cultură, sînt o analfabetă care rîd de el că nu poate dormi fiindcă nu găseste aici la noi în oras două cărti despre care se face vîlvă în Franta si vrea să se ducă la Bucuresti să le caute"... Toată veselia ei deveni apoi brusc generoasă, ai fi zis dincolo de limite, cînd adăugă: "...Dar du-te, Petrică, ti-am spus de la început si nu stiu de ce si atunci te-ai simtit jignit..." ÃŽntinse mîna, i-o puse pe brat si îl mîngîie: "Du-te chiar duminica viitoare, si luni întoarce-te". Sub această mîngîiere Petrică se relaxă. Dar ea reluă imediat: ..ªi lasă-i pe acesti artisti si scriitori care aleargă toată viata după muieri si petrec în chiolhanuri nemaivăzute. Ce-ai tu cu ei? Poate că altfel n-ar putea crea!" "Pe dracu, rînji Petrică, batjocoritor. Cu ce te ajută curul unei muieri să creezi! Balzac nu s-a însurat pînă n-a dus la apogeu Comedia umană. Toată forta spiritului trebuie concentrată în creatie, dacă vrei să nu rămîi vesnic la marginea marilor culturi. ÃŽntrucît burta unei muieri, unde zac toate fortele turbulente si distructive, poate stimula un artist?" "Bine, exclamai eu, dar despre idolul tău, Ion Barbu, se zice că..." ..Da, mă întrerupse el imediat, stiu, poti să alergi după curul unei muieri, dar să nu te îndrăgostesti de el! E ridicol!" Devenise parcă furios, însă avea o furie rece, iar chipul său arăta acum durităti de cremene. ÃŽn acelasi timp glasul avea tonalităti de un sarcasm ucigător. Matilda zîmbea, dar îmi evita privirea. "Tolstoi, continuă el, a rezistat, cu toate că era dotat cu o neobisnuită fortă virilă, căreia însă i-a pus frîu, a convertit-o în spirit si a învins. La noi, românul lucid a descoperit răul, dar nu-i poate rezista. Muierile au să-i mănînce capul, spune el cînd vede un bărbat înzestrat, dar care aleargă ca un smintit după ele, în timp ce după el aleargă ratarea. ÃŽn care el nu crede. Cum să creadă? Femeia e idealul, ce e mai frumos în viată? Nu e ea floarea pămîntului? Făcînd confuzie între femeia care naste si care în timpul sarcinii ne e superioară, trăind în apropierea mortii pe care, născînd, o sfidează, si muierea stăpînită de toti dracii... cu care bea, chefuieste si dansează"... "Cu cine, Petrică, bea, chefuieste si dansează? ii întrebă Matilda cu un glas suav. Cu dracii sau cu artistii?" Dar Petrică, sardonic, rîse din plin, cum nu-l auzisem pînă atunci, si nu răspunse. "Petronius e un naiv descriind moravuri romane naive. Ei da! exclamă el, că eroul nimereste printre vestale, care ca să-l vindece de impotentă îi vîră un falus de lemn în cur tăvălit prin ardei pisat si urzici si el o ia la goană urlînd, în timp ce vestalele îl urmăresc cu tipetele lor: hotul, hotul... Săracul, era constient că impotenta lui fată de femei venea din faptul că iubea un băiat cu care trăia. Dar ar fi vrut să facă fată si unei frumoase matroane, îndrăgostită de el, deci nu era cu totul corupt. Sigur, capacitatea de regenerare a fiintei umane este, practic, nelimitată, dar numai la noi, la români, care avem simtul humorului. Cunosc un bun tată de familie care te poate distra la infinit cu amestecul de humor si abjectie care îl caracterizează. ªi fiindcă sîntem admiratori ai lui Zola, care a scos afară matele fiintei umane, ca să depăsim faza, să nu strîmbăm din nas, stăpîniti de un idealism puturos. ÃŽn fata scenelor memorabile pe care le trăiesc semenii nostri..." Matilda se uită la mine cu o privire rapidă si alarmată. "Retrag, parcă îmi spunea ea, invitatia să te distrezi pe seama spuselor lui Petrică. Vrea să mă jignească, nu mai e vulnerabil, l-am jignit cu cele două cărti din pricina cărora nu doarme si acum mă atacă." "Petrică, îi zisei, dar poeziile tale sînt atît de pure, de idealiste..." Petrică primi elogiul, dar nu renuntă. "Cîti oameni, continuă el, mai sînt impresionati de codul moral pe care putini dintre noi îl mai ridică în fata abjectiei? Humorul e suveran! Hohote de rîs se aud în casa de vizavi, unde oamenii petrec. Dracul rîde cu noi, singurul supravietuitor dintre îngeri. Sîntem singurul popor din lume care avem granita nu cu Dumnezeu, cum spunea cineva, ci cu diavolul, dar nu prin faptul că am fi diabolici, ei prin humorul nostru distructiv demolator, al oricărei înăltări. Nu se poate rezista. E ca un viciu. N-am crezut niciodată că o să pot rîde cu poftă cu un ticălos care îmi povestea zilele trecute, uluit el însusi, uimitoarea sa aventură cu o gagică..." "Dar chiar acum, în celula mea, nu mă pot stăpîni eu însumi, în fata perspectivei apropiate a mortii, să nu rîd de povestirea pe care Petrică ne-a relatat-o atunci după masă cu lux de amănunte. Cunoastem toti asemenea întîmplări scabroase si în acelasi timp de un comic imens, ca s-o mai relatez aici pe a lui. Rîd acum, cînd sînt detasat de tot (si această detasare îmi aduce în suflet, ca o scurtă zguduire, o suferintă insuportabilă că n-o să mai pot trăi si n-o să mai mă pot bucura de viată, tocmai cînd îi redescopăr secretul, care e tocmai această detasare, secret pe care ea m-a făcut să-l pierd si să mă pierd) si cînd simt eu însumi, ca acel erou al lui Albert Camus, că e cu putintă, în fata mortii chiar dată de oameni, să cîstigi o tandră nepăsare fată de lume... Dar atunci nu rîdeam, Petrică mi se părea bătrîn si uzat în stările lui contradictorii, de la umilintă si adoratie fată de Matilda, la peroratie sceptică si misogină, tot împotriva ei, din motive care îmi scăpau, căci cele relatate de el mie pînă atunci apăreau meschine în fata noii lui stări de spirit. Ne-am băut cafeaua în biroul lui si conversatia a urmat mai potolită pe tema celor două cărti, una de Camus, L'Etranger, si a doua L'Existentialisme c'est un humanisme de Sartre, o brosură, un dialog cu un public dintr-o sală, cum aveam să aflu mai tîrziu, al acestui indignat om de litere si filozof francez care încerca încă de pe atunci cu frica în oase, să se împace cu marxismul. "ªi unde stai dumneata, domnule Petrini?" mă întrebă ea la plecare, în timp ce îsi tinea cu tandrete sotul de brat, care sot mă privea parcă de sus, nu stiu de ce, ca si cînd ar fi obtinut asupra mea o victorie. "ÃŽn orice caz, doamnă, i-am răspuns, nu într-o casă asa de frumoasă ca a dumneavoastră." "ªi puteti fi vizitat?" N-am înteles sau n-am auzit bine întrebarea, sau eram brusc plictisit si dispretuitor fată de acest cuplu bizar ca să nu mai fiu atent la ceea ce mi se spunea, dacă era vorba de o vizită a lor împreună, banalitate, sau numai a ei, ceea ce mi s-a părut din capul locului absurd... Am uitat să-i răspund. VIII ªi totusi acest lucru absurd avu loc: într-o după-amiază, cam la o lună după vizita mea la ei, mă pomenii cu ea la usă. "Bună ziua, domnule Petrini, mi-a spus sotul meu că te-a invitat la noi de cîteva ori si ne-ai refuzat, începu ea chiar din prag. E adevărat?!" mă interogă în timp ce îi tineam blana, cu care mă lăsă în mînă si intră în biroul meu cu pasi fermi, ca si cînd ar mai fi fost pe la mine si era familiarizată cu casa. Se aseză chiar pe scaunul meu si îsi ridică fruntea să-i văd chipul fascinant, cu întrebarea în frumosii ei ochi verzi neclintiti si ametitori. Uitai să-i răspund, prins de o turburare care mă indigna si din care nu-mi reveneam; deschisei gura să vorbesc, dar glasul îmi pierise. ªi totusi în acelasi timp, în forul meu interior, eram stăpîn pe mine, desi îmi dădeam seama că sînt paralizat. Simteam în clipele acelea, într-un mod aproape fizic, diferenta de vîrstă dintre noi (ea mergea, după spusele lui Petrică, spre treizeci, în timp ce eu abia mă apropiam de douăzeci si cinci), o astfel de cucoană era pentru mine bătrînă si în mod straniu bariera celor cinci-sase ani în plus dintre noi mi se părea greu de trecut. Mîinile ei cu palmele mari si corpul care vedeam acum că era voinic, picioare pline sporeau acest sentiment acut care mă stăpînea că această vizită n-avea nici un rost; numai că n-o dădeam afară prin tăcerea mea mohorîtă, fără să-mi pese însă că purtarea mea putea fi jignitoare.. Ei si? "Să nu spui că te-am deranjat, cu toate că ai aerul", reluă ea si izbucni într-un hohot de rîs de o sinceritate cuceritoare. Părea să spună că stie că sînt turburat si că de aceea nu pot vorbi si se uită deodată la mine cu o intensă afectiune, care mă eliberă brusc din paralizia mea. Da, iată, afectiunea, sentimentele pot sări usor barierele dacă oamenii nu-si poartă sufletul într-o carapace. ªtiam că si eu o aveam pe-a mea si desigur turburarea venea de-acolo că această femeie vroia s-o ridice. Sinceritatea rîsului ei si afectiunea cu care mă privi mă îmblînziră: nu, nici vorbă, nu venise cu această intentie, ci din pură simpatie. "Nu, doamnă, îi răspunsei, n-am refuzat invitatia. Am asteptat doar ca Petrică să precizeze ziua. Vino pe la noi, mi-a spus, dar cum să viu dacă nu spui cînd si la ce oră?'" "Dar ce rost are formalismul ăsta? zise ea. Vino cînd vrei, sînteti doar prieteni. Dai un telefon să vezi dacă sîntem acasă si poti veni imediat. Petrică era nedumerit, tine mult la dumneata si mi-a spus: du-te tu pe ia el si invită-l." "Da, doamnă, o să vin cu plăcere... Nu stiam... ÃŽn fine... Doriti o cafea?..." ªi mă ridicai si intrai în bucătărie. Ceva nu era în regulă în toată chestia asta. După două săptămîni de înstrăinare, Petrică mă abordase din nou si plimbările noastre împreună, după terminarea orelor, reîncepură. Nici vorbă de armonie între el si Matilda, cum îmi sugera ea acum. Permanente jigniri, atitudine de dispret sub masca acelei generozităti care numai el stia ce ascunde. Era, povestindu-mi scenele care aveau loc între ei doi (si pe care le ascultam ca si cînd as fi citit un roman pasionant), de la o zi la alta tot mai îndîrjit împotriva ei. Sensibilitatea lui era zilnic rănită si n-ar fi fost nimic, ar suporta totul dacă ar putea să scrie. Dacă ar fi un om obisnuit ar cuceri în forul lui interior nepăsarea, ar lăsa să apară în sufletul lui cinismul si dispretul si ar trăi ca oricare altul. Dar el e poet, vrea să scrie si cum poti să scrii cu nepăsare, cinism si dispret? Foaia de hîrtie rămîne vesnic albă în fata ta, seară de seară, cînd te retragi si, împins de dorinta de a scrie, vrei să scrii. Volumul de versuri pe care l-a publicat fusese scris înainte de căsătorie. De cînd trăieste cu ea, adică de trei ani, n-a mai scris un rînd... "Petrică, i-am spus, asta e grav", în timp ce îmi era din ce în ce mai limpede că nu femeia era cauza, ci el însusi. Femeia era asa cum era, dar el de ce era asa cum era si nu un altul, care să vadă lucrurile în finalitatea lor si nu în necontenită ciocnire, care într-adevăr pe el îl putea, dacă continua astfel, să-l uzeze definitiv, să-l epuizeze. De ce nu se despărtea de ea? "Bineînteles că o să mă despart, răspunse el, dar iată cum s-au dus dracului trei ani din viata mea, în care timp n-am putut nici să citesc ca lumea. Ar fi fost o compensatie." "Bine, i-am răspuns, dar n-o mai lungi si încetează să mai vorbesti în soaptă în propria ta casă, cum ai făcut atunci cînd ai uitat imediat tot ceea ce îti făcuse, ceea ce îmi povestisesi si altele pe care nu mi le-ai povestit, dar care probabil că durează de mult, si asta numai la simpla ei aparitie. Ai uitat, dar de fapt n-ai uitat, ai făcut-o analfabetă." "Pentru că realmente conceptia ei despre cultură e a unei analfabete, cu toate că a citit ca si mine... e arhitectă, dar parcă ai zice că nivelul ei spiritual nu se ridică deasupra zidarilor cu care lucrează... ÃŽntr-o seară, de bine de rău, am scris o poezie si m-am dus la ea să i-o citesc. A ascultat, dar pe urmă a pufnit-o rîsul. Rîdea în hohote fără nici o jenă si nici o rusine. De acord, poezia era proastă, dar nu asta era important, ci faptul că o scrisesem totusi. Am aruncat-o furios la cos si am iesit de la ea înjurînd." "Bine, zic, dar de ce trebuia să i-o citesti ei?" "De unde să bănuiesc cum va reactiona? Orice om de bun-simt mi-ar fi spus că poezia e bună si că trebuie să continui, pe ideea că pe urmă, scriind altele mai bune, singur mi-asi fi dat seama că aceea pe care i-o citisem era tîmpită." "Bine, Petrică, nu e o muză, dar..." "Dar bun-simt poate să aibă? mă întrerupse el. Citesc o carte care mă entuziasmează, o ia s-o citească si ea, cască si se miră ce mi-o fi plăcut mie, ceva asa de idiot n-a mai citit de mult... Adică mă face pe mine idiot?! Bunul-simt ar trebui s-o îndemne să spună că n-a înteles sau nu e pe gustul ei. De ce trebuie să treci la insulte?'' "Rupe, ca să zic asa, relatiile culturale si trăiti mai simplu, ca bărbat si femeie: un profesor, o arhitectă, fiecare cu profesia lui." El tăcu în ziua aceea, dar a doua zi reluă: .....simplu, ca bărbat si femeie... asta înseamnă să fac eu totul si ea nimic... Am făcut si asta, nu mi-a fost rusine, dar mi-a spus cu ironie că ea a luat un bărbat, nu o fată în casă." Divortul, Petrică, rezolvă totul. I-ai pus problema?" "Un divort e un esec!'' murmură el si îsi ridică privirea spre nori si tăcu vreme îndelungată. Aha! Asadar el spera în îndreptarea ei, nu suporta gîndul unui esec? "Un esec, spune filozoful, poate fi, Petrică, premisa unei victorii. Pune-i problema. S-ar putea să ai surprize, să-si dea seama că nu se poartă bine cu tine si să se schimbe." "Nici vorbă, zise Petrică, i-ara pus problema." "ªi?" "A rîs ca de o glumă reusită." "Perfect, du gluma pînă la capăt si las-o să rîdă. ªtii ce spune Puskin: poet care îndrăgesti lucrurile pe care le faci, esti tu multumit? Esti rege, trăieste în singurătate si lasă lumea să rîdă, nu te încrede în elogiile ei si nici să nu-ti pese dacă îti dărîmă altarul. Asta era un mare tip, nu degeaba a fost admirat de Gogol si Dostoievski." "Mă duc chiar mîine la un avocat, spuse el. Mai bine un sfîrsit cu groază, decît o groază fără sfîrsit." "De ce groază?! rîsei eu. De ce să-ti dramatizezi singur un act simplu de vointă?" "De-un mormînt toti avem parte, mai spuse el, e un drept pe care nimeni nu ni-l poate lua, cel mai sigur." Am dat din umeri. ÃŽncepea vag să mă plictisească si el simti acest lucru si cîteva zile nu mă mai conduse acasă... Nimic din toate acestea pe chipul Matildei. ÃŽi adusei cafeaua si ea îsi deschise poseta si îsi aprinse o tigare. Se vedea că nu era fumătoare si că fumul de tutun nu-i făcea nici o plăcere. De altfel o si stinse după ce trase din ea de cîteva ori. "Nu vrei să iesim? zise. E soare afară si e asa de frumos orasul nostru sub zăpadă." "Ba da", răspunsei si îi adusei haina. Zăpada scîrtîia sub pasii nostri. Chipul ei se îmbujoră din pricina gerului, care parcă îi pria, nasul i se făcu de statuie, obrazul îi deveni si mai frumos sub o nouă simetrie si mai armonioasă a trăsăturilor; numai privirea îi rămase aceeasi, neclintită ca un diamant verde. Mă îndepărtai de ea si merserăm astfel la distantă unul de altul, într-o tăcere pe care nici unul n-o rupse vreme îndelungată. ÃŽntr-un tîrziu ea spuse cu un glas în care răzbătea, ai fi zis, o patimă mistică: "Petrică suferă mult". "Da, doamnă, stiu", răspunsei si tăcerea se asternu din nou. Orasul strălucea. Casele lui vechi cu tencuieli medievale, în contrast cu albul orbitor al zăpezii, păreau incendiate în amurgul care se lăsa cu repeziciune. Marea biserică din piată, cu statuia ecvestră a regelui maghiar de odinioară mi se părură că sînt aparitii ciudate, pe care le vedeam pentru întîia oară si melancolia mi se strecură în inimă, amestecată cu o vagă, nedefinită deprimare. Ceva mă înfiora, dar nu stiam ce. Poate faptul că mă simteam atît de străin de această femeie cu care mă plimbam, trecătoarea care mă făcuse să tresar si pentru care apoi simtisem o atractie turbure si o invidie grea că astfel de femei le întîlnesc altii si nu eu? Ea era a lui Petrică si îmi dădeam seama că a lui Petrică va rămîne. Petrică suferă mult, spusese ea. Era deci în gîndul ei... Iesirăm spre marginea orasului. "Iată, zise ea la un moment dat, cîtă tristete zace peste casa aceea." Mă uitai si într-adevăr casa aceea părea, cu acoperis cu tot, scufundată în tristete. "Pămîntul pe care călcăm, reluă ea apoi, nu stie nimic de dramele noastre. Nu există remediu... Ambitiile, vanitatea, egoismul ne mănîncă viata... Cînd viata e o bogătie, o revărsare de daruri, un rîu cu ape bogate si vesnice, să ajungă pentru toti... noi ne facem ziduri, ne închidem în ele, ne urîm, ne detestăm si uităm prezentul, astfel bucuria vietii ne scapă."' "...Da, doamnă! murmurai într-un tîrziu. Asa este..." Tot gîndind: e si filozoafă pe deasupra; s-o fi molipsit de la Petrică, dar într-un sens exact contrariu, văzînd viata ca pe-un ospăt, în timp ce Petrică era un idealist auster, amenintat de scepticism agresiv. Am gîndit: hedonismul tău. Matilda, miroase a apropierea toamnei... cum esti si analfabetă, ai putea fi împinsă să faci ceva necugetat... Ne întoarserăm si plimbarea se termină în aceeasi tăcere. La despărtire îmi întinse mîna, pe care i-o sărutai si ea mi-o strînse pe-a mea scurt, si păstrai apoi în minte încă o dată mărimea si vigoarea palmei si în acelasi timp imponderabilitatea turburătoare a bratului, ascuns în blană... Rătăcii apoi singur pînă ajunsei acasă. Luminile reclamelor, foiala de pe străzi, vitrinele luxoase (în ciuda sărăciei) îmi alungară bizara melancolie, vraja depresivă care mă stăpînise tot timpul în lunga mea plimbare cu Matilda, sotia detestată a prietenului meu. ÃŽi uitai pe amîndoi, ca pe doi străini a căror dramă de fapt nu mă interesa. Desigur, îmi spuneam, si îmi aminteam cum observasem acest lucru la oameni, la tatăl meu mai ales, dar si la Căprioara, imobilitatea sufletelor e spectaculoasă. Căsătoria o o temnită în care oamenii, cu vini diferite, se închid si SE urăsc reciproc crezînd că au fost pedepsiti să ispăsească pe nedrept pedeapsa celuilalt... Am adormit cu gîndul că acest lucru, mie, nu trebuie să mi se întîmple niciodată... IX Dar nu numai acest lucru. Iată, citesti un bun roman, vezi un excelent film... eroii se caută besmetici unii pe altii săvîrsind exact ceea ce bunul-simt ar trebui să-i îndemne să nu facă. N-a venit la întîlnire, a prins-o cu altul, a descoperit niste scrisori, i-a descoperit un trecut infamant, nu-l poate lua fiindcă sînt din clase sociale diferite sau se închină la dumnezei diferiti, ea e prea frumoasă ca să nu dorească situatii înalte, el e un cinic si un destrăbălat, copiii se opun părintilor si îi părăsesc... Nimeni nu rezistă în fiinta lui la astfel de dezastre, ca si cînd viata din ei n-ar avea alt continut. Nici vorbă, gîndeam, asta e doar ceea ce are exterior viata. Ceea ce are ca spectacol. Asta li se întîmplă lor, dar nu mi se va întîmpla mie. Eu stau doar în pat sau în scaunul teatrului si cinematografului si citesc sau privesc cu pasiune de spectator. Iată, apare o ceată de ticălosi, mînuitori de pistoale, care terorizează o regiune îndepărtată de pe pămînt, apare însă si un tip inteligent si abil care nu dă nimănui de bănuit că posedă si alte calităti decît ale acelora, apărător înnăscut al ordinii si al legilor, plus mînuirea si mai fulgerătoare a pistolului, de care nu se va folosi decît în final, într-o scenă uluitoare de tensiune insuportabilă. E perfect! Bine că m-am născut într-o altă regiune a globului, unde ordinea si legea domnesc demult si unde forta noastră vitală se poate converti în valori ale spiritului, care ne pot îngădui să privim în intemporal si să sfidăm nelinistea mortii, a sfîrsitului, trăind cu intensitate sentimentul eternei întoarceri, cum spunea Nietzsche. ÃŽncît după vizita Matildei prinsei aversiune împotriva ei si o dorintă de astă dată vie se născu în mine să-l scap pe prietenul meu de ea. ÃŽl întrebai dacă se dusese la avocat. Nu se dusese. "Păi de ce, Petrică?! mă mirai. E clar pentru tine, un talent, după cum bine stii si tu, dacă îsi îndreaptă cu toată energia puterea într-o directie unică, poate egala pe cele mari. E chiar teoria ta, cu violenta polemică si antagonică. Pune-o în practică! ÃŽndreapt-o întîi împotriva conditiilor care te împiedică să scrii. Uită-te la sudorul acela, exclamai eu arătîndu-i un sudor pe lîngă care tocmai treceam, sudează o linie de tramvai. Dar cu ce? Cu o flacără! Dar e o flacără albastră, care topeste fierul. Una obisnuită nu arde decît lemnul si paiele. Astfel se transformă si flacăra talentului, din galbenă cum e de la natură, în flacără albastră sub tăria puterii de concentrare a vointei într-un singur punct... Eu nu zic să te desparti neapărat de Matilda, reluai prudent observîndu-i tăcerea. Numai tu singur stii ce înseamnă ea pentru tine, dar desparte-te de ceea ce înseamnă ea rău în existenta ta. Mai precis, să rămîi sensibil la ceea ce îti place la ea si absolut insensibil, de gheată, la ceea ce te face să suferi... Mă oprii, uitîndu-mă indiferent în jurul meu. Pasii nostri continuară multă vreme, bătînd asfaltul ud al trotuarelor pe care zilele babelor topiseră zăpada. "Operatiune de scindare a constiintei care îmi repugnă, exclamă în cele din urmă, îndîrjit, Petrică. Ori totul, ori nimic." "A, bine, exclamai si eu, consideri deci că Matilda e totul. Trebuie să răspunzi în sinea ta la întrebarea dacă nu cumva te înseli. Nimeni dintre noi nu e totul, nici tu, nici Matilda, nici eu însumi, desi în forul meu interior nu văd de ce n-as fi. Numai că natura e vicleană si pentru un om inteligent se pune întrebarea care i s-a pus si lui Arhimede, să afle, fără să topească o coroană de aur, cît aur si cît argint are în ea, fiindcă regele avea bănuiala că bijutierul îl înselase sustrăgînd o parte din aur si înlocuind-o cu argint. Trebuie să fim ca acel rege al Siracuzei si să punem la îndoială chiar exemplarele cele mai reusite ale naturii (si Matilda pare să fie un astfel de exemplar) si să strigăm evrika, fireste în sinea noastră, pentru noi însine cînd ne vom trezi în posesia adevărului crud... Da, toată lumea o poate admira, dar noi stim ce se ascunde sub strălucirea aparentă. Putem să surîdem sardonic cînd vom vedea bărbatul ametit de privirea ei dispus să-i pună viata la picioare... Da, să i-o pună... O să vadă el pe urmă; ba chiar acest «pe urmă» să fie un «îndată», lasă-l să-i devină sclav, dacă are suflet de sclav. Poate că, Petrică, Matilda chiar asta doreste, un sclav, desigur fără să fie constientă... Lasă-i deci pe altii să admire coroana. Numai tu singur vei sti cît aur contine..." Mă oprii. ÃŽn mod straniu, simteam nevoia să-i spun mai multe, dar îmi dădeam seama, din instinct, că mai multe ar fi putut trezi în celălalt bănuieli. Or, ce bănuieli? La acest gînd izbucnii în hohote lungi de rîs, la fel de stranii pentru mine însumi, ca si dorinta de mai înainte de a-i vorbi încă, de a-l convinge. El se uită la mine cu o expresie de derută care tinu cel putin cîteva secunde, pe urmă se gîndi poate că rîd de el, asa, cum rîd cei mai tineri de dramele celor mai în vîrstă, într-un fel stupid, după ce mai înainte ai fi zis că stăteai de vorbă cu un om matur si cu gîndirea gravă si adîncă, si rîse si el prin reflex... ÃŽi apucai de brat cu simpatie si îl invitai la mine... "Mi-a făcut o vizită, ne-am plimbat prin oras", continuai în timp ce mama ne servea. "Da, mi-a spus, zise Petrică, tine foarte mult la tine si mă bucur..." Auzindu-l si văzîndu-i si chipul, usor topit într-un sentimentalism dulceag, izbucnii iar în rîs. Mi se păreau de astă dată ridicole si tinutul ei la mine, si faptul că el se bucura spunîndu-mi acest lucru. Rîsul meu jignitor nu-l mai derută însă, expresia înmuiată de o tandrete ai fi zis generoasă {"o imită", gîndii) i se accentuă chiar si reluă: Zice că esti un om orgolios, dar că orgoliul tău e o platosă, nu-ti alterează fiinta interioară..." "Ce de mai banalităti, Petrică, exclamai eu sarcastic, cine nu e orgolios si la cine orgoliul nu e platosă care ascunde fiinta interioară?" "N-ai dreptate, zise mereu cu aceeasi tandrete care începea să mă irite (intuiam, această tandrete era pentru ea, gîndul îi era la ea), există orgoliosi care nu ascund decît un vid, în timp ce..." Urma să spună că la mine ascundea nu stiu ce comori sufletesti. Devenea penibil si îl întrerupsei cu un nou hohot de rîs, izbindu-l puternic pe umăr, să-l trezesc din narcoza dostoievskiană în care căzuse si la care ar fi vrut să iau si eu parte, eu, el si Matilda, bineînteles de la ea îi venea starea aceasta. "Petrică, zisei, Matilda n-are cumva sînge rusesc?" "Ba are, după tată, ca fată o chema Matilda Dimitrievna." ,.I-auzi ! Te pomenesti că stie si ruseste!" "ªtie! Cînd ne vizitează rude de-ale ei, vorbesc între ei ruseste." "Casa, adică apartamentul, al cui e, Petrică?" "E al ei!" "Nu mai spune, de unde a avut atîtia bani să-l cumpere?" "Primul ei sot i l-a cumpărat, un profesor universitar evreu, care a fugit din tară cînd au venit legionarii la putere." "I-auzi! ªi ce e al tău din casă?" Petrică nu răspunse si se lăsă o tăcere. "ÃŽncît, continuai eu, trebuie să iesi într-un fel din istoria asta. Suferinta, după Dostoievski, e singurul remediu, după mine suferinta e o criză din care trebuie să iesi cît mai rapid, adîncimile ei ne rătăcesc spiritul. Ce e de fapt suferinta? O depresiune. Ce rost are să zaci în ea si, mai rău, să te acomodezi cu ea? Dostoievski se sperie la gîndul că omul, redevenit liber, n-o să stie ce să facă cu libertatea. E un gînd pur rusesc. Ia vezi!..." Dar Petrică nu văzu nimic si masca sa, altădată îndîrjită, cu profil de cremene, continua să rămînă bleagă, iar expresia de sentimentalism dulceag care îi înmuia trăsăturile persista pe chipul său. Mai rău era că mă plictisea. Unde era pornirea lui împotriva tuturor, începînd de la sotia lui, continuînd cu profesorii care îi erau colegi, iesind afară din scoală în istoria contemporană si terminînd cu Stalin? Curios cum o prietenie se naste si apoi se hrăneste dintr-o anumită stare de spirit a cuiva, ca să se stingă îndată ce flacăra acelei dispozitii, care ne-a făcut o vreme să credem că avem înaintea noastră un om inteligent, cu mintea scăpărătoare, s-a retras sau chiar a consumat ceva interior, ceva pretios. Desigur, acum omul nu ne mai spune nimic si ne mirăm că avem în fata noastră un ins obisnuit si tern! ÃŽntelesei că trebuie să-l vizitez (n-am înteles cum de a tîsnit în mine această întelegere), ba chiar avui bănuiala că suferă fiindcă nu-l vizitam. Dorea în mod obscur să-l vizitez, să-l văd acasă, să fim noi trei împreună, el, Matilda si cu mine. Ba da, acum îmi amintesc. Ideea de a-l vizita mi-a venit într-o zi, adică într-una din acele zile cînd ai mare poftă să vezi un prieten, si dacă nu ai, e ziua cînd ti-l faci, cînd esti disponibil (si acest lucru se simte), disponibil chiar să te împaci cu un dusman sau să te împrietenesti cu cineva pe care pînă atunci îl dispretuiai, spre uimirea aceluia. Aveam mare poftă să văd iar apartamentul atît de artistic mobilat si decorat al sotilor Nicolau si în acelasi timp ceva îmi spunea că voi întîlni în casa lor neprevăzutul. Bineînteles, l-am întîlnit chiar din prag: era Petrică, desfigurat de furie. Petrică cel de altădată, mi-a deschis, mi-a întors spatele, si cu mîna în buzunar, semet, zornăind niste chei, a intrat în hol si a continuat să strige. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă retrag, fusesem invitat, venisem, acuma n-aveau decît să se descurce cu mine. "Ia loc, domnule Petrini", zise Matilda cu un glas care mă făcu să ghicesc că era altul decît cel pe care îl avea în acele clipe, făcuse o sfortare ca să si-l schimbe, glas neutru, straniu, ca de pe altă lume, "Petrică", zise ea mai departe... Dar ce striga Petrică? Mi se părea oribil, auzii cuvintele, "dar ce crezi tu, fă? Că o să mai suport ca pînă acuma ani de îndobitocire sistematică...? Dacă îti pocnesc una te învăt eu minte să mai stai cu curul spre usă cînd îti intră bărbatul în dormitor... Cum dracu de n-am pus eu mîna atîtia ani pe curea si să te croiesc peste buci pînă la sînge, să nu poti să stai pe scaun decît pe-o dungă, sau pe-o vangă, pe zbant... Un intelectual e un imbecil cînd crede că o femeie poate să-l înteleagă, eu am fost, în orice caz, un astfel de imbecil (si-si zornăi cu putere cheile în buzunar in timp ce măsura holul cu pasi rari, sigur de sine, cu fruntea spre nori) pînă au fost atinse si distruse cele mai fine coarde ale sensibilitătii mele..." "Dar, Petrică, ti-am spus, o să fie asa cum vrei tu, reusi Matilda să-l întrerupă. Pot să vorbesc si eu? Ce mai e de făcut? Vrei să mă convingi că ti-am făcut rău? Cum ar fi posibil? Cine acceptă să fie convins că a făcut un lucru de care se simte nevinovat? Purtarea mea a fost asa cum spui tu că a fost, dar a fost firească, ridică ea vocea rostind acest cuvînt. Poti tu să afirmi dacă o singură dată ti-am reprosat purtarea ta? Era asa, nu aveam dreptul, cu toate că si eu sufeream ca si tine..." "N-aveai ce-mi reprosa, iată secretul", strigă Petrică. "Da. Crezi?", rosti ea si în clipa aceea o rază de soare îi aprinse privirile verzi, sau poate un sentiment de o cruzime rece, neîndurătoare îi luminase ochii din interior. Gura i se subtie, gura ei acum parcă mare, se aplecă brusc înainte în fotoliu si un surîs secret, ai fi zis feroce, îi înflori la colturile gurii. Se pieptănase lins, pe spate, eliberînd complet figura de podoaba părului si i se vedea chipul întreg, transfigurat de tensiunea clipelor... ÃŽnlemnisem si parcă mă cuprinse spaima că ar fi putut spune ceea ce mi se părea iminent în acele clipe, si ceea ce o femeie nu poate spune fără enorme riscuri. Petrică însă nu-i văzu surîsul si nu-i auzi răspunsul, rostit cu o tonalitate care ar fi trebuit să-l îngrozească sau s-o ucidă, căci din glasul ei nu se ascundea totusi ceea ce nu se putea rosti. Avea ea ce-i reprosa, un singur repros, unul singur, nu mai multe... Sursa tuturor relelor cînd femeia vrea să ramînă totusi fidelă... Pe el însă îl scotea din sărite dialectica gîndirii ei, sau mai bine zis absurda ei gîndire în care punea ca si el patimă, dar, desigur, prea putină minte. Ei si? Avea dreptate, dar nu acolo trebuia căutată cauza adîncului conflict... "A fost firească, rînji el cu o veselie feroce ca si zîmbetul ei pe care el nu-l văzuse sau îl ignorase, ca si cînd dacă un ticălos e firesc, n-avem dreptul să ne legăm de ticălosia lui." "Da, sopti ea, n-avem dreptul. Asa e el, trebuie să căutăm să-l întelegem, el poate că suferă, si dacă noi facem pe virtuosii si nu încercăm să ni-l apropiem, sporim ura si ticălosia din el." "Nu mai spune! rînji Petrică. ªi de ce nu aplici pe propria-ti piele această teorie? Eu, da, eu am făcut exact ceea ce spui tu, am încercat să te înteleg, să mă apropii de tine. ªi nu o dată sau de două ori, he, he, mai mult de saptezeci de ori cîte sapte. Cristos credea că cifra asta măsoară puterea răbdării umane... Eu am depăsit această cifră si nu numai eu, nu sînt singurul tîmpit care a făcut-o din dragoste pentru o muiere. Dacă ar fi trăit cu una, Răstignitul ar fi exceptat femeile din cifra lui si ar fi făcut semnul lui opt culcat... infinitul... Infinite sînt greselile pe care un îndrăgostit le iartă iubitei lui, dracul le numără, cîte o mie pe zi, în miscarea privirii, în întorsul capului, în miscarea degetelor, în melancolia glasului... De ce melancolie? Ce cristosul ei o apucă? La cine se gîndeste? De ce nu-si ascunde gîndirea infidelă? De ce beleste ochii spre perete după ce a făcut dragoste cu tine? Nu i-a plăcut? Să caute pe altul, dar nu după frămîntări sufletesti, ci chiar atunci, de îndată, ca să fim lămuriti (izbucnii, din fotoliul meu, într-un hohot de rîs nemăsurat . ÃŽl iubeam în clipa aceea pe Petrică. Verva lui îl ridica deasupra conflictului în care era implicat; gîndirea lui era liberă; întelegeam bine, pricepuse că locul lui nu mai era în acea casă, alături de acea femeie... Rîsul meu îi aduse si lui un rîs care îi decontractă fălcile înclestate; deveni aproape liric). Rezultatul! ÃŽn loc să te îndrepti, exclamă cu humor, cuvîntul îndreptare nu numai că era departe de tine ca griva de iepure, dar trebuia modificată formula lui Hamlet, usurintă, numele tău e femeie, prin: încăpătânare, numele tău se înscrie între sprîncenele unei muieri; dimpotrivă, cheful, plăcerea de a-ti bate joc de bărbatul tău cresteau invers proportional sau direct proportional (cu tine si formulele matematice se încurcă) cu încercările mele de apropiere." ÃŽn secundele acelea cineva sună lung, insistent. Petrică părăsi holul si în curînd auzii, eu si Matilda, schimbul de cuvinte din antreu. ÃŽntîi glasul celui care sunase, indignat, întepat, ofensat la extrem, dar perfect acoperit de cuvinte, ai fi zis chiar măgulitoare dacă îndărătul lor nu s-ar fi ascuns ironia jignitoare: "Domnule, foarte interesantă discutie, am ascultat-o si eu si sotia mea, ore întregi, dar prea tare!!! Nu pot să dorm, e inadmisibil!" Apoi glasul lui Petrică de un calm brutal, neasteptat: "Du-te, dom`le, să te calce vaca neagră, să poti dormi!" "Domnule, am să te dau în judecată..." "Cară-te si dă-mă în judecată." "...Insultă, o să te coste..." ,.Hai sictir!" ªi usă trîntită. Petrică reveni si îsi vîrî iar mîna în buzunar zornăind cheile. "Ati auzit?! Au ascultat si el si nevastă-sa ore întregi." ."ªi esti mîndru că l-ai înjurat, cu toate că omul a fost extrem de politicos", zise Matilda. "Vezi să nu te trimit si pe tine să te calce un bou băltat, dacă asta te interesează, că n-am fost eu politicos cu individul de la parter. Nu l-am înteles ! Ei, na! Planseul e gros de-un metru", adăugă el ca să savureze pentru sine încă o dată scena... (La Matilda nici nu se uita, dar ea se uita si avea pumnii strînsi si într-adevăr la rădăcina nasului parcă se înscriseseră cuvintele care după Petrică trebuiau să înlocuiască formula hamletiană; nimic nu se clintea din ceea ce gîndea ea, comportarea sotului însă îi mărise privirea, care de încordare interioară nu mai clipea: derută? Nu, nicidecum. Uimire? Stranii lumini îi luceau în ochi, ca si cînd si-ar fi privit sotul cu un telescop si ar fi perceput cu tristete si de la imensă distantă jocul teatral la care el se deda, nefiresc după simturile ei, inutil, fără înteles.) "Cum poate el auzi o discutie de-aici, continuă Petrică, si încă să-si dea seama că e interesantă si, culmea, că e prea tare, nu poate dormi? N-are treabă, altfel urechea lui n-ar recepta lucruri care nu-l privesc. Hai, Petrini, să iesim si să ne plimbăm." ªi se duse si se întoarse de îndată cu fulgarinul pe el. ÃŽmi stătea încă în gît o mare veselie, o satisfactie groasă, dacă nu grosolană, că dispăruse Petrică cel bleg si duios, care mă plictisise destul si reapăruse cel care mă încîntase atîta vreme. Ce i s-o fi întîmplat? Bună idee să iesim să aflu si să mă înveselesc din plin. ÃŽl urmai uitînd să-mi iau la revedere, să-i dau bună ziua Matildei. Petrică însă nu-mi comunică decît că despărtirea era iminentă, dar fără să fie îndîrjit, ci linistit si senin si de astă dată îl crezui. ÃŽntelesei că făcuse cu ea o ultimă încercare, se pliase adică pentru ultima oară în fata firii, caracterului, ideilor ei, putine, dar tenace... De aici, ca să zic asa, umanismul lui dulceag, tăcerile lui nesărate, senzatia parcă a topirii personalitătii lui... ªi că nu iesise nimic. Ne distrarăm, văzurăm un film împreună, luarăm masa la restaurant si golirăm cîte-o sticla. Verva lui Petrică era egală, domoală, sarcastică, dar nu-si mai trăgea sursa din viata lui cu Matilda, ci, ca la început, din lumea noastră de profesori, din cea a oamenilor de cultură, din politica la ordinea zilei. Subiectul Matilda părea definitiv închis... XI Eram însă extrem de curios să aflu totusi ce se întîmplase între el si Matilda si dacă într-adevăr era ultima încercare prin care trecuse Petrică si aflînd ,să-mi dau seama dacă după o săptămînă n-aveam să-i văd iar figura "umanistă", cum îi spuneam în sinea mea, în dosul căreia domina indefinit Matilda, dominatie al cărei secret îmi scăpa. ÃŽi dădui un telefon după cîteva zile de la scena presupus decisivă la care asistasem fără să mă jenez cîtusi de putin... "Ce s-a întîmplat, doamnă, o întrebai cu o veselie neîncrezătoare în glas, ce e cu Petrică?" "Petrică, îmi răspunse ea, a plecat..." Voce neutră, oare nu se ferea să-mi spună totul, dar care, spre surprinderea mea, era lipsită de orice dramatism. "Unde a plecat?!", insistai. ªi atunci ea îmi răspunse într-un fel ciudat: "A plecat la tăticu` si la mămica!" "Unde, la Bucuresti?" "Nu, părintii lui sînt din Bucuresti, dar domnul Nicolau s-a mutat aici, la aer curat si în afara zonei seismice..." "Asta ce mai e?" "După cutremurul din 40 i-a spus lui un prieten, un specialist genial în chestiuni seismice (dar pe care nu-l ia nimeni în serios), că în zona Vrancei, după nu stiu ce calcule ale lui, după o anumită periodicitate a cutremurelor cu epicentrul acolo, distanta de la un cutremur la altul se va micsora din ce în ce mai mult si Bucurestiul va fi ras, pămîntul se va căsca, si un fluviu va tîsni peste ruinele lui... Cică a întocmit si un fel de hartă cu imobilele care se vor prăbusi la cutremurul apropiat (printre care si blocul în care domnul Nicolau poseda un vast apartament) si a depus acea hartă unde trebuie si unde bineînteles că i s-a rîs în nas... Cică e un tînăr foarte înzestrat, dar că, asa cum se întîmplă adesea la noi în tară, e blocat în cercetările lui de mafia gerontocratiei academice... Un nebun..." "ªi de ce «la mămica si la tăticu`»? Ce, e fată mare, nu s-a înteles cu bărbatul si a fugit la părinti?" "N-am spus-o cu ironie, e o istorie întreagă, răspunse ea cu un glas de astă dată confesiv. Unde esti dumneata, de unde vorbesti?" "De la Telefoane!... As vrea să vă văd, adăugai, nu puteti să repetati vizita si să veniti pe la mine?" Răspunse afirmativ după o tăcere care nu era o ezitare, ci un calcul al orei pe care mi-o fixă... Veni spre seară. De astă dată aparitia ei nu mă mai turbură ca întîia oară, începusem s-o văd cu ochii lui Petrică... Nu întelegeam pe atunci de ce dau oamenii între ei o luptă atît de nemiloasă, de înversunată si adesea otrăvită pentru opinie. Fiinta noastră e la discretia celorlalti, nu apari tu în ochii unuia asa cum esti, ci asa cum au reusit altii să sugereze o imagine despre tine. ªi astfel viata noastră se scurge într-un efort permanent si adesea disperat de a demola această imagine (căci rar se întîmplă să nu fie rea, în timp ce tu crezi cu naivitate că esti un inocent), actiune de reusita căreia depinde totul, realizarea în societate, fericirea si adesea evitarea primejdiilor mortale. Iată, pînă si frumusetea unei femei se alterează din pricina unei imagini despre ea pe care altul ti-a transmis-o. Matilda îmi apărea de pildă acum în primul rînd ridicolă, pe lîngă faptul că nu îmi mai părea fascinantă fiindcă opinia ei, că un ticălos nu poate fi învinuit dacă e firesc în ticălosia lui, îmi stăruia în amintire ca o mare stupiditate, care lăsa să se ghicească în spatele ei un sir nesfîrsit de alte stupidităti, cum ar fi aceea că nu avem dreptul să învinuim un astfel de om ci, dimpotrivă, să ne purtăm frumos cu el... De aici si pînă la ideea culpabilitătii noastre eterne nu mai era decît un pas, fiindcă atîta timp cît existau pe lume ticălosi, noi trebuia să ne umilim mereu, crezînd că putem... Hm! Stupid! O lume ideală, după părerea ei, se putea realiza deci numai dacă fiecare, nici mai mult, nici mai putin, ar fi gîndit ca ea... N-a exprimat atunci această convingere, dar i-am ghicit-o din fermitatea glasului, sau mai bine zis din lipsa de nuante, din refuzul detaliilor; atît, ideea si nimic mai mult, ca si cînd o idee singură nu s-ar ciocni imediat cu contrariul ei, în cazul dat aceea că un ticălos trebuie silit să-si învingă pornirile, pus cu botul pe labe si nu să-i căutăm în coarne. M-am uitat în ziua aceea, în mijlocul ciocnirii ei cu Petrică, foarte atent la ea. Era rigidă (tinea pumnii strînsî!), făcea impresia că nu aude, semn că un dialog cu ea era dacă nu imposibil, în cele din urmă ineficient, cădea în apă. (La demonstratia strălucită a sotului ei că el trecuse în viata cu ea mult peste cifra nazarineanului, de a ierta de saptezeci de ori cîte sapte, nu răspunsese nimic.) ªi acum o aveam în fata mea si mă simteam stăpînit de o mare curiozitate: Ecuatia fiintei ei interioare îmi apărea simplă, de ce totusi se chinuise cu ea Petrică atîtia ani? "Spuneti-mi, doamnă, începui eu, ce întelegeti dumneavoastră prin ideea că firescul comportării noastre ne justifică si cele mai rele comportări?" "N-am spus că ne justifică, ci că nu ne justifică pe noi, ceilalti, să ne credem superiori si să devenim intoleranti cu cel care este împins în mod inconstient la cele mai rele comportări. Cina ne dă nouă dreptul să ne credem mai buni!?" Zbang! Spusese totul pe un ton înalt agresiv si intolerant, adică exact cum afirmase că nu trebuie să fim. Izbucnit în rîs, mă dădui chiar pe spate, lucru care o derută cel putin cîteva secunde, apoi redevenii tăcut, dar continuînd să zîmbesc, si îi spusei: "Cine ne dă dreptul? Cum, doamnă, chiar faptul că în mod firesc ne credem mai buni. Deci cei superiori, ca dumneavoastră, adăugai cu ironie, trebuie să închidă ochii si în fata celor care, crezîndu-se la rîndul lor mai buni (în mod firesc), vor să-i reprime pe cei răi. Sau la dumneavoastră firescul acesta e un blazon doar pentru cei detestabili?" "Nimeni nu e bun, răspunse ea cu acelasi glas înalt si de astă dată mă privea de sus, si aerul acesta al ei deodată mă irită. Nimeni n-are dreptul să dea lectii altora, continuă ea si mai peremptoriu, si cei care în mod sincer se cred mai buni, cu atît mai putin. Ei trebuie să dea dovadă de întelegere, dacă vor să micsoreze răul din lume." "A, si dumneavoastră sînteti hiperbună, dacă vă arogati dreptul de a-i judeca si pe cei care se cred în mod firesc buni, dar care păcătuiesc prin intolerantă în fata răului.'" "Am spus că nimeni nu e bun, deci nici eu." ..Doamnă, asta o spuneti cu trufie, rînjii eu si adăugai batjocoritor: nu sînteti firească!" Mă răcorii astfel de iritarea pe care o simteam privindu-i chipul care pînă atunci mă turburase atît de tare. Stătea, ca si la prima vizită, pe scaun si eu pe pat, cu coatele pe genunchi. ªi asta, gîndeam despre iritarea mea, numai după cîteva minute de conversatie. Dar să stai cu ea în casă permanent? Trufia ei te ispitea s-o reprimi, lucru pe care însă nu-l puteai face din pricina unui sentiment obscur care îti soptea: de fapt era firească, asa era ea, îsi trăia ideile cu toată fiinta, nu vedea ce i se poate reprosa, conceptia ei, ca să zic asa, despre lume era generoasă si nimeni nu te obliga să discuti sau să trăiesti cu ea sub acelasi acoperămînt dacă nu-ti plăcea. Nu era "scrîntită", cum ai fi fost tentat să crezi la prima vedere, si de acest lucru îmi dădui seama continuînd conversatia, care, odată iritarea mea trecută, se mai potoli. Nu se supăra de replicile dure sau ironice si te ispitea să-i dai altele de-a dreptul grosolane (întelegeam astfel verva în acest sens a lui Petrică). O întrebai dacă ideile ei îi veneau cumva din Biblie. "Nu, zise, Biblia e depăsită." "ÃŽn ce sens?" "Nu accept, dacă mi se trage o palmă, să întorc si obrazul celălalt." "ªi ce faceti?"' "Nu stiu, nu mi s-a întîmplat acest lucru niciodată!" "ªi totusi?" "Am spus, nu accept. Forma de neacceptare se va manifesta atunci, după caz. Poate să-mi stîrnească ură, dar tot atît de bine si milă, compătimire sau poate rusine că am împins pe cineva s-o facă. ÃŽn nici un caz n-as întoarce si celălalt obraz". "ªi de ce credeti dumneavoastră că nimeni nu e bun? E o idee disperată, cum ati ajuns la ea?" "N-am spus că nimeni nu poate deveni bun. Dacă n-am crede acest lucru, că putem să ne depăsim pe noi însine, atunci, da, ar fi o idee disperată." La întrebarea mea dacă si ce filozof a citit, răspunse că n-a citit nici unul. De-aici îi venea deci trufia, din credintă că ideile ei erau o descoperire proprie... Am observat această exaltare trufasă la multi oameni, mai ales, desigur, la cei inculti, care nu o dată treceau, în societate, drept foarte inteligenti, chiar superiori celor cultivati. La o privire superficială, cei cultivati păreau cei mai anonimi indivizi, blocati în forul lor interior de jena de a nu părea ridiculi exprimînd idei despre care ei stiau că nu sînt ale lor, si cum a avea idei proprii nu era o glumă, si în nici un caz să faci cu ele paradă în societate, ei discutau pasnic despre vreme, despre boli, despre avantajele sau dezavantajele carierei care le stătea în fată, aveau nu o dată un limbaj voit vulgar, chiar desucheat, se înjurau de mamă si stîrneau nedumerire si desamăgire fiindcă se stia că sînt totusi mari specialisti în medicină, biologie, matematici etetera... ÃŽn timp ce incultul aborda cu vervă, dar bineînteles amestecîndu-le, idei din istorie, filozofie, politică, etnografie, culese după ureche. N-avea complexe. Ba chiar ironiza pe altii... Astfel mi s-a întîmplat o dată să aud cum cineva ar fi spus că de nenumărate ori s-a străduit el să-mi explice mie că Platon si Plotin nu e unul si acelasi filozof, că sînt doi filozofi deosebiti... si că eu mă încăpătînam să nu înteleg... Era un asistent de la Litere si filozofie, care ajunsese acolo nu-mi explicam cum, în orice caz foarte rapid, desi se stia că era un dandy superficial si ignorant... L-am pîndit si invitat în aceeasi casă unde stiam că o să vină si el, l-am întrebat, după ce i-am repetat ceea ce spusese despre mine, ce cărti scrisese Plotin? "N-o să ti le însir acum pe toate", a zis el rîzînd batjocoritor si plin de sine. "Nu trebuie să le însiri pe toate, i-am răspuns sarcastic, fiindcă n-a scris decît una singură... Dar acum am un lapsus, nu vrei să-mi spui dumneata cum se numeste?" "Despre suflet", zice. "A, zic, despre suflet, da, da, da, despre suflet. Am putea zice că fiecare filozof a fost tentat să scrie despre suflet, dar Plotin a scris alta, una singură, nu despre suflet, are alt titlu..." S-a făcut o tăcere penibilă, fiindcă imbecilul nu stia cum se numeste acea carte... stia însă că Platon e unul si Plotin altul, asta, ce e drept, era adevărat. Matilda însă îmi declarase fără ocol: nu citise pe nimeni, adică nici un filozof... Dar mă înselam cu ea. Aerul ei de sus dispăruse si văzui cu surprindere cum i se accentua pe chip o boare de tristete, expresie parcă a unui regret acid, a unui secret al ei despre care se vedea că n-avea de gînd să vorbească, desi sugera că era strîns legat tocmai de discutia care avusese loc, discutie care nu mai putea continua. ÃŽsi lăsă fruntea în jos si tăcu vreme îndelungată. "Doamnă, îi spusei, vroiam să vă întreb în legătură cu Petrică..." Ea clătină imediat din cap, semn că se asteptase să abordez acest subiect. Tocmai de aceea o rugasem să-si repete vizita. "Nu, zise, altă dată..." ªi se ridică si plecă si abia la usă îmi spuse, dar cu un glas neasteptat, încărcat brusc de o tandrete care venea parcă de la o altă Matildă, nebănuită si coplesită parcă de o tristă soartă: "Idei blestemate! Fără ele sîntem orbi, cu ele ne înstrăinăm de noi însine! La revedere, domnule Petrini. Astept telefonul dumitale... XII Nu mă grăbii însă s-o caut. Gîndul mi-era la Petrică. El mă însoti ca de obicei în drumul meu pînă acasă, dar se feri să-mi spună ceva de plecarea lui. Se pare însă că se produsese în el o armonie între starea de iritare universală care îl făcea atît de interesant si "umanismul" său de ultimă eră, care îl făcea total plicticos: era linistit, ironia mai domoală, însotită de un surîs care nu se stergea, limbajul cu tresăriri caustice si adesea memorabile. ÃŽn acele zile fusese găsit de către sotia lui, spînzurat de plafonieră, un flautist al Filarmonicii din orasul nostru. Petrică îmi povesti cu lux de amănunte această dramă, dar fără să se înfioare de ea, ba chiar rîse de detaliul care o declansase. Cică acest flautist era un om pasionat de meseria lui si avea si el un vis: ca orchestra simfonică a Filarmonicii să facă un turneu în străinătate si să vadă si el cu ocazia asta Parisul. Nu bea, nu fuma, tinea la familie etetera. ªi într-o zi se întîmplă cu el la o repetitie ceva ciudat. De atîtia ani de cînd era flautist niciodată dirijorii nu avuseseră dificultăti cu el, era extrem de constiincios, îsi studia atent partitura si rar i se întîmpla să i se spună, ei, flautul, mai accentuat, sau, flautul, ssss, piano. De astă dată însă flautul nu numai că era prea forte sau prea pianissimo, ci pur si simplu nu cînta partitura, ci cu totul altceva... Dirijorul bătu enervat în pupitru, crezînd că flautul fusese pur si simplu neatent, adică deschisese din greseală la altă pagină. ªi orchestra se pregăti să reia... a, a, a, si apoi începi atacă respectiva simfonie, flautistul însă aiurea, tot asa cînta. Atentie, flaut, strigă dirijorul oprind, flaut, ce-i acolo? Păi ce dirijez eu aici? Atunci flautistul iesi în fata orchestrei, îsi dădu pantalonii jos si se îndoi: mie, zise el, să-mi dirijezi curul! Dirijorul, uluit, îl dădu afară (el era si director al Filarmonicii). Ce se întîmplase? Se află mai tîrziu, îl luaseră niste colegi, insistînd mult, la o bere care se cam prelungise. Asta era tot. Flautistul se închise în casă si într-o zi citi într-un ziar că Filarmonica avea să plece curînd la Paris. Fără el, bineînteles, care visase o viată tocmai această clipă, ratînd-o chiar în preziua împlinirii ei. ªi se spînzură. Am relatat această istorie gogoliană sau cehoviană nu pentru interesul ei, epuizat în literatură, ci pentru starea de spirit a lui Petrică. El o povesti cu o veselie care mă intrigă, cu acea superbă nepăsare pe care o avem, cînd sîntem foarte tineri, fată de dramele altora, din care nu retinem finalul tragic, ci amănuntul declansator, deraierea, grotescul psihologic; putin ne pasă că această deraiere care în mod normal nu putea să aibă cine stie ce urmări, în cazul de fată flautistul dat afară se putea angaja în altă parte, da, dar omul avusese si el un vis... Petrică mi se păru că povestise întîmplarea stăpînit de un sentiment de eliberare... Era liber, adică era el însusi, iată, putea rîde linistit de o dramă, dacă avea chef... ªtia el de ce rîsese, nu trebuia nici să-si explice cuiva reactia si mai ales nici să si-o reprime si cu atît mai putin să fie pus sub acuzatia, de pildă, de cinism, insensibilitate sau alte crime. Cine ar fi putut s-o facă? Matilda, bineînteles... Matilda, citii eu pe chipul destins al lui Petrică, este acum hăt departe, si ce bine era fără ea, să simti cum întreaga ta fiintă se poate manifesta în toată libertatea si complexitatea ei intimă, fără să te pliezi cuiva sau să lupti împotriva cuiva ca să te faci înteles. Avea dreptate. Auzind povestirea dramei flautistului puteam eu însumi să ghicesc acum că Matilda ar fi spus: "nu e nimic de rîs aici". Bineînteles că nu era, si totusi rîdea. "Mie să-mi dirijezi..." Nu totdeauna receptăm în primul rînd drama, ci în mod stupid declansarea ei stupidă. Oricît te-ai strădui să ignori faptul evident că constiinta noastră are si o periferie (si la noi, la români, această periferie e mai întinsă ca la altii, si acolo, cred, se află cea mai mare parte a vestitului nostru humor) nu vei reusi să faci abstractie de ea. Matilda receptiona probabil faptele vietii direct în miezul constiintei si confunda la altii periferia cu centrul. Dar anticipez. Acest adevăr al reactiei ei fundamentale în fata existentei aveam să-l aflu pe de-a-ntregul ceva mai tîrziu, acum doar îl intuiam observînd schimbarea lui Petrică. Astfel, totul se terminase între ei? îi dădui un telefon. "Am iubit la el încă din primele clipe cînd ne-am cunoscut sensibilitatea si delicatetea sufletului lui, începu Matilda cînd ne văzurăm iarăsi fără altă introducere. ªtiu, continuă ea, eu am în mine si ceva grosolan si cred că această trăsătură de care nu eram pe atunci constientă s-a agătat de Petrică, asta a fost greseala mea, fiindcă să vezi ce s-a întîmplat..." De îndată ce intrase în odaia mea întelesesem de ce data trecută dăduse din cap cînd venise vorba de Petrică si după aceea si plecase! Nu-si dăduse seama de la început că eu o judecam cu ochii bărbatului ei si că o destăinuire în astfel de conditii era imposibilă. Iar a doua greseală era că acceptase o discutie cu mine pe acest teren neprielnic. (Mai tîrziu aveam să aflu că discutiile pur si simplu o îndîrjeau, nu le putea birui, adică nu-si putea birui nici adversarul, nici pe sine, care, zicea ea, era constientă că produceau o stranie surpare în simpatia celuilalt; nu stia de ce, dar era un fapt, după cum tot un fapt era si acela că le declansa, aceste discutii, uneori doar printr-un singur cuvînt rostit sau o simplă remarcă.) Acum venise asa cum plecase, ca si cînd tot timpul ar fi trăit în aceeasi stare, cu tandrete pentru mine, nu atît de rece si de străină ca atunci, si cu aceeasi boare de tristete pe chip si fără acel aer de sus pe care îl avusese, iritîndu-mă, în tot timpul discutiei. ÃŽncepuse fără introduceri să-mi povestească istoria căsniciei ei cu Petrică. "...Primul meu bărbat era de o grosolănie inimaginabilă, si cînd nu rezistam, si grosolănia lui se întîlnea cu a mea, parcă eram paralizată. Fără să-mi facă nimic propriu-zis, fiindcă altfel era plin de atentie si mă iubea, eram foarte nelinistită, aveam sentimentul că iubea numai ceea ce era rău în mine; mă împingea spre această zonă, spunîndu-mi că e mai bine să trăiesc de pe acum asa cum sînt, si voi fi fericită, decît să fac din viata mea o luptă, al cărei sfîrsit e tot acolo, unde mă tem să nu fie... Or, cu stiam că nu e adevărat, în realitate eram dominată, fiindcă nu grosolănia lui mă atrăsese, ci momentele de extraordinară puritate, pe care însă el repede si le alunga, spunîn-du-mi că asa ceva nu se arată... Cît de surprinsă am fost cînd l-am cunoscut pe Petrică! Nu spun că nu-l iubeam pe fostul meu bărbat si dacă n-ar fi trebuit să plece nu m-as fi despărtit de el niciodată, dar Petrică era un om a cărui fire îmi apărea cu totul opusă lui. Trăia cu ceea ce avea mai bun în el si ai fi zis că întreaga lui fiintă vibra de sensibilitate si puritate. («Aha, am gîndit, te obsedează puritatea, Matilda, ca si cînd n-ai sti că puritatea nu există, ca să zic asa, în stare pură... Dar să vedem ce-a urmat, m-ai făcut curios...) Nu-mi venea să cred că poate să existe un astfel de om si căutam zadarnic să provoc în el ceea ce credeam că ascundea... Am fost turbulentă o lungă perioadă, ceea ce spuneam azi, negam a doua zi, îl jigneam fără motiv, rîdeam cu răutate cînd îmi spunea că mă iubeste... Petrică, tu te iubesti pe tine si îti închipui că te dăruiesti (dar el chiar se dăruia, asta e), nu mă cunosti, ce stii tu cum sînt eu?! Avea un surîs de copil, care mă desarma. Da, fără să mă cunoască, mă iubea, se dăruia... ( ÃŽmi venea să rîd, dar mă stăpîneam, o ascultam cu o gravitate fortată, fiindcă îmi dădeam seama că altfel n-as mai fi aflat nimic.) Am încetat să mai fiu turbulentă si era pentru mine o bucurie să-l văd cu fruntea sus, putin ironic cum îl stii, stăpîn pe el, degajat si... fericit, trebuie s-o spun. Am hotărît să ne căsătorim si el s-a mutat la mine. Tatăl său mi-a pus o singură conditie, care m-a uluit: să trec apartamentul pe numele lui... Nu, nu al lui Petrică, ci al lui, al tatălui. Cum adică, am sărit, dar e apartamentul meu! Tot al vostru rămîne, mi-a răspuns el, nu-ti închipui că o să vă dau afară, dar a fost al unui evreu si s-ar putea să-l pierdeti. Războiul nu merge bine pentru nemti, nu l-au cîstigat în cîteva luni si se vor încleia în Rusia; or să fie învinsi si se vor întoarce jidanii si vor reclama bunurile care le-au apartinut. Dar apartamentul a fost al meu de la bun început, i-am răspuns, fostul meu sot mi l-a cumpărat înainte să ne căsătorim, pe numele meu... N-are importantă, zice, toată lumea stie că ti l-a dăruit si cînd o sa se întoarcă si o să te vadă căsătorită cu altul, o să ti-l ia. Vor veni la putere, n-o să poti face nimic. Foarte bine, am zis, dacă o dori să i-l dau înapoi, i-l dau si gata. Tocmai asta e, a zis el, dacă îl treci pe numele meu, n-o să mai poti face acest lucru si apartamentul vă rămîne. Eu sînt avocat, o să cer în cel mai rău caz să mi se dea banii pe care i-am dat pe el, trecem în act o sumă mare. Facem si-o clauză: în caz de divort, ti-l dau înapoi. Nici nu mă gîndesc, i-am spus, nu văd rostul acestei masinatii. Asta l-a jignit, cuvîntul masinatie. S-a uitat la mine cu o privire de otel, a tăcut o vreme, pe urmă a revenit: că dacă refuzam să-l trec pe numele lui, să-l trec atunci pe numele lui Petrică. M-am uitat la Petrică: tăcea. N-am înteles de ce tăcea, ar fi trebuit să protesteze. Petrică, i-am spus, dacă tu doresti acest lucru, eu îl fac. Nu, a zis. S-a lăsat o tăcere de gheată. Domnul avocat era ca un sfinx. M-am ridicat să plec. M-au lăsat. Petrică m-a condus o sută de metri si s-a întors înapoi. Mi-a spus că vrea să-l convingă pe taică-său să renunte la ideea lui. Ce idee, i-am spus, si dacă îl lasi neconvins ce-o să se întîmple? Nimic, zice, dar nu e bine să-ti poarte pică. Dar n-are decît, zic, auzi ce i-a trecut prin cap! Nu cumva e ticnit? Cum o să-i dau eu lui apartamentul meu? Ca ce chilipir? Te rog, zice el ofensat, să nu-l faci ticnit. E tatăl meu! O fi, zic, dar trebuie să-ti dai si tu seama că e sărit de pe sină. Ce, te crede o comoară, să-ti dăruiesc eu, chiar si tie, apartamentul? Nu cumva vrea să te înzestrez? Eram grosolană, dar mă scotea si el din sărite; în loc să vină cu mine, mă lăsa singură, să-l «convingă» pe taică-său. Ca si cînd, dacă nu l-ar fi convins, îmi păsa mie că o să-mi poarte pică! Am avut bănuiala că discutaseră între ei acest subiect si că în ultima instantă, adică în fata mea, Petrică îsi retrăsese acordul. Probabil că mai degrabă asta îl trăgea acum înapoi, să dea socoteală că nu s-a tinut ferm pe pozitie. Am plecat nedumerită. ÃŽmi scăpa ceva, dar nu-mi dădeam seama ce. Nu, nu-mi scăpa doar ceva, îmi scăpa totul, acum cînd îti povestesc e foarte clar, ar fi trebuit să lămuresc scena care avusese loc acasă la Petrică pînă în pînzele albe si să văd adevărul în fată, fără să-mi fie frică de ceea ce o să descopăr. Dar asa se întîmplă, adevărul nu e usor de suportat. Puteam să descopăr că nu trebuia să ne căsătorim asa curînd, să mai fi asteptat un timp, dar mie mi-era frică (o frică nelămurită) că Petrică... să nu pună alta mîna pe el... Orice s-ar zice, un bărbat care să-ti placă, să te simti cu adevărat bine cu el, să ai ce vorbi si nu să fii numai rob al naturii, să faci copii si să descoperi curînd că totul s-a sfîrsit si să înceapă istoria cu divortul, cu tot alaiul, copiii să vadă pe urmă în casa mamei un alt bărbat, în casa tatălui o altă femeie, un astfel de bărbat, care să-ti dea sentimentul plenar că e pentru totdeauna, e greu de găsit... O femeie e mai usor, ea cunoaste de mult arta de a se ascunde, care a devenit la ea a doua natură si îti dă acest sentiment plenar de care vorbeam, uneori, simplu, prin simplul ei farmec, care nu vezi cum poate dispărea, alteori, cum am mai spus, prin arta de a învălui. Spune-i unui bărbat cît e el de inteligent, cît de bine îi vine costumul, cum nu seamănă el cu nimeni altul, si dacă nimeresti peste unul care tocmai vrea să se însoare, gata, nu rezistă, în timp ce o femeie e mai putin dispusă să-si piardă capul la astfel de trucuri, chiar dacă sînt sincere. ÃŽn paranteză, de aceea am fost eu turbulentă cu Petrică si n-am folosit nici un fel de trucuri, tocmai fiindcă vedeam că se îndrăgostise foarte tare de mine si vroiam să-l trezesc putin, să mă vadă asa cum sînt si să se gîndească: chiar e bună această femeie pentru mine? ÃŽn ceea ce mă priveste, Petrică îmi plăcea, fiindcă simteam o mare liniste lîngă el, si asta nu pentru că as fi dus înainte o viată furtunoasă, ci pentru că fostul meu bărbat rar mă lăsa linistită o zi întreagă. Alternau în firea lui cînd nepăsarea (dar ce nepăsare, se uita la mine ca la un obiect pe lîngă care trecea), nepăsare care mă rănea, cînd gelozia furibundă, gelozie pe tot, pe un telefon pe care îl dădeam sau primeam, pe toaleta mea (pentru cine te îmbraci cu atîta grijă? - si îmi smulgea rochia de pe mine), pe tăcerile mele (la ce te gîndesti, spune-mi imediat), pe o privire care nu-i era adresată... Cînd grosolănia, care mă exaspera, pur si simplu nu puteam s-o mai suport, îmi pierea glasul, parcă mă sufocam... («Ei bine, am gîndit, cum se manifesta, Matilda, această grosolănie?» Ea îmi ghici gîndul si continuă.) Erau întîi înjurăturile, în special una, pe care mi-o adresa pe tonurile cele mai variate, cu dispret, sau furios, sau cînd nu mai avea replică, sau cînd eram exaltată de ceva frumos, si mai ales atunci mă soca foarte tare: du-te în p... mă-tii! Nu mă puteam obisnui, era peste puterile mele. ÃŽntr-o vreme parcă mă îngrăsasem putin. Vezi, Matilda, mi-a spus, că ai făcut un fund cît o banită. Nici nu stiam ce e aia banită, am întrebat pe cineva si am înteles de unde stia el. Taică-său, din Brăila, fusese negustor de cereale. M-am desbrăcat, m-am uitat în oglindă si m-a apucat furia. Nu mă îngrăsasem nicidecum, dar ăsta era limbajul lui...'' "Era o grosolănie de fond sau de formă?" o întrebai. "Cum să nu fie de fond?!" se miră ea. "Se poate întîmpla, răspunsei. Spuneai că era profesor universitar. Un intelectual se poate distra înjurînd, ca să pună în oarecare armonie gîndirea, sătulă de abstractiuni, cu sentimentele, care nu sînt tot timpul la înăltimea gîndirii." "Nu văd întrucît o înjurătură poate să-ti aducă armonia. E absurd, mai ales cînd vezi cum, cineva, propria ta sotie, suferă din pricina lor..." Am tăcut, extrem de amuzat. Profesorul acela universitar trebuie să fi fost un tip încîntător. "...M-am grăbit să mă căsătoresc cu Petrică, desi acum, îmi dau seama că de fapt chiar dacă mai asteptam, tot n-aveam cum să descopăr din scena aceea ceea ce am descoperit îndată după căsătorie, continuă Matilda. Da, repetă ea, îndată . Adică după două săptămîni. Era într-o seară, cînd cineva sună. Am iesit eu, crezînd că e doamna Cherestesiu, de la parter. Nu, era domnul avocat, socrul meu, care foarte politicos dădu bună seara si-mi spuse că ar vrea să vorbească trei minute cu fiul său... Glas mieros, dar extrem de prevenitor si distins, îmi făcuse o plecăciune cînd mă văzuse si îmi mai făcu una după ce îsi debită frazele lui graseiate. Bine, zic, dar poftiti înăuntru, fiindcă rigiditatea cu care stătea pe loc mă făcu de îndată să înteleg că ori avea nevoie de invitatie specială, ori nu vroia să intre, cine stie de ce. ÃŽntr-adevăr, nu vroia. Nu, zise, nu e oră de vizite... Dar ce importantă are, poftiti înăuntru... Nu, zice cu un glas dulceag de Iudă înselătoare, mereu zîmbăret, numai cinci minute vreau să fac o plimbare si să vorbesc cu fiul meu... Era a doua oară cînd nu spunea Petrică, ci fiul meu. M-am întors, i-am spus sotului meu despre ce e vorba, el si-a îmbrăcat haina si a iesit... După un timp observ că plimbarea tatălui si a fiului se prelungise de la cinci minute la o oră. Sonerie. Cine putea fi? Petrică avea chei... Cobor, tot el, socru-meu, care îmi spuse, tot asa, fără să intre, de astă dată vag ofensat, că Petrică s-a întors singur la părinti, că fiul lui se simte cam prost cu ficatul si că «îl găseste» cam palid si cam obosit, si că el, tatăl, de mic a avut grijă de el cu ficatul... Ce ficat, zic, de cînd îl cunosc nu mi-a spus nimic niciodată că ar suferi de... Am tăcut deodată, întelegînd: Petrică fugise de-acasă, fără un cuvînt, fără o explicatie. ÃŽn fata muteniei mele, Iuda reluă că nimeni nu poate să îngrijească de un băiat mai bine ca tatăl său, propriul lui părinte, că o să revină, să nu iau lucrurile în tragic, si acestea zise s-a înclinat si s-a cărat... () ÃŽntr-adevăr, eram dispusă să iau lucrurile în tragic, continuă ea, nu stiam ce e, era o despărtire...? Ce se întîmplase? Cele două săptămîni de miere fuseseră chiar asa cum visasem, o bucurie întreagă, o dăruire, si deodată, hop, această scenă inexplicabilă. Am pus mîna pe telefon... Sînt lucruri care, cînd ni se întîmplă, ne fac să ne dispară orgoliul, umilinta nu ne mai umileste, adevărul, oricare ar fi el, e singurul care ne poate linisti. Auzisem si eu de căsătorii care se desfăceau a doua zi după încheierea lor si iată-mă si pe mine, îmi ziceam, în această situatie incredibilă. Cu Petrică, vă rog, am cerut (era la telefon chiar Iuda). Cine îl caută? Matilda! Nu e acasă! ªi, pac, îmi închide telefonul în nas. Am sunat din nou. Trebuia să reactionez. ªtiu sigur, i-am spus domnului avocat, că Petrică e acasă. Transmiteti-i că nu accept comportarea lui si fără să iau lucrurile în tragic, fiindcă ceea ce s-a întîmplat nu e o tragedie, este în primul rînd din partea dumitale o necuviintă că ai refuzat să intri la noi în casă, iar din partea lui un lucru pe care dacă nu-l explică imediat, să poftească totusi mîine dimineată, dacă nu chiar acum, să-si ia lucrurile, fiindcă eu chem chiar în seara asta avocatul si introduc divort. Nu accept să fiu eroină ridicolă de comedie. ªi pac, i-am închis si eu telefonul în nas. ÃŽmi spuneam că dacă nu telefonează într-un ceas îi strîng eu însămi lucrurile, îl chem pe Boris si pe Mitia să facă rost de o furgonetă si i le trimit să i le descarce în fata casei. A telefonat imediat. Ce este, zice, ce te-a apucat, nu pot să-mi vizitez si eu părintii într-o stare de urgentă? Cine e într-o stare de urgentă, tu sau părintii? Tatăl meu, răspunde el, si cînd a spus «tatăl meu» a spus-o cu uimire si evlavie, că eu nu înteleg ce înseamnă un tată, parcă ar fi zis că e Dumnezeu din cer. De acord, i-am răspuns, dacă ar fi intrat în casă, dacă s-ar fi comportat într-adevăr ca un tată care stie că fiul său s-a căsătorit, că are o sotie care trebuie, dacă nu iubită, cel putin respectată, si ar fi explicat, fără amănunte, că are nevoie de tine pentru o noapte sau mai multe, as fi acceptat, desi el mi-a spus că într-o stare de urgentă esti tu, că si că vrea să te îngrijească de ficat. Dar asa, vine la usă, nu intră, te cheamă, tu te duci si nu te mai întorci, măcar să-mi invoci un pretext, fiindcă adevăratul motiv văd că mi-l ascunzi... Petrică, ce e cu tine? Nu pot, zice, să-ti explic la telefon... M-am gîndit cîteva clipe. Bine, zic, rămîi acolo pînă mîine, dar nu uita că îmi oferi o noapte întreagă în care o să mă gîndesc că taică-tău e un om necuviincios, iar comportarea ta anormală. Te rog, zice, să nu vorbesti astfel despre tatăl meu. Indignat. Iar eu îti spun, zic, că vorbesc despre el asa cum merită. ªi, la răspunsul meu, pac, îmi trînteste si el telefonul în nas. Am gîndit linistită: am intrat într-o casă de străini, care mă tratează ca pe-o străină. Am să mă retrag, mi-am spus, fiindcă oricît încercam să ghicesc care mi se invocase, ceea ce văzusem eu cu propriii mei ochi îmi spunea altceva, că nu era vorba despre nici o stare de urgentă. Atunci ce era? Am rămas doar curioasă, fiindcă hotărîrea mea era luată: orice-ar fi fost, purtarea lui Petrică nu era de înghitit... A tatălui său mai degrabă, dar asta îl privea, nu trăiam cu el, ci cu Petrică... N-a venit a doua zi, ci peste două zile, cu aerul că nu s-a întîmplat nimic (si aerul ăsta, cînd îl vezi la cineva, e un semn că lucrurile pe care ai de gînd să i le reprosezi nu numai că el le va respinge, dar consideră normal să le repete si în viitor). Ei, Petrică, zic, ce s-a întîmplat? Mă uitam la el cu adevărat curioasă si, curios lucru, dispus să trec peste cele întîmplate... Cine stie, îmi spuneam, pe lume se petrec tot felul de ciudătenii, un bărbat, pînă se formează, îti oferă tot felul de surprize, chiar comice. Ne lăudăm cu inteligenta, dar ce se petrece la noi, acolo unde spunea Petrică, în subconstient si în biologic (cînd vorbea de Zola)... O colegă a avut ambitia tărănească să nu facă dragoste cu iubitul ei decît în noaptea nuntii. Dar în noaptea nuntii, pe la patru dimineata, tinerii căsătoriti au chemat Salvarea... care i-a găsit stînd unul lîngă altul disperati si casti! Ce să le facă salvarea? Medicul le-a rîs în nas si le-a recomandat batjocoritor să bea si ei un pahar de vin... Pînă la urmă, desi se iubeau, s-au despărtit si au fiecare, el cu altă sotie si ea cu alt bărbat, copii... ªi tot se mai iubesc, dar..." Matilda se opri. Era veselă, îi sticlea privirea, parcă uitase că ajunsese cu povestirea ei într-un moment culminant. Avea pe chip acea expresie de amuzament extrem si retrospectiv pe care o avem totdeauna cînd relatăm ceva din mediul nostru cuiva care nu-l cunoaste si ne e greu să-l evocăm, fiindcă am făcut-o de-atîtea ori... Pesemne că se distraseră mult pe socoteala celor doi si desigur, mai ales, chemarea Salvării îi înveselise copios. Bravo, Matilda, am gîndit, va să zică rîzi de nefericirea altora... "Petrică îmi oferise si el o surpriză, continuă ea, dar nu de acest gen, ci ceva ciudat în legătură cu taică-său. La întrebarea mea îmi răspunse foarte grav că tatăl lui e un om sensibil si că însurătoarea fiului său a fost pentru el un soc pe care nu l-a suportat. Că era, în seara aceea, foarte agitat si că trebuia să se ducă si să stea cu el cîteva zile ca să-l linistească. ªi de ce, mă rog, era agitat? am zis eu. Din contră, mie mi s-a părut foarte calm si refuzul lui de a intra în casă premeditat... Parcă venise să te fure, parcă erai fată mare care căzusesi pe mîinile unui căpcăun si venise să te salveze... Toate astea puteau fi de înteles, nu era nevoie de o astfel de punere in scenă. Bine! Răspunde-mi: de ce n-a vrut să intre în casă? Tăcere. Repet, am repetat, că tatăl tău nu arăta nicidecum agitat, dimpotrivă, îi flutura pe figură un surîs subtire, cum au oamenii în vîrstă cînd te ucid cu acest surîs în care se distilează ironia, batjocura fină, sfidarea, protejati cum se cred de anii si părul lor alb, care i-ar face intangibili. Ti-o spun ca s-o stii, pentru mine cineva care jigneste nu e intangibil si în casa lui n-o să calc, si nici el într-a mea, pînă nu-si cere scuze. Petrică se plimba îndîrjit prin fata mea. A tăcut. Bine! Am tăcut si eu... Nu stiu însă pentru cine căsătoria aceasta fusese un soc, pentru tată sau pentru fiu? Peste două luni, de sărbătorile Crăciunului, surpriză, chiar în seara de Ajun cînd îl asteptam să aducă vin, n-a mai adus nici un vin... M-a lăsat singură, cu toate că pregătisem si eu, stînd pe la cozi, tot ce era nevoie ca să ne simtim bine. Asta e, cine cedează prima oară, cedează pe urmă mereu, a pornit-o gresit, trebuie să se întoarcă îndărăt... Drumul parcurs de mine cu Petrică nu era lung, m-am gîndit să fac acum ceea ce nu făcusem prima oară, dar m-am trezit că n-aveam împotriva lui Petrică un sentiment suficient de puternic ca să pot rupe această căsătorie... Ba nu, ceea ce făcea el acum mi se părea incredibil, un alt Petrică, nu întelegeam acest infantilism care în convietuirea cu mine nu se manifesta, ca să-l pot ajuta să scape de el, era normal, stăpîn pe sine, orgolios, bătos si deodată clic! din nou fuga acasă, fără să mă prevină, fără să-mi explice... () Bineînteles că am pus iar mîna pe telefon. Bineînteles îmi răspunde taică-său, care îmi sopteste la aparat, cu imensă satisfactie, l-am ghicit rînjind: îl despart eu de tine, n-ai nici o grijă. ªtiu că lupta e mai grea, îmi dau seama, esti frumoasă, te iubeste, dar pînă la urmă tot te despart. Lupta e mai grea! Nu mi-a scăpat această nuantă revelatoare. ÃŽnsemna că îl mai despărtise si de alta si că lupta fusese usoară, acum era mai grea. Uite, îi spun si eu, să vedem care pe care. Nu stiu dacă o să mă înteleg cu Petrică în viitor, dacă o să pot să-l iert pentru ceea ce mi-a făcut, dar mai întîi îl despart eu de dumneata si te asigur că lupta va fi usoară si pe urmă mai vedem. Esti un bătrîn inconstient, care nu-ti iubesti copilul, abuzezi probabil de afectiunea pe care ti-o poartă si îl împiedici, dar pentru cît timp?, să-si întemeieze o familie, fără să-ti dai seama că pînă la urmă tot te va părăsi si nu se stie dacă nu te va detesta. Mi-a răspuns printr-un hi, hi, hi si a închis. M-am îmbrăcat si m-am dus la ei. Am sunat. M-au tinut la usă crezînd că o să plec. Am sunat insistent si n-am plecat deloc. Mi-a deschis bătrînul după o jumătate de oră, parcă as fi venit la Canossa să-mi pun cenusă în cap si mi-a spus din prag că Petrică nu e acasă. Dar eu am intrat în hol, si de-acolo l-am zărit pe bărbatul meu prin glasvandul care despărtea holul, probabil de sufragerie, umbra i se plimba nervos încoace si încolo. M-am asezat fără să mă dezbrac si i-am spus bătrî-nului (care de fapt nu era chiar atît de bătrîn) că am fost furioasă la telefon si îmi cer scuze, n-am nici un drept asupra nimănui, căsătoria e un petic de hîrtie care se poate anula în două săptămîni. Ar fi fost însă corect ca Petrică să-mi spună că de fapt el nu-si iubeste sotia si că regretă pasul făcut, ne despărteam în mod civilizat, fără să fie nevoie să mă lase singură de sărbători, putea în orice caz să mă prevină... Umbra agitată de după glasvand se oprise si asculta. Poate că el nu stie ce înseamnă să te însori, am continuat, se întîmplă, se pare că si însurătoarea se învată, dar dumneata, ca tată, poate ai auzit mai bine decît el ce-a spus preotul la cununie în biserică: îti lasi părintii, pe mămica si pe tăticu`, si te unesti cu bărbatul sau femeia ta, ar fi trebuit să i-o spui... Tu, zice bătrînul rînjind, care te-ai măritat cu un jidan, n-ai dreptul să ne dai lectii. Ticălosia dumitale, i-am răspuns, nu mă jigneste. Pentru mine un om nu e mai prejos decît altul, fiindcă e evreu sau de altă natie. Numai trogloditii din Africa se ucid între ei fiindcă fac parte din triburi diferite. Da, zice el, fiindcă si tu esti troglodită. O... (făcea aluzie la familia mea). Atunci a apărut Petrică, a deschis usa glasvandului, palid, si a strigat la mine: îti interzic să-l insulti pe tatăl meu. M-am uitat la el zîmbind si i-am răspuns: Petrică, ar fi trebuit să te exprimi invers: tată, îti interzic s-o insulti pe sotia mea. Da, da, am insistat, sînt sotia ta, trebuie să mă aperi, chiar dacă sînt jignită de tatăl tău. El a scos atunci un strigăt, si-a dus mîinile la cap si a dispărut din hol într-una din odăi. M-am ridicat si m-am dus după el. Cînd m-a văzut s-a precipitat spre sifonier, a deschis usa si s-a vîrît în el. Ãsta nu e bărbat, am gîndit uluită, e încă în scutece. Are dreptate taică-său... ªi m-am întors în hol. Ai dreptate, i-am spus, lui Petrică îi e frică de mine, s-a vîrît într-un dulap. Să veniti după sărbători si să-i luati lucrurile. Dar în aceeasi clipă a reapărut Petrică. Mă întorc, zice, cu conditia să nu-mi mai insulti niciodată părintii. Am tăcut. M-am gîndit că Petrică era un bărbat admirabil, în afară de cultul acesta al lui anormal pentru taică-său. Ar putea să se schimbe. Bine, i-am spus, sper să nu mai am ocazia să-l văd sau să-l aud pe socru-meu. O să-l evit. ªi ne-am întors acasă... Cu mine Petrică era absolut natural, asa cum îl cunoscusem, dar eu stiam acum că în mintea lui există un tabu, despre care nici măcar nu puteam discuta. Bine. Nu e un tabu definitiv, o să-i treacă în clipa cînd o să devină el însusi tată si la urma urmelor alti bărbati au păcate mai grave, sînt superficiali, muieratici, betivi, hahalere, mediocri în profesiune, ca să nu mai vorbim de alte trăsături de caracter oribile, de pildă, să se spună, si să fie si adevărat, că bărbatul tău e un mincinos. N-as suporta!... Prin martie, a plecat iar de-acasă. L-am lăsat în pace. De astă dată a stat vreo două luni, s-a întors prin mai, cînd n-am mai trăit împreună decît o săptămînă, fiindcă a fost concentrat... A plecat direct pe front. Iată o catastrofă, am gîndit cînd am primit întîia scrisoare... Citeam tremurînd listele de morti si răniti care apăreau în jurnale. Gîndul că Petrică putea să moară (era ofiter de rezervă la transmisiuni) mă făcea să-mi dau seama cît de tare mă legasem de sufletul lui, asa cum i-l cunosteam, suflet de o mare sensibilitate, pe care un glont îl putea stinge pentru totdeauna... Mă simteam rătăcită la gîndul că îl puteam pierde si îl întelegeam mai bine si pe taică-său, că nici el nu vroise să-l piardă de lîngă el prin căsătorie. Ce era? Ce mă turbura în amintire? Amestecul de bărbat si copil, cînd indignat de oameni, si atunci vorbea mult si te pasionau ideile, gîndurile lui, puritatea spre care nu numai că aspira, dar o si avea si îti cucerea sufletul, cînd duios, renuntind la orice înversunare, retras între cărtile si manuscrisele lui, si atunci era blînd, tăcut, generos, gata de dăruire, cu acel farmec al fiintei neatinsă de orgoliu si care nu stie ce dăruieste, asemeni florilor... () Prinsă de aceste sentimente am sunat într-o zi la usa socrilor mei. Le-am spus că mi-e greu fără Petrică si că tremur de teamă să nu-l găsim într-o zi pe lungile liste de morti sau dispăruti... Rămîi la noi, mi-a spus soacră-mea, si noi tremurăm si ne gîndim că scrisorile lui pot veni în urmă si noi să tot credem că trăieste... Da, a zis si bătrînul, numai să se întoarcă... Vroia să spună că să-l vadă iar viu printre noi, că vechiul conflict nu va mai exista între mine si el... Cîteva zile a fost bine... Pînă ce socru-meu mi-a cerut să-i dau tot salariul. Eu tocmai terminasem facultatea si fusesem angajată de eforia spitalelor, să construim niste clădiri noi... Aveam datorii fată de rude, care mă ajutaseră în timpul studentiei si acum asteptau să-i ajut si eu pe ei, fiindcă le era si lor greu... Dimpotrivă, domnul avocat Nicolau cîstiga bine, era seful unui contencios si avea si procese, dar m-am gîndit că după ce împăcarea noastră se va consolida, o să-i explic care era situatia mea fată de rude si... Curînd însă a trebuit să plec. Omul era de o zgîrcenie insuportabilă: întîi că la ei în casă totul era încuiat si cheile erau la el, dormea cu ele sub pernă, si-un morcov, dacă rămînea de la masă, îl lua si îl încuia în dulap cu cheia, ca să nu mai vorbesc cum era masa, ce ne dădea el, mie si soacră-mii, să gătim si cum chiar si după aia mi se uita în farfuria în care îmi punea trei fire de macaroane fără unt, ca si cînd ar fi suferit că acele macaroane vor fi totusi înghitite si va rămîne fără ele. Scîrbită, dădeam farfuria la o parte si rămîneam dusă pe gînduri. Ce să fac? Unde să mă duc să mănînc? Fiindcă îi dădusem toată chenzina si economii nu aveam. Fără să clipească, îmi lua farfuria dinainte si mi-o servea seara din nou, cu vădită încîntare că făcuse o economie. Sotia lui, am surprins-o cu un furou cîrpit... Se tot urca si cobora pe scara podului si într-o zi cînd lipsea de-acasă m-am urcat să văd ce e acolo... N-avea capacul încuiat, în sfîrsit... o mizerie... colectii de ziare foarte vechi, roase de soareci, cutii pline cu pantofi scîlciati si descompletati, nasturi de toate mărimile si culorile, rufărie zdrentuită, broaste, lacăte, sîrme ruginite, toate în lăzi si cutii... Era clar pentru mine, le adusese de la Bucuresti cînd se mutase, nu le putuse strînge aici într-un an... Mă întrebam cum trăise Petrică toată copilăria si adolescenta lîngă acest tată sordid si în ce consta fascinatia pe care o exercita asupra lui. Sau devenise sordid doar în ultimii ani, din pricina evenimentelor turburi? I-am spus că trebuie să fac curătenie acasă, am plecat si n-am mai revenit. După un an Petrică s-a întors de pe front, detasat în interior, la un batalion de instructie. Nu pătise nimic. Era însă mai tăcut si mai dur, dormea putin si momentele de duiosie erau rare si scurte, dar si cele de revoltă erau la fel de rare. Nu stiu cum, dar parcă aveam sentimentul că regreta frontul, sau parcă nu mai găsea că viata era ca înainte, i se părea searbădă si cu sensul micsorat. Luna de permisie si-a petrecut-o cu mine, nu s-a dus decît o singură zi pe la părinti, unde n-a stat decît cîteva ceasuri. Batalionul lui de instructie unde fusese detasat se afla la Bîrlad. O dată pe lună luam trenul si mă duceam la el, ieseam undeva la marginea unei păduri si puneam masa la iarbă verde, destupam o sticlă de sampanie. Odată a trecut pe lîngă noi maiorul, comandantul lui de batalion. A oprit masina, s-a apropiat si a început să-i facă lui Petrică reprosuri. Se putea? De ce n-a raportat că a venit doamna? Cum, un ofiter să n-aibă si el unde să stea în asemenea situatie si să iasă la cîmp, ca orice soldat? ªi ne-a poftit la el, unde am rămas pînă a doua zi... 23 August, cu întoarcerea armelor, l-a găsit pe Petrică la Tulcea. A fost trimis pe front, unde a luptat în muntii Tatra pînă la încheierea păcii. Ba, mi-a spus că si după ce nemtii fuseseră înfrînti la Berlin, ei tot mai rezistau în acei munti si că ar fi fost caraghios să mori tocmai atunci cînd toate armatele încetaseră focul. Popor smintit, nemtii ăstia. Cică în acele zile l-au cuprins pe Petrică lasitatea si furia. S-a întors cu această furie în el, care i-a trecut greu. Numai că la nici o lună după, a plecat iar la părinti, unde a stat si a tot stat... Va să zică bărbatul meu trecuse printr-un război în care luptase o dată la răsărit si a doua oară spre apus, văzuse moartea cu ochii, anii trecuseră peste el si îl întăriseră, devenise bărbat întreg, făcuse creturi la ochi, avea acel ten bătut de vînturi si ploi si ars de soare care mă făcuse să mă îndrăgostesc de el a doua oară, si el deodată reîncepea istoria cu taică-său. Atunci m-am simtit eu de fapt lovită... Nu m-am despărtit de el, dar ceva s-a închis în mine, m-a cuprins un fel de nepăsare. Bine, Petrică! Fă ce vrei!..." (ªi atunci ai început să stai cu fundul spre usă cînd intra el în dormitor, am gîndit, nu e bine, Petrică, ai omis în relatările si indignările al căror martor am fost, acest aspect esential al vietii tale cu Matilda.) "ªi aceste plecări au continuat?" "Da, zise Matilda, exact ca înainte... Războaiele nu schimbă nimic într-un om, sînt ca niste furtuni pe care, odată trecute, le uităm ca si cînd n-am fi fost prinsi chiar în mijlocul lor, unde puteam muri. Puteam... Dar uite că n-am murit si ne întoarcem la vechile...'' Dar Matilda nu-si mai termină fraza. Cu o expresie vie de oboseală pe chipul ei frumos se ridică si plecă. XIII Totusi eu stiam că de astă dată Petrică nu se va mai întoarce. Schimbarea lui era, pentru mine, semnul sigur că va divorta curînd. ÃŽi spusei acest lucru Matildei, la telefon. Ea tăcu cîteva clipe lungi, apoi îmi spuse că pot să am dreptate, "oricum, adăugă ea, dacă n-o s-o facă el, atunci voi intenta eu actiunea". ÃŽn acele zile primii ordin de chemare. N-as putea să-mi explic nici azi prea clar cu ce drept, sau mai bine zi cu ce sentiment i-am scris apoi după o lună Matildei si am întrebat-o în ce stadiu se află despărtirea. ÃŽn nici un stadiu, mi-a răspuns ea imediat. Petrică stă mai departe la părintii lui, dar de divortat nici gînd. Atunci am luat-o la rost. Bine, si cît are de gînd să-l mai astepte? Ea se arăta mai degrabă împăciuitoare, lucru care mă scoase din sărite. "...Nu trebuie, îmi scrise ea, făcut nimic cu violentă''... "Ce violentă? îi răspunsei, ce e violent în faptul că divortezi de un bărbat care a fugit de-acasă?"' "Nu e asa simplu, îmi răspunse ea laconică, nu fi impulsiv, un proces dacă nu-l cîstigi, dacă una din părti se opune, întîi că poate să dureze si doi ani, si al doilea te poti trezi cu o hotărîre care respinge actiunea si atunci... Ei? Ce-i mai faci? Lasă-mă pe mine că mă descurc eu..." Asadar ea nu credea totusi că Petrică se va decide usor si că trebuia lăsat s-o facă el, să nu reactioneze ca o pisică, adică să se întoarcă acasă si să nu mai vrea, de îndată ce Matilda s-ar smulge brusc de el. Ei da! Dar asta putea să dureze cine stie cît... După trei luni începui să-i trimit Matildei scrisori rele, dure, la adresa lui Petrică, pline de înjurături si insulte. "Cum, idiotu-ăsta credea că are dreptul să tină astfel încurcată o femeie? Cu moaca lui stupidă de poet minor se crede sultan, să te tină închisă în casă, stăpîn atotputernic, cu gîndire medievală? Trimite-i lucrurile, schimbă cheile apartamentului si intentează imediat actiunea de divort..." Nici vorbă! Matilda încerca să-mi explice cu răbdare că există mari pericole pentru că dacă face pasul, răsuceam filele scrisorii furibund, gelos, orbit... Gîndul că în realitate nici ea nu vroia să divorteze nu-mi trecea prin cap... Matilda era a mea, o simteam pînă în adîncul fiintei mele si nu mai exista nicăieri în constiintă loc pentru îndoieli. Eram pur si simplu scos din pepeni că femeia mea îsi avea numele legat de un altul si că acest altul nu se grăbea cîtusi de putin să ia o decizie. Lasă că te grăbesc eu, gîndeam, o să-ti placă. Nu mai am mult si mă întorc în orasul nostru. ªi deodată primesc o telegramă: "Nu-mi mai scrie, Petrică s-a întors acasă". Numai că o scrisoare de-a mea era pe drum. Foarte bine, am gîndit, lasă-l s-o prindă, s-o citească si să vadă. De astă dată nu mai erau referinte brutale, la el, totusi erau. Tocmai îmi făceam planul să ies la raportul generalului si să-i spun că o chestiune urgentă mă chema pentru trei zile acasă, cînd chiar generalul ne anuntă că scoala de ofiteri ne dă o permisie de zece zile. Cînd ajunsei îi dădui, chiar din gară, un telefon Matildei. "Asteaptă-mă acasă, îmi sopti ea, viu îndată." Acasă avui timp să-mi schimb uniforma si să mă rad. Era spre seară. Acest ras, precum si odaia, cărtile si lucrurile mele parcă mă treziră dintr-un vis. ÃŽmi dădui seama, avui o bruscă iluminare că mai aveam încă timp să dau înapoi, că timp de cîteva luni săvîrsisem un lucru foarte urît înjurîndu-mi prietenul, că poate ei doi se iubesc asa cum sînt si că intrusiunea mea brutală în viata lor n-avea nici o justificare. Ce mă apucase? Dar o boare de fericire se abătu asupra acestor gînduri, care se spulberară si îmi rămase numai bătaia inimii, pulsatia ei înaltă si nebună... Cum, dar o iubeam demult, încă din clipa cînd o întîlnisem pe stradă sub ninsoare, si apoi scena din birou, cînd devenisem sumbru, cuprins de o invidie de moarte pe sotul ei, si privirile pe care mi le aruncase ea tot timpul, si vizitele, si plimbarea... Rupt de ea uitasem că niciodată nu-i spusesem că o iubesc, dar ca stia, dovadă răspunsurile ei la scrisorile mele, putin speriată de violenta lor, violentă care în fond continea declaratia mea de dragoste, pe care ea o acceptase prin răspunsuri cu mult mai turburătoare decît dacă mi-ar fi desvăluit direct sentimentele pe care le avea pentru mine... era complice cu ceea ce nu-i spuneam... lasă-mă pe mine că mă descurc eu... Nu-mi spunea: de ce te amesteci, cu ce drept, între noi nu e nimic... Era, scrisorile ei semănau cu o soaptă, te iubesc si eu, parcă îmi spunea, dar fii cu grijă, o greseală se îndreaptă greu, lasă-mă pe mine s-o îndrept, eu care am făcut-o... Soneria sbîrnîi. ÃŽn prag era Matilda, îmbrăcată de vară, cum n-o văzusem si cum nu mi-o puteam închipui. Nici acum n-o pot descrie. Pot spune doar că semăna cu un fluture mare; aducea cu ea pajistea, grădina, cîmpul plin de iarbă, soarele de primăvară. Matilda strălucea ca o floare si nici urmă de dramă pe chipul ei si simtii de îndată că această strălucire care iradia din întreaga ei fiintă era în legătură cu mine. O luai în brate si îmi lipii fata de a ei, cu sufletul la gură. Ea îmi răspunse la îmbrătisare, ceva îi căzu din mînă si rochia ei pîrîi, pe undeva pe la spate. De cîteva ori întoarse capul, de cîteva ori îsi feri gura, corpul ei voinic se întări, se împotrivi fără să se retragă, îmi primi sărutul înclestat si în cele din urmă îi simtii palmele în piept; nu mă respingea, dar era vădit că nu-i plăcea asaltul meu, răsuflarea mea nestăpînită, sărutările mele pe gură reînnoite, strînsoarea bratelor care o înlăntuiseră. Mă cuprinse o furie, stîrnită de un presentiment obscur: nu venise să-mi dăruiască iubire, venise cine stie pentru ce... Mă asezai pe pat tăcut si sumbru, hotărît la orice, să rup chiar cu ea si să mă smulg din această istorie si să nu-mi mai amintesc de ea. ÃŽmi simteam spinarea străbătută de fulgerări scurte, descărcări electrice tot mai adînci, pînă în mate. Niciodată nu mai simtisem o astfel de violentă care venea din mine însumi si mă ameninta tot pe mine. Matilda însă era veselă. ÃŽsi ridică poseta de pe jos, se aseză pe scaun si îmi spuse dînd si din cap, subliniind cu un repros amuzat sensul cuvintelor: Fire-ai să fii, măi băiete. Că mă sărutasi cu sete De-mi rupsesi rochita în spete ªi trei nasturi de la ghete... Stupiditatea acestor versuri (probabil un cîntec) si mai ales datul ei din cap mi se părură incredibile. Mă uitai la ea în sfîrsit stăpîn pe mine, trezit din socul prin care trecusem. "Da, da, continuă ea dînd din cap, de astă dată cu alt înteles (adică nu mă înselam în gîndurile mele), e cam stupid, dar asa este, din contră, am crezut că esti un bărbat puternic si stăpîn pe tine, ca să mă pomenesc că Petrică a pus mîna pe scrisori si mi-a declarat că nici gînd să divorteze si că se va opune la proces dacă divortez eu. Ai văzut ce-ai făcut? ªi doar te-am sfătuit, ti-am scris..." "Cum a pus mîna pe scrisori?'Tu unde-ai fost?" "A venit acasă fără veste, cînd eu lipseam, a lipsit si el de la scoală, a scotocit, peste tot si a dat de ele. ªi te asigur că le ascunsesem bine. Se pare că l-a avertizat cineva sau a bănuit, în privinta asta intuitia celor aflati în situatia lui este extraordinară. Dar fii linistit, nu e supărat pe tine (tine la tine!) si nici pe mine nu e, a zis doar atît: Vezi ce-ai făcut? repetă ea parcă bucuroasă de ceea ce făcusem. ªi acum nu pot să mai stau, nu e exclus să vină aici, stie unde am plecat... N-a auzit telefonul tău, dar cînd am plecat (stătea la biroul lui si citea) s-a uitat la mine, a zîmbit cu blîndete si m-a întrebat: a venit? Transmite-i salutări si invită-l duminică pe la noi... Ti-am spus, intuitia... Asa că esti invitat duminică... Vino!" ªi Matilda îsi scutură părul. ÃŽn tăcerea care se lăsă cînd mă trezii, mă pomenii singur... Ce să fac eu acuma cu mine însumi? mă întrebai. ÃŽncepui să mă plimb prin odaie, mă uitai la cărti, mă asezai la birou... Gîndul îmi zbura departe, spre ceva nedefinit, care era viata mea, o cantitate uriasă de ani... Acest gînd îmi umplea sufletul si multă vreme uitai ce mi se întîmplase, apoi sufletul mi se goli si scena al cărei erou fusesem reînvie cu toate amănuntele. Ce mi se întîmplase? Cînd iubesti si te stăpîneste un sentiment de triumf, are grijă femeia să te facă să te simti ridicol. Astfel mă simteam ridicol... Pentru a da un răspuns care să-l salveze, un bărbat are nevoie de ani de meditatie asupra oamenilor, de ani lungi pentru un simplu răspuns, nu vă mirati, cîteva cuvinte... Ei da, dar cuvintele acelea dacă nu le stii, nu le spui, si rămîi singur si înregistrezi la partida ta: sînt ridicol! Ce era ridicol în postura mea? Nimic complicat, o iubeam, asta era ridicol, mi-aduc aminte că în timpul îmbrătisării simtisem mirosul rochiei si al părului ei, miros turburător de bumbac ars bine de fierul fierbinte care trecuse peste el si al părului spălat cu un săpun bun, ei da, mirosul gurii, miros de migdale, si acea dulce moliciune a buzelor, ca si cînd as fi sărutat un trandafir cu învăluitoare catifelări... Ce catifelări? Ceea ce făcusem scriindu-i era bine, o astfel de declaratie de dragoste era singura potrivită, calci peste tot ceea ce îti stă în cale si mergi drept la tintă, dar nu te împiedici de un Petrică... Ea nu numai că se împiedicase, dar se îmbrăcase bine, se parfumase să vină cu el la mine în protap. Da, asta era imaginea, în protap... Că Petrică dăduse de scrisori... Cum, dar asta fusese si intentia mea ascunsă, să dea peste ele, si cînd colo mă trezisem spunîndu-i că de ce n-a avut grijă... Cînd iubesti, iubirea trebuie împlinită, orice-ar fi, fiindcă nu se stie dacă te vei mai întîlni vreodată cu clipele acelea. Matilda însă nu mă iubea si altfel trebuia primită... O variantă: venise sau nu pentru mine? Trebuie lăsată să arate ce însemnam eu pentru ea, pînă la capăt, si nu ce însemna ea pentru mine. Altă variantă: venise să vadă ce însemnam eu pentru ea, prevăzută în acelasi timp cu toate armele seductiei. Dar ducă-se dracului toate aceste arme de seductie. Trebuia s-o primesc ca un militar sub arme, venit din campanie, oricum de pe drum, cu pantalonii pe solduri, cu bustul gol si cu crema de ras pe fată. ªi să astepte... Apoi intrarea într-un halat elegant... dar totul era neverosimil, Matilda nu era o fetită sedusă, care putea fi primită în timp ce îmi rădeam barba, între noi nu se petrecuse nimic... A treia variantă putea fi si cea care avusese loc, minus plecarea ei. Trebuia s-o fac să-mi audă răspunsul si să nu mă trezesc singur cu o invitatie care mă făcea ridicol. Ce e un om singur, singur cu adevărat? E un om fără solutie, fără un răspuns pe care ar fi trebuit să-l dea, fără puterea de a-l da în singurătate si a-l urma. Rece, linistit, răsucit asupra adevărurilor tale, necunoscute de nimeni, absent, obsedat de drumul tău, care ti-e dat, fără să-l cunosti, să-l parcurgi pînă la mormîntul de care ai parte: "Doamnă, resping invitatia dumneavoastră, nu doresc să vă mai văd, mă bucur că prietenul meu nu-mi poartă pică, e cu atît mai bine, ardeti scrisorile pe care vi le-am trimis, nu asteptati să vă salut dacă vă întîlnesc pe stradă, nu aveti teamă că adevărurile intime pe care mi le-ati desvăluit vor fi aflate de altii... Complicitatea dumneavoastră la violenta mea rămîne un vag secret pe care vi-l înmîn, scrisorile primite de mine, iată-le..." O consecintă: totul s-ar fi terminat cu Matilda. Ce minune, să lichidezi o eroare într-o clipă si nu să trăiesti cu ea ani .Dar se insinuează întrebarea dacă la acei ani ai vietii mele n-as fi trăit săvîrsind altă eroare. Cine poate să stie? Filozofia comună răspunde că viata unui om e un nesfîrsit sir de erori. Un cîntec imbecil spune că "de-ar fi să mă mai nasc odată, acelasi om as fi, pe tine te-as iubi"' si se încheie cu un oftat înecat în aplauzele publicului: "măi tată, mă!", înseamnă că ăsta a trăit în adevăr, dacă acelasi om ar fi si tot pe ea ar iubi-o. Un imbecil! Cînd scriu aceste rînduri am sentimentul că dacă as fi, printr-o minune, eliberat, as putea trăi în sfîrsit în afara erorii, uitînd că acest lucru se si întîmplase, că trăisem multi ani eu acest sentiment, pînă într-o zi, cînd o fată a pus pe biroul meu o floare... Dar mai e pînă acolo... Să revin la Matilda. Altă consecintă: nimic nu s-ar fi terminat între noi, si ea m-ar fi urmat; poate că eroarea ar fi fost eliminată, în orice caz s-ar fi scurtat considerabil timpul pe care îl aveam de trăit urmînd poteca ei sinuoasă. Expresia m-ar fi urmat e plină de grele întelesuri. Tăranii le cunosc de secole, ei chiar fac practic muierea să-i urmeze, el merge înainte si muierea vine cu o jumătate de pas în urma tăranului. De aceea au si reusit tăranii să ne aducă pînă aici, posesori ai unei morale severe al cărei cod ar trebui să-l preluăm si să-l descifrăm, acum cînd în acest secol misiunea lor va înceta. Bineînteles că. m-am dus, adică am acceptat invitatia sotilor Nicolau. Trebuie să spun că n-au fost deloc ridicole întîlnirea si orele petrecute cu ei în acea duminică memorabilă si decisivă. Cel putin atunci nu mi s-a părut... XIV Dimpotrivă, m-a stăpînit tot timpul un sentiment de sărbătoare din chiar clipa cînd am iesit din casă. Orasul, sub soarele unei dimineti de august, parcă sărbătorea si el ceva. Era o proiectie a stării mele de spirit? M-am întrebat totdeauna ce simte de pildă un sinucigas într-o astfel de zi, ultima pe care o mai are de trăit, seara fiind hotărît să se culce si să nu se mai scoale. Poate amînă totul pentru o zi mohorîtă? Acum pot să spun că ziua n-are importantă, sentimentul meu că e sărbătoare coincidea doar cu al orasului... Există în noi ceva autonom si mai puternic decît natura si locurile, de pildă am putea muri rîzînd, dacă moartea ne-ar surprinde într-o astfel de stare si, dimpotrivă, la nasterea copilului nostru să ne simtim doborîti de o tristete de moarte. Mama de pildă, în chinurile facerii si chiar pîndită de primejdie, a pufnit-o rîsul, cică nu vroiam să viu pe lume decît cu mîna la tîmplă. Inspirat, doctorul m-a ciupit de ea furios si mi-am retras-o, dar pe urmă iar am revenit: "Ce faci, bă, a strigat medicul cu un astfel de glas încît mama a încetat pentru o clipă urletele si a pufnit-o rîsul, vrei să ne arăti că o să ajungi general, a continuat acela, ia mîna de la tîmplă", si m-a ciupit din nou, bineînteles atît de tare încît mi-a pierit cheful s-o mai scot si am iesit pe lume precum toti copiii... Mai curios era de unde stiuse ginecologul, văzîndu-mi doar vîrful capului, că sînt băiat si nu fată... Nu era o proiectie, fiindcă am citit pe chipurile oamenilor, pe străzi, aceeasi descoperire care îi încînta: orasul trăia ceva deosebit, o bucurie a lui secretă. Vocile noastre, de pildă, găseau în el un ecou parcă muzical, pasii pe trotuare sunau învăluiti parcă în vată, acoperisurile păreau aeriene, ai fi zis gata să zboare, vitrinele ai fi zis că te privesc si clipesc, uriasi ochi ai orasului care trăia ca un singur tot însusindu-si si topind în corpul său toate casele, pietile si bulevardele, împreună cu noi, cei vii. Gîngăniile din trupul lui care respira domol sub un cer de un albastru pur, pe care soarele strălucea proaspăt si viu, răcoros si vesel: orasul nostru e asezat între dealuri înalte si împădurite care ne aduceau vara curentii de aer proaspăt, iarna zăpezi linistite, ferite de crivătul de dincolo de lantul Carpatilor. ÃŽi găsii pe sotii Nicolau trebăluind, proiectaseră o excursie, împachetau în rucsac fripturi, tacîmuri, sticle, o pătură. Tocmai picase o doamnă care le aducea un cozonac rumen, auriu, care stîrni entuziasmul Matildei, sau mai bine zis acest entuziasm îsi găsi un pretext ca să se exprime (era entuziasmată dinainte). "Ah, Tasia, exclamă ea răpită, ce cozonac frumos, draga mea, c'est de tres beau cozonac, o dădu ea pe frantuzeste, apoi imediat pe ruseste, crasivaia, davai, nu stiu cum si de îndată începu să cînte, tibiaaa..." (aveam să-l mai aud peste ani, acest tibia, era parcă un laitmotiv al vietii ei care apărea cînd te asteptai mai putin, n-am avut niciodată timp s-o întreb ce dracii însemna...). Petrică o ajuta aferat, cu o expresie pe care o bănuisem de ieri, cînd ea îmi spusese că nu e supărat pe mine, umanistă, dar mult mai accentuată ca în alte dăti, as putea să spun hiperumanistă... Numita Tasia, o doamnă grasă, tip gospodină, detinătoare de mari secrete în ale bucătăriei, se retrase însotită de mai multi "spasiba, Tasia, ocin spasiba", ai Matildei, Petrică se înhăma cu rucsacul, Matilda îsi luă pe brat o haină scurtă de vînt, din gabardină albicioasă, si pornirăm... Numai eu eram crunt, în ciuda sentimentului de sărbătoare care mă stăpînea. Vedeam că o pierd pe Matilda, că era bucuroasă de întoarcerea sotului, cu care proiecta excursii si nu întelegeam ce mai căutam eu acolo. Totusi ceva nou apăruse în comportarea lui Petrică fată de mine: mă privea fără a dori să mă vadă, cu pleoapele lăsate, adormit, în timp ce trăsăturile îi curgeau si ele parcă în jos, ai fi zis că dacă mai continua asa o să înceapă să-i pice din chip picături din el, ca si cînd ar fi fost din ceară. Cum a fost în armată, cît mai am pînă termin, cum e acum o scoală militară (vroia să spună acum după război, sub noul regim), pentru care armă mă pregăteam, cam despre asta discutam urcînd întortocheatele poteci ale dealului. "Dă-mi, îi spusei la un moment dat, să mai duc si eu rucsacul." Mi-l dădu si o luă vădit înainte. Tot atît de vădit, Matilda, care mergea înainte, rămase în urmă: "Poartă-te frumos cu el, îmi sopti, tine foarte mult la tine". Furios si drept răspuns trăsei o înjurătură grosolană la adresa tinutului lui Petrică la mine. "N-am nici o încredere în el, îi spusei, e topit de dragoste pentru tine, îi cunosc eu această expresie bleagă, care bineînteles nu e de durată, iar dacă e de durată cu atît mai rău pentru el si pentru tine. Eu o să stau putin după ce ajungem la poiana unde o să ne oprim si am să plec." "Te porti ca un copil, zise, e bine asa, îti spun eu că e bine, ai răbdare..." Petrică ne asteptă ca să ne arate o veverită. Surîdea cu gura pînă la urechi. Matilda îl luă de brat si Petrică îmi făcu impresia că se sprijinea de ea, atît de tare se lipi si se făcu parcă mai mic lîngă umărul ei, desi era mai înalt. Pe urmă, după lungi minute se opriră să mă astepte, tot la brat, dar de astă dată Petrică se desprinse si rămase cu mine. Mirosea puternic a brazi... Se auzeau chemări îndepărtate, acel stupid olareti al excursionistilor, rîsete gîlgîitoare de fete de pe alte poteci. "Să nu fii supărat pe mine, îmi sopti Petrică, stiu că Matilda te iubeste, stiu demult, nu din scrisorile pe care i le-ai trimis si unde îmi faci un portret nu prea agreabil... Poet minor... ªi Eminescu era minor pînă nu si-a dat măsura... Erai furios, te-am înteles si aveai dreptate, trebuie însă să ai mai multă răbdare. N-o cunosti pe Matilda, desi ti-am povestit destule despre ea...'' ªi cu asta tăcu. Parcă vroia să mă prevină? Da, asta era, îmi sugera să fiu prevăzător. Mi se păru superior mie si mă îmblînzii. ÃŽn acelasi timp vedeam că figura lui nu mai era hiperumanistă, ca pînă atunci, ci doar umanistă. "Noi ne despărtim, reluă el văzînd că tac. Nu te lua după linistea aparentă dintre mine si Matilda, o să ne despărtim, dar... dar asta e o chestie între noi doi. Ce-o să facă ea pe urmă nu mă priveste. ÃŽti spun eu: nu vă potriviti, ea are cinci ani mai mult decît tine si e o fire... ÃŽn fine, ai să vezi, dacă o să ai timp vreodată să vezi..." încheie el cu această prevestire obscură, pe care n-o luai în seamă... "Petrică, îi răspunsei, te rog să mă scuzi, tin la tine tot atît de mult ca si tine si sper, continuai eu cu un stupid joc comun caracteristic pentru aceste situatii, că o să rămînem prieteni...'" El nu zise nimic auzind această declaratie si în tăcerea care se lăsă ne asteptă Matilda. Brazii se răreau. Petrică o lua încet înainte, noi rămaserăm, tot încet, înapoi. "Ti-a spus?", mă întrebă ea. "Da, mi-a spus", răspunsei si tăcui. "ªi ce ti-a mai spus?", insistă. ..Atît, că o să vă despărtiti, că să nu mă iau după linistea aparentă dintre voi." "Da, asa este'", si tăcu si ea devenind gînditoare. ªi după acest repetat dialog cu unul si cu celălalt, urcarăm apoi împreună si curînd ne oprirăm în vîrful dealului. Era foarte frumos. Vîntul spulbera rochia si părul Matildei, care îmi apărea ca o zeitate a pădurilor... Natura n-o diminua, cum se întîmplă de obicei cu un om aflat în mijlocul ei, cînd bolta uriasă a cerului, norii din zare, pădurile pline de măretie micsorează parcă chipul uman, mai ales dacă acest chip nu se spală de o gîndire meschină, de un sentiment mărunt sau trivial. Matilda, trebuie să spun, era răpitoare, abia mă puteam uita la ea mai mult de-o clipă. Petrică, în schimb, o ignora de astă dată.. Credeam că o să-l văd în sfîrsit ridicînd fruntea spre cer, ca odinioară... Nu, stătea cu ea plecată, dar n-as fi putut spune că reflecta la ceva din interiorul lui. Da, reflecta, dar parcă la un lucru străin, din afara lui, totusi prezent, apropiat. Ne plimbarăm cîtva timp pe coama dealului, tăcuti toti trei, apoi Petrică spuse că trebuie să coborîm putin si să găsim o poiană unde să putem mînca, aici vîntul... ªi găsirăm o poiană linistită, în care printre brazii care o înconjurau se găseau si mesteceni înalti, cu coaja lor albă, te întrebai cum de crescuseră pe-aici acesti arbori de cîmpie... ÃŽncetul cu încetul, în timp ce Petrică întindea masa si scotea din rucsac pui fripti, mujdei de usturoi, ouă fierte, cozonacul si sticlele cu vin si cu apă, privirea mea se deschise în sfîrsit îndrăzneată si se holbă la chipul Matildei. Ea nu mă văzu la început, se uita flămîndă în jur, si cu toată puterea sufletului meu încercai s-o resping, s-o văd asa cum e, fiindcă trăind cu Nineta si Căprioara, si nu numai de la ele, ci prin simpla postură în care ne pune esecul, învătasem că adevăratul chip al femeii nu apare cînd sîntem îndrăgostiti, ci, ca în basme, de astă dată în sens invers, nu într-o babă vrăjită care ne cere un ajutor umil, zace o tînără si răpitoare printesă, ci într-o printesă divină în frumusetea ei zace o cotoroantă urîtă si respingătoare. Că Matilda putea fi o cotoroantă îmi sugerase încă de la început Petrică, fireste prin optica lui bizară, chiar si prin ceea ce omisese să-mi povestească, fuga lui alături de taică-său, vîrîtul lui în dulap, deci o anumită groază de ea, apoi generozitatea ei exasperantă care umilea dragostea lui pentru ordine si mai ales pentru cărtile care îi dispăreau din bibliotecă si i se întorceau ferfenitite sau nu se mai întorceau deloc. Dar pe chipul Matildei nu descifrai nimic din toate acestea. Cum putea acest chip minunat să îngrozească pe cineva? Vedeam cu uimire că puritatea de care vorbea ea (si care mi se păruse ridicolă) exista cu adevărat pe chipul si în privirea ei, reflex misterios al sufletului, fiindcă nu-mi scăpa că acest chip de fapt nu era frumos fizic, asa cum era al Căprioarei, printr-un dar al naturii, ci prin jocul extraordinar al expresiei. De pildă fruntea si nasul ei erau cam mici, nu într-o proportie prea favorabilă cu gura, ai fi zis prea mare într-un obraz si el mare si cam prea rotund, iar rădăcina nasului, separată de rest, putea fi a unui bărbat. Dar împreună? Tîsnea o armonie izbitoare, iar din ochi o bucurie de a trăi care hipnotiza. Putea o cotoroantă ascunsă să schimbe toate acestea? Nu într-o babă, fireste, dar în ceva hidos, am văzut femei care, desi tinere si deloc urîte, sugerau ceva hidos, cum era fata aceea care mă întrebase cu indignare dacă eu stiu ce este tandretea... Tot uitîndu-mă la ea, deodată privirile noastre se întîlniră si nu se mai putură părăsi clipe lungi: poiana si brazii si bolta cerului parcă se clătinară si, dacă n-as fi întors, cu un efort de vointă, capul într-o parte, cred că s-ar fi răsturnat totul cu mine. "Domnul Petrini e, ca întotdeauna, foarte supărat pe noi, rupse ea vraja, care în realitate nu se rupse deloc, să bem cîte-o tuică, poate îi trece." ªi Petrică turnă si băurăm. O foame animalică, dar nu stiu dacă tot atît de curată ca a animalelor, ne cuprinse, înfulecarăm, oricum, în tăcere, ca ele. ÃŽn mod curios simteam, adică mă uitam la puiul fript din mînă si gîndeam: îl mănînc. ªi gîndul acesta rupse tăcerea: "Ei bine, Petrică, zisei, a sosit momentul, il est grand temps, cînd trebuie să răspundem la întrebarea pe care si-a pus-o încă demult un mare filosof bulgar: mîncăm ca să trăim, sau trăim ca să mîncăm?" ...Nu cunosc, zise el parcă mîrîind că îi întrerupsesem mestecatul, nici un filozof, fie el si bulgar, care să-si pună o astfel de întrebare cretină." Pleosc! vorba Matildei, s-a tîmpit Petrică, gîndii si rămăsei multă vreme chiar gînditor. Ce-o fi cu el? Ce s-o fi petrecînd acum în capul lui? Era clar, m-a insultat, m-a făcut cretin, dar de ce? Am vrut să glumesc... "Petrică, ai uitat că sînt bine pregătit în filozofie, l-am citit eu însumi pe acest filozof bulgar, îl cheamă Stancio Stancev, sau Stancov, nu-mi aduc aminte exact... Pot să-ti mai spun unul din aforismele lui, de pildă acesta: ceea ce este, este, ceea ce nu este, nu este! Ei?! Ce zici?"... "Cine poate să spună ce este, ca să afirme apoi că este?" mîrîi el din nou, aruncînd un os în iarbă. Formidabil! Mă asteptasem să mă insulte din nou, cînd colo el chiar lua lucrurile în serios. "Ceea ce ti se pare că este, continuă el deodată sarcastic, se termină de pildă într-o baltă de spermă. ªi totusi te trezesti că nu mai este." Da, iată, era mai rău decît o insultă, o lovitură bine dată. Am înteles: vroia să ne maculeze, pe Matilda si pe mine, chiar în pragul idilei, si să ne reducă la neant. Am rămas fără replică. Luam cunostintă că Petrică nu era cel care afirma Matilda că este, un prieten care tinea mult la mine. De altfel, nici nu crezusem acest lucru, totusi mă prinsese dezarmat, putin tot crezusem. ÃŽn astfel de situatii femeile tin cu cel părăsit, îi atribuie sentimente nobile si te îndeamnă si pe tine să crezi în ele. Te dezarmează instinctiv, si nu-l poti lovi pe fostul sot sau fostul iubit. ªi Petrică ar fi avut aceeasi stare de spirit chiar dacă nu mi-ar fi citit scrisorile. Era firesc! Iată unde mă adusese Matilda, la acest dejun la iarbă verde în care eram încă o dată pus într-o situatie ridicolă. Ar fi trebuit să intuiesc ce avea să urmeze si să mă ridic imediat si să plec, dar bineînteles că n-o făcui. Petrică reluă: "Filozoful tău bulgar Stancio Stancev nu face o ceapă degerată pe lîngă filozoful ceh Ian Sprjna, care în cartea sa Asupra moravurilor vorbeste despre propensiunea omului de jos, care vrea să ajungă sus călcînd peste cadavre. Prietenia pentru el nici nu există, dar o mimează, stie că e o fortă si o foloseste cu perfidie fără cel mai mic scrupul, lovind cu barosul în fisura pe care un prieten imprudent i-o desvăluie, viata sa intimă. Există pentru el ceva sacru? Cultura e un scop, nu expresia a tot ceea ce avem mai bun în noi. Iată ce scrie un asemenea individ, continuă Petrică scotînd din buzunarul vindiacului un plic pe care îl puse alături, se sterse pe mîini cu un servetel si deschise o scrisoare în care de departe recunoscui propriul meu scris: «...ÃŽn chestiuni din acestea, Matilda, il faut couper net...» Omul de jos, rînji Petrică, vorbeste franceza... ªi continuă: ... După cum se vede, comentă Petrică, tînărul, desi are abia douăzeci si doi de ani, are experienta despărtirilor, precum si a duratei si eroziunii sentimentelor supuse răbdării celuilalt fiindcă el nu urmăreste decît un scop, dar, imprudent, sigur de sine, îsi desvăluie involuntar ceea ce vrea să ascundă, putina adîncime a propriilor lui sentimente, căci iată ce scrie mai departe: ...«Or, eu, Matilda,... (si aici Petrică sări ceva, dar eu îmi aminteam: te iubesc atît de mult încît...) trebuie să-ti mărturisesc temerea că răbdarea lui, confuzia stării lui de spirit, între adoratie fată de tine si firele care îl atrag cu putere misterioasă înapoi lîngă tatăl său, vor fi mai puternice decît noi doi...» .Se exprimă eufemistic, comentă iar Petrică, în loc să spună că n-are răbdare să astepte, o implică si pe ea amenintînd-o ca pe-o elevă de liceu... ªi încă aici stilul e retinut, dar în altă parte originea lui roturieră iese la iveală cu violentă, prietenul pe care îl denigrează are moacă în loc de chip, nu mă înjosesc să mai citez si altele..." ªi se opri si vîrî la loc în buzunarul de sus al vindiacului acest document pretios pentru el (în ce sens mai era pretios, după ce îl utilizase, nu întelegeam), încheie adică cu grijă nasturele, să nu cumva să-l piardă! Ce ticălos! Premeditase totul, venise deci de-acasă cu scrisoarea în buzunar si, după ce mă anesteziase pe drum cu mărturisirea că se va despărti de Matilda, părăsise starea lui umanistă si mă lovise cu atîta abilitate încît rămăsei atît de uluit si în continuare dezarmat, că nu răspunsei nimic. As fi putut de pildă să-i spun că tatăl meu e monteur de avioane, o meserie de înaltă calificare, iar mama e fiică de functionari, cu o înaltă conceptie morală despre lume, mai nobilă decît aceea de avocat. Da, dar despre rest ce puteam să-i spun?... Da, as fi putut să-l întreb încotro si în ce măsură o căsătorie a mea cu o arhitectă, eu fiind profesor, m-ar fi plasat sus? Unde anume? Familia Matildei, din spusele ei, avea o situatie socială la fel de modestă ca si a mea. Atunci ce? ªi deodată avui revelatia: casa, ei da, luxosul apartament al Matildei, pe care tatăl lui Petrică vrusese să pună mîna încă de la început... Pentru asta deci vroiam eu să trec peste cadavre... Ce nemernic! ÃŽnseamnă că el însusi se gîndise la asta împreună cu taică-său si renuntase tocmai la timp cînd ea le rîsese în nas! ªi acum îmi atribuia mie acelasi gînd. "Bine, zise Matilda jovială, văd că ati terminat înalta voastră discutie despre filozofii bulgari si cehi, Stancio Stancev si Ian Sprjna, acum tu, Petrică, retrage-ti insinuările, si tu, Victor, cere-ti scuze că ai vrut să-l umilesti primul prin cuvintele pe care i le-ai spus si să bem împreună un pahar de vin. Măi crestinilor, continuă ea văzînd că vorbea copacilor, dar toate astea ce importantă au? E curios cum abia după multi ani rosim că n-am rîs cînd trebuia de femeia pe care o iubim. Măi crestinilor! asa se exprimase Matilda, adică mă punea pe acelasi picior de egalitate cu bărbatul ei. Devenisem "crestin". ªi ne lua de sus, ironizîndu-ne pentru calitatea discutiei noastre. Arbitra! Ne cerea să ne împăcăm, în stil dostoievskian, eventual să plîngem si să ne îmbrătisăm: Victor Petro-vici, să exclame el cu glas gîtuit, unde am ajuns, ce trepte ale josniciei am coborît, Piotr Nicolaevici, să-i răspund si eu strangulat de emotie, o iubim, o iubim amîndoi, să fim mîndri de ea... Să uităm totul, da, Piotr Nicolaevici, nu te mira, asta trebuie să facem, să fim demni de ea si să-i sărutăm piciorusele... Brusc, mă ridicai... "Mă scuzati, doamnă, spusei eu rece, trebuie să plec." ÃŽn aceeasi clipă se ridică si el: "Nu, zise, te rog să rămîi, Matilda are să-ti spună ceva, plec eu, ne vedem acasă... Nu în mijlocul naturii superbe se discută astfel de chestiuni, continuăm între patru pereti, e mai potrivit, acolo se varsă toate murdăriile." ªi dădu să plece. Ei na! Hodoronc-tronc! Taci că intriga în care căzusem era atît de... Aveam să murim toti trei. "ªtiti ce spune Fortinbras, adăugă ei rînjind: ridicati de aici lesurile, care pe cîmpul de luptă sînt firesti, aici vederea lor e sinistră." "Venim si noi, Petrică, îi strigă ea din urmă, apoi mie, cu humor: n-o să mă lasi singură prin pădure... Tu esti vinovat, continuă ea după ce pasii lui Petrică nu se mai auziră, l-ai jignit, stii cît e de susceptibil. I s-a părut că îti bati joc de el si în fata mea n-a putut să suporte..." "Aha, zic, si atunci si-a pregătit scrisoarea de-acasă, stia că o să-l jignesc, si atunci ce si-a fi zis: ia să iau eu cu mine documentul..." "Bineînteles, zise ea simplu, nu mai are încredere în tine... Ce te miri?" "ªi atunci de ce mi-ai spus că tine la mine?" "Fiindcă tine! Ce, nu poti să concepi?" "Nu, e o prostie să crezi si să aluneci în acest gen de lucruri spre care te împinge un om care vrea să împartă despărtirea sa cu altii, adică cu femeia care îl lasă si cu iubitul ei. Despărtirea se suportă, dacă nu, du-te si te spînzură! Cum, strigai eu indignat, după ce luni de zile a făcut din relatia cu tine un caz universal, povestindu-mi mie ce blestem esti tu pe capul lui si cum ar face să scape de tine, scapă în cele din urmă, fuge de-acasă, arată multumit si echilibrat, eu iau drept bună si definitivă această schimbare (nu mi-as fi permis să-ti scriu dacă n-as fi crezut sincer că ruptura era reală) si apoi deodată se răzgîndeste, se întoarce acasă si..." "Potoleste-te, mă întrerupse Matilda. ÃŽti repet, scrisorile tale l-au tulburat..." "Da?! strigai. Dacă erai convinsă de acest lucru si nu-l doreai, de ce nu le-ai rupt?"' "Nu eram convinsă, m-am lăsat influentată de torentul furiei tale... ÃŽmi plăceau, cum să le rup?!" Rămăsei posomorît, desi inima îmi bătea. Mă asezai alături. As fi vrut s-o îmbrătisez, dar îmi veniră în minte versurile ei de-aseară cu textul acela care mă asemuia cu un tăran nestăpînit, care sărută "cu sete". Dar cum ar fi vrut s-o sărut? ªi gustul bizar de migdale al gurii ei îmi reveni, o apucai de umeri, o întinsei în iarbă si îl regăsii într-o sărutare care ne sufocă pe amîndoi. Un miros de viorele emana din ea sau dimprejur si o dorintă inexorabilă de a fi în fiinta ei mă îmbăta. Trăisem cu două fete, care erau acum uitate, aveam acum în brate o femeie, o muiere al cărei corp îmi lua mintile. ÃŽncepui să trag furios de rufăria ei intimă. O clipă avusei senzatia că ea se împotrivea, doar o clipă, ca de îndată să-i aud glasul, deloc turburat, ai fi zis doar extrem de uimit, desi uimit nu era... "Ei, ei, ei!" ªi se zbătu, rămînînd totusi întinsă, întelesei într-o clipă, privindu-i ochii limpezi, că nu vroia si că vointa ci de a se împotrivi era totală; nici nu se gîndise măcar. Ridică bratele relaxîndu-se: o comoară bine închisă, cu un cifru secret care mi-era străin. Rostogolind cutia, lovind-o cu toporul, lovind cu dalta si ciocanul, n-as fi reusit în cele din urmă decît să descopăr imensa oboseală a trupului, biciuită de dorinta neistovită, dar neputincioasă, de a mă afla în posesia bogătiei ei ascunse. Trebuia găsit "pergamentul", descifrat codul de pe el. Dar erau chiar în fata mea si cutia si codul si gîfîind exasperat îi soptii: "Te omor". "Ei si?" răspunse ea si izbucni într-un hohot de rîs care, în cascadele lui, duse cu sine si vraja care mă stăpînea. Gîndii, si îmi văzui parcă si cu o mare claritate gîndul: "O voi părăsi! O părăsesc chiar în această clipă." ªi mă linistii. Ea nu se uita la mine, privea cerul. Stăteam alături simtind în preajmă doar pădurea. Da, era si ea alături, dar mă aruncase mult înapoi, în timp ce eu crezusem că sînt aproape... ÃŽnapoi. ÃŽnapoi mult, spre gradul zero al întîlnirii noastre... care nu mă mai interesa, îi spusei: "Din clipa aceasta te dau uitării...'" Ea se indignă: "Dar e firesc!!!! Cine sîntem noi? Cu ce drept venim unul spre altul?... Trebuie să aflăm totul, dar totul... "Află tu totul, îi răspunsei, eu nu sînt amator", si izbucnii la rîndul meu în rîs, satisfăcut de vulgaritatea ultimelor cuvinte. Rămăsei apoi tăcut în timp ce ea îsi continua soaptele. Că în fata acestui cer minunat... două inimi nu se pot apropia dacă nu aruncă, nu topesc din ele tot ceea ce au acumulat înainte ca zgură, vanitate, porniri oarbe, inconstiente, si nu ajung la fel de pure ca si el, cerul... nu avem dreptul... Trebuie să ardem... îi da zor cu acest drept si cu acest ars, vorbea aiurea, ca si cînd un sentiment puternic ar arde tot ceea ce a fost înainte si nu si-ar cuceri astfel dreptul de a fi neîngrădit de nimic... Da, vedeam si eu cerul si mă simteam la fel de curat ca si albastrul lui intens, ce mai trebuia să simt?... Dar cine era ăsta care venea spre noi? Petrică... "Petrică", îi soptii Matildei, dar ea nu se ridică si nu tresări... "Da, zise, fără nici o sugestie, stiam că n-a plecat..." Dar sugestia mi se transmise totusi: vezi? îti dai seama? atîta timp cît există Petrică... Petrică nu veni spre noi cum credeam, se opri la marginea poienei si deodată îl văzui cum, cu o agilitate uimitoare, începu să se urce într-un mesteacăn, ajunse în vîrful lui si de-acolo scoase un urlet. De astă dată Matilda se redresă si se uită într-acolo. Petrică urlă din nou, înfiorîndu-mă. Copacul se clătină cu el ca bătut de vînt, fiindcă animalul care se cătărase în el se tinea pur si simplu de vîrful lui, acolo ajunsese. "Nu te mira", îmi sopti Matilda. Petrică scoase iar un urlet. Apoi deodată începu să coboare la fel de iute cum se urcase, si cînd ajunse la jumătatea lui se aruncă, sări de-acolo, credeam că o să-si rupă picioarele. Dar nu, căzu doar în patru labe, ca o pisică. (Aveam să înteleg mai tîrziu, prins de spaimă, semnificatia fatală a imboldului lui de a sări de sus: avea să sară de foarte sus, si aveam să gîndesc atunci că noi trei, eu, Matilda si el, protagonisti ai unei tragedii, trebuie să murim... Acum însă nu avui decît o tresărire buimăcită, străin, cum mă simteam, părăsind-o pe Matilda.) Se ridică imediat si dispăru la vale în fugă, făcînd să-i trosnească sub pasi crăcile uscate... "Ce e cu el?" o întrebai pe Matilda. ÃŽmi stăruia în auz urletul, ceva de cosmar, urlet de cîine, dar si de berbec care îti apare în vis si behăie la tine apropiat, insistent, în fată, cu amenintări de iad, ale cărui porti se deschiseseră si dracul era acum lîngă tine, dracul în care nu crezi, vîrît într-un berbec. Mă înfiorai: Ce era cu Petrică? Nu cumva înnebunise? Mă uitai la Matilda. Ea era linistită. ÃŽncepuse să vîre în rucsac tacîmurile si farfuriile si sticla de vin de care nu ne atinsesem... Coborîrăm în oras în tăcere. Soarele cobora si el cu noi, îl vedeam cum cu fiecare pas se misca pe deasupra vîrfurilor pădurii de brazi. Nici nu stiu cînd am coborît, sînt clipe cînd sufletul nostru mănîncă timpul fără să observăm: în fata mea vedeam spinarea si pulpele Matildei, ca o părere, si abia în amintire mi-a apărut chipul ei: si-a întors de cîteva ori capul înapoi, dar privirile noastre nu s-au întîlnit, ceea ce îi spusesem nu era doar o replică de efect, cu adevărat începusem s-o dau uitării. Am apucat doar să observ că expresia ei era întrebătoare. Nu i-am răspuns. Nici măcar nu gîndeam că o dădeam uitării, ci o dădeam pur si simplu, fără să simt în fiinta mea vreun regret. ÃŽi vedeam de pildă rucsacul gol în mînă, care de fapt nu era chiar gol, si abia mai tîrziu, după ani, această coborîre mi-a revenit în minte cu acest amănunt: trebuia să duc eu acest rucsac, nu, i-l lăsasem să-l ducă ea, atît mi-era de străină... XV Clipe rare, de neuitat: nici nu stiu cînd si unde ne-am despărtit si dacă măcar i-am spus bună ziua. Clipe minunate! Fără să stim ne cucerim în noi însine un teritoriu inatacabil în care ne retragem apoi ani în sir, cînd, după ce am fost înlăntuiti, căutăm în urmă, în momente de criză, libertatea pierdută. Iar eu l-am lărgit mult acest teritoriu al meu în orele care au urmat. M-am plimbat prin oras, desi mersesem destul în ziua aceea. M-am plimbat prin oras! Credeti că e putin lucru o plimbare? Urmăriti un om singur care se plimbă, de pildă pe mine. ÃŽntîi că... Dar să eliminăm din capul locului plimbările melancolice, singurele care nu ascund starea noastră sufletească, nu ne jenăm să arătăm astfel, în timp ce de pildă un om furios, iesit să se plimbe, îsi va ascunde de îndată această stare, în afară desigur de indivizi rari, cărora nu le mai pasă cum arată, furia fiind mai puternică decît ei... Sau plimbările în grup, cînd de cele mai deseori se povesteste si se rîde tare, grupul excită, personalitatea indivizilor se amplifică, cu toate că singurătatea ar trebui să le fie mai proprie, fiindcă la începuturi animalul numit om trăia izolat... Mă interesează plimbarea în libertate, fără gînduri si fără tintă si mai ales fără reverie, fiindcă într-o astfel de stare de obicei nu mai vezi lucrurile din jur... Cînd singura bucurie de care esti constient constă în însusi faptul ca atare, că mergi, restul, că auzi, vezi si mirosi, constituind doar, din cînd în cînd, o surpriză linistită; vezi un om alunecînd si căzînd, surîzi sau chiar rîzi, cineva tipă, te întorci să vezi ce e, o boare de vînt îti aduce în nări miros de pîine caldă sau de ceva care se prăjeste, ceapă în untdelemn sau jumări de porc, ti se face, pentru o clipă, foame... ÃŽn noi însine, dar fără să ne dăm seama, încetează să bată ceasul trecerii, al devenirii, al scurgerii, ceasul care a fost întors pentru noi din chiar secunda cînd am fost scosi din neant, acolo în pîntecul matern, si a cărui durată este înscrisă chiar pe el, ora opririi fatale, pe care n-o concepem, dar pe care o stim, la maladie mortelle, de care vorbea danezul... gînd de oprire care nu e moarte, gînd intim acoperit zilnic de bătaia vulgară a ceasului genetic... E o stagnare, în timp ce electronii îsi continuă în noi viteza halucinantă în jurul nucleilor indestructibili. Timpul, acest cosmar destinat fiintei umane, încetează să mai existe. Ceva misterios cenzurează activitatea interioară a acestei uzine halucinante care este corpul nostru (poate o supremă armonie? dar cum apare ea? si cînd apare cum o putem retine?) si iată-ne liberi, descătusati... ÃŽmi apărea neverosimilă violenta pornirii mele împotriva lui Petrică... Cum de tîsnise din mine si mă tinuse înlăntuit atîtea luni? O iubeam pe Ma-tilda? Bineînteles că nu, mi-era străină, dar altcineva de mine, un alt eu însumi îmi soptise tot timpul că da. Contemplam, în timp ce rătăceam pe străzi, în timp ce rămîneam minute lungi în fata vitrinelor, a caselor frumoase pe care mi se părea că nu le mai văzusem pînă atunci, sau dimpotrivă mi se păreau familiare desi îmi erau necunoscute, în timp ce mă uitam la un cîine prost si fără stăpîn, care nu stia ce să facă, încotro s-o ia si de cine să se ataseze, oprindu-mă să mă uit la un copil tîmp si gălăgios care îsi chinuia niste părinti tineri, dar profund dezamăgiti de existentă, atît de scîrbiti chiar încît li se părea inutil să-si corecteze odrasla, în timp ce mă întrebam întîlnind oameni foarte bătrîni dacă e bine să ajungi foarte bătrîn si ce-or fi gîndind ei de sfîrsitul lor foarte apropiat, asupra căruia nu mai puteau avea îndoieli, nu mai puteau alunga gîndul cu superbă nepăsare (cum îl alungam eu), în timp ce întîlneam perechi înlăntuite prin parc, perechi tăcute, frumoase, dar cu o expresie opacă pe chipuri (te pomenesti, gîndeam, că această expresie oi fi avut-o si eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură, datorită căreia irupsesem în existenta altora, vrusesem s-o dezagreg si să pun mîna pe femeie. Sotul se urcase într-un copac si urlase. De ce ai făcut acest lucru? l-am intrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu stiu, mi-a răspuns. Trebuie să stii, am reluat. N-a fost o halucinatie, a fost real. Ai fost violent! ªi atunci s-a lăsat o tăcere si am gîndit împreună: asa este, ai făcut-o si să nu ne mai gîndim la asta! Ai fost împins de ei amîndoi, întîi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gînd al tău pe care ti l-a ghicit chiar din prima clipă cînd ai văzut-o pe stradă si sotii nu s-au salutat între ei: ea ti-a surîs!... Alungă acel surîs!... Era însă prea tîrziu, acel surîs, ca un grăunte biblic căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperiră si întoarseră pe dos acest cîntec al libertătii mele... cînd am revenit, la o oră tîrzie, pe strada mea, am văzut-o pe Matilda plimbîndu-se prin fata casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că fiinta aceea e în prada unei atît de mari nenorociri încît nu-i mai pasă de nimic si de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinsi o clipă de un fior, si trec mai departe. M-a cuprins si pe mine un fior. Teritoriul pe care îl cîstigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adînc în fiinta mea si de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvînt o luai înainte, deschisei usa si îi făcui loc sa treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea tîrziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: arăta asa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie si cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceata veacurilor. "Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ti elibereze sufletul." Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu stiam că nu e al nenorocirii, în clipa cînd o văzusem plimbîndu-se parcă rătăcită prin fata casei mele: nu stia ce face, nu stia ce-avea să i se întîmple, cine poate să stie? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfârsită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gînd care îi apăruse, un sentiment chinuitor... Ca în vis si ca si cînd as fi fost singur, am început să mă desbrac, foarte încet, atins de o singurătate coplesitoare dar miraculoasă (fiindcă în acelasi timp făcea si ea acelasi lucru), singurătate în care întîrziam luptînd cu fiorul care crestea în mine ca un val înspumat... Străini cum eram, nu ne îmbrătisarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: sîntem străini, ce urmează să se întîmple e în afara fiintei noastre, o să ne prăbusim, e moartea care urmează, ceea ce ai si spus, că o să mă omori... ªi ce-ai vrea să fie, gîndeam în timp ce ea se supunea fără să i se ceară, se întindea pe patul meu cu aceeasi lentoare în miscări cu care venise, ce altceva decît moarte... ªi în clipa cînd dorinta mea reprimată din pădure si care se născuse în mine din clipa cînd o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate furioasă, Matilda scoase un tipăt de spaimă, ca si cînd ar fi fost violată... Acest tipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în sir în viata mea cu ea si adesea avea să se repete, sau mai bine zis avea să treacă cu timpul în fruntea dusmanilor cu care lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, dusmani, bizari din interiorul fiintei ei si care îi chinuiau puternica ei fortă vitală. ÃŽn acele ore însă uitase de ei, îi biruise si venise la mine. ªi numai o clipă violenta mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului si la lumina lui îi văzuse foind si tipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel tipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. ªi aveam să trăiesc cu această amintire, tot asa, ani în sir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate... Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, tinînd-o în brate pe Matilda, si nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, asa cum spusesem în pădure, si dacă furia mea s-a topit. "Bineînteles, i-am răspuns jubilînd în teritoriul meu cucerit si în care mă întorceam stăpîn, bineînteles, te iubesc si nu te-am dat o clipă uitării..." Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate as zice diabolică la divortul pe care tot ea îl intentă, nu fără întîrziere, tot sperînd că el va fi de acord si despărtirea va dura doar o lună. Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului 48... PARTEA A TREIA I Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Putinele mele lucruri si cărtile încăpură toate într-o camionetă, fiindcă după despărtirea mea de părinti nu mai cumpărasem nimic; inflatia, care fusese curmată abia în 7, redusese atît de mult valoarea salariilor noastre, încît abia îmi ajungeau banii pentru mîncare si pentru unele cărti strict necesare pregătirii doctoratului meu. Cu un an in urmă fusesem numit asistent la catedra de litere si filozofie, întîi la catedra marelui poet si filozof..., de filozofia culturii, creată mai demult special pentru el (el mă numi), apoi la istoria filozofiei, fiindcă adeptii marelui poet si filozof mă izolară curînd de el si întelesei fără să mi se spună că era mai bine să trec la altă catedră. La istoria filozofiei era titular N.B., care mă cunostea din studentie si mă aprecia, el fusese acela care mă numise „tinere savant"... Cît despre haine, universitatea avea un asa-zis economat, un magazin în care găseai stofă pe care o puteai cumpăra la preturi mult reduse fată de cele din comertul încă necontrolat de stat, pe baza unei cartele cu puncte ; atîtea puncte, atîtia metri, trebuia să calculezi bine ce iei cu ele, un costum sau un palton, nu ti-ajungeau si pentru unul si pentru altul. Aceste puncte aveau să dăinuie multi ani în amintirea contemporanilor, cu extensie de-sens si asupra altor activităti. Cutare inginer, avea să se spună (sau arhitect, sau profesor), e un inginer pe puncte, adică făcut prea repede si cu rabat asupra inteligentei si valorii lui profesionale, în raport cu un inginer cu studii anterioare regimului. Aranjatul lucrurilor mele în apartamentul Matildei (care spre bucuria ei nu fusese nationalizat în 11 iunie, desi altii o pătiseră, se considerase, se pare, că parterul în care stătea familia Cherestesiu nu era de fapt un parter, ci un demisol) nu dură mai mult de cîteva ore, fiindcă rafturile mele sărace, divanul-studio si măsuta zisă birou le trimisesem părintilor, să le vîndă sau să le păstreze, nu mai aveam acum nevoie de ele : minunatul birou la care scrisese Petrică poezii (de fapt nu scrisese !), biblioteca, pe care o umplui cu cărtile mele, erau ale Matildei. ,,Sper, îi spusei eu vesel în timp ce goleam sacii cu cărti în fata bibliotecii deschise, ajutat de ea, că nu vei găsi nici un fel de amatori pentru tratatele mele de filozofie. Ar fi mare minune !'" „Cine stie, rîse ea, poate mai tîrziu !"' „De ce mai tîrziu ?" ,,Pînă se termină epurarea bibliotecilor în oras si a anticariatelor. N-ai auzit ?" Auzisem. Functiona o comisie de epurare în oras, dar nu mă gîndisem si nu stiam pînă la ce limite se epura, credeam că erau epurate doar cărtile naziste si rasiste ceea ce mi se păruse firesc. "Vrei să spui, o întrebai pe Matilda, că se epurează si cărtile de filozofie ?", „Bineînteles ! ªi cele pornografice, mai adăugă ea, chiar si cele de valoare, adică ilustrate de pictori si gravori celebri, ne-a arătat zilele astea o colegă a cărei soră lucrează în această comisie un astfel de exemplar. Distrati-vă, zice, că mîine o dau îndărăt la ars." ,,Era interesant acel exemplar ?"' ,,Foarte ! Era comic ! Ca în Boccaccio. Se epurează si clădirile", continuă Matilda. „Cum clădirile ? !" făcui eu mirat. „Da, clădirile. Cunosti blocul din centru, vizavi de Hotel Royal, construit de marele Gociman, cu splendide cariatide... Ei, cariatidele acestea, din pricina sînilor, vor fi dărîmate zilele astea. Tovarăsul Calcan, presedintele comitetului provizoriu al sfatului popular, ne-a dat, foarte indignat, ordin să terminăm cu «porcăriile» astea..." „Nu i-a explicat nimeni ?" „Ce să-i explice ? „Să i se arate albume de orase, clădiri antice, temple..." Matilda drept răspuns îsi dădu capul pe spate si rîse, semn că ori îl cunostea bine pe acest Calcan si ar fi fost comic să încerce cineva să-i explice, ori chiar i se explicase si Calcan dăduse un răspuns într-adevăr comic. „Mie, continuă Matilda, mi-a dat Calcan acest ordin, nu stiu de ce a căsunat pe mine, te pomenesti că i-oi fi plăcut, m-am gîndit, si i-am spus că o operă de artă etetera nu se dărîmă, e ceva frumos... Aiurea ! Cum frumos, tovarăsă, zice, dacă dumneata ai umbla cu curul gol pe stradă, asta ar fi ceva frumos ? ! (de unde am dedus că între sîni si ...rest el nu face nici o deosebire, ca si cînd nu din sîni ar fi supt laptele cu care l-a hrănit mă-sa cînd era în fasă). Executati ordinul, zice, si în trei zile să nu mai văd chestiile astea în plin centrul orasului." ,,ªi le-ati dărîmat ?" „Încă nu ! Mai încercăm să intervenim, dar nu cred că vom reusi..." Matilda făcea parte dintr-o comisie pentru arhitectură, se înscrisese în partid cu un an în urmă si i se dădeau tot felul de sarcini. ÃŽi plăceau, asi putea spune chiar că o înveseleau, ca si cînd ar fi fost vorba de o comedie. ÃŽmi povestea tot felul de lucruri de acest gen, în care eroii semănau cu acest Calcan. Nu stiu de ce era ea veselă, fiindcă eu mă indignam. Auzisem îndată după nationalizare că niste comisii de inventariere a bunurilor mosierilor de prin conace socotiseră de pildă cărtile acestora drept ceva dăunător, din moment ce le găsiseră într-un conac mosieresc, le aruncaseră în curte si seara tăranii făceau cu ele un foc pasnic, tăifăsuind la lumina lor fizică, în timp ce strămosii lor culturali le scriseseră pentru lumina lor spirituală. Desigur, imaginatia mea mergea departe, exagera. Cine stie ce editii de valoare pieriseră, poate chiar cărti foarte vechi, îmi spuneam, hîrtii, documente de pret... Poate că nu, dar era exclus să-ti imaginezi că atîtea generatii care trecuseră prin aceste conace să nu fi mostenit asemenea valori ? Locul lor era în bibliotecile publice, nu să le arunci pe foc. Auzisem de însusiri de covoare, mobilier, tablouri, dar si de arestări în legătură cu aceste însusiri... Matilda, „analfabetă", cum îi spusese Petrică, ai fi zis că se distra povestind. „S-a dat ordin să vopsim zidurile orasului, continuă ea, zidurile vechii cetăti. Nu i-au plăcut tovarăsului Calcan, a spus că sînt «urîte», să le vopsim în rosu. Cred că s-au si apucat de treaba asta, exclamă ea în hohote. Asa că păstrează-ti bine cărtile, si te sfătuiesc să nu vorbesti despre ele." Nu stia ce spune, n-avea să treacă mult si... dar mai bine să nu anticipez, fiindcă nu trăgeam atunci nici o concluzie din aceste semne, tocmai începusem să-l citesc pe Marx, pe Engels, pe Lenin si mai ales pe Stalin, a cărui figură mă fascina, citeam despre el alte cărti decît cele oficiale, decît scurta lui biografie, nesărată si plicticoasă, departe de adevărul vietii lui atît de spectaculoase si teribile, si desi nu mă distrau aceste semne ca pe Matilda, gîndeam că n-aveau nici o semnificatie neobisnuită. ÃŽntr-o revolutie se întîmplă multe, revolutia si le asuma, erau inevitabile, cînd pe scena istoriei apăreau masele... da, puteau călca în picioare cîteva cărti, se dărîma o cariatidă, ei si ? Aveam să le retipărim acele editii, ceva mai tîrziu, desigur, si construi alte cariatide, cînd tipi asa de proaspeti si idioti ca de-alde Calcan vor fi înlăturati... Putin pot totusi să anticipez. Nu numai Matilda rîdea si nu numai de Calcan, ci si de ministri, cum era celebrul Zăroni, asupra căruia circulau un număr incredibil de anecdote, reînnoite aproape zilnic : revolutia părea să aibă am caracter pasnic ; părea, dar curînd rîsul avea să le înghete multora pe buze... . Prin anii 53, adică la cinci ani după moartea lui Stalin, sau mai precis după ce Hrusciov îsi dădu acordul ca trupele sovietice să se retragă de pe teritoriul nostru (detaliile acestui fapt senzational cu importante, consecinte pentru noi nu se cunosc încă), Gheorghiu-Dej invită într-o zi la el un scriitor notoriu si stătu cu el de vorbă îndelung la o cafea, nu despre literatură, bineînteles, în care nu se amesteca direct, ci despre politică si anume despre politica sa, politica începutului, adică tocmai a acestor ani, 48-52, a primelor planuri economice după nationalizare. Scriitorul povesti întîmplarea, cu amănunte care nu puteau fi născocite, extraordinară istorie, depăsind cu mult talentul său care excela în pitorescul murdar, nu avea adică acces imaginativ spre astfel de sfere politice ametitoare ca s-o poată inventa, cu toate că pasiunea politică si însusirile de a o face le avea ; era membru în Comitetul Central al Partidului si de multi ani deputat în Marea Adunare Natională, dar nu mai mult, cu toate că aspira să conducă Ministerul Culturii. „Multi nu stiu, mă, cît de greu ne-a fost nouă să punem tara asta pe picioare după război, îsi începuse Gheorghiu-Dej destăinuirea. Poporul a simtit-o, a strîns cureaua, a înteles idealurile noastre, adică au înteles muncitorii, intelectualii cinstiti, tăranii mai putin, si burghezia doborîtă, cum era si firesc, n-a înteles deloc, mai exact se bucura de dificultătile noastre. Dar eu nu te-am invitat la mine să-ti spun lozinci. Burghezia a fost destul de cuminte si dacă am fi fost mai puternici si dacă Stalin ar fi murit mai curînd, o colaborare mai largă si mai îndelungată cu cadrele burgheze specializate ne-ar fi scutit de unele excese care n-au folosit nimănui. Asteptăm un moment favorabil ca să dăm drumul din închisori tuturor condamnatilor politici si să nu mai băgăm pe nimeni in ele pentru ideile lui. Putem s-o facem, dă-o dracului, nu vrem ca în constiinta generatiilor tinere ideea de socialism să fie asociată cu aceea de dictatură. Vom fi condamnati de istorie dacă nu urmăm si practic, nu numai prin lozinci, ideile generoase ale socialismului si comunismului. Acest lucru îl putem gîndi acuma în liniste si cu calm, fără isteria de atunci a Anei Pauker, care ne întreba în plină sedintă a Biroului politic cum se explică faptul că în conducerea partidului nostru n-am descoperit nici un dusman, nici un trădător. Bulgarii l-au descoperit si împuscat pe Traicio Kostov, ungurii pe Laszlo Rayk, cehii l-au spînzurat pe Rudolpf Slansky si odată cu el pe nenumărati altii. Ana Pauker si Vasile Luca vroiau să mă descopere pe mine si tovarăsi de-ai mei de închisoare si de luptă. Era primejdie mare. Să vezi, m-am hotărît atunci să mă duc la Stalin... M-am urcat în avion, am ajuns la Moscova si am fost cazat într-un hotel, fără protocol special si fără comunicate în presă. Acolo în hotel am stat nemiscat lîngă telefon trei zile. Mi s-a spus că tovarăsul Stalin mă va primi îndată ce o să aibă timpul necesar ca să mă primească, să am răbdare si să nu mă nelinistesc, fiindcă e foarte ocupat cu pregătirea plenarei CC. al P.C.U.S., care va avea loc curînd. Ce puteam să fac, mă ? Asta e soarta unei tări învinse în război, în ciuda prieteniei pe care popoarele o doresc între ele. O doresc, dar conducătorii puternici, cînd simt că esti la cheremul lor, au grijă să nu te scutească să simti tocmai acest lucru. N-aveam voie să părăsesc odaia, să ies si eu să mă plimb; un sef de stat poate fi expus surprizelor, am asteptat si, în sfîrsit, în a patra zi sînt anuntat să mă pregătesc, tovarăsul Stalin mă asteaptă. M-a primit singur în biroul lui din Kremlin si m-a întrebat cu un glas afectuos ca de frate mai mare : «Ce e, mă Gheorghe ?» Adică ce s-a întîmplat, de ce ai venit ? Asa ne spun ei nouă, pe numele cel mic, Gheorghe, Niculae, Vasile... «Tovarăse Stalin», i-am răspuns, si am început să-i spun tot pe sleau, fiindcă nu se putea face cu el diplomatie abilă, sînt sigur că agentii lui, dintre care unul e si acum adjunct la Interne si ne urmăreste pe toti si raportează tot. ÃŽi si raportase de conflictul dintre liderii partidului nostru pe de o parte, si grupul Anei Pauker, Vasile Luca si cei pe care se bizuiau în sînul CC. Dar n-am început cu acest conflict, dimpotrivă, l-am lăsat la urmă, ca pe un lucru nu prea important, desi era important... Am început cu chestiunea economică : tara n-are mijloace pentru o crestere economică, pentru subventionarea primului nostru plan cincinal. N-avem bani. Muncitorii o duc greu, strîng cureaua, tăranii stăpînesc piata alimentară, urcă preturile, în timp ce noi le vindem produse industriale ieftine, altfel am fi siliti să mărim salariile, să recurgem din ce în ce mai mult la fabrica de bani, fiindcă n-aveam nici unde să le mărim. Am si recurs si tăranii au si pus mîna pe ei; inflatia, curmată acum doi ani, a reapărut... Numai un împrumut extern ne-ar putea ajuta. Asta ar fi prima noastră rugăminte, fiindcă la capitalisti nu putem recurge... A doua chestiune, politică. Am luat noi puterea politică, am nationalizat industriile, uzinele si fabricile, am pus directori noi, am alungat ultimii ministri burghezi, l-am alungat pe rege, dar burghezia cu toate cadrele ei se uită la noi si ne pîndeste, rîde de noi, lansează anecdote... Fostii ei ministri, fostele cadre politice si militare, fostii demnitari intelectuali; fostii politisti sînt în picioare si îi asteaptă pe americani. Au din ce trăi, din ce-au acumulat, tablouri de mare valoare, lucruri fine, covoare, argintării, bijuterii. Nu-i nimic, zic ei, vindem noi acuma, dar o să facem altele, cînd o să revenim la putere. Americanii au bomba, rusii n-o au. La toamnă începe războiul, la toamnă, la primăvară, la vară, dracu să-i ia, agită chestia asta. ÃŽn marea Uniune Sovietică toti ăstia au pierit în războiul civil odată cu Denikin, cu Vranghel, cu Kolceak. La noi doar cîtiva legionari fanatici s-au refugiat prin munti, cîtiva ofiteri căutati pentru crime de război, dar n-au pe nimeni în spate, sînt în curs de lichidare, nu ăstia sînt problema, ci cei pasnici, care tot mai au influentă asupra micii burghezii ezitante, asupra unei părti din tărănime. Ce să facem ? Cum să procedăm, tovarăse Stalin ?... ªi a treia chestiune si ultima, problema devierii de dreapta, care a apărut în sînul conducerii partidului nostru. Aici Stalin s-a oprit din plimbarea lui domoală prin birou, si-a scos pipa din gură si m-a întrebat : Ce deviere ? ! Nu părea mirat, dar stiam că era mai mult decît mirat. ªtiam că la auzul cuvîntului deviere amintirea vechilor lui lupte contra deviationistilor din partid de dreapta sau de stînga si pe care îi zdrobise pe toti prin anii 26 si 30 îi împrospăta sufletul lui împietrit si că acela care cîstiga în fata lui, cu asemenea problemă, cîstiga totul. ªi i-am spus : Grupul Ana Pauker si Vasile Luca au deviat spre dreapta în chestiunea tărănească si în chestiunea finantării primului nostru plan cincinal. Ei sustin că nu e momentul să începem colectivizarea agriculturii si nici industrializarea. Teză buharinistă sadea. Stalin s-a oprit iar si a clătinat din cap, parcă s-ar fi întristat : da, da, da da. Ana Pauker, da, da, da... ªi a rămas mult timp pe gînduri. Pe urmă a ridicat o sprînceană, si-a pus pipa la loc si mi-a spus tot asa ca la început, ca unui frate : «Bine, Gheorghe, o să mă gîndesc la problemele voastre, întoarce-te la hotel si îti dau eu de veste cînd ne revedem...». M-am întors în odaia mea si am mai asteptat vreo trei zile. Mi-a trecut prin cap că s-ar putea foarte bine să nu-l mai văd niciodată pe Stalin si să nu mă întorc în tară decît ca să împărtăsesc si eu, după un proces răsunător, soarta lui Kostov, a lui Rayk si a lui Slanski. M-am gîndit eu chiar de la plecare, dar asta e politica, mă, trebuie să risti cînd interesele maselor o cer... Nu stiu ce a cîntărit la Stalin, în orice caz simpatia lui pentru moscovitii Ana Pauker si Vasile Luca se pare că n-a contat în fata devierii lor. ÃŽn asta a stat, mă, întelepciunea lui, stia să se orienteze rapid si să nu ezite să sesizeze ceea ce e nou într-o situatie dată. M-a primit iar. Am înteles că partida era clstigată. «Uite, Gheorghe, mi-a spus, ce-ti sugerez eu să faceti voi. ÃŽntîi : chestiunea cu tăranii care urcă preturile : fă o nouă reformă monetară si luati-le banii îndărăt. Schimbi banii la nivelul unui salariu putin peste mediu, restul e zero, sau ceva simbolic, 1 ia 100 000. ªi mai respiri, pînă te întăresti. Bani să vă dau n-am nici eu. Doi : în chestiunea cadrelor burgheze care rîd de voi si lansează anecdote reusite (si aici Stalin avu un gest, îsi netezi rîzînd mustata, ca si cînd le-ar fi auzit si el acele anecdote, despre care eu nu-i spusesem dacă sînt reusite sau nu si i-ar fi plăcut si lui), si mă luă de brat si mă duse în fata unei mese cu harta României în relief, executată special pentru această întîlnire. El luă în mînă un băt, îl puse pe undeva pe lîngă Cernavodă si apoi de-acolo făcu harsti cu el pînă pe lîngă Constanta. Pe-aici, zise, faci-un canal care să lege Dunărea de Marea Neagră, si îi trimiti acolo să-l sape pe toti ăstia care rîd de voi. Să lanseze de-acolo anecdote dacă or să mai aibă chef, si dai două lovituri deodată, fertilizezi Dobrogea, despre care mi s-a spus că suferă de lipsă de apă, si deschizi o cale spre mare si scapi si de acesti insi glumeti... O să-ti dau si unele excavatoare si echipament electric, să ridici ici colo uzine electrice, si o să-ti dau ceva cadre de-ale noastre care au mai făcut canale. Trei : în chestiunea devierii : cunosti pericolele unei devieri. Lenin a fost împotriva lor, îmi spuse Stalin cu modestie, ca si cînd el ar fi fost ceva mai indulgentă decît Lenin si nu făcuse bine că nu-i urmase învătătura : era în măsură să mă sfătuiască să nu fiu indulgent. Li-chidati, zise, printr-o discutie în Comitetul Central si apoi în adunări de partid lărgite acest grup de deviationisti." Esti multumit, Gheorghe ?» «Sînt multumit, tovarăse Stalin.» După cum stii, mai spusese Gheorghiu-Dej adresîndu-se scriitorului, partidul a actionat unit în toate aceste trei chestiuni si a învins. Numai canalul după cîtiva ani a trebuit să-l abandonăm : mergea greu, costa scump si ar fi durat cine stie cît si devenise si impopular... Dar cîndva tot va trebui făcut... cînd ne va costa, datorită dezvoltării noastre, de cinci sau chiar zece ori mai ieftin... -Asta e, mă ! Asa se face istoria. Voi, scriitorii, sînteti neinformati, de-aia cărtile voastre nu sînt bune, dar din păcate nici noi nu vă putem pune la dispozitie unele documente si materiale care v-ar inspira. Ce să facem ? Nu putem ! Istoria e încă prea crudă si lucrurile ar putea fi întelese gresit. Dar într-o zi se vor deschide multe arhive si nu cred că ziua asta o să fie chiar asa de îndepărtată..." Astfel se încheiase acea destăinuire al cărei continut mie mi s-a părut de îndată senzational. ÃŽn orice caz, acoperea cu o viziune de sus, în linii foarte mari desigur, evenimentele din acei ani. Detaliile, ei da, detaliile, adică punerea în practică a marilor decizii implacabile, astea le-am trăit noi, dar despre ele mai tîrziu... II Lucrurile mele se topiră deci repede în dulapurile Matildei. Ne asezarăm la masă. Sotia mea (căci ne căsătorisem cu trei zile înainte) continuă, în timp ce aceeasi fată de-acum doi ani ne servea, subiectul Calcan, despre viata lui de familie, despre meseria umilă pe care o avusese înainte... Aici o întrerupsei : „în politică n-are importantă situatia umilă de la care a pornit cineva, dimpotrivă, în revolutia proletară asta e un atu." Dar Matilda parcă nu auzi. Ea era prizoniera mediului ei concret, de-acolo, de la arhitectură, ideile generale cînd o ispiteau, starea ei de spirit devenea, ca la unii credinciosi, habotnică, în discutiile obisnuite, intratabilă ; acum însă pentru ea si pentru colegii ei era pur si simplu caraghios ca un fost plăcintar să ajungă primar al orasului. ,,ªtii unde tinea plăcintăria ? Chiar în spatele facultătii noastre, toti cumpăram de la el seminte prăjite si sărate de dovleac si mai ales dovleac turcesc la cuptor, n-ai mîncat" ? ,,Nu !" „Atunci nu stii ce bun era ! ªi pe Matilda o pufni iar rîsul, pesemne îi era greu să asocieze în mintea ei figura plăcintarului de-atunci cu aceea a primarului actual. „Numai în tările înapoiate este de necon-ceput ca un fost vînzător de ziare sau fost miner să ajungă presedinte al Statelor Unite, reluai eu. Acolo însă orice ocupatie e nobilă, dacă prin ea ajungi să cîstigi bani." ,,Păi da, zise Matilda, cred că plăcintarul cîstiga destul de bine, fiindcă toti studentii cumpărau de la el seminte si felii de dovleac. Fetele lui erau mai bine îmbrăcate decît mine si aveau, asa, un tupeu, un nas pe sus si un dispret chiar si pentru tatăl lor încît ai fi zis că îi reprosau că se născuseră într-o plăcintărie de dovleac... Nu ele serveau..." „Ei, tocmai, cred că un american le-ar fi gonit de-acasă..." „Nu zici, continuă Matilda fără să ia în seamă generalizările mele, că le tinea la liceu ? ! Muncea pentru ele ca un rob, să le facă cucoane, disperat că învătau prost..." „Chestie banală de nerozie paternă, mi-am continuat eu ideea, foarte frecventă în toate tările fără cultul muncii, unde boieria, adică aspiratia către boierie, constă tocmai în asta : să nu muncesti ! Ce deosebire ar fi- atunci între un muncitor si un boier, dacă un boier ar munci si el ? N-ar mai avea nici un haz ! Notiunea de reusită are alt sens la noi în Europa, unde avem o bogată traditie feudală, decît la americani... reusită la ei, a căror traditie e de cuceritori ai unui vast pămînt, înseamnă bani care sînt expresia unei activităti productive, si nu a unei spolieri, cum cred unii munca, eficienta, investitia... ÃŽn acest sens, plăcintarul, văzînd că fetele lui învătau prost, în loc să le trimită la muncă si să cîstige si banii să-i investească în altceva, să ajungă nu boier, ci bogat, si asta să nu însemne lux, trîndăveală si risipă, ci..." „Păi singur spui, mă întrerupse Matilda, că n-ar avea nici un haz dacă odată ajuns bogat ar continua să muncească..." ,,Nu asta spun, replicai deodată iritat, una e ce spune plăcintarul tău de dovleci si alta e ce-ti spun eu tie că ar trebui el să gîndească." „Cum o să gîndească el ce vrei tu !? rîse ea batjocoritor. Asta e gîndirea lui, si dacă el se simte bine asa, de ce să venim noi să-i impunem gîndirea noastră ?" Tresării. ÃŽnvătasem să surprind la ea clipa cînd o ispiteau ideile generale. Pericol, gîndii, atentie mare. Totusi izbucnii : „Îl bag în mă-sa pe acest Calcan cu dovlecii lui turcesti si cu fetele lui cu tot, spusei totusi. Unde mă vezi tu pe mine că vin să-i impun gîndirea mea ? Eu rationez, nu mă duc peste el să-l învăt ce trebuie să facă în viată. De altfel a ajuns primar, ce s-a ales de plăcintăria lui ?"' „O vreme a făcut ce-ai spus tu, adică si-a lărgit-o si a făcut si o cofetărie, dar cofetăria nu prea a mers, îi stăteau prăjiturile nevîndute pînă se rîncezeau, nu i le cumpăra nimeni, lumea vroia de la el dovleac copt, asta e ! făcu Matilda agresivă si triumfătoare. Asa că ideile tale americane n-au dat roade, i-au venit si lui,dar a dat faliment." Dădui si eu capul pe spate si izbucnii în hohote. Trăiam cu Matilda marea mea perioadă cînd aceste treceri aproape insesizabile de la un lucru de nimic la ceva grav mi se păreau nespus de vesele si cînd cedam, o lăsam să triumfe. Obiectiv vorbind, ideile mele n-o atingeau nici cît un fulg, dar acum nu-i ajungea numai atît, nu stiu ce dracu vroia. ÃŽn cei doi ani cît durase divortul, solutia mea fusese simplă : „Bine, Matilda, îi spuneam, ai dreptate (si îi dădeam efectiv dreptate în sinea mea chiar), acuma tu trebuie să pleci..." Ne vedeam la mine si totdeauna seara si totdeauna spre sfîrsitul întîlnirii si pe nesimtite cuvintele o împingeau spre mine si se ciocneau cu ale mele scotînd nu scîntei, ca acuma, ci adesea fulgere, la a căror lumină vie ideile mele erau nu o dată anihilate, topite, reduse la neant : nu mai stiam niciodată, atunci pe loc, ce să-i mai răspund, abandonam si ne despărteam. Rămas singur, începeam să-mi amintesc, dar atunci mai puternică era amintirea îmbrătisărilor noastre, simteam că nu merg, ci plutesc si uitam restul. „Hm ! gîndii, acum nu pot să-i mai zic să plece, gata, sîntem sot si sotie, ia s-o las să vedem ce vrea de fapt acum de la mine ?" "Bine, zic, ideile mele americane n-au dat roade, i-au venit si lui, ei si ? Dar mai întîi cofetăria era în acelasi local cu dovlecii ?" „Bineînteles !" zise Matilda parcă indignată. ,,Nu e asa de bineînteles. Vadul lui comercial, dacă ne putem pronunta astfel, era pentru dovleac copt, cum ai spus, cofetăria trebuia s-o facă în altă parte, în alt vad, într-un local sic, curat si atrăgător, cu cele două fete îmbrăcate în alb ca serveoze, fără tupeu însă, fără nas pe sus, zîmbitoare si sarmante, cu o firmă afară pe care să fi scris eventual : Cofetăria la cele două fete"... „De ce, zise Matilda (si observai cum vorbea cu palmele strînse), idealul lui era să le facă intelectuale, o aspiratie nobilă. Ce e gresit aici ? Află că le-a si făcut, sînt amîndouă profesoare de liceu, cum ai fost si tu..." „Asta nu înseamnă că sînt si intelectuale, continuai cu să rîd. O meserie ca oricare alta si care n-o să le facă niciodată bogate." „Nici pe tine n-o să te facă, asa că nu văd deosebirea, cu toate că esti profesor universitar. Tot o meserie ca oricare alta." Tot o meserie ca oricare alta ?! Tresării din nou si rămăsei tăcut. De la dovlecii turcesti ai lui Calcan Matilda ajunsese la mine. Asadar nu dădea doi bani pe idealul meu de a mă afirma ca filozof, cum nu dăduse nici pe activitatea poetică a lui Petrică. ÃŽntre mine si fetele lui Calcan nu era nici o deosebire. Dar eu stiam că pentru o femeie aspiratiile unui bărbat sînt literă moartă atît timp cît nu devin un fapt social cert. Petrică publicase el un volum de poezii, dar tot Petrică rămăsese, nu veniseră nici gloria, nici consideratia, schimbarea pe scara ierarhiei sociale. Totusi mă atinse un vag sentiment de tristete. Dorisem, adică implicasem dragostea mea pentru ea în aspiratiile mele intelectuale intime. Pretuirea celor pe care îi iubim e un sprijin, chiar dacă această pretuire nu măsoară exacta noastră valoare. Bineînteles că nu doream pretuirea unei proaste, care nu întelege nimic, în timp ce se laudă cu tine peste tot, în mod ridicol, cum se întâmplă cu unele sotii. Matilda însă nu era o proastă, avea gîndirea vie, chiar dacă incertă în manifestări, cu urcusuri si coborîsuri spectaculoase, de la prostie la intuitii si adîncimi care te uluiau. Mă adîncii în reflectie si hotărîi ca niciodată să nu-i dau Matildei să citească ceea ce aveam să scriu, sau să abordez vreodată în vreo discutie cu ea acest subiect. A fost o hotărîre cu grave consecinte, pe care însă nu le întrezăream în acele clipe. Matilda se uita la mine cu privirea intensă, fără să clipească. O evitai linistit. ÃŽmi trăiam dezamăgirea fără să-mi treacă prin minte s-o exprim, dar nici să-i port sotiei mele pică si în cele din urmă îmi revenii, îi zîmbii si o întrebai mirat : „Ei, ce e ?". Palma ei dreaptă rămăsese cu servetul în mînă, pe care îl strîngea. ÃŽsi aminti brusc de acest servet, îl aruncă, se ridică de la masă fără să-mi răspundă si dispăru în bucătărie. Cunosteam aceste îndîrjiri mute : nu-mi erau adresate. ÃŽn cei doi ani le pusesem pe seama exasperării la care ne supusese Petrică. Avocatul său, ales de domnul Nicolau, reusea să obtină termene, atît de îndepărtate încît nu mă miram cînd la întîlniri Matilda pur si simplu tăcea ore întregi fie nu vroia să stăm nici acasă la ea, nici la mine. Ne plimbam, eu încercam s-o consolez spunîndu-i că avem viata înainte, că iubirea noastră o trăiam de pe acum si că nu trebuia să ne sinchisim de Petrică, că el crede că această iubire o să se termine si ea se va întoarce atunci la el : mi-o spusese el însusi cînd într-o zi avusesem împreună o discutie. După acea excursie pe dealuri nu ne mai vorbeam ; el se mutase de la Matilda la cîteva luni după ce ea intentase divortul. Cînd auzisem că el declarase în fata instantei că n-are sotie de lăsat, îl abordasem si, foarte linistit, zîmbitor el îmi dezvăluise fără ocol strategia sa : cînd se va convinge că într-adevăr o iubesc pe Matilda (căci aceasta era teza lui, că eu n-o iubeam, că sînt un cinic care, cel putin la această vîrstă, nu stiam ce înseamnă să iubesti o femeie), atunci îsi va da acordul, si divortul se va pronunta imediat... ,,E ridicol, îi spuneam Matildei, îndîrjită si tăcută, n-o să mă apuc eu acuma să-i fac lui o demonstratie că te iubesc, ca el să-si dea acordul." „E dreptul lui", îmi spuse ea pe neasteptate si zadarnic încercai timp de cîteva săptămîni să aflu, adică să-mi explice ce vroia să spună cu asta. Tăcea, apoi se scula de pe banca din parc unde ne asezam si o lua înainte fără să-mi spună unde se duce ; mă lămuream curînd : spre mine, spre casa mea o lua. Intram, privirea ei se albea ca în acea primă seară cînd o găsisem plimbîndu-se pierdută prin fata portii mele, si scena de atunci se repeta, cu o violentă sporită... Dar iată că într-o zi aflarăm ceva care ne uimi : Petrică îsi găsise si el o altă femeie, îl văzui eu însumi cu ea plimbîndu-se pe bulevardul cel mare, mă oprii, el mă prezentă încîntat cu măsură, fiindcă femeia era într-adevăr frumoasă, si nu se sfia să-si arate printr-o gravitate supusă si orgolioasă dragostea ei pentru el, si în sfîrsit îl auzii că îmi spune : „Chestia aia se va aranja rapid". Nici pomeneală că s-ar fi convins că eu o iubeam pe Matilda, vrusese doar să se aranjeze el însusi. Matilda nu se bucură cînd îi povestii, fireste, nici nu se înfurie, avu doar un surîs înghetat si sarcastic : „ªtiam, zise ea, că asta astepta". Dar nu zise că bine că găsise ceea ce căuta, ca si cînd n-ar fi avut nici acum încredere în el, după ce îsi bătuse joc de noi atîta vreme. Nu se destindea. Probabil că asta va veni treptat, gîndisem (si gîndeam si acum), după ce eu mă voi muta la ea si vom începe să trăim, zilnic, împreună, această încordare nestiută poate nici de ea însăsi va ceda si încetul cu încetul va reveni la Matilda din acea clipă cînd mă îndrăgostisem eu de ea : cînd fusesem prima oară invitat de ea si întîrziase si apăruse la usa apartamentului... venea agale, trecătoarea pe care crezusem că n-o s-o mai văd niciodată... ca si cînd ar fi venit de la un mare bairam unde se simtise minunat... se întorcea acasă plină de generozitate pentru toti si pentru orice, dispusă să ierte pe oricine, coplesită ea însăsi de clipa de fericire intensă care îi atinsese sufletul. Se uitase la mine cu această bogătie de expresie pe chipul ei a cărui frumusete mă orbea si-mi spusese : „Dumneata trebuie să fii domnul Petrini ! Buna ziua !" Da, eu eram domnul Petrini si ea era acum sotia mea... Nu încă, eu o vroiam pe trecătoarea... Mă sculai de la masă, scosei din rafturi Baudelaire si mă înfundai într-un fotoliu din imensul hol. Matilda se întoarse cu fata care tinea în brate o tavă cu prăjituri si cafele, si mă invita, spunînd că sînt plăcinte cu prune, specialitatea ei, fragede si pufoase. Privirea Matildei se înseninase, chipul i se spălase de îndîrjirea anterioară. Pusei volumul pe măsută si într-adevăr, gustînd din plăcintă, o si înfulecai, atît era de bună. Fata se întoarse cu o nouă tavă cu două cupe de cristal si cu o sticlă de sampanie. Matilda îi spuse să-si ia si ea un pahar, dar fata refuză : „Asta dă la mine ameteală, nu-mi trebe !" „Da vinarsul nu te ameteste ?" zise Matilda. „Nu, doamnă !"' „Atunci adu-ti un pahar de vinars !" Destupai sticla. Ana, căci asa o chema pe fată, ne ură să fim fericiti, ridicarăm cupele si băurăm. Ana îsi bău vinarsul dintr-o înghititură si se retrase, în timp ce Matilda îi spunea să lase acum totul asa cum e, să plece si ea în oras, si mîine dimineată să se întoarcă să spele vasele; îmi amintii că după masă îmi plăcea să fumez, mă cautai în buzunar, îi oferii si Matildei, aprinsei si mă lasai ametit în fotoliu. „La ce te gîndeai adineauri ? zise Matilda cu o veselie care îi sticlea în priviri. Poti să-mi spui si mie ?" „Mă gîndeam la tine si mi-am adus aminte de o poezie din Baudelaire !" ªi îi arătai volumul. „No, no, no ! zise ea, nu adineaurea asta, adineaurea dinainte !" ªtiam la care adineaure se gîndea, dar ridicai dintr-un umăr mirat : „Cînd ?", zisei."Cînd ai rămas asa, pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este !" ªi rîse în cascade si nu mai insistă, dar parcă aceste cascade spuneau : ªtiu la ce te gîndeai, luai o hotărîre, dar n-o să-ti meargă cu hotărîri de unul singur, aici nu mai merge cu astfel de replieri în noi însine, o să aflu eu, n-ai nici o grijă, adică nu-ti face iluzii zadarnice, o să fim fericiti sau nefericiti împreună, întelegi, împreună, domnul meu... „Mai toarnă-mi, te rog..." Sugestia acestui împreună făcu să crească în mine dorinta ca un val înverzit si învinetit de sarea mileniilor, nu-i mai turnai, mă pomenii la picioarele ei sărutîndu-i genunchii cu patimă... „Ce hotărîre, care hotărîre", murmuram, iar ea, cu mîinile în părul meu, mă mîngîia si îmi soptea, pierdută, numele, ca o chemare de demult, o melancolie, o spaimă fericită, un fior terifiant... "Să nu-mi ascunzi nimic, iubitul meu, îmi spunea, să nu fugi de mine, să nu-mi eviti privirea, să nu mă întrebi ei, ce e ? ca si cînd n-ai sti ce e, ca si cînd mi-ai fi străin, departe de mine, scrutîndu-mă cu ochi nemilosi... Căci eu voi fi pierdută dacă nu mă iubesti, dacă nu-mi dăruiesti tot ce ai mai bun, dacă mă vei sili să nu-ti mai pot dărui tot ce am mai curat, mai pur, din sufletul meu..." Era întîia oară cînd îmi făcea o astfel de declaratie. Spuneam da, da, da, printre soaptele, printre suspinele ei, care nu încetau, mă copleseau. ªi, ce era mai bizar, îmi alungau dorinta în care se vărsa toată iubirea mea si începeam să gîndesc că ar trebui să tacă, să-si dea seama că dezgolirea sufletelor poate deveni dureroasă, contopirea lor ne poate face să tipăm si firul vietii să se desfacă vertiginos de pe ghem ca în acel cosmar al unui copil care în cîteva clipe a devenit mosneag cu barbă. Dar ea nu tăcea, mîngîierile ei nu se opreau. Că eu stiu ? Că eu am înteles ? Că de-atunci, o, de-atunci cînd ne aflam în bibliotecă si eu o priveam cu dusmănie si-a dat seama că e pierdută, că o iubeam cum n-o iubise nimeni pînă atunci si că... Da, da, da, răspundeam din ce în ce mai furios si că atunci, o, da, atunci, dacă am fi fost singuri, relua ea. I-auzi, gîndii uluit, ce-i trecea, prin cap în acele clipe, si nu-i mai ascultai soaptele, trăsei exasperat de ce-avea pe ea si o violai acolo în fotoliu, căci se împotrivea ca o leoaică, realmente, si fu un viol nesfîrsit însurubat si crîncen care o domoli în cele din urmă, soaptele aprinse încetară, închise ochii si doar un murmur fără cuvinte, ca un cîntec de fetită abandonată în pădure, înspăimîntată, dar inocentă, i se mai auzea parcă direct din adîncul fiintei... Apoi întelesei, adică mi se confirmă ceea ce ca nu intuise că i se poate întîmpla : pentru întîia oară de cînd o cunosteam avea parcă fortele sufletesti istovite. ÃŽmi spuse că îi era somn, o luai în brate, o dusei în dormitor, o dezbrăcai, mă dezbrăcai eu însumi si adormi în bratele mele. ÃŽi ridicai apoi capul, i-l pusei pe pernă si revenii în hol. Nu uitasem de dorinta mea de a reciti acea poezie din Baudelaire. Alături de trupul ei care ardea, o recitii de cîteva ori... în privirea ei, cer livid din care se naste uraganul, la doaceur qui fascine, et le plaisir qui iue. Un éclair... puis la nuit ! - Fugitive beauté Dont le regard m'a fait soudainement renaître, Ne te verrai-je plus que dans l'éternité ? Aïlleur bien loin d'ici l trop tard ! jamais peut-être ! Car j'ignore où tu jais tu ne sais où je vais, O toi que j'eusse aimée, o toi qui le savais ! Dar nu, n-aveam, s-o văd doar în eternitate, trecătoarea mea era aici, nu cine stie unde, nu departe, nu prea tîrziu, nu niciodată ! Căci dacă chiar împreună nu stiam unde mergem, nu regretul sfîsietor (dacă ai fi trecut pentru totdeauna pe lîngă mine si nu te-asi fi putut iubi, o tu, care stiai) îmi chinuie acum sufletul, ci marea bucurie curge prin el, triumfătoare si linistită. III A doua zi ne-am sculat mai devreme, să mergem la manifestatie. Pe atunci 7 Noiembrie se sărbătorea cu aceeasi amploare ca 23 August. Vrusesem să nu mă duc, dar Matilda mă sfătui să nu fac o asemenea imprudentă. ,,Nu văd ce imprudentă ar fi", i-am răspuns. „Cum, s-a mirat ea, nu stii ?" „Nu !" „Te notează." „ªi ce dacă mă notează? Dar mai întîi cine mă notează ?" „Cum cine ? N-aveti acolo o organizatie de partid ? Sau nici asta nu stii ? „Ba avem, dar nu-l văd eu pe caloriferistul facultătii (fiindcă el e secretarul celulei de partid) că o să îndrăznească să noteze pe cineva." „Ai să vezi că o să îndrăznească !".„Bun, si ce e cu asta ?" Matilda se gîndi, apoi îmi spuse : „Nu e bine !". Subliniase zadarnic cuvintele. Nu era bine în ce sens ? Ce mi se putea face ? „Profesori în vîrstă, unii dintre ei somităti în medicină, în filologie, în matematici să fie notati că nu se vor duce ? !" mă mirai eu. „Se vor duce, zise Matilda, si dacă nu te vei duce, vei fi singurul absent si nu e bine", repetă ea aceste cuvinte care nu-mi sugerau deloc ce n-ar putea fi bine, dar care ascundeau în ele o amenintare cu atît mai nelinistitoare, cu cît nu preciza nimic : în primul rînd nu era bine asa în general, si cine nu va tine seama de acest general va avea necazuri asa în particular. „Ce fel de necazuri, spusei eu Matildei, asi putea avea ?"' „Asta ai să vezi tu singur mai tîrziu, dar nu prea tîrziu, în timp ce toti ceilalti vor fi la adăpost de ele si nimeni nu-ti va lua apărarea", răspunse ea. N-avea dreptate. Nu exista la noi în universitate o astfel de atmosferă de amenintări care să stirbească în vreun fel libertatea cuiva. Era adevărat că nu putini aderaseră, în frunte cu rectorul, dar rectorul, un biolog vestit, fusese totdeauna un om de stînga, ca si Parhon, la Bucuresti, marele endocrinolog, fără să ajungă însă demnitar ca acela, se spunea că ar fi refuzat. Totusi, din curiozitate, hotărîi să mă duc, mai ales că nu mă dusesem niciodată, mă uitasem odată la manifestanti de pe trotuar si starea mea de spirit fusese contradictorie, întîi, în primele minute strigătele lor, trăiască Stalin, trăiască tovarăsa Ana etetera, nu-mi plăcuseră deloc, nu pentru că aveam ceva contra lui Stalin si a altora, ci pentru că nu întelegeam cui erau adresate aceste strigăte. Nu erau de fată nici Stalin, nici Ana Pauker, nici Vasile Luca, nici Gheorghiu-Dej. Atunci ce rost aveau ? ªi acele pancarte ? Dacă toti acesti lideri ar fi fost în opozitie, sensul ar fi fost clar : îi aclamau să audă masele si să-i ajute să ia puterea, cum se întîmplase îndată după război. Dar ei aveau acum puterea ! Ce mai era de obtinut ? ªi apoi masele erau chiar ele care aclamau, cine să le mai audă dacă toti erau în stradă, încolonati ? Să se audă tot ei, pe ei însisi ? ! Da, se putea, asa cum se întîmplă să cîntăm în singurătate, exprimînd o stare de spirit de preaplin sufletesc, de suferintă, de aspiratie spre ceva, de dor... Desigur ! Mă uitam la chipurile lor, să descifrez ce fel de sentimente îi stăpîneau. ÃŽntîi că nu strigau toti, dar acestia erau mai putini, apoi erau unii care strigau prea tare, însă cu expresii impersonale, mecanice, asemeni difuzoarelor : lăsau să se audă ceea ce strigă prin ele, amplificau vocea celui invizibil, dar ele erau simple pîlnii metalice de rezonantă, apoi erau unii stupizi, care după ce strigau arătau o figură tîmpă de veselie, al cărei mobil numai ci îl stiau, rîdeau, făceau o pauză, apoi iar aclamau... Am început însă treptat să văd si alte chipuri, figuri mai umile, ale căror trăsături se transfigurau exprimînd o credintă adevărată, o convingere, o mîndrie, proaspată, spontană... Da, parcă spuneau, am venit la putere noi cei cărora trecutul nu ne-a adus decît suferintă si mizerie... jos cu acest trecut, jos cu mizeria, cu umilintele si cu cei care ni le aduceau distilînd din ele numai pentru ei si-ai lor mierea si luxul în care trăiau. Am început să urmăresc doar aceste figuri, prins de soc, căci chiar numai vederea maselor, fără a face parte din rândurile lor, începe, dacă te uiti mai mult la ele, să miste ceva adînc în tine, să-ti nască o emotie fără nume, o solidaritate nestiută pînă atunci de tine cu ceilalti, o adeziune fundamentală la miscarea, trezirea la constiinta de sine a tuturor oamenilor. ªi începusem să simt chiar atunci, pe loc, că aceste chipuri simple care semănau cu al tatălui meu si mai ales cu al mamei mele însemnau totul, ei erau ceea ce avea pămîntul mai stabil, ei nu dispăruseră niciodată, în timp ce regi si oligarhii pieriseră, ei aveau ciolanele tari, mîini puternice si eterna sperantă în inimi ; le-o citeam acum în priviri, strălucind pe chipuri deloc atinse de fanatism abstract, cum erau ale celor care strigau prea tare, sau de stupiditate, cum erau ale celor care aveau expresii complice, prefăcute, vrînd să spună, nu se stie cui, că strigă ei, dar nu cred o iotă din toate astea si ca dovadă (nu se stie cui vroiau ei să aducă dovezi) rînjeau ambiguu, căci nici să rîdă din plin, total, nu îndrăzneau. Ici, colo se vedeau tăcuti, gravi, atenti, oamenii de ordine : ei nu strigau si nu aclamau, sarcina lor era ca totul să decurgă bine, totul să fie în regulă, manifestantii să fie disciplinati, să tină bine pancartele, manifestatia să-si atingă scopul, coloanele să ajungă în fata tribunelor, să fluture mîinile, batistele, unii să-si arate chiar copiii mici, pe care, drept orice steag, îi purtau pe grumaji si care fluturau si ei din minutele lor. „Important e că oamenii simpli au lepădat de pe umeri umilinta, restul, am gîndit, adică realizarea unei lumi fără această umilintă rusinoasă care a alungat din multe cămine fericirea simplă la care are dreptul orice om pe pă-mînt, urmează să se înfăptuiască : depinde de ei să nu accepte o altă formă de suferintă si umilire." ªi m-am îndepărtat cu acel sentiment de solidaritate viu trezit în constiinta mea si care avea să tresară des, uneori cu entuziasm, alteori ca o cutremurare în adîncurile fiintei mele, o imensă durere, în anii care aveau să vină. De uitat însă nu l-am uitat nici acum chiar, în celula mea în care scriu această pagină încercînd să alung moartea care mă asteaptă... ÃŽmi spuneam atunci că stiu ce este o manifestatie de mase, nu simteam nevoia să mă încolonez si eu. Totusi, am hotărît, odată tot trebuie să fiu si eu printre ei, nu pentru că n-ar fi fost bine să nu mă duc, cum îmi spusese Matilda (în acest sens nu-mi păsa si nici nu credeam în amenintări), ci pentru că una e să privesti miscarea stînd pe loc si alta poate fi să faci parte chiar din miscare. Cu gîndul deci la caracterul relativ al ideilor pe care ne-o putem face despre ceva, urmînd pozitia în care ne aflăm, o luai spre locul de întîlnire unde ni se spusese să ne adunăm noi, cei din învătămînt. Nu vedeam miscarea din jur coloane de manifestanti care si începuseră să se deplaseze, cînd mă pomenii strigat : „Dom'profesor, dom'profesor, unde mergeti ?" Nu eram profesor, ci doar asistent, dar asa ni se spunea la toti la facultate de către personalul administrativ. Mai tîrziu si chelnerii în restaurante, cînd aveau clienti al căror grad în învătămînt nu-1 cunosteau, dar bănuiau că aveau de-a face cu intelectuali, spuneau tot asa. Pînă si Matilda se lăuda cu mine rudelor ei în acelasi fel : Victor e profesor universitar ! Era caloriferistul facultătii, secretarul celulei de partid, care mă strigase : ,,Poftiti, dom'profesor", zise el arătîndu-mi rîndurile, care deocamdată erau în asteptare, si unde recunoscui într-adevăr, asa cum îmi spusese Matilda, aproape pe toti universitarii nostri, amestecati cu personalul administrativ. Nu era asa că dacă nu veneam asi fi fost singurul care ar fi lipsit. „Petrini, ridică mîna un coleg care tinea capătul unei pancarte, haide, dragă, nu vezi că nu putem porni din pricina ta ?" Regătenii spun despre noi, ardelenii, că n-avem humor. N-avem humorul lor, îl avem pe-al nostru, care, e adevărat, e o combinatie între humorul pur, dacă există asa ceva, si lipsa de humor sau humorul involuntar care dă nastere unui humor specific, cînd se rîde atît de persoana care vorbeste cît si de ceea ce spune această persoană. Regăteanul nu poate fi prins în acest sens, în flagrant delict, să rîzi adică si de el. Persoana considerată la noi de un humor irezistibil are tresăriri cînd îsi dă seama că ea însăsi e subiect de comedie, dar nu stie cum se petrece fenomenul, se irită si devine caustică, această causticitate sporind însă, si nu diminuînd hohotele celorlalti. De aceea, în mod curios humoristul nostru, adică acest tip de humorist, căci se disting si altele, spre deosebire de un bucurestean, e plin de ranchiună, foarte obraznic, desucheat si plin de sine, mai ales dacă a băut un pahar ; în acele clipe întreaga lui persoană cere palme si picioare în..., care adesea i se si dau, palme si picioare pe care el e departe de a le primi ca pe un omagiu, în timp ce bucuresteanul arată o figură blazată si te trimite cu un dispret suveran la origine, fără să-ti poarte pică. Nu sînt absolut sigur de aceste caracterizări, dar astfel îmi părea colegul meu care tinea un capăt al pancartei si care mă chemase lîngă el. Apărînd în trăsături îngrosate, fusese totusi primul pe care îl cunoscusem mai bine si mai îndeaproape, fiindcă îmi plăcea de el, semăna cu bietul Pulos, fără inocenta acestuia, mă distra, mergeam adesea cu el la o berărie. Dacă si-ar fi scos pantalonii si si-ar fi pus cioareci, ar fi semănat cu un tăran. Chiar si era, ajunsese asistent la universitate nu stiu prin ce mister, fiindcă un student bun stia mai multă carte decît el. Cu toate acestea, nimeni nu-l luase la ochi, iar studentii îl simpatizau, nu numai pentru humorul lui tărănesc, ci si pentru că auziseră că era băiat de viată, la un pahar de pildă, pe lîngă alte năzdrăvănii, cînta cu cutitul în dinti, un truc de pe-acolo de la el din sat. Nu-mi aminteam să-l fi auzit luînd parte la vreo discutie despre literatură, care totusi era obiectul pe care îl preda studentilor. Insist asupra lui fiindcă în acea zi avea să-si dezvăluie o latură nebănuită, care avea să-l pună într-o situatie neasteptată si foarte turbure. Nu spun tragică, deoarece tragicul, în acei ani, îsi pierduse încetul cu încetul sensul obisnuit si căpătase un altul... Se va vedea mai încolo, voi încerca adică să sugerez acest nou înteles sau această nouă atitudine a noastră fată de tragic. Revolutia e si o purificare morală si cel lovit de ea... dar mai bine să arăt asta treptat... Era de-ajuns numai să-l vezi pe Cubles (căci asa îl chema) si să simti aproape fără să vrei că în general gravele probleme... hm ! nu sînt atît de grave si că existenta putea fi abordată si sub alt unghi. Care ? Ce fel de unghi ? Ti-l sugera întîi înfătisarea sa. Părul abundent, negru, îi crestea aproape de lîngă sprîncene, privirea vicleană, dar limpede, nu lipsită de o anume fermitate (care repede, prompt, putea deveni insolentă), era tot ce avea frumos acest chip rotund, ai fi zis buhăit, cu pometi rosii, cu o mustată groasă care masca o gură hilară, gata să se întindă în rînjet (căci de rîs cu gura mare nu rîdea aproape niciodată)... Vorbirea îi era mieroasă, exclamatia si accentul puternic dialectal, si în loc de virgulă frazele sale erau punctate de un ie, care era cînd persiflator, cînd trădînd un cinism care reducea totul la universul său si te făcea, în conversatia cu el, ori să-i întorci spatele definitiv, ori să renunti, pentru o clipă, la universul tău, spre a te distra, dacă nu te costa prea scump această distractie, căci nu stiai sigur dacă, cine stie din ce pricină si cu toate că te arătai prietenos cu el, nu va deveni muscător si nu-ti va insinua o măgărie sau chiar ti-o va formula direct, cu o brutalitate desăntată de golan sătesc. Acceptai însă să plătesti, distractia era mare. Ceea ce avem în noi murdar si abject, te pomeneai că se trezeste si îsi cere drepturile si îti spuneai că decît să risti ca acest gust pentru ceea ce e urît si josnic să se manifeste în tine însuti fără să vrei si cînd te asteptai mai putin, mai bine să iei parte la un spectacol produs de un altul, plătesti pretul, contempli scîrbit, după ce ai rîs, josnicia umană si te simti eliberat pentru multă vreme ca după o spovedanie. „No, Petrini, continuă el, pune mîna si tine pancarta, de 23 August ai lipsit... Vremea boierilor s-a dus, nu face pe boierul... Filozoful trebuie să-si verifice sistemul cu practica, praxismul'', adăugă el rînjind si încercă să-mi vîre în mîini bătul. „Nu, zic, ti s-a încredintat, du-ti sarcina la bun sfîrsit. Dacă ai să cazi în nas de atîta efort, preiau eu..." „Mergem pe urmă la o bere ?" îmi sopti. „Mergem ! Dar să nu mai inviti, ca data trecută, cine stie ce tipesă... îti dau cu halba în cap si te las cu ea să-i cazi în genunchi extaziat." Era căsătorit si avea si copii, si era un bun tată de familie, asta nu-l împiedica, fireste, să aibă tot felul de aventuri desucheate... Data trecută crezusem că o să rup cu el. ÃŽl găsisem la masă cu o fată a cărei înfătisare (era drăgută !) îti spunea una, iar vocabularul alta. Era o legătură, după cîte mi-am dat seama, îi făcea reprosuri ea lui si el le înghitea tăcut, învins, încercînd zadarnic să plaseze din cînd în cînd cîte-un cuvînt. Individa trona... ,,Nu ti-e rusine asa un pic ? ! îi spunea. Nu ti-e rusine asa un pic ?... Da' nu ti-e rusine ? Nu ti-e rusine ? Ce ? Eu sînt minoră ? O să vedeti voi !... Că eu o să mă întorc cu toate acele... Mi se fîlfîie... Cum îti permiti ? Da' ce-am ajuns eu ?... Sînt liberă si fac ce vreau ! ªi maică-mea va deschide singură discutia asta ! (deci juca tare, o avea pe maică-sa drept scut !) Pleacă ! ªi-o să vezi ce-o să iasă ! Futu-te'n cur ! Lasule !... De-aici înainte musc în carne vie !... în carne vie !... Să stai în banca ta ! Să nu mă dădăcesti pe mine ! Sînt liberă si fac ce vreau ! Inclusiv ! Hai sictir !..." Mi-am întins picioarele pe sub masă să-mi fac loc să-mi rîdă si pantofii si am izbucnit într-un hohot mare. Nu rîdeam atît de ea, cît de figura redusă la tăcere, obidită, a lui Cubles. ÃŽsi găsise nasul. Era vocabularul lui, dar fără humor (individei nu-i ardea de glumă !), si îl ataca cu o violentă soptită si feroce. El se uită la mine cu privirea ochilor lui negri, care erau tot ceea ce avea mai frumos chipul lui grotesc si îmi spuse : ,,Ie ! Rîzi, ai ?... Ai venit la masa mea să rîzi ! Rîzi ca un ratat ! ÃŽn curînd or să te dea afară de la universitate si or să te trimită învătător la curatul calului, să tii blidul sălăjanului. Te rog să pleci, nu merită să stai la masă cu o domnisoară ca ea !...'" Credeam că glumeste, dar el îsi iesise cu adevărat din pepeni. Mai întîi că nu era masa lui, ne dădusem întîlnire, si acum se grozăvea ca un măgar, să-l admire, dacă se mai putea, tipesa de care se pare că era îndrăgostit. Mă uitai la ea, avea o expresie complet străină si cînd tăcea parcă era ceva de capul ei, nu era chiar atît de hîdă cum mi se păruse auzind-o vorbind. Avea o anume demnitate în care fusese jignită. „Ce te uiti ? continuase el. Cere-i scuze ! Ie ! Scuze, dacă nu, cară-te !" ,,Ascultă, mă paiată, i-am soptit, eu cu tine n-o să mai vorbesc. Numai a universitar nu arăti si de fapt nici nu esti, nici de învătător nu esti bun ! Tăranii au bun-simt, nici tăran nu esti, dar satul are si el mahalaua lui, trăiască mahalaua, golănia... întoarce-te în mahalaua de unde ai venit, găinarule..." ªi m-am ridicat si am plecat. ÃŽmi părea rău, asi fi vrut să mai stau, nu trebuia să rîd, spectacolul pe care îl dădea tipesa era rar, merita să mă stăpînesc si să iau parte la el pînă la capăt... Ne împăcarăm însă chiar a doua zi, cînd ne întîlnisem pe culoare ridicase bratele în sus de entuziasm si exclamase cu regret sincer : ,,Petrini, scuză-mă, dar umblu ca un nebun după fata aia s-o regulez, si ea, auzi (si aici Cubles se luă cu mîinile de cap si scoase un fel de muget de furie), cică să divortez de nevastă-mea si să mă însor cu ea !..." ªi o înjură de dumnezei si se drăcui pe sine de tîmpit ce era... Bineînteles că îl iertai. Coloanele se puseră în miscare. Ne miscarăm si noi, dar după o sută de pasi ne oprirăm. Trecură, venind de pe o stradă laterală, alte coloane, care aveau prioritate : erau textilisti, cei de la uzina de tractoare reconstruită în locul celei de montat avioane si unde lucra acum tatăl meu, după o scurtă perioadă de readaptare, cei care construiau vagoane si cisterne, cei de la utilajul petrolier... ,,Pînă la urmă, zic, ce-ai făcut cu tipesa aia ?" „N-am făcut nimic, zise, rîzînd de el însusi furios, să vedem după masă." ÃŽn sfîrsit, drumul se eliberă si urmarăm în pas mai viu pe cei din fată, de unde se auzeau strigîndu-se lozinci... „Petrini, zise Cubles la un moment dat, de ce i-or fi pus pe unguri înaintea noastră ?" Dădui din umeri. ÃŽi văzusem si eu, venind, pe universitarii unguri, cu pancarte pe care se putea citi în ungureste, desigur, numele universitătii lor si lozinci, Eljen ă Roman Muncas Part... Eljen nu stiu ce. Asa era, fuseseră plasati înaintea noastră... „Ce importantă are, zic, nu e cazul să-ti manifesti sovinismul pentru atîta lucru !u „Eu sovin ?" protestă el. „Întreaga ta înfătisare e a unui sovin. Dar nu numai înfătisarea, mai am un argument, continuai eu văzînd că se enerva. Cînd te duci la un chiosc să-ti cumperi tigări si vînzătoarea e unguroaică vorbesti cu ea ungureste." „O singură dată s-a întîmplat, fiindcă unguroaica era drăgută." „Da' de unde, în chestia asta eu am o părere formată. Există un anume tip de intelectual ardelean care stie ungureste. De ce ? Ei, de ce ! Asa ! Nu strică ! Cine stie ?" Mă asteptam să se holbeze la mine si să-mi spună ceva plastic, tărănesc, dar observai că nu mă asculta. Se uita înainte foarte concentrat, parcă la pîndă. „Petrini, îmi spuse, tine tu, te rog, pancarta asta. Mă întorc imediat." ªi dispăru, o luă înainte. Se întoarse curînd si îmi spuse foarte agitat : „Da, asa este, ăstia strigă lozinci contra noastră." „Cum contra..." dar nu avui timp să mă mir, deodată Cubles răcni : „Trăiască Ardealul întors la patria mumă". Apoi iar răcni de cîteva ori repetînd... ÃŽn clipele acelea Cubles nu mi se mai păru ca are înfătisarea lui obisnuită, a unui juisor cinic si egoist, incapabil de a gîndi si la altă cauză decît a propriei sale persoane. ªi mă pomenii gîndind : ,,Da, foarte bine, de ce să nu trăiască Ardealul nostru întors la patria mumă ? Era firesc, destul suferiseră românii ardeleni, populatie de două ori mai mare decît minoritatea maghiară, atîtea secole, sub jugul feudalilor maghiari. Aici era leagănul românismului, aici înfloriseră statul dac si dacii, strămosii nostri, care puseseră de-atîtea ori în pericol imperiul roman. Din ei, din daci si romani, ne trăgeam, si faptul că în anul 1000 năvăliseră pe-aici ungurii nu putea schimba cu nimic acest destin istoric. Nu stiu de ce îmi veneau în minte toate acestea, poate pentru că agitatia lui Cubles mi se transmisese ? Poate pentru că după război, după ce recucerisem acea parte smulsă din Ardeal prin dictatul lui Hitler de la Viena, o parte din minoritătile noastre, în loc să trăiască pasnic în tara care era si a lor, trecuseră la actiuni care mi se păreau cel putin bizare ? De pildă năvăliseră în număr mare în partid... Nu puteai să zici nimic, intrarea în partid era ceva pozitiv, revolutionar, dar urmarea fusese că ne trezisem cu un număr mult prea mare dintre ei in posturile-cheie ale orasului, în industrie, în comert, în administratie si chiar în politie. Chelnerul care te servea la restaurant catadixea cu greu să deschidă gura pe româneste (limbă pe care o cunostea perfect), să-ti ia comanda si să te servească civilizat. Serile, adesea, aveau loc bătăi. Se crease nelinistitoarea senzatie că ocupaseră orasul. Un lider din guvern, comunist din ilegalitate, veni atunci de la Bucuresti si tinu aici un discurs dur, în care declară că înainte de a fi comunist ei era român, declaratie care fu considerată eretică, i se puse în sarcină si fu curătat aproape îndată ce se întoarse în capitală. Se luară totusi unele măsuri, dar sovinismul unor elemente minoritare nu fu combătut decît mult mai tîrziu, după zece ani, si anume într-un moment politic foarte prielnic, îndată după turburările contrarevolutionare din Ungaria ; abia atunci se restabili în orasul nostru o convietuire normală si pasnică între noi si minoritatea maghiară din oras, cele două universităti se uniră, în mod firesc limba română reveni în institutii, comert si administratie. ÃŽn acel an însă nu era asa si mă pomenii si eu strigînd împreună cu colegul meu Cubles : Trăiască Ardealul, pamînt românesc ! Glorie vesnică martirilor nostri, Horia, Closca si Crisan... Din fată ni se răspundea : Eljen, nu stiu ce... Cubles îmi traducea : Trăiască Ungaria., trăiască Buda-Pesta... trăiască marele popor maghiar vremelnic despărtit... ªi foarte rar si anemic : Eljen ă Roman Muncas Part, trăiască Partidul Comunist Român. După noi începură să strige indignati si ceilalti universitari. Nimeni nu observă că între timp tovarăsul Pascu, caloriferistul nostru, dispăruse... Deodată auzii un răcnet. Apăruti parcă din senin doi indivizi intraseră printre rîndurile noastre si puseră mîna pe Cubles, îl apucaseră de brate, unul din dreapta si altul din stînga, si îl trăgeau să-l scoată afară. Cubles răcnea si se zbătea. ,,Ce e asta, striga, ce-aveti cu mine, nu merg nicăieri, domnilor"', îsi întoarse el capul înapoi către colegii lui care, ca si mine, priveau stupefiati aparitia acestor intrusi, cu înfătisări de brute, cu raglane pe ei, tăcuti si parcă plictisiti de spaima cu care striga Cubles. ÃŽi soptiră ceva. Cubles urlă : ,,...da' de ce, nu merg nicăieri, nu nu merg... Trăim în România, nu în Ungaria..." Pe acest ultim răcnet Cubles fu aproape tîrît dintre rînduri, desi se zbătea cu energie... pasii totusi îl duceau spre trotuar... acolo îl văzui că se propti cu picioarele în bordură, se opinti din răsputeri să scape, se svîrcoli, chiar fu gata să-si elibereze bratele... începu însă să vomite si unul din indivizi îi primi jetul care tîsnise din Cubles drept pe piept, un jet de salată verde, amestecat cu ouă nedigerate încă si clăbuci vineti de fiere... îi dădură drumul, credeam că chiar o să-i dea drumul si în clipa aceea Cubles ar fi putut fugi, dar i se făcuse rău, se îndoise de spinare si continua să vomite. Individul murdărit se stergea repede pe piept cu o batistă pe care o si aruncă scîrbit, dar impasibil si cu o miscare rapidă scoase un pistol de sub raglan si i-l înfipse lui Cubles în coastă. „Tovarăsi, strigă atunci caloriferistul care reapăruse ca si cînd n-ar fi dispărut, nu opriti coloanele, înaintati..." ÃŽnaintarăm si nu-l mai văzurăm pe colegul nostru. Eu purtam mai departe un capăt al pancartei pe care Cubles nu-l mai reluase si ne urmarăm drumul în tăcere. Tăcere se făcuse si în fată, nu se mai auzi nici un fel de eljen, si astfel ajunserăm în centru si trecurăm prin fata tribunelor. Surîzători, radiosi, liderii orasului si invitatii fluturau din mîini în timp ce în spatele lor fîlfîiau atinse de curenti de aer drapele rosii amestecate cu tricolorul. De pretutindeni se auzeau urale. De la noi, si nici de la universitarii unguri, nu se auzi nimic, dar eram putini, si lipsa noastră de entuziasm trecu, desigur, neobservată. Ne împrăstiarăm îndată ce trecurăm de tribune, în afară de cei care purtau steaguri si pancarte cu lozinci, pe care trebuiră să le ducă înapoi la universitate. Stăruia în mine o nedumerire : de ce se speriase asa de tare si mai ales asa de prompt Cubles ? Dacă m-ar fi luat pe mine si nu pe el, asi fi mers dînd din umeri : cu ce eram vinovat ? Nu noi începuserăm. ªi într-adevăr, vorba lui Cubles, trăiam în România, si nu sub ocupatie maghiară, nu cumva n-avem dreptul să ne manifestăm sentimentele fată de martirii si eroii nostri, cînd cei care îi martirizaseră de-a lungul secolelor ne provocau ? Nu întelegeam groaza animalică a colegului meu. IV Probabil, gîndeam pe drum, că au vrut pur si simplu să-l scoată pe Cubles din rînduri, să nu mai facă agitatie, i-or fi dat drumul mai încolo, desi pistoalele pe care i le înfipseseră în coaste nu promiteau nimic bun... Da, dar cum ar fi putut altfel să-l convingă ? Pînă la urmă îmi rămase în minte doar momentul cînd colegul meu începuse să vomite si îl împroscase pe politist pe piept si pe cravată... Păstram rîsul în mine să-i povestesc si Matildei, să rîdem împreună... eram foarte vesel... Adică abia asteptam s-o văd si să ne îmbrătisăm, ca totdeauna în cei doi ani cînd ne revedeam...Acasă scosei cheile, dar îmi veni un gînd si sunai... De ce să nu fie tot asa ? Aveam să-i aud pasii pe trepte, usa deschisă, eu ceremonios : „Vă rog aici stă doamna Matilda ?", „Da, domnule, eu sînt, ce doriti ?" Apoi deodată strigăte soptite : Matilda, Victor... Ne îmbrătisam foarte tare, eu „cu sete", ea pierdută... Victor, iubitul meu, Matilda, fetita mea... si ne desprindeam cu greu, eu iesind s-o astept la un loc stiut numai de noi, „cei trei copaci" pe o strădută ceva mai încolo, al cărei nume fistichiu nu-l puteam memora, strada Fîntîna lui Chereches, sau Bereches, primele litere al acestui Nemeches fiind adînc ruginite pe tăblita indicatoare. Pînă la divort nu trebuia să fiu văzut că am intrat în casa ei si am stat mai mult de trei minute. Petrică putea folosi acest lucru s-o mînjească cu noroi în fata instantei. Sunai a doua oară, fiindcă Matilda întîrzia. ÃŽi auzii apoi pasii. Deschise usa si cînd mă văzu... „Vă rog, zisei, modest, cu un glas de străin, aici stă..." Dar ea nici măcar nu tresări si nimic nu mai recunoscui în privirea ei din ceea ce stiam că exista nu mai departe decît cu cîteva zile în urmă : neclintirea surprizei, strania bucurie a revederii (căci era stranie, îmi sugera sentimentul nelinistitor că o vedeam pentru întîia oară). Acum expresia si privirea ei nu mai arătau nimic, desi erau aceleasi. Din acest nimic îi tîsniră scîntei reci din ochi si o voce netă : ,,Ai cheile, de ce mă faci să cobor de pomană ?" ªi îmi întoarse spatele, nu grăbită (si acest lucru mă surprinse, graba, treabă complicată, de gospodărie să zicem, de la care o smulsesem dinăuntru putînd să justifice această răsturnare), nu, urca agale si o altă ciudătenie, după ce deschise usa si intră în hol o închise la loc, desi stia că eu voi veni din urmă, ba chiar o închise bine cu încetineală insistentă, nu cumva să nu se închidă perfect, ca si cînd ar fi uitat că eu trebuia, s-o deschid din nou... Da, avui această impresie si din felul cum urcase, cu acele miscări greu de descris pe care le are un om care este, se stie, si se simte singur... Era îmbrăcată de oras, probabil că abia sosise si ea de la manifestatie... ...Nu intrai. ÃŽnchisei usa si o luai agale spre poartă. Acest „agale" mă surprinsei că era reflexul unei dorinte si anume să mă fac auzit de sus, să se deschidă o fereastră si să fiu oprit, dar nu oricum, ci... Nu se deschise însă nici o fereastră si gîndii : da, iată, astfel de ferestre nu se deschid, să nu mai astepti niciodată deschiderea nici unei ferestre... Iesii în stradă. Asadar, de ce am făcut-o să coboare de pomană! Bucuria cu care o asteptam era prin urmare... Cum adică de pomană ?! A te gîndi la cea pe care o iubesti si a dori să-ti exprimi bucuria într-un fel stiut, era ceva zadarnic, adică participarea ei era ceva de pomană ? Ce se întîmplase ? Amnezie ? ªi încă una asa de clară, fără fisuri ?... Atunci acele întîlniri ale noastre în fata usii deschise fuseseră false, jucate, premeditate?! Bratele ei care mă strîngeau făceau doar un exercitiu de gimnastică? Chiar asa, un timp atît de îndelungat ? ªi încă mai vroiam să-i povestesc, să rîdem împreună... O să rîzi singură de-aici înainte, gîndii, simtind că încep să mă înfurii. Cum poti să uiti ceea ce pînă mai ieri însemna iubirea, dragostea însăsi, expresia ei turburătoare care îti atinge si îti vrăjeste sufletul ? Ce mai rămîne atunci ?... Simtii că o luasem razna. Cine stie ce-o fi cu ea, ceea ce e real e rational, trebuie să existe o explicatie. O fi fost obosită după manifestatie ? Ei si ? Oboseala, stare pasageră, fără adîncime, nu poate alunga ceea ce constituie însăsi ratiunea pentru care doi insi stau împreună, trecutul minunat care îi leagă si căruia nu poti să-i dai cu piciorul decît dacă acest trecut, împreună cu prezentul nu se mai proiectează în viitor, adică nu-l mai vezi, acest viitor, lîngă cel cu care ai un trecut, ci cu totul altfel, singur, cu altă lume, alte sperante, altcineva. Altcineva ? Dar era absurd, abia ne căsătorisem. Hotărît că o luasem razna... O fi pătit ceva în timpul manifestatiei ? Da, asta se poate, si scena pe care eu vroiam s-o reînviu la usă putea fi nepotrivită. Bine, dar altfel asi fi reactionat eu în acest caz : „Victor, iubitul meu, sînt necăjită, am pătit ceva, hai vino sus să-ti povestesc." Nu, nici vorbă, chipul ei nu exprima deloc un necaz. Atunci ce ? Era clar, numai ea putea să-mi explice. Dar avui în aceeasi clipă o senzatie bizară, pe care n-o avusesem decît cînd eram mic, sub sapte ani, o nedumerire. Mă jucam în stradă cu alti copii, de-a caii ; cu o sfoară în gură trebuia să nechezi, să alergi si să topăi, în timp ce călăretul din urmă tinea frîul si din cînd în cînd te atingea cu o nuia dacă nu făceai toate astea cu ardoare. După un timp rolurile se schimbau, dar după cît timp ? M-am pomenit apucat de mînă si smucit : era mama, furioasă (ea cea atît de stăpînită), care îmi porunci „acasă" cu o voce aspră, necunoscută. Mă împotrivii. Atunci ea smulse nuiaua din mîna celuilalt, îl croi întîi pe acela o dată (gest de violentă care mă uimi) si mă croi apoi si pe mine peste picioare dar nu o dată, ci de trei-patru ori la rînd. Am plîns cîteva ore asteptînd o explicatie care nu mi s-a dat. Ce-a avut cu mine ? De ce m-a luat de la joacă ? Ea care totdeauna mă lăsa să fac ce vreau si care nu mă bătuse niciodată... Abia după multi ani mi-a spus: ...„pentru că erai un prost, nu vedeai că ăla făcea mereu pe călăretul si tu mereu pe calul, si te croia pe cap si trăgea de sfoară asa de tare că îti iesise sînge la gură. Trebuia să-l pui si pe el să fie cal si să-i tragi si tu cu nuiaua peste capul lui de rău si de prost ca si tat-său..." „ªi de ce nu mi-ai spus atunci ?" „Asa, ca să întelegi si singur." Fără a forta prea mult această amintire, îmi dădui seama ca si atunci că asteptam de la Matilda o explicatie. Fusesem lovit de ea, dar de ce ? Trebuia să înteleg singur. Ei bine, zisei, ce era rău în faptul că dorisem să-mi deschidă ea si să retrăim... ÃŽmi prelungii, turburat, plimbarea. ÃŽmi amintii de felul neasteptat cum mă părăsise Nineta Romulus fără vreo explicatie plauzibilă: vrusese s-o luăm pe o anumită stradă si eu spusesem nu. Mi-era indiferent pe unde ne-am fi plimbat, dar mi se păruse că avea anumite „interese" pe strada aceea urîtă si nepietruită. Ce fel de interese ? Nu-mi dădeam seama, dar am avut sentimentul obscur că sînt dus pe-acolo, că nu vroia din pur hazard să ne plimbăm prin hîrtoape si hămăituri de cîini, si am spus nu. Atunci ea, absentă, gînditoare, fără să mă mai vadă, a rupt-o cu mine sugerîndu-mi vinovătia printr-o replică de tinut minte : „singur ti-ai dat foc la valiză". ªi a plecat si de-atunci n-am mai văzut-o. Nici Căprioara nu mă scutise de enigme, de ce de pildă îl preferase, fără măcar să mă anunte, pe eminentul desfăcător de dovleci umani, care, după spusele si comportarea lui pe care n-aveam de ce să nu le cred, nu-i promisese nimic si ea chiar după ruptura cu acela si reîntoarcerea la mine întîrziase nepermis de mult să-si întrerupă sarcina, enigmă pe care o luase cu ea în mormînt - dacă avea un mormînt, fiindcă nu s-a aflat niciodată ce-a făcut cu trupul ei ginecologul... De cînd o iubeam pe Matilda, niciodată nu-mi dăduse vreo enigmă de dezlegat, în afară de viata ei cu Petrică. De ce, de pildă, divortul durase atît de mult ? A fost o lungă enigmă, care m-a însotit multă vreme si s-a dezlegat greu. Matilda n-a stiut de ea. De cîte ori veneam la o întîlnire, o dată mai tare, alteori mai potolită, nesiguranta îmi turbura bucuria de a iubi, punîndu-mă, fără vreun indiciu din afară, în gardă : si dacă ea, gîndeam, cu aceeasi aură vitală pe frumosul ei chip, fără măcar să-si ascundă dragostea pentru mine (si asta mi se părea absolut insuportabil), îmi va spune : „...dragul meu, m-am gîndit bine, nu mă pot despărti de Petrică..." După care să urmeze, peste inima mea care bătea să-mi spargă pieptul (în realitate îmi bătea atunci, cînd gîndeam, înainte s-o văd), explicatiile pe care nu le-asi fi auzit si nu le-asi fi înteles si nici nu m-ar mai fi interesat. De aceea veneam adesea la întîlniri pregătit dinainte să aud obsedanta declaratie, sumbru, înghetat, mortificat si treceau multe minute pînă să-mi vin în fire. Ea se învătase cu înfătisările acestea ale mele, nu le lua în seamă (nu tot astfel arătasem si în acea zi în bibliotecă, în ziua cînd venisem prima oară la ea în casă?) si sub puterea vrajei pe care prezenta ei mi-o inspira presentimentul meu se retrăgea în adîncuri pentru ca la despărtire să nu mai găsesc în mine nici un fel de îndoieli. ÃŽn seara aceea, în ziua următoare. A treia zi însă, cu cîteva ore înainte de a o revedea, sufletul meu se golea insesizabil, sau mai bine zis bucuria mea se precipita, si din această precipitare reapărea îndoiala, chiar spaima de a nu auzi astăzi un lucru care de fapt existase tot timpul, si anume declaratia ei de neputintă ca un dat care nu putea fi învins, de a-l părăsi pe Petrică. Prin repetire însă această nesigurantă acută s-a mai tocit, nefiind alimentată de Matilda cu nimic, nici măcar cu o ispită de a-mi pune la încercare puterea sentimentelor (nu are cruzimea si inferioritatea de a chinui) si pînă la urmă am descoperit un adevăr simplu, care a alungat orice fel de enigmă si anume că împăcarea cu sotul ei nu mai era posibilă obiectiv : Petrică stia că trăim împreună si chiar dacă ar fi vrut amîndoi să nu se despartă, aveau între ei această realitate peste care nu se putea trece : dragostea dintre mine si Matilda. Nu-l vedeam eu pe Petrică amator de astfel de compromis, chiar dacă ea ar fi vărsat apoi peste el o mare de iubire. Rămînea faptul cert că el întîrzia divortul si o făcea cu abilitate si îndîrjire, iar Matilda îmi dădu într-o zi explicatia, făcîndu-mă parcă să mă îndrăgostesc de ea a doua oară, atît de imensă fu usurarea pe care o simtii. Cert, nici el nu mai vroia să se împace cu ea, dar vroia să-i demonstreze ei că de fapt nu mă iubea si mie asijderea, că n-o iubesc, cu alte cuvinte astepta să ne despărtim. Pe loc, am izbucnit atunci într-un rîs mare. Asa era. ªi i-am spus : ,,Dacă i-am fi ghicit mai demult acest gînd, ne-am fi prefăcut că ne despărtim, că totul adică s-a terminat între noi si n-ar fi trebuit să asteptăm atîta, pînă s-a îndrăgostit si de el alta." Dar ea a clătinat din cap : „Nu, ar fi fost în stare să se întoarcă acasă !" „Ar fi fost ?!" „Da, ar fi fost ! Nu stiu pentru cît timp si cu ce scop, dar nu e sigur că s-ar fi grăbit să mă lase liberă." Aceste amintiri sporiră în mintea mea enigma comportării ei de azi, adică întelegeam si mai putin întîmplarea, dar în acelasi timp îi micsorară si importanta pe care i-o dădusem. Simteam, instinctiv, că sufletul ei mare trecuse printr-o mică eclipsă. ÃŽmi spusei că trebuie să mă prefac că n-am băgat de seamă nimic si fireste, să nu mai sun niciodată la usă sau să mai încerc să reînviu amintiri similare. Această hotărîre putea fi excesivă, dar nu mai aveam nici un chef să fiu pus în situatia de a suferi ca un adolescent care ridică la proportii cosmice un gest ; vine sau nu vine acest gest al iubitei ? Vine, e perfect, nu vine, n-are decît, n-are rost să pui sub semnul întrebării, e chiar ridicol, o mare iubire de care esti legat prin rădăcini care se pierd în adîncul fiintei tale. Ar fi ca si cînd un copac ar suferi din pricina unei adieri care îi miscă, ici-colo, ramurile... Numai că la întoarcere nu găsii un copac fie el chiar si nelinistit de ceva, sau un soare care trecea printr-o eclipsă. Nu găsii pe nimeni. Matilda nu era acasă. O căutai prin toate odăile, la bucătărie, deschisei în mod absurd si usa de la cămară, unde nu putea fi, deoarece pe masina de gătit nu fierbea nimic. Ana nu era nici ea în odaia ei. Mă plimbai cîtva timp prin vastul apartament care deodată mi se păru străin si pustiu si imaginile mele cu copacul si eclipsa mi se părură ridicole. ÃŽmi veniră în minte destăinuirile lui Petrică. Erau deci adevărate. Formidabil, chiar atît de curînd, mă întrebai, chiar de îndată ce începuserăm să trăim sub acelasi... hm ! acoperămînt, bineînteles, între aceleasi ziduri ? Chiar a doua zi ? Credeam că o să mă astepte cu masa pusă ! Iată-mă deci în aceeasi situatie ca predecesorul ! Ce sfaturi îi dădusem eu atunci lui Petrică ? A-ha ! Sfaturi stim să dăm si în orice caz ,gîndim în sinea noastră că nu ne aflăm noi în situatia care ni se povesteste, că am sti noi ! e-he ! i-am arăta ce înseamnă să... Unde s-o fi dus? mă întrebai oprindu-mă din plimbat si uitîndu-mă la ceas. ÃŽn mod curios simteam în mine o veselie. Dădui din umeri. Primul soc, pricinuit de primirea la usă, îl anula pe cel de-al doilea, care ar fi trebuit să fie mai puternic. ..ÃŽn orice caz, Petrică, mă adresai eu aceluia, n-o să se astearnă peste sufletul meu o neagră mîhnire. ªi n-o să-mi părăsesc eu Lucrările ca să analizez cu o neliniste universală mobilurile comportării Matildei. Spre deosebire de tine, o să lucrez." ªi în clipa aceea simtii o mare poftă de cărtile si de caietele mele. Mă smulsei din loc, intrai în bucătărie, căutai pîine, brînza, unt, îmi făcui un sandvis, băui un pahar cu apă si mă retrasei în birou. ÃŽncă de ieri îl populasem cu autorii mei, pe care îi împrăstiasem peste tot, pe canapea, pe birou si chiar pe jos pe covor, fiindcă în ciuda dorintei mele de a citi sistematic, se întîmpla uneori să fiu prins de cîte-o carte cu atîta putere încît o sorbeam acolo unde mă aflam, fără să mă desbrac, fără să mănînc si fără să schimb locul. Asta la mine acasă. Aici, aranjîndu-mi ieri cărtile, pusesem o grămadă cu copertile în sus, acolo unde mă întrerupsesem, spunîndu-mi că foarte rapid trebuie să-mi pun ordine în lecturi, un gînd asociat în mintea mea cu un sentiment de stabilitate si de durată, mă căsătorisem, aveam sotia mea, postul meu la universitate, o situatie materială bună, trebuia să întrerup lecturile care mă pasionau si să intru în lecturile grele (grele pentru că erau obligatorii) si să înving ispita pe care o simteam, citind unii autori, de a-i expedia. ÃŽmi dădeam seama foarte clar, de pildă, că apologia lui Socrate, a lui Xenofon, bătea apa în piuă în comparatie cu aceea a lui Platon. dar trebuia s-o recitesc totusi odată cu foarte mare atentie : si încă Xenofon era Xenofon, mare figură, general atenian care luptă contra alor săi fără să bea cucuta, avu timp să scrie despre Socrate, despre greci, un roman istoric si chiar încercări despre tehnică, dar ocolisem totdeauna pe cei mici, fără să mai pomenesc că de la cei vechi sărisem la cei moderni, evitînd reluarea scolasticilor, care mă plictisiseră în facultate si din pricina asta îi uitasem, acel vid care se produce adesea în cunostintele noastre si care ne supără, rod al unor lecturi silite... Vroiam însă să-mi iau doctoratul si simteam că trebuie să si trudesc, nu numai să mă mărginesc la ceea ce mă pasionează. N-apucai însă să mă desbrac, că sună telefonul. Iesii în hol si ridicai receptorul. "Alo, Victor, auzii în pîlnie vocea uimită a Matildei, ce faci tu, dragă, acolo ? Nu trebuia să mergem azi la Tasia ? Unde ai plecat ? Te-am asteptat aproape o oră..." „Care Tasia'', răspunsei eu mohorît. "Cum care Tasia, nu stii cine e Tasia ? rîse ea foarte veselă, pe un fond de voci care strigau ceva, rîdeau în timp ce Matilda le spunea fără să îndepărteze receptorul : Nu stie cine e Tasia... Apoi iar strigăte si exclamatii. Dragă, mi se adresă, Tasia e cumnata mea, ai cunoscut-o într-o zi, he, mai demult, e adevărat, cînd mi-a adus ea un cozonac mare si am mers într-o excursie. Ti-amintesti excursia ?!" ,,Da, stiu, răspunsei, spasiba Tasid, ocin spasiba..." „Păi vezi? Ti-ai adus aminte." „Da, dar cînd a fost vorba să mergem noi azi la ea?" „Nu ti-am spus că sărbătorim căsătoria noastră la ea ?! Dragă, oi fi tu filozof, dar uituc n-ai dreptul să fii decît hăt, încolo, pe la bătrînete, cînd o să-ti pui vată în urechi !" Rămăsei stupefiat. Dimpotrivă, îmi spusese că aranjăm noi asta mai tîrziu, după ce strîngem ceva bani. „Nu, zisei, nu mi-ai spus niciodată că o să sărbătorim..." Dar ea mă întrerupse : ,,Ba ti-am spus, lasă, te-ai supărat ca văcarul, nu stiu ce ti-a venit..." Am vrut să-i răspund că supărarea văcarului e pe sat, bine, iată-mă văcar, dar unde e satul ? Vroia să spună că ea e mai multi ? Simtea în ea o colectivitate întreagă, iar eu eram unul singur ? Dar am tăcut, contemplînd linistit în mine însumi această stupiditate. „Lasă supărarea, reluă ea între poruncă si tandrete, uite, Tasia nici n-a pus masa, te asteptăm. Eu am plecat singură, fiindcă am crezut că n-o să mai vii, te-o fi invitat vreun coleg..." Asadar pot s-o fac în viitor, gîndii, să plec fără să-i spun si ea să considere acest lucru nefiresc drept ceva cu totul obisnuit. Dar asta mai înseamnă că si ea putea să facă acelasi lucru, după cum îl si făcuse, cu o vagă scuză că nu stia unde plecasem eu. Hm ! Ar fi trebuit să stie ! „Nu, zic, am treabă, nu pot să viu..." „Dar tu n-ai mîncat nimic, îmi sopti ea atunci, de astă dată cu o voce care mă făcu să tresar (cine nu-si aminteste soapta iubitei ?). Nu stăm mult, mîncăm ceva, bem un pahar si ne întoarcem." Ultimul cuvînt mă decise. O, da, ne întoarcem, noi doi, si vom fi iarăsi împreună, cîte promisiuni într-o inflexiune de voce. „Bine, zisei, dă-mi adresa." V Din primele clipe însă fui primit cu răceală, iar Matilda, desi veselă, nu-mi aruncă privirea pe care o asteptam. Ce privire asteptam ? Una singură, în care ametim o clipă, apoi putem să ne ignorăm o vreme, ca să nu stingherim pe nimeni cu sentimentele noastre egoiste. Cum e această privire ? E o mărturisire te iubesc, nu mai lungă si nici mai insistentă decît ar trebui ca să se rostească aceste cuvinte. Nu vroiam mai mult, desi am văzut soti care îsi mărturiseau unul altuia cît de mult se iubesc chiar ocolindu-si privirile, fără să mai spun că atunci cînd li se întîlneau ai fi crezut că o lumină, ca să zic asa, sepia cădea asupra lor si îi învăluia ; o soaptă, un mic gest, o tăcere a unuia din ei drept răspuns, totul era atît de intim si în acelasi timp detasat, încît, privindu-i, nu te puteai stăpîni să nu te întrebi : care e de fapt starea normală a oamenilor, a noastră, sau a ăstora ? si să ai o clipă bănuiala că a lor este, si să te simti micsorat. Imaginatia îti sbura cu invidie spre patul lor, ce făceau ăstia cînd erau singuri, ce puteau face, ce dulce contopire, ce îmbrătisare totală, ce sărutări duioase, fierbinti si abandonate... Nu chiar o astfel de imagine gîndeam eu că o să oferim noi în lume, cu si Matilda, expresia unei astfel de iubiri care să ne arunce în anonimat. Fiindcă la drept vorbind astfel de perechi sfîrseau prin a fi usor evitate : partenerii erau vag plicticosi. Intuiam doar că Matilda, fără a dori să placă si altora, avea o prea puternică personalitate ca să se plieze unui singur sentiment, să nu-si exprime din plin această personalitate si nu din vreun orgoliu, ci, potrivit unei expresii care reprezenta pentru ea aproape un concept filozofic, asa era ea, si se lăsa din plin în voia tuturor impulsurilor care o stăpîneau. Da, intuiam fără vreo experientă de societate, mai mult din povestirile ei vesele din lumea arhitectilor si activistilor de partid, că nu va arăta cu mine ca o femeie coplesită de iubire, desi cînd ne iubeam era chiar mai mult, asi fi zis pînă la disparitia constiintei de sine, ca si cînd ar fi coborît în alt tărîm, dar nu credeam că nu-mi va arunca măcar o privire de recunoastere, o sclipire măcar, o clipire, adică iată, el e sotul meu pe car îl iubesc si mă iubeste si apoi să continue ritualul gesturilor si cuvintelor care se fac si se spun cînd sîntem cu altii. ªocul fu mai puternic decît cele două anterioare si nu-mi ajută cu nimic gîndul că stiam că mă iubeste, că mă iubeste foarte tare, că doi ani a fost fericită cu mine si că vom mai fi, de astă dată pe termen nedefinit, pentru totdeauna, pînă la bătrînete si moarte. Oglinda în care mă uitam se turbura. Mă uitai la ea de cîteva ori, insistent. Da, era tot ca Matilda, dar arăta ca si cînd ar fi fost văduvă, nu prin decesul sotului, ci prin decesul iubirii ei pentru el. ÃŽl avea, acel sot, uite-l colo, stătea tăcut si posomorît, dar între, ei demult nu mai era nimic, trăiau împreună fiindcă se luaseră si fiindcă aveau interese comune, dintr-o căsnicie nu prea lungă, dar nici prea proaspătă : copii, doi sau trei, casă, si apoi zădărnicia unui divort, fericirea nu există, iei pe altul sau pe alta si tot acolo ajungi... Chiar asta si zicea, răspunzînd în discutie cuiva care nu întelegea de ce nu se desparte nu stiu cine, că aia nu e viată pe care o duc ei împreună ; discutie pe care căzusem si care se reluase după ce eu, fără să dau mîna cu nimeni, nu din nepolitete, ci fiindcă nimeni nu se deranjase să se ridice de pe scaun cînd intrasem - vorbesc de bărbati -, mă asezasem pe un scaun departe de Matilda, prea departe, o altă nepolitete de-a lor, si începusem să mănînc fără poftă din icrele de crap pe care Tasia mi le pusese înainte... Matilda îsi spusese replica ei cu un neasemuit orgoliu, ca o pătită ajunsă cu bărbatul ei pe drojdie si cu care trăia cu stoicism si fără sperantă, o trufie care o făcea să se creadă pe deasupra tuturor. Privirea ei îi strălucea parcă în fulgere verzi, chipul îi era aprins si fumusetea ei din acele clipe semăna cu a unei preotese de sectă. Ai fi zis că întreaga ei fiintă exprima o fericire netrăită, neînfrîntă, dar nerealizabilă. "Matilda, n-ai dreptate, strigă Tasia, din picioare, punînd pe masă farfurii noi, cît trăieste, omul e dator să nu înghită ce nu trebuie. E rea, hai, înghiti, nu stie să facă o mîncare, nu e nimic, o să învete de nevoie, e proastă, ei si ce, prostii nu trebuie să trăiască si ei ? frumoasă, hm ! parcă el e urît, dar să te mai si însele, să nu te iubească, să-ti întoarcă dosul, ce dracu, Doamne iartă-mă, te mai tine lîngă ea ?" „Îti spun eu !", strigă Matilda (si în clipa aceea închisei pleoapele : n-o recunoscui pe femeia aceasta care avea în strigătul ei ceva atît de victorios încît avui o secundă, ca un scurtcircuit, un fior de spaimă : îmi părea odioasă, totul ca la lumina unui fulger, apoi chipul iubit reveni la înfătisarea stiută), dar Tasia n-o luă în seamă, admirabilă femeie, se apropie de mine si îmi sopti : „Ce e, nu sînt de treabă icrele astea ?'' ÃŽi zîmbii : „Ba nu, sînt bune". „Bea un pahar de tuică !... Ia hai noroc", spuse ea dîndu-si seama că trebuia să se ciocnească si în cinstea mea si ciocni cu mine, eu cu vecinii, indivizi sbanghii, solizi, fălcosi, dar bonomi, nu ciocnii însă cu unul roscat, care îmi aruncă o privire rapidă si dispretuitoare si tot atît de rapid îl evitai si eu, mă întinsei peste masă si doar ridicai mîna cu paharul spre cineva mai binevoitor care mă observa demult... Băurăm ! Matilda stătea în capul mesei, ea nu bău. Observai că pumnii ei, pe jumătate ascunsi de dunga mesei, erau înclestati. „Orice-ai zice, Matilda, într-o situatie ca asta îti iei boarfele si te duci, zise Tasia fără respect pentru ceea ce ar fi putut spune cumnată-sa. ÃŽti iei boarfele, ca să nu mai ai discutie într-o zi cînd aia nu e acasă, si paidiom !" „Asa crezi tu ? zise Matilda. ªi dacă eu îti spun că o iubeste fiindcă nu-l face să sufere ?" „Cum să nu-l facă ? Atunci de ce se plînge în dreapta si stîngă ? Vine la mine, uite-aici si începe... Tanti, uite ce-a mai făcut Nusia..." ,,Spune si el asa ca să nu zicem noi că e un bleg"', răspunse Matilda triumfătoare înainte de a fi triumfat, fiindcă nici Tasia nici ceilalti n-o urmăreau, înfulecau sarmale, pe care o fată, nu întelesei cine era, o rudă sau o servitoare, mi le aduse si mie. ,,Băiatu-ăsta îl cunosc eu mai bine decît voi toti, reluă Matilda, de-aia tine la ea, fiindcă n-o iubeste." ,,Parcă spusesi că o iubeste", zise atunci roscatul. „Tocmai de-aia, zise Matilda mutînd tacîmurile dintr-o parte în alta, vizibil într-o dificultate care o îndîrji, dacă ar iubi-o, ar suferi pentru tot ce-i face, or el nu sufere si o iubeste tocmai de-aia, fiindcă n-o iubeste...". Roscatul făcu hă, hă, cu sarmalele în gură, în timp ce Matilda, descumpănită, dar numai pentru o clipă, se aplecă înainte si reluă : ,....Da, Petea, cum de nu întelegi ? !'' De ce o fi strigînd asa, mă întrebai, ca si cînd ar fi fost vorba de viată sau de moarte, cînd ceilalti mîncau linistiti si bine dispusi, nu le păsa de acel băiat si de nevasta lui, în orice caz nu era o chestie care le stătea pe cap. „Numai cineva pe care îl iubim ne poate face să suferim, continuă Matilda, Tamara e pentru Artimon o străină. Totusi tine la ea, dar dacă ar iubi-o cu adevărat, s-ar chinui, ori asta e datorită ei, nu l-a făcut s-o iubească, putea să-l facă, ori ea nu l-a făcut, ar fi fost nenorocire, cum e Artimon de sensibil... ªi atunci el are asa un sentiment de... chiar o iubeste pentru imensa cantitate de suferintă de care ea l-a apărat... E o fată cinstită..." „Cum l-a apărat, cum e cinstită, mugi parcă roscatul agresiv, f... mama ei dacă în locul lui Artimon nu i-asi frînge gîtul..." Matilda vrusese să spună că acel Artimon îi purta numitei Tamara o recunostintă vecină cu iubirea fiindcă ea înselîndu-l cu altii îl împiedicase astfel s-o iubească, fusese deci loială, lipsită de perfidie. Dar roscatul nu întelesese sau nu vru să înteleagă un astfel de lucru care, se vedea cît colo, apărea în ochii lui drept o bazaconie. Or, tocmai lui i se adresase Matilda, ca si cînd numai el ar fi putut să... ÃŽn clipa aceea sbîrnîi soneria. ...Gata. zise Tasia, tăceti, ei sînt..." ªi se ridică si se duse jos să deschidă. Eram si eu curios să-l cunosc pe cel care iubea fiindcă nu iubea, precum si pe cea care îi inspira un astfel de sentiment răsucit. Căutai privirea Matildei, să-i confirm prin propria mea privire că întelesesem ce vroise să spună, i-o întîlnii dar ea si-o deturnă în aceeasi fractiune de secundă, parcă mi-ar fi spus : nu pentru tine am vorbit, si cu o astfel de expresie încît îmi sugera că eu asi fi fost ultimul de-acolo care să sesizeze asemenea adîncimi ale sufletului. Mă uitai si eu în altă parte, dar mai putin sumbru, simtind cum urcă în inimă singurătatea între acesti oameni străini, acesti basarabeni (căci credeam că toti sînt basarabeni) pe care îmi propusei linistit să nu-i mai văd niciodată. Fiindcă nu stiu ce intuitie îmi spunea că ei nu mă simpatizează, desi nu le făcusem nimic si cu toate că le eram rudă, roscatul de pildă, după felul cum i se adresase Matilda, era fratele ei (în minutele următoare această impresie mi se confirmă si îmi amintii că de fapt stiam că are un frate Petea, dar uitasem), or el mă privise de la început cu o ostilitate neascunsă si Matilda bineînteles că observase si totusi, ca să zic asa, putin îi păsa, ca să nu zic mai rău, dimpotrivă, îi vorbise cu o vie afectiune. Aceste socuri, care se înlăntuiau, sfîrsiră prin a mă anestezia, dîndu-mi sentimentul aproape infantil, bizar si nou pentru mine, că nu stiu nimic despre oameni si despre Matilda si că surprizele abia mă asteaptă. „Să vie, gîndii, nu putem pretinde ca tot ce se întîmplă în jurul nostru să fie doar un reflex, o confirmare a gîndirii si simtirii noastre. Viata e o perpetuă surpriză." ªi mă destinsei, uitai toate socurile din ziua aceea, încetai s-o mai urmăresc pe Matilda si rămăsei doar cu o vie curiozitate să-i văd apărînd pe cei doi. ÃŽntîi intră el pe usă, mă asteptam să văd un bărbat normal, nici frumos, nici urît (Tasia spusese : da' ce, el e urît ?), cînd colo văzui un ins pipernicit, îmbrăcat într-o uniformă de pădurar, urît asa cum sînt prostii, adică atît de inexpresiv încît nu se mai putea ghici pe chipul lui nici o altă calitate. „O fi sensibil, gîndii cu ironie, te pomenesti." După el intră imediat numita Tamara, care mă făcu să întorc deodată capul uluit. Mă uitai în farfurie să-mi ascund o surpriză : era parcă Nineta Romulus, dar mai frumoasă, mai tăcută si mai... Tăcerea i-o ghicii dintr-o dată, îi era asternută pe chip ca o lespede, si nu neapărat pentru că gîndea, ci pentru că chiar dacă era în ea un vid, peste el stăpînea o mască de bronz. Pe lîngă ea, care îndată ce se aseză îsi duse mîinile la gură si într-adevăr nu scoase un cuvînt (nu spuse bună ziua nimănui, nu se uită la nimeni), Nineta era o sufletistă, cu moartea în posetă, în timp ce această Tamară, dacă gîndea ceva, cred că se gîndea nu cum să-si dea ei însăsi moartea, ci cum s-o dea altora, în orice caz să-i ajute cît se poate de eficient să si-o ia singuri. O asezară lîngă mine si i se turnă tuică. Pipernicitul se pierdu pe undeva printre zbanghii. Pusei mîna pe sticlă, îmi turnai si mie si ciocnii cu ea. ÃŽmi aruncă o privire. Avea ochi somnolenti, gura cărnoasă, dar cu frumoase buze arcuite în jos, să exprime un dispret provocator... obrazul tras, pupilele linistite, dar atît de apropiate de tine cînd te priveau, încît toate cuvintele nu mai însemnau nimic, intrau aceste pupile în tine ca niste emisari care raportau atît de rapid ce-au văzut, încît stiai si tu ce gîndeste : cine e individul de lîngă mine, ce viată duce, ce idiotenii zac în capul lui, si ce deosebire e între el si alti nerozi care populează acest pămînt ? Gîndii, ca să-i răspund : „Pot să pun mîna pe tine chiar aici si să-ti musc fatala, vulgara si ispititoarea ta gură fără să-mi pese de nimeni, ce-ai să faci ?" Ea îsi întoarse capul si clipi lung, acoperindu-si pupilele. „Nu esti în stare, îmi spuse, fiindcă ai aici o nevastă pe care o iubesti. Este aceea din capul mesei, care se uită la tine cu furculita în mînă..." ÃŽntr-adevăr, Matilda se uita la mine cu o furculită în mînă, pe care o tinea în mod ridicul cu vîrful în sus... Mă pufni rîsul, mă aplecai la urechea vecinei mele si îi soptii : „Aveti un drac care vă serveste ?" Ea nu-mi răspunse, ca si cînd nu m-ar fi auzit. Dar eu n-o slăbii : „V-a văzut într-o zi la gîrlă, un drac tînăr si nestiutor, s-a speriat si a fugit si i-a spus lui Scaraoschi : întunecimea ta, am văzut la gîrlă un om cu coarne în piept... Prostule, i-a răspuns Scaraoschi, te duci la omu-ăla si îl servesti trei ani de zile pînă afli că nu e om, ci muiere..." Tamara izbucni în rîs si îndată se aplecă si-mi răspunse : „Credeti că ajung trei ani ca să cunosti o muiere ?" Dar ea nu rîdea de sensul acestei întrebări, ci rîdea de naivitatea micului drăcusor, care credea că pe lume nu există decît bărbati. Rîse iar, cu mare poftă, îsi deschise poseta, scoase un pachet de tigări si începu să fumeze. ÃŽn clipa aceea roscatul scoase un urlet : „Să bem în cinstea cumnatului nostru, dom' profesor universitar, care nu ne tine minte, căruia îi cer permisiunea să mă recomand... îmi dati voie ? mugi el. Vă rog să-mi dati voie..." ªi se ridică de la locul lui cu paharul în mînă, trase scaunul lovind-o pe Tasia care tocmai intra cu un platou cu fripturi si care protestă si îl împinse la loc. „Petea, vezi să nu-ti răstorn asta în cap..." „De ce Tasia, strigă Matilda, el vrea să spună ceva, dar trebuie să întelegem că oamenii simt nevoia unei apropieri, nu avem dreptul să..." „Matilda, hai, în loc să..." strigă Tasia. „Dar Tasia, o întrerupse Matilda cu o insistentă aproape tipătoare, ce vezi tu rău că Petea..." „Permiteti, domnilor, strigă Petea, îmi dati voie, Tasia, o apucă el de mînă, vreau să ciocnesc un pahar cu cumnatul meu, distins profesor universitar, care ne onorează..." „Dar ciocneste odată, dragă, că nu e obligat băiatul să stie că tu esti marele Petea, care ai rămas repetent de două ori la Chisinău, că nu te tineai de carte, stii tu de ce, nu mă face să-mi aduc aminte, că te plesnesc acuma de vezi stele verzi..." „Tasia, dar asa e el, ce te supără pe tine ? strigă Matilda. Tasia, nu te înteleg... O, Tasia, cum nu poti tu să pricepi că Petea..." ÃŽn acest timp Petea ajunsese lîngă mine. N-avea deloc înfătisarea pasnică, si faptul că avea aprobarea asi zice aproape mistică a Matildei să vie la mine în numele nevoii de apropiere, mă decise să-l resping cu brutalitate. Cunosteam tipul : era dintre cei care după un pahar de tuică îsi dădeau pe fată vanitatea smintită si cereau sau îsi luau singuri satisfactia jignind fără teamă, la adăpostul bunei-cresteri si retineri a celorlalti, care în afară de faptul de a se lăsa jigniti de el nu vor reactiona, considerînd scandalul care s-ar naste mai penibil decît insulta. Acesti indivizi speculează ceea ce am cîstigat noi în civilizatie si discretie si strică o petrecere cu mare poftă, fără să le pese de impresia pe care o pot face. Impresie ? Care impresie ? Nu există impresie, nimeni nu e altfel decît el si atunci de ce să nu trăim în largul nostru, asa cum sîntem ? Probabil că de aceea îi purta Matilda atîta afectiune. Cum n-aveam să-l mai văd vreodată, mă decisei să-l pocnesc chiar daca în perfidia lui acest Petea nu vroia decît să mă provoace prin cine stie ce gest sau cuvinte dispretuitoare acoperite. ÃŽn alte împrejurări l-asi fi evitat... ,,Ascultă, îi spusei, cum te cheamă ? Ce e asta, Petea, te cheamă Petea sau Petre ? Ce Petea ? Esti rusnac sau român ? Dacă esti rusnac să fii sănătos, vorbeste atunci ruseste, de ce vorbesti româneste, ce e asta, Petea, în sus, Petea în jos... Asta înainte de orice. Ei ? Ce vrei de la mine ? Văd că ai un gînd, care se clatină cu... tine cu tot, de la început de cînd m-ai văzut ti s-a înfipt în cap ca un piron, scoate pironul, dă-l pe fată, crezi că e asa de misterios fiindcă îi dai tu tîrcoale si nu esti în stare să-l exprimi ? Da, nu stiu cine esti si nici nu mă interesezi, n-am avut timp să mă gîndesc la tine, treci la locul tău si nu-mi vîrî paharul în nas că n-o să ciocnesc cu tine..." Dar mă si apucase de gît si mă pupase, lucru care mă scîrbi si mă înfurie atît de tare că mă ridicai si îl împinsei cu violentă. Dar nu-l dărîmai pe el cum asi fi dorit, ci scaunul pe care stăteam. Asta mă făcu să văd rosu. ÃŽi înfipsei mîna în cravată, îl împinsei spre perete si îl făcui să se holbeze în strînsoare, din roscat se făcu vînăt. Mă retrasei, îmi ridicai scaunul si spusei : „Nu-mi place să fiu pupat cu sila. ÃŽmi rămîn balele, nu vreun sentiment..." ªi mă stersei îngretosat pe obraz. Spre uimirea mea nimeni nu se indignă, desi se asternu o oarecare tăcere în marea sufragerie plină de lume. Cînd îl împinsesem descoperisem că numitul Petea, desi mai scund ca mine, era greu ca un pietroi, de aceea se si prăbusise scaunul pe care stăteam si nu el. Acest scaun mă umilise si nu Petea si de aceea mă ridicasem apoi si-l vîrîsem pe acesta în perete si îl gîtuisem. Masa corpului său era inertă, nu fizic era el violent, altfel ar fi reactionat si ne-am fi bătut, ci psihic, desi cu astfel de tipi nu se stie niciodată în mod sigur dacă chiar fără să-i răspunzi la provocări, nu te apucă el de gît si nu te scuipă în ochi. Elev si chiar student mă bătusem nu o dată cu ei. Ultima oară se întîmplase la scoala de ofiteri cu un ins care chiar de la venire nu încetase să mă provoace : îmi fura ciorapii, îmi căuta în portofel chiar sub ochii mei si îmi lua bani, pe care mi-i flutura pe sub nas si bineînteles că nu mi-i mai dădea înapoi, spre rîsetele celorlalti. Raportai comandantului care îmi rînji dispretuitor să ne lăsăm de glume de-astea... ÃŽntr-o zi sări el în locul meu si luă din mîna ofiterului de serviciu care împărtea posta o scrisoare de la Matilda. Eram la masă si după ce ofiterul plecă se ridică în picioare cu gesturi pregătitoare de a rupe plicul cu intentia vădită de a-l citi în auzul tuturor. Mă apropiai si cu un glas umil îi cerui să-mi dea scrisoarea. Era mai voinic decît mine si umilinta mea era un truc, să-i înlătur orice bănuială de violentă din partea mea. ÃŽn acest timp privirea îmi alunecase repede într-o parte, unde zărisem polonicul în marmită. „Să vedem, se sclifosi el, încurajat de umilinta mea si rupînd plicul, ce scrie Dulcineea din Toboso..." ÃŽn clipa următoare pusei mîna pe polonic si îl pocnii între ochi cu atîta furie încît linguroiul de alamă se rupse în locul unde era lipit de brat, lovitură ratată, care nu mă descumpăni, apucai marmita care mai avea în ea bors si i-o vîrîi pe cap, în timp ce îl izbeam cu picioarele la turloaie, cu bocancii duri si nu mă oprii pînă nu-l văzui la pămînt. Ridicai apoi linistit scrisoarea de pe jos, o vîrîi în buzunar si revenii la locul meu să-mi mănînc ciorba. Am făcut amîndoi trei nopti de carceră, cu reprosul sec si distant al comandantului ,că oameni superiori, cu studii, se comportă mai rău decît simpli soldati. N-am explicat nimic, ar fi fost, bineînteles, inutil, mi s-ar fi răspuns că trebuia să raportez. Ce ? Că mi s-a rupt si citit scrisoarea în fata tuturor ? Ce-ar mai fi fost de dres ? Plus că s-ar fi putut să mi se răspundă acelasi lucru, că, adică, să ne lăsăm de glume. ÃŽn filme am revăzut apoi astfel de scene, dar idilice, cei doi erau de fapt sau aveau să devină buni prieteni, buni camarazi care ies primii la exercitiul cutare, de luptă, la care asista însusi generalul... E, dacă venise însusi marele comandant ? Asta era esenta, restul, copilării, glume de cazarmă. ÃŽn realitate individul, fără să stiu de ce, mă ura, dar si eu pe el. Abia după ce am terminat scoala, la masa de despărtire a venit la mine si cu o privire întunecată si-a cerut scuze. Erau nesîncere, dar ne întorceam acasă si nu e bine, asa în general, să ai dusmani... Cine stie ? Eram tineri... Viata e lungă, pămîntul e mic... Te mai întîlnesti si... Nu cred că numitul Petea avea în el o astfel de filozofie de ultimă oră. ªi nu m-am înselat asupra acestei judecăti. Matilda însă... am aflat chiar de la ea, mult mai tîrziu... Erau cam de aceeasi vîrstă. Petea mai mare cu un an... ÃŽn adolescentă, cîndva, într-o noapte, fata îsi trezise speriată părintii si le susotise : „Petea mă asteaptă în grădină". Era în vacanta mare, era zăpuseală... S-au dus în grădină, l-au găsit acolo pitit printre pomi si la întrebarea ce făcea el acolo singur la miez de noapte, pe cine astepta, a răspuns ,,pe nimeni" cu atîta groază, încît l-au luat la bătaie si l-au snopit pînă l-au lăsat lat... Nu i-a trecut însă si atunci l-au gonit din sat la niste rude din Chisinău. Dar se întorcea si de-acolo, tot asa, noaptea, si o astepta tot acolo, în aceeasi grădină... Matildei i se făces milă de el si nu-l spunea, dar îl ruga, îl implora... S-a potolit cu greu, dar sentimentele nu s-au stins cu totul, încît în clipa cînd Matilda îmi povestea toate acestea, perspectiva mea asupra acestui frate al ei se schimba, dar si asupra Matildei. ÃŽn acea zi tocmai asta să fi fost cauza pentru care nu vrusese ea să-mi dea nici cel mai mic semn de recunoastere, că eram bărbatul ei si că mă iubea, ca să nu sufere Petea, care era totusi un om normal, ere căsătorit si avea si două fetite ? Iar Petea de aceea mă privise de la început cu ostilitate si mai ales de aceea sărise la mine, fiindcă eu îi spusesem Tamarei ceva la ureche făcînd-o să rîdă în hohote ? Fiindcă însemna că n-o iubeam pe Matilda ? De aceea scosese el un răcnet... ? La ora cînd mi se făcea acea destăinuire, aceste întrebări cădeau în gol. Lucruri cu mult mai grave se petrecuseră între timp în viata mea cu ea, ca să mai tresar la o astfel de sugestie. Simteam doar satisfactie că îl mirosisem si îl gîtuisem izbindu-l de perete pe roscovanul de frati-său si nu încetasem apoi s-o fac să rîdă pe tăcuta Tamara cît timp durase masa si apoi si după aceea, cînd se desfăcuse damigeana cu vin. VI Petea afectă că nu făcusem decît să-i stric cravata si cu cea mai mare naturalete se duse la locul lui, cu aerul că un lucru foarte vesel se petrecuse : .....dom' profesor, zise el, bagă de seamă si nu fii antisovietic (si clătină din cap îngrijorat pentru mine), noi sîntem în măsură să-ti spunem că..." .Ce esti tu în măsură să-i spui ? îl întrerupse Tasia. Ia taci din gură ! ªi tu, Matilda, de ce îl îndemni ! Nu oricine are chef de pupături, ti-e bărbat, vă cunoasteti de doi ani, nu stii ce fire are bărbatu-tău ?" „Dar a vrut să ciocnească, se apără si îl apără Matilda cu o voce patetică, am văzut eu că e cam posomorît si Petea a vrut să-l facă să se simtă bine !" ,,Mai bine l-ai fi făcut tu !" „Dar Victor nu e un copil," reluă Matilda cu un glas care sugera contrariul, că adică reactia mea a fost copilărească, întelesei însă că Tasia si desigur si ceilalti băgaseră de seamă felul cum mă primise Matilda printre ai săi si că desigur asta era pricina lipsei mele de chef de a mă pupa cu oricare dintre ei. Nu schimbase un cuvînt cu mine si mă hotărîi să nu schimb nici eu, iar acasă să mă prefac că toate acestea sînt atît de firesti încît mi-au lăsat o excelentă impresie, rămînînd în sinea mea la hotărîrea de a nu-i mai vedea pe nici unul niciodată. „În orice caz, îsi desveli atunci dintii unul din zbanghii, Petea era s-o încaseze, noroc că nu s-a gîndit să ridice mîna... Profesorul nu pare să fie filozof, desi predă filozofia ! o spun în sensul bun ! Hai noroc, dom' profesor ! ridică el paharul. Sper că nu mi-o luati în nume de rău ! Ne cerem scuze ; Matilda, sau Tasia că e gazdă, ar fi trebuit să facă prezentările. Eu sînt Vasile Lemnaru, cel mai în vîrstă dintre Lemnari, si sînt inginer agronom, conduc o fermă de stat (toate bunătătile de-aici, arătă el masa plină cu fripturi de curcan, sînt de la ferma mea). Petrică (aveti dreptate, ce e aia Petea, sîntem români toti, dar asa ne-a spus mama cînd eram mici, cu toate că era si ea româncă ; oamenii nu prea îsi dau seama de semnificatia unor lucruri), Petrică e contabil la (si spuse un nume lung de directie, aperecea sau asa ceva pe lîngă Ministerul Minelor si Petrolului). Tasia, adică Nastasia, continuă el, e sotia mea (Tasia de-aici înainte, spuse el cu un humor jovial, Nastasia o să-ti spunem toti, s-a terminat cu Tasia !), de profesiune formidabilă casnică. Are o carte despre vitamine, din cînd în cînd o anunt : gata, Tasia (pardon, Nastasia), trei zile mîncăm numai vitamine ! ªi atunci, dă-i cu morcovi, dă-i cu gulii, dă-i cu păstîrnac, dă-i cu telină, pînă ne umflam de vitamine ! Pe urmă gata cu vitaminele, dă-i acuma cu purcel..." Nu stiu de ce, tot clanul izbucni în rîs. E adevărat că seful lui, acest Vasile (fiindcă, fără să arate, avea totusi aerul că el a fost si a rămas seful clanului, si nu numai pentru că era frate cu Matilda, Artimon si Petea, ci si pentru calitătile lui intrinsece) avea, se pare, dintre ei toti, simtul humorului. Rămînea de văzut dacă acest humor depăsea granitele familiei. De pildă eu nu vedeam ce era de rîs în istoria cu vitaminele neveste-sii, fiindcă, dacă era adevărat si el se supunea la acest regim alternativ între purcel si păstîrnac, era cam stupid... ÃŽl simpatizai însă, fiindcă nu-i luase partea lui Petea si acum se ocupa de mine. „Cine a mai rămas ? căută apoi el parcă în jur, si iar se rîse. A ! Artimon ! Artimon, fratele nostru cel mai mic, zise el, e brigadier silvic prin pădurile astea, ceilalti, adăugă cu un gest neglijent de mare sef, spre doi zbanghii mai tineri ca el si care îi stăteau în fată, sînt ajutoarele mele de la fermă, ingineri si ei, ăsta e zootehnist, îl arătă el cu degetul pe unul, ăstălalt e de cîmp... Iar doamna e sotia lui Petea, sfîrsi el cu un semn din cap spre o cucoană incredibil de urîtă si de bătrînă, dacă te gîndeai că roscatul era mai mic decît Matilda, care încă nu împlinise treizeci. Urîta, coafată înalt, păr negru, figură plată si obosită, părea să aibă patruzeci. Cum putuse să se însoare cu asa ceva, el care, trebuie să recunosc, pe lîngă faptul că avea trăsături frumoase si expresive, avea în felul lui de a fi o mîndrie naturală de mascul dintr-o specie reusită, voinic fără să fie gras, cu privire insolentă si provocatoare de cuceritor ? Ce dracu cucerise ? Abia multi ani mai tîrziu traiectoria vietii lui avea să explice această căsătorie inexplicabilă . De fapt nu avea vocatie pentru viata de familie si crezuse că a te căsători era o glumă, puteai oricînd să te descăsătoresti si se pare că, după spusele Matildei, fata asta urîtă si care nu era nicidecum bătrînă cînd se luaseră si nici asa urîtă nu era, nasterile o slutiseră, îl iubea foarte tare pe Petea... Avea să-mi explice Matilda prin una din formulările ei lapidare si patetice, ce era cu Petea... Fapt e că urîta pusese stăpînire pe cele două fetite pe care le făcuseră împreună si le crescu împotriva lui, roasă în acelasi timp de o gelozie fără vindecare, desi la data aceea Petea n-o însela cu nimeni. Dar începu s-o însele si atunci îl alungară din casă. De fapt el abia atunci iesea dintr-o întîrziată adolescentă, dar tot nu stiu să-si găsească pe cineva cu care s-o ia de la început, schimbă vreo cinci si toate sub o formă sau alta îl umiliră si îl dădură afară, luîndu-i lucrurile si chiar hainele de pe el. Pe-asta din urmă, care îi luă si hainele, o iubise cel mai tare. Am cunoscut-o eu însumi, le-am făcut o vizită la invitatia lui insistentă, întîlnindu-ne întîmplător pe stradă. Tipesa era gen bibelou, sau mai degrabă bibilică, oricum greu de dibăcit scorpia din ea, fiindcă oricum scorpie era. Dar si Matildei îi plăcuse, se părea că în sfîrsit Petea si-a găsit femeia care să-l iubească si să se căsătorească cu ea, să-si întemeieze si el o familie a lui, cu copiii lui, care să-l iubească, nu să-l bîrfească în oras, ba chiar si mai rău. Petea tînjea după iubire ! Ei, da ! asta era cheia sufletului lui Petea ! Auzind-o pe Matilda exprimîndu-se astfel, ai fi putut crede că Petea era un suflet ales, că în timp ce noi ne bălăcăream în pasiuni urîte si mici, el tînjea după ceva înalt, sigur, iubire, mai e vorbă ? Dar ce dracu se întîmpla între el si tipesele cu care încerca sau credea că îl vor face fericit, de îl dădeau afară porcăindu-1, aruncîndu-i la început lucrurile în stradă, în prada unei mari furii, saltea, pălării, cozondraci (acestea nu suportau să-l mai vadă o clipă nici pe el, nici ceva care să le mai amintească de el), pentru ca apoi Petea să aleagă altele care îi opreau tot ce avea, iar cea din urmă, bibeloul, si hainele de pe el, căci asa îl dăduse afară în stradă, în pijama, si încuiase usa pe dinăuntru si nu mai deschisese nici la insistentele Matildei, care veni cu un taxi si cu un costum de-al meu să-l ia de-acolo, la un telefon al vecinilor, dar indignată vrusese totusi să-i ia si lucrurile... Intuitia mea era că Petea avea un suflet iremediabil turbure si violent, fără să stiu ce forme exasperante îmbrăca de stîrnea în partenerele lui aproape una si aceeasi reactie... Pînă la urmă s~a întors acasă, unde, bineînteles, a început să ducă o viată infernală cu urîta si bătrîna lui sotie pe care nimeni n-o putea potoli. Fetele însă, cum se întîmplă adesea cu copiii, făcîndu-se mari, începură să tină îa el si s-o dezaprobe pe mamă... Nu stiu dacă bătrînetea avea să le aducă vreo alinare, fiindcă după măritisul fetelor, cei doi aveau să rămînă iar singuri fată în fată... Ceva îmi spunea că odată pornit numitul Vasile avea să pună irezistibil stăpînire pe toti cei de fată si că nu va înceta să vorbească pînă nu-l vor durea fălcile, cînd ne vom ridica si pleca. Ceea ce se si întîmplă. După ce termină cu prezentările, înfulecînd, mă ignoră, spunînd că de altfel el îl cunoaste bine pe N.B., seful meu de catedră, îi trimite din cînd în cînd peste si cîte-un purcel, fiindcă e prieten cu... care e cel mai bun prieten cu... unul din ăstia fiind fost coleg de liceu cu el la Chisinău, prieten de nădejde, e cel mai bun internist din Ardeal după Hateganu, e elevul lui... ,,ÃŽntr-o zi lui Hateganu, înlăntui el dînd pe gît un pahar de vin, cît e el de mare, i-a făcut figura un tăran, care a venit la el cu plămînul ciuruit de oftică. I s-a arătat radiografia, nu si-a dat seama că tăranul era acolo, alături pitit în suita lui, si zice, moare, asta e, domnilor, moare !... După un an se întoarce tăranul sănătos si zice : domnu doctor, acum mi-e bine, să vă dea Dumnezeu si dumneavoastră multă sănătate si să trăiti o sută de ani. Ce e cu tine ? zice Hateganu. Ce e cu ăsta ? ªi doctorii îi explică, e ăla de anul trecut, care... stiti dumneavoastră, asa si-asa si cum arată acum radiografia ? zice Hateganu enervat (asa sînt ăstia, dacă nu mori cînd zic ei că ai să mori, se enervează). Se uită el la radiografie, se enervează si mai tare, toate cavernele se cicatrizaseră, ce-ai făcut, bă, zice, ce tratament ai urmat ? Păi ce-ati spus dumneavoastră, zice tăranul, am băut moare ! Ce e asta, moare ? Zeamă de varză ! zice tăranul. Du-te în p... mă-tii, zice atunci Hateganu si-i aruncă radiografia în nas si se cară, nu-i plăcea să-si bată cineva joc de el, fiindcă el asa credea, adică nu-i venea să creadă că... Unul tot asa, un chirurg mare, l-a tăiat pe unul, l-a cusut, l-a aranjat, cînd să-l trezească, ăla dăduse ortul popii... La morgă cu el, zice. Anuntă familia să vie să-l ia... Dimineata..." Da, bănuiesc, gîndii, dimineata ăla care murise înviase, la morgă, si izbucnii în rîs si turnai vecinei mele în pahar. Ea tresări, surprinsă. „Ai de gînd să asculti mai departe vorbăria ăstuia ?" îi soptii. Tăcerea ei deveni atentă : spui tu ceva mai interesant ? parcă îmi răspundea. „Bineînteles, zisei. Cum trăiesti tu cu gringalelul tău ?" (ca să nu-i zic pe româneste pipernicit - prudentă cu femeile fatale !) Tăcerea ei se adînci, nu-mi răspunse. ÃŽmi plăcea cum mînca, într-o totală absentă, desi poftă avea. Tot asa îsi goli paharul. Numai cînd îsi aprinse a nu stiu cîta tigare, degetele ei deveniră vag nervoase, semn că gîndirea ei insondabilă era la pîndă si că masca ei cu senzuale buze trase în jos se misca, sub presiunea unui enorm interes, unei ascutite curiozităti. Ce poate fi ? mă întrebai. Bineînteles, rînjii în sinea mea, cuvîntul gringalet, la care adăugasem tău, adică al ei, bărbatul ei, rătăcea ca o bilă în căutarea unui înteles care nu se desvăluia. Bărbatul ei era un gringalet ?! Adică cum ? Cum însă nu intra în legea care o călăuzea să se mire, se redresă, masca se reaseză, pleoapele se lăsară greu peste pupile si numai fumul tigării, din care trăgea cu poftă nestăpînită, arăta că vointa pe care o pusese ca să nu întrebe era uriasă. Mă înselam asupra cinismului ei, altceva era la mijloc, aveam să aflu mai tîrziu... Continuai : ,,ÃŽntr-o circiumă, doi poeti nu aveau ce bea. ªi atunci văd prin fereastră un tip care scria si el poezii, pe care însă nu le tipărea nimeni, care la rîndul lui îi vede pe cei doi. A, pupături, ce faci măi frate, ce bem noi aicea ? Lasă că bem, zice noul venit si se duse acasă, veni cu bani, dar si cu un caiet. Se comandă vin, fripturi, în timp ce unul din cei doi răsfoia caietul. N-are ! zise el deodată . Chelnerul le destupă sticla, le puse în fată fripturile, salata... N-are ! repetă acela, n-are ! si aruncă alături caietul. Proprietarul lui întelese si nemaistiind ce spune strigă necăjit : ce-are, dom`le, de n-are ? Aici e aici ! făcui eu filozofic, ce are de n-are ! Cine poate să stie ?" Tamara se întoarse si îmi aruncă o lungă privire languroasă. Tot ceea ce era în posesia ei se îngrămădi în această privire, dar nu avui timp s-o descifrez. Matilda încerca o diversiune, să-i smulgă fratelui ei dreptul de a pălăvrăgi : „...Dar nu e asa, Vasia (deci nu Vasile !), striga ea, în realitate el vroia să caute putină liniste, ce înseamnă agitatia asta fată de dorinta omului de a fi el însusi..." Implacabil, Vasile îi răspunse că văzuse el cum vroia acela să fie el însusi, adică să-l dea afară pe el, directorul fermei, si să vină el si să dea totul de rîpă... „Mai mîncam noi aici un curcan, si mai beam o damigeana de vin, ridică el vocea brutal, dacă ne luam după..." „Dar ce multumire avem noi dacă el..." „Matilda, strigă Tasia, du-te, dragă, la el acasă si..." „Partea cea mai tare e că cel care spusese că ăla n-avea, n-avea nici el, strigai eu. ªi nici celălalt. Nici unul din cei trei n-avea ! Dar cei doi credeau că aveau... Ei, gringalet-ul tău are sau n-are ?" „Dar dumneata ai ? spuse ea rar si-i simtii pupilele pipăindu-mă îndelung; întrebare neasteptată, în orice caz greu să răspunzi la ea. Dacă răspundeai afirmativ, exista loc în acele pupile pentru îndoială, care îi si licărea în ele, dacă ziceai că nu, atunci de ce rîzi de altii. „N-ai înteles, zisei, e vorba de talent, doamnă !" Mersesem prea departe cu sugestiile mele si mă înfundase. Ea izbucni în hohote, îsi dădu capul pe spate. Dinti lati, colti carnasieri, expresie brusc de o imbecilitate absolută si totală. Avui, o clipă, o senzatie de cosmar. Doamne-Dumnezeule, cum putusem, încă de la început, să-i spun ceea ce îi spusesem ? Nu-mi aminteam să fi fost vreodată atît de vulgar, nu fată de cineva, ci fată de mine însumi, fiindcă mi se întîmplase nu o dată să gîndesc : sînt vulgar cu ăsta sau cu asta, cu intentia de a insulta, eu nu sînt ceea ce exprim, cuvintele nu mă ating, desi eu sînt acela care le rostesc. Nu pretuiesc această persoană si ca atare nu-i ofer despre mine decît o viziune vulgară, deoarece o părere a ei bună ar turbura sentimentele nete, prin slăbiciunea de a nu rezista la apropierea care ar urma. Nu doresc să mă apropii ! O părere rea despre mine e un scut de apărare împotriva amestecului si a compromisului cu cei pe care îi dispretuiesc. Le dau sansa să mă dispretuiască si ei. Ce făcusem însă aici ? Simtii că rosesc, fiindcă îmi dădeam seama că îmi plăcuse, si vrusesem să plac si eu. ªi, desigur, toată lumea văzuse si mă dispretuise, lucru pe care nu-l mai premeditasem, fiindcă desi hotărîsem să nu-i mai văd de-aici înainte, nu dorisem să le ofer o astfel de imagine, erau totusi rudele Matildei, căreia nu puteam să-i cer să rupă cu ei fiindcă nu mă primiseră ei bine... Desi pînă la urmă Tasia si Vasile se străduiseră să facă să dispară acel ceva nefiresc creat de Matilda si Petea încă din primele clipe ale aparitiei mele... Mai întîrziai un sfert de oră, timp în care rămăsei tăcut fără să-i mai acord Tamarei vreo atentie, apoi mă ridicai de la masă si mă adresai Matildei grav, ca între sotii care trăiesc de mult împreună si au învătat să-si respecte liber si fără vreun resentiment obiceiurile : „...dacă tu vrei să mai stai... eu trebuie să plec !" „Nu", tresări ea si avu pe chip o expresie neasteptată de supunere, pe care nu i-o cunosteam si care o făcu să se ridice de pe scaun. Asteptai linistit lîngă usă să se termine pupăturile si salamalecurile de despărtire, nu dădui mîna cu nimeni, fiindcă nici ei nu dăduseră cînd venisem, spusei global bună ziua si iesirăm. VII Merserăm multă vreme pe jos. Matilda arăta mai departe supusă, avea pasi sovăielnici, pasii ei de-atunci, cînd o găsisem plimbîndu-se prin fata casei mele. Cum ea nu spunea nimic si nici eu n-aveam de gînd să spun ceva, o lungă tăcere se asternu între noi, nepăsătoare la mine, îngrijorată, se pare, la ea. ÃŽn cele din urmă ea mă întrebă deodată cu un glas care infirma ceea ce mi se păruse mie că e supunere : gîndire sigură pe ea, judecată fără apel : ..De ce te-ai purtat asa de urît cu Petea ?" Nu era totusi chiar un repros sigur, ci o nedumerire, parcă un regret ascuns sub o fermitate afisată. Vrusei să-i răspund că ea se purtase urît cu mine si nu eu cu cineva, dar nu dădui urmare acestui impuls. Totul era mult prea grav pentru a mai face apel la cuvinte. Ceea ce se petrecuse în acea zi, începînd cu întoarcerea mea acasă, nu se mai putea drege cu nimic, nu exista o explicatie care se putea da de ce o sotie nu schimbă un cuvînt cu sotul ei într-o vizită, nu schimbă o privire, un gest, un surîs, o exclamatie... Nu era ceva care putea fi înteles, trebuia doar înghitit, iar în ceea ce priveste urmările si sensul, nu putem forta nimic de pe acum. Vom vedea mai tîrziu. Vrusei să-i spun : „Niciodată nu mi-asi fi putut închipui că..." dar mă oprii iarăsi. Practica pitagoricienilor de a tăcea îmi plăcuse cel mai mult la ei. Nedînd expresie gîndurilor care ti se îmbulzesc la poarta vorbirii, ele se retrag de la sine si descoperi cu o mare bucurie că exprimarea lor nu era necesară. Matilda se nelinisti : ,,Esti supărat pe mine ?" Dacă eram supărat pe ea ! I-auzi ! Vroia să smulgă de la mine ceea ce ar fi trebuit ea să desvăluie. Ei bine, gîndii, dă-i drumul, dacă poti, spune ceea ce nu poate fi spus, explică ceea ce nu se poate explica ! „Te-am asteptat o oră să te întorci, nu stiam ce e cu tine..." Nu stia ! Dar de ce sunasem în loc să deschid ? Nu stia, o lovise amnezia... ªi cum urcase scările uitînd că trebuie să vin si eu si închisese bine usa în urma ei ? Explică, Matilda, curaj, încearcă imposibilul. „Bine, zise ea, Petea e un nesimtit, dar în cazul de azi nu vroia decît să..." Se poticni singură. Ei, ei, de ce te-ai oprit ? Lasă-l pe Petea, mai e pînă acolo ! ,,De la început, reluă ea, ai intrat cu o figură de înmormîntare, m-am mirat si eu, n-ai dat mîna cu nimeni..." Trece la atac ! O fi vrut să fac înconjurul mesei în timp ce toti stăteau ca niste plăcinti pe scaune, să arborez o încîntare maximă, să sărut mîna la cucoane... Sînt obisnuit de la părinti, Matilda; gîndii mai departe, să mă ridic în picioare cînd îmi intră un musafir în casă. Iar figură de înmormîntare eu nu aveam cînd am intrat - si ti-am căutat chipul si am asteptat de la tine un semn de recunoastere. Oi fi avut după aceea, asta e posibil... Simulă oboseala (fiindcă mersesem foarte putin), se opri si se aseză pe bordura unui mic havuz secat din mijlocul unui scuar cu un arbore foarte bătrîn. Se însera. O lumină galbenă de noiembrie linistit se zărea în depărtare, mărind parcă, lărgind bulevardul care ducea spre centru si înecînd acest centru în mister, ca si cînd acolo s~ar fi petrecut cine stie ce... îmi amintii de teritoriul meu cucerit în acea plimbare după excursia cu Petrică si mi se făcu dor să mă plimb singur, ca atunci cînd o dădusem pe Matilda uitării, după ce mă făcuse toată ziua ridicol. ªi astăzi mi se întîmplase acelasi lucru. ÃŽi aruncai o privire. Stătea nemiscată ca o statuie, cu obrajii în palme, părul bogat, castaniu, i se revărsase peste mîini. Taiorul negru i se mula pe corp, genunchii stăteau strînsi unul lîngă altul, si privirea mea piezisă întîrzie căutînd frumoasele ei glezne. Ca un val care spală în cîteva clipe o plajă murdară si îi redă frumusetea ei de la începuturi, amintirea primelor clipe cînd o zărisem pe Matilda prin ninsoare sterse această zi din prezent si o dorintă vie mi se urcă în inimă să-i văd pleoapele clipind si surîsul înflorindu-i enigmatic în coltul gurii. Mă asezai alături si îi apucai mîinile. Ea nu si le desprinse, dar se abandonă, căută adăpost la pieptul meu. O tinui astfel cîtva timp... Dar n-o puteam tine la infinit, îi dădui capul pe spate. ÃŽmi arătă un chip devastat ; cu ochii pe jumătate închisi, acest chip, care nu era frumos decît printr-un misterios suflu interior, era părăsit acum de armonia lui si mi se arăta ochilor cu oribilele trăsături ale unui bărbat... Da, gîndii, ce cosmar ! Apucă-te să mîngîi si să săruti un bărbat... Simtii un val de repulsie si o lăsai din brate. „Da, stiu, zise ea, sînt odioasă. Dar nu mă pot stăpîni... Lumea mă admiră, colegele, toti care mă cunosc... Matilda, mi se spune în fată, tu esti un om si jumătate ! Dar eu stiu, aproape că striga ea, si mai ales de cînd te iubesc pe tine, că nu e asa, că nu sînt un om si jumătate, fiindcă nu sînt stăpînă pe mine." „De ce ar trebui să fii stăpînă pe tine din moment ce toată lumea te admiră ?" rupsei eu tăcerea. ªi nu spusei mai mult. Stăpîn pe sine, gîndii, trebuie să fie acela care dă la iveală fără să vrea lucruri străine firii lui. Or, Matilda, ce e străin de tine din ceea ce ai făcut tu, de pildă, azi ? Nu timp de o clipă, fiindcă ne putem pomeni că săvîrsim într-o clipă o enormă gafă, sau chiar timp mai îndelungat, să alunecăm pe o pantă aiurea, pînă ne trezim rosind, cum făcusem eu cu Tamara, dar pe tine te urmăreste după cîte înteleg mai demult, ca un blestem, această alunecare ; esti constientă de ea, dar nu vrei să-i spui pe nume. „Ei, rîsei eu, e usor să spui că esti oribilă, dar ia încearcă să spui de ce, apucă sarpele de coadă..." ªi fiindcă îmi dădui seama imediat că vorbisem zadarnic, fiindcă nici un semn nu arăta că a înteles ce asteptam eu de la ea, adăugai cu ironie : „Cum, dar esti firească, tu care îi întelegi pe toti fiindcă asa sînt ei, nu văd de ce nu te-ai accepta si pe tine !", tot gîndind : în fond te accepti, plesnesti de trufie cînd esti asa cum sugerezi că n-ai fi, te-am văzut, oho, te-am văzut din plin, asa cum nu mi-am putut închipui în doi ani de zile că o să fii la prima noastră iesire în lume ! Nu e grav, acum sînt prevenit, pe viitor cînd vom iesi mă despart de tine pe timpul cît va dura vizita, apoi ne reîntîlnim ca acum îndată ce ne vom afla în stradă... „Hai să-i punem punct, zisei, nu s-a întîmplat de fapt chiar nimic, nu văd motive suficiente să-l imiti pe Marmeladov ! Nu te înteleg, continuai, si te rog să mă crezi că nu e pe gustul meu să vad pe cineva turburîndu-se si acuzîndu-se de lucruri care pentru el n-au nici chip nici formă, vreau să spun nu au nici o concretete." „Da, zise ea, dar au consecinte, o, eu stiu, simt..." „Păi sigur că au, zisei, dar ce poti face ? Ei, da, e ca si cînd am avea dreptul să cerem si să ne cerem ca toate actele noastre să se consume într-o perfectă armonie cu ceilalti." (Trebuia atît de putin, gîndii, ca totul să fie în ordine ! si nici acum nu trebuie mai mult, dar văd că nu-l faci, putinul acesta, si continui să-mi arăti acest chip de bărbat care îmi stîrneste repulsie !) Revenii însă asupra acestei gîndiri. Nu, acum nu mai putea face nimic, afară, poate, de un singur lucru si anume o transfigurare, să revină Matilda de dinainte de căsătorie ! dar cine se poate transfigura cînd asupra lui apasă masa brutală a unei realităti sufletesti în stăpînirea căreia este ? Doar un puternic seism poate determina să se spulbere firea, caracterul care ne tine înlăntuiti si să elibereze ceea ce zace în noi încătusat, acea simtire diafană, profundă si pură care ne face să cădem aproape în perplexitate cînd învăluim cu privirea chipul iubit... Aveam o singură nedumerire : ce se întîmplase de fapt cu Matilda ? Fiindcă una erau discutiile noastre din care ieseau scîntei (nu mă nelinisteau, ba chiar mă pasionau, fiindcă nu e lipsit de interes să învingi o rezistentă ; în mod normal gîndim că astfel de rezistente nici n-ar trebui să existe, dar uite că oamenii le au, si anume în chestiunile cele mai puerile) si alta această schimbare care, nu mă înselam, venea din adîncuri. Din primul soc rămăsesem însă cu un fir de întelepciune si.îmi spusei că Matilda n-are altă treabă decît arhitectura ei si, desigur, obiceiul de a-si contempla cu un sentiment catastrofic deplasările sufletesti. în loc să-mi spună simplu, Victor, te iubesc, nu lua în seamă ce mi se întîmplă mie, lucrurile astea n-au importantă fată de ceea ce stim noi că simtim unul pentru altul, ea continua să stea alături de mine cu chipul desfigurat, străină si mortificată, cu toate că eu o acoperisem spunîndu-i că de fapt nu s-a întîmplat chiar nimic si n-avea rost să se complacă în starea aceea. Nu, ea avea timp, îmi sugera chiar că timpul tocmai de aceea există, pentru astfel de stări. Pentru ce altceva ? Ce e mai important decît asta ? Aici e-aici ! Restul e nerozie. „Uite ce e, îi spusei, eu am treabă, ti-am spus de la început cînd mi-ai dat telefon că n-aveam chef să vin. ªi ti-o spun si pentru viitor, că în general am treabă, pe care însă sînt gata oricînd s-o părăsesc ia chemarea ta. Da' tu acum esti departe de mine si ai timp de pierdut exagerînd întîmplările unei vizite nereusite, despre care nici măcar nu vrei să vorbesti, să-ti explici tie, dacă mie nu crezi că mi-esti datoare vreo explicatie, ce anume ti-a făcut rău, ce s-a întîmplat de fapt. Hai să mergem !" VIII „Numai că această stare n-o părăsi decît după vreo săptămînă, timp în care nu descoperii nimic si văzui zilnic si cu neliniste chipul ei urîtit, de pe care fugise lumina de altădată. ªi dacă rămîne asa ? mă întrebai. O fi bolnavă. Dar nu era, mînca zdravăn, cu poftă, si tot asa făcea si dragoste, dar fără exaltările de altădată. Se purta firesc, ca si cînd nimic nu se petrecuse cu ea si mă pomenii că un fior rece îmi strînse inima si un gol insuportabil născu în mine întrebarea : dar dacă nu ea s-a schimbat, ci eu ? Dacă ea a fost asa totdeauna si eu am văzut-o altfel ? Cîteva zile mă simtii ca si cînd asi fi avut în stomac un copil mort. Conversatia cu ea era ternă, tăcerile între noi lungi, nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se mai petrecea pe la ei pe la arhitecti, si cînd încercai să fac eu acest lucru relatîndu-i ce se mai petrecea pe la noi, la universitari, nu-i captai interesul, desi nu era absentă, mă asculta cu atentie. Nu iesirăm nicăieri, eu citeam în birou, ea vorbea îndelung la telefon cu tot felul de cunostinte, cînd nu stătea în bucătărie cu Ana si pregătea masa. Alteori dădea drumul la radio, lua o carte si se înfunda în fotoliu să citească, dar renunta după un sfert de oră, se scuza că în seara aceea o să mă lase să iau masa singur, îi era somn, se simtea obosită, se ducea să se culce. Spre sfîrsitul săptămînii o văzui la un moment dat în fotoliu cu oglinda în mînă (un frumos obiect din argint vechi), se cerceta cu o atentie minutioasă si îndelungă, se strîmba, se uita cînd foarte aproape, cînd de la distantă, punea mîna pe nas, belea ochii... Nu părea nici surprinsă, dar nici cu totul indiferentă, avea doar o vagă curiozitate scîrbită si reflexivă... Cînd aproape că aruncă oglinda, de astă dată plictisită, si spuse cu un soi de nepăsare care venea parcă de foarte departe : „Arăt oribil !" Dar nu mie mi se adresa, ci, ai fi zis peretilor si se ridică din fotoliu, îmi arătă un spate care se îndepărtă lenes spre dormitor si dispăru lăsînd usa deschisă. Deci era adevărat, arăta asa cum era ea, nu cum credeam eu că o văd... Adică nu eu mă schimbasem... ªi simtii cum din nou fiinta mea respira liber, fără acel ghem din stomac. Mă pufni chiar rîsul. Felul cum ea se privise în oglindă, asi zice plictisită că era plictisită, fără vreo cutremurare, arăta, dezvăluia adică o comică stagnare a sufletului, ca si cînd ar fi fost o iapă bătrînă care se uită în golul cel mare al cîmpiei si nu mai vroia nimic...Mă dusei peste ea să văd ce face, cu veselia care mă năpădise reprimată, dar care nu se stingea. O găsii asezată pe taburetul din fata oglinzii de toaletă, cu un ruj în mînă. ªi-l dădu peste buze, se contemplă, îsi supse gura... Buzele reapărură, se uită, îi plăcură sau nu, operă iar cu rujul, de astă dată desenîndu-si o gură de vampă... „Cum arată o curvă, zise, tu trebuie să stii... Ai fost la curve, nu ? Să nu minti, toti ati fost..." Izbucnii în rîs. Vorbea tot asa, tărăgănat, ca si atunci cînd constatase că arăta oribil si nu-i păsase, sau prea putin. Tot asa si acum, putin îi păsa dacă am fost sau nu la... „De ce rîzi ? !" mă întrebă cu o nedumerire amorfă, impersonală, în timp ce încerca să-si facă o gură cum credea ea că trebuie să arate o... Se uită astfel la mine, dar numai o clipă, apoi începu să se steargă cu vată, pe care o înmuie într-o sticlută, reusind să se boroscăiască pe obraz si pe bărbie, enervîndu-se, o enervare rece, flegmatică, amestecată cu nedumerire că găseam ceva de rîs în toate acestea... Rîdeam fiindcă o iubeam, desi o simteam departe de mine, dar mi se părea că se trezise totusi ceva în ea si cine stie, poate... ÃŽntr-adevăr asa se si întîmplă, a doua zi dimineata cînd deschise ochii chipul ei se limpezi si înflori sub un straniu sentiment de renastere, uitîndu-se la mine ? „Victor, ce faci tu, iubitul meu, ei, eee..." strigă, un vechi strigăt al ei, la început de interdictie, apoi de stupoare, la telefon, cînd mă căuta la facultate si ne auzeam vocile. Mă redescoperea ? Vedea că exist ? Descoperea că ea însăsi exista si nu oricum, ci alături de un bărbat pe care îl iubea si de care era iubită ? O uluia acest fapt ?... Totusi în săptămînile următoare descoperii că întoarcerea nu era totală, ca si cînd ceea ce cîstigase înstrăinîndu-se de mine aproape îndată ce începusem să trăim în aceeasi casă era ceva bun pentru ea, la care nu trebuia să renunte. Referirile mele la un trecut care îmi umplea sufletul, desi foarte prudente acum, nu-i aduceau decît o exclamatie scurtă, a, da, sau, sigur, era foarte frumos, pînă cînd într-o zi îmi spuse chiar mirată : „Parcă ai fi un mosneag care trăieste din amintiri. Sîntem tineri, trăim în prezent... Nu pot să-i înteleg pe cei care vorbesc mereu de trecut si de viitor, nu mai văd clipa de fată, care singura e viată ; restul e iluzie care s-a dus, sau iluzie pe care ti-o faci. ªi de trăit cînd trăiesti ?" „Sînt trei dimensiuni componente ale constiintei umane, care ne deosebesc de animale, îi spusei. Ne nastem si asfintim odată cu ele, nu numai bătrînii se gîndesc la trecut, nu numai tinerii la viitor si nimeni nu poate trăi ca un cal jugănit, numai în prezent, viata noastră ar fi ca si a lui, mîncare, ham, apă, somn, apoi iar mîncare, ham, apă si din cînd în cînd bici, dacă l-ar vizita, trăgînd căruta si auzind nechezatul unei iepe,- cine stie ce reverie de pe vremea cînd era armăsar." „Deci armăsarul are constiintă ?" zise ea izbucnind în rîs cu o satisfactie stupidă, pe care o au toti cei Ce nu pot urmări pînă la capăt o idee, si care cred că te-au prins că a ta e falsă. „Calul si tot ce există ne este egal în spirit, zisei, în sensul că totul e spirit, dar asta e altceva. Retine numai cuvîntul , care ti se poate aplica, dacă chiar crezi că numai prezentul contează." „Bine că esti tu armăsar", rîse din nou Matilda si părăsi brusc si discutia si locul, cum nu făcea de obicei, lucru care mă bucură, fără să-mi dau seama de ce. Abia acum pot să spun că ideile erau blestemul ei, si cînd reusea să se ferească si să nu intre în jocul lor si mai ales cu mine, însemna că mă iubea foarte tare în acele clipe sl se temea de ceva... Bine, îmi spusei, haideti asadar să trăim acest prezent. ÃŽn duminica următoare făcurăm o vizită părintilor mei, care bineînteles că se supărară fiindcă nu-i anuntasem din timp să ne primească si ei cu masa pregătită. De astă dată Matilda căzu în extrema cealaltă, mă sorbea, cum se zice, din priviri, punea mîna pe mine, ba chiar la un moment dat îsi lăsă capul pe pieptul meu... Credea că o să fiu încîntat, eu sau părintii mei ? Putin lipsi să nu mă scoată din pepeni si scurtai vizita, crezînd că din pricina asta, că ne aflam la părintii mei, vroia ca să arate că mă iubeste asa tare. Dar nu. Asta o tinu cîteva săptămîni. ÃŽncercai s-o scot din casă. Teatru, cinematograf, plimbări... Dădea din cap scurt, nu, n-am timp, desi pe urmă se vedea că avea destul, ba chiar, după ce îmi dădea acest răspuns, se îmbrăca si iesea la plimbare... dar plimbare îi oferisem si eu cu o oră înainte. ªi nu zicea vino si tu, dacă de plimbare era vorba. Ridicai din sprîncene : omul are chef să se plimbe singur, da, singur, si să mai tacă dracului din gură, căci ajunsesem să simt cum se strecoară în mine regretul că pierd vremea ascultîndu-i vorbăria. Fireste că începui să ies si eu singur, fără să mă obosesc s-o invit. Primeam vizita cîte unui arhitect, cu sotia, fireste. Matilda rîdea cu gura pînă la urechi de nu stiu ce, si după ce aceia plecau, se uita la mine vindicativ, ca si cînd eu asi fi silit-o să rîdă astfel de te miri ce idiotenie spusă de musafiri. Fiindcă era un decembrie frumos, îi propusei o excursie, crezînd că în mijlocul naturii o să dorească mai putin să-mi arate cît mă iubeste ! Nici vorbă ! ÃŽi dădea înainte cu libia si mi se agăta de brat împiedicîndu-mă să urc... „Ai vrut dragoste, îmi spunea (dar nu-mi spunea, nici măcar nu avea aerul), ei, iată dragoste ! satură-te ! Dar nu era asa, nu era nimic demonstrativ în acest exces si mă întrebam ce e mai rău, înstrăinarea sau apropierea aceasta sufocantă ? Devenii brutal în fata acestei revărsări de tandrete, încît după acea excursie vorbeam tare cu ea, sonor, impersonal, dînd cuvintelor doar valoarea lor, ca să zic asa extrinsecă... Treptat încetai să-i mai pîndesc reactiile, ba chiar erau zile cînd nici nu mai stiam dacă Matilda e veselă sau tristă... nu mai observai si ce anume stare nouă luase locul celei sufocante, care la rîndul ei să dispară după un timp- si să vie alta. Se instala, adică, între noi o anume nepăsare variabilă, asemeni zilelor si anotimpurilor, sentiment, cred, comun tuturor oamenilor, căci altfel n-am putea vietui cu cineva în aceeasi casă, atîtia amar de ani, cît durează o căsnicie activă (bătrînetea e sfîrsitul ei...) Dar asta si din pricină că la facultate începu să se întîmple ceva, evenimente senzationale, care mă surprinseră si mă aruncară într-o stare extremă de tensiune lăuntrică, si nu mai aveam timp să despic firul în patru în relatiile mele cu Matilda. IX Predasem pînă atunci linistiti, treceam si noi, ca si arhitectii, printr-o stare de spirit, pe care eu am desemnat-o mai tîrziu ca apartinînd perioadei Matilda. Adică ? Adică, Marx spune că omenirea se desparte de trecutul ei rîzînd. Se referă la perioada de după revolutia proletară, cînd vechii idoli si mai ales vechii stăpîni devin obiectul de rîs al maselor, înfătisati ca niste paiate, în artă, filme, teatru, spectacole de circ si de estradă. A dispărut aura în care erau învăluiti, puterea, luxul, banul, si ne apar acum asa cum erau de fapt în realitate, adică ridiculi, mărginiti, caraghiosi. Numai că marii artisti făcuseră acest lucru totdeauna, dar masele, masele se distraseră prea putin, asta vroia să spună Marx, aura persista atît timp cît conditiile sociale rămîneau neschimbate. Perioada Matilda însă arăta contrariul, nu se rîdea numai de vechii idoli, ci si de cei noi. Cel putin ea rîdea, si la început n-o întelesesem, pînă într-o zi cînd mă întorsei si eu acasă în prada unei mari veselii. Mă încrucisasem în dimineata aceea pe culoarele facultătii cu dentistul la care mă duceam de obicei cînd aveam vreo carie, doctorul Vaintrub, un om simpatic, cordial, cunoscut în oras, avea o bogată clientelă, om cu carte, iubitor de literatură si filozofie, mă oprea adesea minute lungi în cabinetul său după ce mă plomba, să trecem în revistă noutătile, cu toate că salonul său era plin de clienti în suferintă. Dar ne si împrieteniserăm, ne făcuserăm vizite reciproce, schimbaserăm cărti... „A, doctore, îl întîmpinai, salut..." ÃŽn loc de răspuns el îmi zîmbi, mă apucă pe după umeri cu un gest hotărît si protector si mă strînse si mă bătu usor pe spinare, grăbit dar atent : „Cum merge ?" mă întrebă. Se referea desigur la starea danturii mele pe care o neglijasem ani în sir si mă pomenisem că nu mai puteam mînca într-o parte. Pierdusem o măsea si trebuise să-mi îmbrace două ca să mi-o înlocuiască, operatie extrem de dezagreabilă, polizorul acela sfredelindu-mi creierii. „Merge bine, îi răspunsei, acum pot să sparg si sîmburi de măsline." El rîse cu poftă si dispăru pe usa pe care scria decan. Nu mă mirai că se ducea acolo, desi mi se păru nefiresc felul natural cu care o deschise, fără să ezite si mai ales fără să bată în usă. „Decanul nostru suferă rău de măsele, spusei în birou colegilor mei. L-a chemat urgent pe doctorul Vaintrub." Era tăcere. Nimeni nu-mi acordă atentie si nu stiu de ce parcă fumau toti ca niste turci, desi nu erau toti fumători. Tăcerea se prelungi, unul se uita pe fereastră, altul îsi răsfoia niste notite, ceilalti se plimbau de colo pînă colo cu chipurile alterate parcă de nesomn, nu stiu ce asteptau de nu-si vedeau de orarul lor... Secretara deschise usa si ne anuntă : „domnul decan vă asteaptă !" Aha ! Asta era deci. Iesirăm si ne îndreptarăm spre decanat, intrarăm... Acolo însă nici un decan, la biroul lui, întîmpinîndu-ne cu un surîs cordial, stătea dentistul Vaintrub. Se ridică în picioare si dădu mîna cu noi toti. Ni le cam zgudui pe-ale noastre... „Domnilor, ne spuse, sînt, după cum vi s-a comunicat ieri, noul dumneavoastră decan... Luati loc... Sînt în măsură să vă spun că unele măsuri preced reforma învătămîntului pe care partidul o pregăteste. ÃŽn iunie, cînd s-a produs actul nationalizării, uzinele si fabricile erau deja în cea mai mare parte conduse de comunisti. ÃŽn învătămînt, în cadrul revolutiei culturale, reforma învătămîntului si desigur mai ales a învătămîntului superior trebuie si ea pregătită în prealabil. Prima sarcină este introducerea marxismului în filozofie si combaterea energică a filozofiei idealiste. Pînă nu de mult marxismul fusese considerat o simplă filozofie de referintă doar pentru curiosi. De-aici înainte, marxismul, pe care se bazează conceptia despre lume materialist-dialectică a clasei muncitoare care a luat puterea, va trebui să devină filozofia de bază care se va preda în filozofie, în stiintele economice si sociale. Vom începe printr-o analiză a materiei cursurilor înscrise în program în acest an si treptat le vom schimba. Pentru început vă recomand..." ªi ne recomandă, fără să citească de pe vreo listă, lucrări de Marx, Engels, Lenin, Stalin, Plehanov, Feuerbacbi si altii... „Nu notati, zise el, desi nimeni nu nota, aceste titluri vor fi afisate, iar cărtile le veti găsi fie prin biblioteci, fie direct prin librării..." ªi tăcu. Apoi adăugă : „Domnule Petrini, vreau să viu acum la orele dumitale..." Veni si arătă studentilor, întrerupîndu-mă din cînd în cînd, că noul decan stia filozofie. „În acest sens, spunea el, iată ce scrie Marx... sau iată ce scrie Lenin... dialectica lui Hegel, dacă o răsucim cu susul în jos, abia atunci putem restabili eficient dialectica si putem opera cu ea. Hegel e mare numai dacă este astfel răsturnat... Continuati." Hegel răsturnat ! Nu rîdeam cu gura pînă la urechi, cum făcea Matilda, dar rîdeam foarte tare în forul meu interior, văzînd cum un dentist îi amenda pe marii filozofi luînd drept literă de evanghelie ceea ce un geniu politic cum fusese Lenin spusese, pentru necesităti dictate de lupta ideologică pentru cucerirea puterii, în cutare sau cutare împrejurare. Dentistul le scotea filozofilor dintii, îi plomba si în cele din urmă le muta si fălcile fără măcar să clipească. Era foarte sigur de sine, dacă nu mai mult, si asta era cu atît mai curios cu cît îl stiam pasionat de marile sisteme de la Platon si Aristotel, pînă la ontologia existentială a lui Martin Heidegger. Această stranie si rapidă transformare, care îl făcea în primul rînd antipatic, constituia pentru mine un mister. Ce i se întîmplase ? ªi cînd ? Cum îsi înăbusise el ardoarea gîndirii sale libere, care mă făcea să-mi amintesc adesea de el cu acea bucurie pe care ne-o dă ideea că undeva în orasul în care trăim cineva are aceleasi preocupări ca si noi, desi meseria lui e alta si că oricînd te puteai duce să-l vezi, si el să te primească cu acea sticlire în ochi pe care i-o dădea pasiunea nobilă pentru cultură ? Cum de renuntase si la meseria lui si la această pasiune si acceptase să vină la noi si să... Abia acasă deschisei si eu fălcile si rîsei cu gura pînă la urechi de mai multe ori : ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... „Ei, ce e, mă întrebă Matilda. Ce te-a apucat ?" „Avem un nou decan, îi spusei, un dentist, ha, ha, ha, ha, ha... hi, hi, hi, hi, hi... N-are dreptate Marx, nu ne despărtim numai de trecut rîzînd, ci intrăm si în viitor tot rîzînd... însă de noi însine..." ªi îi povestii întîlnirea mea pe coridoare cu doctorul Vaintrub si cum îi spusesem că stau bine cu dantura, pot să sparg si sîmburi de măsline... „Se pregăteste o reformă a învătămîntului, continuai în timp ce mîncam flămînd. Ce-ar putea să aducă nou această reformă. Ce putea să aducă ? Elevul si studentul trebuiau oricum să învete ? Bineînteles ! Acest adevăr nu putea fi reformat. Atunci ? !" „Cine ti-a spus că acest adevăr nu poate fi reformat ? rîse Matilda mai tare parcă decît mine. ªeful catedrei voastre de filozofie a culturii era prezent ?" „Nu, lipseste de vreo două săptămîni, are o sciatică infectioasă, care îl tine la pat." „Hm ! Asa credeti voi ! De sciatica de care suferă el n-o să se mai vindece niciodată. Marele vostru filozof a fost întîmpinat într-o zi la poarta universitătii de către... nu-ti spun cine si i s-a spus : din clipa asta dumneavoastră n-aveti ce mai căuta aici." Mă posomorii, avînd într-o secundă sentimentul că pentru mine perioada Matilda fusese foarte scurtă. Cum, marelui poet si filozof i se luase catedra ? „Chiar e adevărat ? !" spusei. „Bineînteles ! zise Matilda care continua să fie veselă, ieri am aflat, dar am uitat să-ti spun." Nu-l iubeam pe marele poet nici ca filozof, nici ca profesor, desi el mă sustinuse să fiu numit la catedra lui. Nu-mi plăcuse însă că era distant cu mine si se complăcea să fie înconjurat de adulatori găunosi, care în afară de opera lui, din care îi citau chiar în fată fără nici o jenă, stiau prea putină filozofie. Era adevărat că în sinea mea consideram lipsită de interes pentru timpurile moderne teoria sa asupra unei cunoasteri limitate de o cenzură transcendentă, precum si adaptarea la spatiul românesc a gîndirii spengleriene conform căreia culturile si civilizatiile sînt determinate de spatiul geografic, dar avusesem grija din politetă pentru marele poet si om de cultură să nu discut cu nimeni despre opera lui. Era adevărat însă că păstrasem si tăcere cînd vreun adept cu privirea sticlind de ignorantă încerca să abordeze cu mine acest subiect. Pesemne că i se transmisese tăcerea mea, dacă nu mai mult. Nu mă invita la el, cum auzisem că făcea cu ceilalti, îmi arunca doar, din cînd în cînd, abia clipind din pleoapele lui palide si transparente, cîte-o privire rece si vag interogativă. Scoaterea lui brutală de la catedră era însă cu totul altceva. Era clar că în locul lui vor numi un alt Vaintrub oarecare, si nu unul dintre noi, desigur, nu pe mine sau vreun discipol al marelui poet, sau pe profesorul N., de pildă, care mai fusese sef de catedră înainte de război si la cursurile căruia învătasem noi filozofie. Era un umanist blînd si cu vastă cultură, moderat om de stînga, necompromis de vreo miscare politică, ar fi fost cît se poate de firesc să fie numit el, or, de două săptămîni, titularul lipsea si după spusele Matildei nu din motive de boală, si nu se auzise nimic de o eventuală numire a profesorului N. „Poate că nu e adevărat !" îi spusei Matildei prins de neliniste si îndoieli. „Nu-ti spun din auzite, zise Matilda, ci direct de la sursă. Darea lui afară îsi are originea în prelegerea lui de deschidere a cursurilor, cînd vorbind în introducere la istoria filozofiei, pomenise pe cine vrei si pe cine nu vrei, în afară de Marx si marxism. Nici ăsta nu e zdravăn la cap !" rîse Matilda sugerîndu-mi astfel că pentru ea sursele comediei erau diverse, nu rîdea numai de indivizi ca de-alde Calcan. Mă retrasei în biroul meu si în timp ce îmi beam cafeaua si Matilda răsfoia ziarele (căci la serviciul ei unde era sefă evita să citească Scînteia în colectiv si să comenteze articolul de fond, la orele opt dimineata, lăsa pe altcineva s-o facă si dispărea presată, motiva ea, de treburi) îmi aprinsei o tigare si rămăsei tăcut vreme îndelungată. Era clar, îmi spuneam, ne vor aduce nu chiar un nou dentist (si încă acesta era bun, nu era neinformat, era familiarizat cu filozofia), ci cine stie ce obscur profesor secundar sau cine stie ce ziarist gălăgios, cum se întîmplase la Litere, unde e drept că titularul, un celebru specialist în cercurile romaniste din străinătate si pe deasupra om de stiintă agresiv, nu putuse fi gonit, dar îi fusese impus un jurnalist, un putoi care nu se jena să-l ia peste picior si să-l învete pe el, marele savant, cum e cu marxismul în lingvistică. Ignorasem aceste semne, considerîndu-le accidente fără importantă. ,,Chestia asta mi poate să rămînă asa, îi spusei Matildei. Răspundem de soarta culturii si a învătămîntului si dacă nu reactionăm, vom avea ceea ce ni se cuvine, adică exact ceea ce merităm." ,,Ce vrei să faci ?" mă întrebă ea de astă dată doar zîmbind sceptică, vrînd parcă să spună că de făcut, fireste, se putea face orice, dar rezultatul ea îl cunostea dinainte. „Să vorbesc cu marele poet, să-i spun că trebuie să protesteze si că noi îl vom sustine." Matilda lăsă ziarele, îsi aprinse si ea o tigare si între noi se asternu o tăcere. ÃŽn cele din urmă îmi spuse ca un avertisment : „Mai gîndeste-te !" ,,M-asi mai gîndi, îi răspunsei gîndindu-mă, dar n-am la ce. Nici nu mai e timp. Dacă mîine ne vom pomeni la catedră cu cine stie ce ginecolog sau inginer de poduri si sosele, o să fie prea tîrziu." ,,Treaba ta, îmi spuse, vezi să n-ai o surpriză începînd chiar cu titularul pe care vrei să-l aperi." ,,Ce surpriză ?' ,,De unde să stiu eu ? Tot ce stiu e că trăim vremea surprizelor, în orice caz, continuă ea repede, ca să nu-i cer amănunte, nu uita să-l întrebi de ce consideră el marxismul nedemn de a fi citat într-o prelegere de filozofie !" Avusese în glas tonalităti necrutătoare, pe care i le auzeam pentru întîia oară si tresării. „În cultură, îi răspunsei eU gînditor, dacă nu e liber, nu mai e om de cultură capabil să exprime ceva propriu, ci un simplu truditor într-o profesie ca oricare alta, care nu solicită optiuni individuale." „În orice profesie ca oricare alta, zise ea cu ironie (ÃŽªÃŽ amintise cum rostise ea însăsi aceste cuvinte în ziua cînd mă mutasem la ea ?), se cer optiuni individuale. Poti să faci o casă urîtă sau una frumoasă, asta are o mare importantă pentru aspectul estetic al unui oras. De ce e frumos Parisul ? Fiindcă bulevardele si casele lui au fost resistematizate în urma unei optiuni a baronului Ilaussmann." „Bine, zisei, si întrucît absenta lui Marx într-o prelegere trebuie să determine Bucurestiul să ia catedra unui vestit poet si filozof ? Era suficient un avertisment." „ªi de unde stii că nu i s-a dat ? Sînt patru luni de-atunci. ÃŽntreabă-l, mai zise ea de astă dată cu un glas pasnic, discută cu el..." X ÃŽntr-adevăr, marele poet nu suferea de nici o sciatică, îmi deschise el însusi si spre surpriza mea mă întîmpină cu un repros : „în sfîrsit, zise, ai catadicsit si dumneata să mă onorezi cu o vizită." „N-am îndrăznit, dom'profesor, să vă deranjez neinvitat", îi răspunsei. „Uite că ai îndrăznit, zise el, si îmi face mare plăcere. De cînd am fost dat afară de la universitate, vechii mei discipoli m-au si părăsit, de unde pînă atunci mă agasau zilnic cu vizitele lor. Oricît am filozofa pregătindu-ne de moarte, nu ne pregătim deloc, ideea e o pură vanitate a gîndirii, care ne sugerează falsa certitudine că prin filozofie putem trece bine înarmati Marele Prag, ti-o spun cu majuscule. ÃŽn fata mortii nu mai esti nimic, nu mai esti poet, esti un simplu om care trebuie să dispară... Totdeauna m-am uitat cu neliniste la tabloul lui Sandro Botticelli, în reproduceri, căci originalul e la New York, care înfătisează împărtăsania sfîntului Jerome. Cei din jur, în special preotul îi întinde agresiv lingurita cu o expresie neascunsă de satisfactie că el e viu, gras si sănătos în timp ce sfîntul va fi în curînd mort, deja, cu paloarea pe chip, cu privirea rătăcită... nu mai e sfînt, ci un biet bătrîn muribund, întru totul în ghearele mortii neîndurătoare... Desfrînatii, prin cinismul lor, continuă marele poet în timp ce ne asezam în fotolii, sînt mult mai bine pregătiti, pe ei nu i-a exaltat această viată pe care au scuipat de-atîtea ori în toiul petrecerilor lor desăntate, încît aparitia celei cu coasa si cu rînjet perpetuu le provoacă cel mult un nou hohot de rîs descreierat si un ultim scuipat aruncat Aceleia drept în figură..." Chipul marelui poet nu exprima însă nici regret, nici amărăciune si mi se păru că niciodată nu-l văzusem atît de senin si de spiritualizat. Rămaserăm cîtva timp tăcuti. Asadar eu eram ultimul care aflam si foarte tîrziu că i se luase catedra. ÃŽn ceea ce îi privea pe discipolii lui, mă simteam indignat. Chiar asa, îl si părăsiseră ? Era adevărat, nu i se dăduse marelui poet si filozof să bea, dintr-odată o cupă de cucută, ca lui Socrate, dar i se dăduse s-o bea cu încetul, să moară adică în fiecare zi, un supliciu, existential care si începuse să-i atingă (acestui iubitor al luminii si al corolelor de minuni ale lumii) fibra lui cea mai ascunsă. Ce însemnau ultimele lui cuvinte, aducea un elogiu desfrînatilor ? „Sper, dom'profesor, zisei, că nu sînteti, adică nu vă simtiti în postura lui Faust, care îsi regretă o tinerete petrecută în asceză si studiu (gîndind : v-ati bucurat de glorie, desi ati avut si detractori care însă nu v-au turburat exaltările spiritului, v-ati bucurat de onoruri, v-ati căsătorit si aveti si o fată si după cîte am auzit sotia vă adoră si acum...). De altfel, continuai, Faust e un personaj nesărat, absolut neinteresant, după ce redevine tînăr continuă să nu trăiască nimic, fiindcă el nu se implică în tragedia Margaretei, la sfîrsit îl vedem cum se cară spre noi aventuri. Ce fel de aventuri ? Nu poti spune niciodată clipei : opreste-te, sînt fericit, atîts timp cît Mefisto stă lîngă tine, să înmoaie bratul adversarului, ca să-l răpui tu cu usurintă". „Nu în asta constă mitul faustic, zise marele poet deodată înviorat. E o reînviere a mitului dionisian, a eternei întoarceri si a trăirii în afara tragediei. Goethe iubea Grecia antică, dar în acelasi timp stia că vremurile se schimbaseră, apăruseri Dumnezeu si puternicul Mefisto. S-a adresat acestuia din urmă." («Înteleg, am gîndit, felul cum ati fost dat afară de la catedra unde oficiati în numele spiritului v-a sugerat ca, după Nietzsche, să gînditi : Dumnezeu e mort ! ªi să vedeti o mare turburare în lume.») „Nu se poate încheia nici un pact cu nimeni, dom' profesor, si de altfel un pact faustic care ne-ar feri de primejdiile riscului, repet, ne-ar priva si de bucuriile victoriei. Forta stă în noi însine : dumneavoastră ati si semnat un pact încă din tinerete cu puterile spiritului, trebuie să recurgeti la ele, să recititi acest pact si să-l respectati. Cultura e o făclie care arde ! N-o aruncati din mîini si nu invidiati desfrînatii..." Marele poet surîse si o lumină se intensifică pe chipul lui. „Asa mi-am spus si eu, zise, o să stau acasă si o să-mi scriu memoriile. Nu e o îndeletnicire care încalcă pactul, cum bine ai spus. Proust a făcut acest lucru timp de un deceniu, si a trăit încă o dată si cu ce iluminări si bucurii, toată viata lui dinainte, oprind clipele pe loc, eternizîndu-le. O singură îndoială mă nelinisteste. Voi suporta izolarea, singurătatea ? Proust era un monden, avea prieteni, un anturaj pe care chiar dacă nu-l mai frecventa din pricina bolii, ca înainte, cînd se simtea mai bine iesea seara tîrziu, îmbrăcat bine, pomădat, cu o floare la butonieră si se întorcea în zori fericit. Nu discutăm aici unde se ducea si ce făcea, fapt e că avea unde se duce si că se întorcea fericit. Acest dus era la mine catedra. Nu-i acuz pe discipolii mei că m-au părăsit, poate că nici nu m-au părăsit, sînt, pesemne, desorientati. Or să-si revină poate, dar eu aveam acum nevoie de ei. David ne arată în divinul său Socrate bînd cucuta un bărbat înconjurat de prietenii săi, în timp ce eu sînt singur («ce curios, am gîndit, iată, si el s-a gîndit la Socrate»), semnele pentru mine sînt rele. Nu încă foarte rele, dar omul, ca un animal cu instincte încă puternice, un animal social cum bine s-a zis, simte că firul gros si esential care îl lega de societate, de cei tineri; fiind tăiat, viata i se va scurge în singurătate, nu mai poate, nu mai are cum să înnoade altul. Dacă mi s-ar da o revistă ! Dar cum să mi se dea o revistă, cînd mi s-a luat o catedră ?" „În paranteză fie spus, dom' profesor, zisei, de ce în prelegerea dumneavoastră la deschiderea cursurilor n-ati pomenit nimic nici de Marx, nici de marxism ? Se discută în oras despre asta si nu în favoarea dumneavoastră..." Marele poet si filozof nu răspunse îndată. ÃŽn biroul în care ne aflam, căptusit cu rafturi pline cu cărti, intră fiica lui, care îi semăna, dar cum se întîmplă adesea, aceleasi trăsături nu mai dădeau aceeasi expresie...Chipul poetului era frumos, de o albeată de statuie îndelung slefuită de impulsurile luminoase ale vietii sale interioare, în care mărimea nasului nu mai avea importantă, buzele subtiri nu mai exprimau ascutimea rea a celor cu o astfel de conformatie a gurii si bărbiei în timp ce pe chipul fetei, desi totul semăna fizic cu tatăl, nu apărea în expresie decît comunul : o fată oarecare, nici frumoasă, nici urîtă, pe care însă poetul o învălui cu o privire tandră si îi transmise si ei din bogătia acestei tandreti, care îi fu întoarsă, si tatăl si fiica semănară cu adevărat cîteva clipe, unul cu celălalt. Mă ridicasem în picioare, dar tatăl nu făcu nici un fel de prezentări. Că mama întreabă cum să-i facă diseară piureul de cartofi, cu lapte si unt, sau numai cu lapte... ªi putin unt, dacă e proaspăt, aha, bine, dar snitelul, îl vrea natur, sau cu ou si parmezan... fără ou si parmezan, fiindcă a mîncat două ouă dimineata..., dar salata de andive, cu putină maioneză, sau... da, cu maioneză, n-o să mor, dintr-o salată de andive cu maioneză... Fata iesi, îmi aruncă o privire bleagă, iar eu mă asezai la loc în fotoliu. ,,Iată deci, continuă marele poet, că si dumneata te-ai exprimat în asa fel încît să sporesti singurătatea mea." Rămăsei surprins. Cum mă exprimasem ? ÃŽi pusesem doar o întrebare... A, da, se discută în oras, si nu în favoarea lui, de ce n-a pomenit nimic de Marx la deschiderea cursurilor. „Vorbesti ca si cînd orasul... hm ! Petrini, murmură el, vin vremuri grele, pentru noi, filozofii... Am citit Das Kapital demult si niciodată nu mi-a trecut prin cap că într-o zi va trebui să-l tratez pe Marx altfel decît ca pe un economist si doctrinar genial al comunismului (filozofia sa e mai mult intrinsecă analizei pe care o face societătii capitaliste decît extrinsecă, pornind de la un concept, existenta, după el, determină constiinta, ceea ce, dacă ne gîndim că societatea, în timpurile moderne, tinde să acapareze individul, să-l subjuge, nu e aberant să afirmi că într-o anumită măsură, uneori decisivă, dar alteori nu, îi determină constiinta). Determinismul nu e o noutate în filozofie. Nou la Marx este faptul că asemeni lui Rousseau el trage din analiza sa concluzii politice revolutionare. Programul său însă e o imensă utopie. El a numit Anglia ca locul de pe pămînt de unde va izbucni revolutia proletară, ignorînd, tocmai el, conditiile istorice si sociale în care trăieste proletarul englez, si anume într-un imperiu, într-o tară liberală, cu o mică-burghezie numeroasă, care n-are nici un chef de revolutie si nici nu va avea vreodată, decît dacă o va face ea însăsi. Teza lui Marx : acolo unde proletariatul e mai numeros si mai evoluat, acolo va izbucni revolutia, a fost infirmată de revolutia rusă, unde proletariatul era cel mai putin numeros si cel mai putin evoluat. Ce ne dovedeste acest lucru ? ÃŽn primul rînd că Rusia avea totusi nevoie de o revolutie si a devenit proletară fiindcă în acel timp nu exista în lume o altă teorie revolutionară mai eficace si mai utopică pe care rusii să si-o însusească. ªi-au însusit-o pe-a lui Marx, fiindcă într-adevăr frumoasa lui utopie putea seduce masele si le putea atrage în luptă. Acum, întrebarea care se pune unui om de cultură : poate el să pomenească numele lui Marx fără ca asta să nu însemne adeziune ? Nu la marxism, ceea ce ar fi intelectualmente firesc, ci la dogma care s-a născut din el. A vorbi în mod liber de Marx si marxism nu e posibil. Ca să justifice teoretic de ce revolutia proletară a izbucnit tocmai în Rusia si nu în Anglia sau Statele Unite, Lenin a creat o nouă teorie a evolutiei capitalismului spre imperialism ca stadiu al său cel mai înalt, după care va veni descompunerea, formînd deocamdată un lant puternic de contradictii si că revolutia proletară, în aceste noi conditii, a izbucnit acolo unde acest lant avea veriga cea mai slabă. Să admitem că nu se putea altfel si că revolutia a izbucnit acolo unde lantul imperialismului avea el veriga cea mai moale. Dar cine ne garantează care va fi lumea viitorului, după ce capitalismul, ajuns în stadiul său cel mai înalt, va putrezi ? ÃŽn noile conditii de evolutie spectaculoasă a tehnicii, numărul muncitorilor cu psihologie clasică se va micsora, vom trăi într-o lume de tehnicieni si ingineri cu altă psihologie si alte moravuri. Marxismul, desigur, va dăinui, ca un excelent instrument de analiză a raporturilor sociale si economice, concluziile politice istorice si filozofice vor fi însă altele, conceptul.: existenta materială determină constiinta, va rămîne un adevăr controversabil ca atîtea alte mari adevăruri..." „Dom' profesor, spusei îndată fără să mai reflectez în detaliu asupra uneia sau alteia dintre opiniile emise de el, a devenit de mult evident că în cele din urmă si soarele se va răci, va deveni întîi rosietic, apoi galben si înainte să se producă cu el un accident final în univers, viata pe Terra se va fi stins de mult. La fel se va întîmpla cu generatia dumneavoastră si a mea pînă să ajungă marxismul o doctrină limitată la sociologie si economie. Ce facem însă pînă atunci ? Sînteti tînăr, abia ati trecut de cincizeci de ani. Trebuie să vă întoarceti la facultate ! Nu vă costa nimic dacă stăruiati în prelegerea dumneavoastră si asupra marxismului." „Nu era suficient, puteam s-o fac, dar mi s-a cerut si altceva si anume să stărui si asupra leninismului." „Ei bine, puteati să faceti si acest lucru !" exclamai eu. ,,Tot nu era suficient, trebuia să afirm că si Stalin si-a adus icontributia în filozofie, ca un demn discipol al lui Lenin !" „Bun, Stalin e un tip urias, se putea vorbi si despre el. Eu l-am citit tot si paginile în care e vorba de Trotki sînt pasionante. Nu-mi place Trotki, n-a avut curajul să atace dogma partidului unic, si el gîndea ca si Stalin că toti cei care aveau alte păreri decît ale lui trebuiesc suprimati. Măcar Stalin venea din Georgia si pentru el dictatura era ceva firesc, natural, în timp ce Trotki colindase occidentul liberal si Statele Unite, stătuse mult prin biblioteci, avusese deci cînd să se gîndească ce lume nouă vroia să aducă el în Rusia si în restul omenirii. Cînd spun «restul» am în vedere mărimea uriasă a teritoriului în care revolutia proletară trebuia declansată si ce influenta va avea ea în lume. Nu e prima oară în istoria cînd o mare figură politică e pomenită în biserici si scoli. Nimeni nu v-ar fi înteles gresit dacă o făceati." „N-ar fi fost de-ajuns" răspunse, uimindu-mă, marele poet si filozof. „Nu înteleg, dom' profesor ! Ce-ar mai fi trebuit să faceti ?" „Ar fi trebuit pur si simplu să nu vorbesc nimic despre istoria filozofiei, ci să prelucrez discursurile lui Jdanov referitoare la împărtirea lumii în două lagăre, cel al socialismului, pe de o parte, si cel al imperialismului, pe de altă parte, si discursul aceluiasi referitor la revistele Zvezda si Leningrad, si să combat un manual de istoria filozofiei al unui oarecare Alexandrov, al cărui continut nu-l cunoaste nimeni..." Marele poet se opri si se uită la mine surîzînd de tăcerea fără iesire în care mă aruncase această desvăluire. „Mi s-au dat cele două brosuri ale lui Jdanov, continuă marele poet, chiar rectorul mi le-a înmînat si, colega, zice, iată obiectul prelegerii cu care veti deschide cursurile. Vă declar în mod formal si confidential că prelegerea dumneavoastră va fi urmărită. ªi dacă refuz ? i-am replicat. A dat din umeri, dar nu într-un fel fără sens. A închis si ochii în timp ce îsi ridica sprîncenele si îsi îndepărta bratele. Adică riscurile nu vor fi suportate de el, ci de mine. M-a pus să semnez că am primit cele două brosuri, încît, după cum vezi, n-a fost vorba, acolo asa, de o simplă citare a numelui lui Marx, pe care l-asi fi omis si l-am omis dintr-o simplă neatentie, trebuie să mărturisesc, dar n-avea importantă, puteam intra în fondul chestiunii, pe larg, în prelegerile următoare, în cursul anului. Mi-am început cursul în mod normal, acceptînd în sinea mea, fără vreo desbatere de constiintă, orice risc. Fireste că mă asteptam si la o sanctiune gravă, adică să mi se ia catedra, dar nu credeam că o să fiu întîmpinat la poarta universitătii de un individ brutal, care să-mi notifice cu o dusmănie personală că n-aveam, de-aici înainte, ce mai căuta în această clădire. Ce-i făcusem eu ăstuia ? Ce-avea cu mine ? Nu-l văzusem în viata mea si nu-mi aminteam să fi făcut cuiva rău, unui necunoscut, care nu putea fi părintele unui student trîntit de mine, era prea tînăr să fi fost părintele unui copil mare. Nu era intendentul, dar semăna cu un intendent ! A apărut apoi imediat Pascu, caloriferistul nostru, l-a înjurat pe-ăla într-un mod si mai brutal decît îmi vorbise acela mie spunînd : du-te în... la mîne-ta ! Cine te-a trimis pe tine aici ? ªi reproducînd această înjurătură privirea marelui poet sticli de satisfactie si se opri din povestit. ÃŽi plăcuse caloriferistul atît de mult încît tinuse să-i repete populara noastră trimitere la origine ? Era evident, bruta care îl întîmpinase si îi spusese acele cuvinte fusese astfel pedepsit. Bietul filozof ! Nu bănuia că acela fusese pus tot de caloriferist să formuleze exact gonirea din Universitate a poetului, adică faptul să fie clar, să nu mai intre adică acolo, să protesteze, să ceară explicatii etc. Dar brutal, la acest nivel al paznicilor si nu, să zicem, în biroul rectorului neputincios. ,,Caloriferistul, continuă marele poet, m-a poftit în biroul lui de secretar al celulei de partid, unde, cu alte cuvinte, bineînteles, mi-a confirmat ceea ce îmi spusese celălalt, el era în măsură să-mi spună că pot ocupa postul de sef al bibliotecii municipale, unde pot foarte bine să citesc, nu-i asa, să scriu poezii, să-mi continui studiile care mă interesează... Umfla vocabulele, parcă ar fi vrut să-mi arate că nu e asa grav să treci dintr-un post într-altul, tot cam leafa aia o ai, asta e, se în-tîmplă, nu e nimeni bătut în cuie pe locul unde îsi face serviciul... Desigur, nu el, Pascu, a luat această hotărîre, hotărîrea a venit de sus, mi-a spus el, fără să-mi precizeze de unde de sus, de la rector sau si rectorul primise un ordin de la forurile bucurestene ale învătămîntului... „Nu stiu, dom' profesor, mi-am încheiat si eu vizita posomorît. Trebuie să vă întoarceti la catedră. Oricum, noi vom reactiona". „Care noi ?" zise marele poet atent, dar fără să mă privească. ,,O să aflati !" ,,Bine, faceti ce credeti, dar dacă e să actionati inutil si în schimb să înfruntati doar riscurile, ar fi mai bine să nu actionati." „E bine să stim si noi la ce ne putem astepta de-aici înainte, odată pentru totdeauna. Bineînteles că pentru nici unul dintre noi n-am risca numai de dragul riscului, dar în cazul dumneavoastră n-are rost să-l calculăm." XI Mă simteam mult mai inflamat decît arătasem. N-asi putea să spun pe ce se baza instinctul meu, care mă îndemna să nu accept anomalia, căci asa îmi părea situatia care se crease la facultate în urma îndepărtării marelui poet si filozof. Anomalia, anormalul, nu e o fatalitate si n-are durată, conditia să-l facem să dispară e să nu-l acceptăm si mai ales să nu cedăm tentatiei de a-l justifica, prin recurgerea la principii înalte. Această din urmă gîndire anticipează primul meu contact cu unul din cei pe care îi numisem noi. Era un tînăr de vîrsta mea, numit la facultate odată cu mine si cu care mă si împrietenisem. De la el auzisem despre marele poet o formulă... mai tîr-ziu, după moartea si reintegrarea poetului în circuitul cultural, această formulă avea să constituie subterfugiul general al acelei reintegrări... Idealism ? Agnosticism ?... Da' de unde ! Filozofia lui e tot poezie, e o metaforă poetică. E stupid să căutăm confirmarea teoriei plusvalorii într-o operă poetică inspirată de sentimentul misterului existential. Plin de respect pentru marele poet si filozof, acest tânăr, marxist convins dar cu spiritul critic rămas intact, caustic, inteligent, avînd darul formulărilor memorabile, încerca astfel să-l ferească pe seful catedrei noastre de loviturile pe care el parcă le stia, desi nu-mi spusese niciodată nimic clar în acest sens, dar eu întelesesem din unele tăceri ale sale, din unele expresii cum ar fi un de,, hm, sau bietul dom' profesor, că nu era sau nu va fi bine, de bietul dom` profesor... La el mă gîndii să mă duc îndată ce marele poet închise usa în urma mea. ÃŽi dădui un telefon, stătea departe de centru si s-ar fi putut să nu-l găsesc acasă. „No, bădie, acasă esti ?" îl întrebai cu un puternic accent ardelenesc, recunoscîndu-i vocea la aparat. „Acasă mi-s, tu esti, Petrini ?" „Da, ce făceai ?" „Citeam !" „Pot să te deranjez ?" „Pentru un prieten, musai să lasi cititul, căci el este un om viu si miscătoriu, în timp ce cartea stă linistită acolo unde o pui si nu dă semne de supărare că o părăsesti. Vino ! Mintenas mă îmbrac si iesim la o preumblare." Vorbea adesea astfel, persiflîndu-i pe ardeleni, desi era el însusi ardelean, încercam si eu acest limbaj cînd mă întîlneam cu el, dar numai atunci, fiindcă n-aveam talentul de a-mi strecura ironia la adresa cărturarului neaos ardelean cum făcea el, imitîndu-i de fapt gîndirea, si bineînteles că n-aveam nici un haz. Mai stiam ceva, că Ion Micu (căci asa îl chema, si cînd se prezenta adăuga si particula Klein iritîndu-i pe unii, căci ei credeau o clipă că o fi descendent al marelui Inocentiu, si cînd aflau că nu...) cînd folosea acest jargon era la el un semn că îsi păstra neatinsă si ascunsă adevărata gîndire, pe care n-o expunea oricui, încît mă bucuram cînd vedeam că îl părăseste pentru mine si discută normal : semn de pretuire si prietenie. Nu stiam de ce, dar avea asupra mea un ascendent... nu-mi dădeam seama în ce consta, dar nu numai că nu mă supăra, ci în mod bizar parcă chiar simteam că mi-era necesar. Poate pentru că dintre toti universitarii era singurul care îmi sugera certitudinea că putea răspunde la orice întrebare pe care i-asi fi pus-o, în acei ani cînd de pretutindeni răsăreau semne de întrebare ? El era singurul linistit, destins, ironic, adesea sarcastic chiar si cu cei bătrîni, care, foarte nervosi, preferau să nu-i dea replica, sau poate că nici n-o aveau atunci pe loc... Era membru de partid, fost utecist în ilegalitate, n-avusese deci timp să-si ia licenta, fusese totusi numit direct asistent la Litere, unde, îmi spunea el, n-avea să stea mult, pasiunea lui fiind presa literară... Lectiile îi erau încărcate de glume pe care studentii seriosi nu i le apreciau, în schimb rîdeau ceilalti... Vorbind de pildă de Caragea Vodă, expediase astfel analiza marxistă a acelei domnii, care s-ar fi caracterizat prin ciuma care îi poartă numele (Ciuma lui Caragea) si prin faptul că acel domnitor ar fi pus biruri grele pe femeile usoare (ceea ce era riguros exact.) Studentii seriosi ridicaseră stilourile din caiete. "Să scriem asta ?" întrebase unul posomorît, parcă indignat... ÃŽntr-o zi venise de la Bucuresti în vizită în orasul nostru un membru al Biroului politic, însărcinat cu învătămîntul si cultura. Că de ce nu stim încă ruseste ? ne întrebase el sever după ce ne adunase pe toti în aula universitătii. Ne citase la un moment dat în timpul conversatiei libere pe care o avusese cu noi un proverb rusesc în ruseste, apoi văzînd că nimeni nu l-a înteles, ni-l tradusese în româneasca lui nu atît stricată, cît marcată dezagreabil de un dublu accent, evreiesc si în acelasi timp rusesc. „Dar dumneavoastră, cînd aveti de gînd să învătati româneste ?" răspunsese atunci Ion Micu, creînd cu seninătate un moment penibil de tăcere, căci liderul nu avusese în primele clipe replică : apoi se înfuriase. "Cunosc eu acest gen de intelectuali foarte mîndrii de drăcusorul mic-burghez care zace în ei si care îsi scoate cornitele ori de cîte ori e vorba de lucruri serioase." Ion Micu îi replicase : ,,în orice caz văd că si dumneavoastră, gînditi prin sistemul de imagini care face parte din opiumul popoarelor : drăcusor, cornite... Or, noi, marxistii, stim că nu există draci si nici fii de-ai lor, drăcusori..." " Dumneata esti marxist ?"' îl întrerupsese liderul, ca si cînd ar fi fost convins că are în fată un impostor. Micu surîsese candid : ,,Da, ca si dumneavoastră !" ÃŽl găsii gata îmbrăcat să iesim, totusi, mai întîrziarăm, nu vroia să plece, se uită de cîte va ori discret la ceas si nici de vorbit nu avea chef, sau mai bine zis se gîndea la ceva, tăcut, si pe chip cu acea expresie de iritare pe care o avem toti la un rendez-vous, cînd sîntern pusi să asteptăm pe cineva care a depăsit cu mult sfertul academic. Se plimba prin birou si mă întreba cîte ceva, eu îi răspundeam, dar el nu avea aerul că m-a auzit. ÃŽntru tîrziu, după vreun ceas, se auzi la intrare cheia răsucindu-se în usa apartamentului si apăru Ivona, sotia lui, care intră în birou fără un surîs că îsi vedea sotul, fără o tresărire că avea un musafir. Lucra la cotidianul local al partidului, fusese si ea utecistă în ilegalitate, dar fără să fi fost închisă, cum se întîmplase cu sotul ei. Femeie tăcută, fără să fie placidă, o brunetă, stătea si asculta conversatia fără să intervină, nu pentru că n-ar fi avut ce spune, dar parcă tot timpul se gîndea la altceva, care, fără s-o obsedeze, îi acapara totusi gîndirea. Cînd deschidea gura, o făcea ca să-si contrazică, în felul ei absent, sotul, sau să-i spună că are niste telefoane de dat si o să treacă în hol, unde într-adevăr nu mai termina de vorbit. Cînd era prezentă, întîlnirea mea cu Micu era stricată. „Mi-ai dat telefon că vii, nu că întîrzii", zise Ion linistit, fără repros. „Am mai avut treabă", zice ea cu un glas alb, fără să mai adauge ceva, de pildă să explice de ce a telefonat atunci că vine, sau de ce n-a telefonat că întîrzie. "Ai avut necazuri ?'' „Nu !" "Eu ies cu Petrini să facem o plimbare." Mai tîrziu am aflat că el o iubea, iar ea nu, însă o iubea mai mult decît se putea bănui, iar ea nu-l mai iubea deloc cînd îl cunoscusem eu si mă întrebam dacă îl iubise vreodată. Mă întrebam chiar cum dracului o fi arătat atunci, în timpul idilei, căci dacă arătase ca si acum, sau pe-aproape, de ce se îndrăgostise el de ea atît de tare ? O pereche mai nepotrivită nici că se putea imagina (întrebarea populară ,,ce-o fi găsit la ea" ti se punea îndată ce-i vedeai împreună), cu toate că Ivona nu era deloc urîtă, însă un anumit voluntarism în felul ei de a fi. vocea putin îngrosată, care nu ascundea nimic, nu sugera nimic, poate doar un dispret fără adresă precisă, o făceau net antipatică : dispret de ce ? Al unei gîndiri adinci, al unei sensibilităti deosebite ? Nimic ! Doar siguranta de sine, vag stupidă, a omului comun... ªi totusi, ea avea să-l părăsească în cele din urmă, fireste pentru un altul, si Ion să sufere multi ani, după aceea, desi se recăsătorise el însusi, aproape imediat, cu o studentă pasionată ca si el de literatură, de altă rasă decît Ivona, dar... fireste, a apărut si un dar, însă ceva mai tîrziu ; fapt e că alături de ea, Ion ar fi putut s-o uite atunci pe Ivona, dar n-o uitase, mai vorbeau încă la telefon, discutau chestiuni practice, cum ar fi de pildă starea timpului si că Ion să nu iasă fără să-si pună la gît un fular gros... într-o zi ea chiar i-a trimis acasă un peste... Dar despre istoria cu acest peste o să mai am, poate, timp să vorbesc... Ion era un tip afectuos; în prietenie, cînd ne plimbam, de pildă, mă lua de brat, lucru care mă jena. ,,Ioane, îi spusei degajîndu-mă, marele poet nu suferă de nici o sciatică, acum vin de la el, a fost dat afară de la catedră fiindcă n-a acceptat să deschidă cursurile cu o prelucrare a unor discursuri ale lui Jdanov. Nu trebuie să-l părăsim !" ,,E prea tîrziu, răspunse el îndată, semn că stia totul. E prea tîrziu, repetă, în locul lui a fost numit domnul Rosu Decebal, care prin numele lui a lăsat să se înteleagă unde trebuie că e rosu si în gîndire, iar cu prenumele că e un neaos urmas al marelui rege dac. Natiunea, ne învată Iosif Vissarionovici Stalin, deocamdată nu va dispărea, încît e nevoie încă de nationalisti rosii ca domnul Decebal, ce-a înfrînt popoare multe, de jos si de pe cal..." Ãstuia îi ardea să fie el spiritual într-un asemenea moment, desi, e adevărat, ironia lui nu infirma starea mea de spirit, ci căuta doar să-mi sugereze că inflamarea gîndirii nu ne duce spre decizii rationale. Dar întelesei că aprobase, în sinea lui, hotărîrea. Ai fi zis că, în ciuda ironiei, avea de pe acum o anume simpatie pentru profesorul Rosu Decebal. Era firesc ! Făceau parte din acelasi partid, căci nulul profesor se înscrisese prin primăvară... Totusi continuai : „Ioane, numirea unui dentist în postul de decan nu mă deranjează. ÃŽn general, orice numire de acest gen a unor personalităti politice, dar care au totusi o cultură, în locul, să zicem, al unor titulari nu prea străluciti si mai ales compromisi în vechiul regim, în orice caz reactionari fătisi, cum era fostul decan, are un sens. Dar să dai afară un mare poet si filozof care are dificultăti în adaptarea sa la noul regim, mi se pare un scandal." „Petrini, spuse el atunci sever, observînd pesemne că începusem să ridic vocea, revolutia, ea însăsi, e un scandal. Noi, care o facem, spunem că e un lucru înăltător, desi, cei lucizi stiu că e o maladie, dar nu sîntem noi vinovati că am mostenit o societate bolnavă... în mod fatal, curentul care se creează împotriva mentalitătii vechii societăti ia cu sine pe toti cei care nu acceptă să-si însusească noile principii. Nu există revolutie pasnică, chiar dacă ea, să zicem, nu e sângeroasă." ,,Există valori absolute, strigai eu, de care nici o revolutie nu trebuie să se atingă. Filozofia e una din ele." „Nu ne atingem de filozofie, ci de unii filozofi", răspunse el si nu stiu de ce, pronuntînd cuvîntul unii rîse. „Dar cum am putea să le cerem să se dezică de ei însisi, de gîndirea lor liberă, de opera lor si să pună în locul a toate acestea două brosuri, ale unui oarecare Jdanov ? Tie nu-ti pasă, predai linistit limba si literatura română: nu esti pus să vorbesti studentilor în locul lui Eminescu despre împărtirea lumii în două lagăre..." ,.Păun-Fincio", zise el sec. ..Ce e cu Păun-Fincio ?" „În locul lui Eminescu. ªi Neculută." .,Ce e cu Neculută ?" „ªi Cezar Bolliac". „Adică ?" „Adică toti ăstia în locul lui Eminescu," „ªi tu ai acceptat ?" „N-am acceptat încă." „Dar ai de gînd să accepti !" „Mda !" „De ce mda ? Da sau nu ! „Cred că da, dacă n-or să mă dea... afară" „Tocmai pe tine ? De ce ? „Parce que la republic que c'est le diable et moi je suis partisan de la republique! Donc, je suis un diable l" „ªi dacă nu te dă afară, vrei să zici că vei juca rolul diavolului predînd pe Păun-Fincio, Neculută si Cezar Bolliac în locul lui Eminescu ? Cum ? E ridicol !" „Am citat gresit : «La Republique c'est la pensee et la pensee c'est le diable». Le voi preda studentilor pe Neculută, dar prin gîndire îi voi determina să se ducă la Eminescu." „Tot e ridicol ! N-ar fi mai bine să pleci ?" „În zilele, noastre, rîse el, nimeni nu mai pleacă, esti dat afară, dar să pleci tu singur, prin propria ta vointă, nu se acceptă, asa încît, reluă el după o pauză văzînd că tac, nu mai spune că nu-mi pasă, că predau linistit limba si literatura română". Asadar, gîndii eu, am ajuns, fără ca eu să-mi dau seama, foarte departe ! ÃŽn lumina acestor revelatii gîndul meu de a actiona în apărarea marelui poet, pe lîngă că era net riscant, n-avea nici cea mai mică sansă de a ralia pe cineva. Dacă pînă si acest coleg care era membru de partid vedea posibilă chiar darea lui afară, înseamnă că a altora... si mai ales cea efectuată, a marelui poet, nici nu mai intra la socoteală, nimeni n-avea să protesteze. ..Totusi, spusei brusc îndîrjit, eu voi protesta." ,.Dacă ai s-o faci, răspunse atunci Ion Micu foarte grav, mă vei lipsi pe mine de posibilitatea de a te apăra cînd vei fi tu însuti amenintat." „De ce asi fi eu însumi amenintat ? spusei deodată sumbru. Dacă vor dori să nu mai fie cultură, continuai indignat si deodată nepăsător de soarta mea, mă voi duce să predau copiilor abecedarul, unde cred că nu voi fi silit să le vorbesc despre cele două lagăre (oribile cuvinte, cu putin efort, de gîndire se putea evita apropierea aceasta de lagărele de concentrare, dacă chiar era necesar să se declare astfel scindarea lumii în două) si nimeni nu mă va putea împiedica să realizez ceea ce chemarea mea mă va îndemna să realizez." Se lăsă o tăcere. După cîtiva pasi, Ion Micu exclamă : de ! Ca si cînd pozitia mea ar fi semănat cu a acelui mosier al lui Rebreanu care îsi creează în fata tăranilor în revoltă o imagine despre sine idilică, provocînd acel răspuns dubitativ. Ajunsesem în centru si pasii proaspătului meu prieten se îndreptară spre braseria Hotelului Royal, care acum purta denumirea orasului nostru, braseria unde ne mai întîlnisem, îi plăcea lui, zicea că are cel mai bun filtru - îi plăcea cafea filtru, bea cîte două sau trei la rînd... Mie îmi plăcea aici berea, care era totdeauna rece si parcă într-adevăr si ea mai bună decît în alte părti. Ion Micu clipi iritat cînd văzu că masa la care îi plăcea lui să stea într-un colt pe o canapea de trei persoane era ocupată. ÃŽmi explicase si de ce : acolo puteai discuta linistit, erai păzit de pereti din două părti, nu se putea aseza alături de tine unul cu urechile lungi... Dar ne întîmpină chelnerul care îi cunostea preferintele si ne spuse că masa va fi imediat liberă, clientii au cerut plata. Da, dar plătind mai ceruseră bere, pe care se vedea că n-aveau de gînd s-o bea repede. Ion începu să-i înjure, în timp ce chelnerul ne sfătuia să ne asezăm undeva si îndată ce aceia vor pleca, ne putem muta acolo. Nu întelesesem, adică nu crezusem pînă atunci că în timp ce clienti ca noi îsi beau linistiti cafeaua sau berea, alături de ei, la masa vecină, se putea aseza unul cu urechile lungi. ,,După ce îi recunosti ?" îl întrebasem pe Ion. „Nu achită nota", îmi răspunsese el. „Bine, dar cum îi recunosti înainte de a achita nota ?" „Au urechile lungi !" „Chiar ?" „Da, deformare profesională." Rîsasem, dar asteptînd să ni se elibereze masa, în timp ce "lingeam" o bere, cum spunea prietenul meu, observai că la masa liberă de alături se si asezase cu spatele un individ care nu comandase nimic, dar căruia chelnerul îi si adusese o cafea, scosese un ziar si sta cu nasul în el, în timp ce o ureche era într-adevăr vizibil răsucită spre noi. „Ioane", zisei si îi făcui semn discret cu capul spre masa vecină. „Un tîmpit, zise el tare, e asa de bou încît îsi închipuie că nu-l ia nimeni în seamă si poate el să tragă cu urechea si să-si facă pe urmă linistit raportul către sefi... N-o să afli nimic, bă, esti asa de prost că or să te dea afară, asează-te si tu lîngă altii, eu vă cunosc din ilegalitate, sînteti aceiasi idioti si fără fler, cu toate că serviti acum altă cauză... Du-te si mă spune că ai fost mirosit de unul si te-a înjurat... ...Trecurăm în sfîrsit la masa noastră si chelnerul ne si aduse filtre, le pusese mai dinainte. Turnarăm în cesti... „Ar fi prea simplu", zise Ion. „Adică ?" „Să te duci să predai copiilor abecedarul." „ªi de ce n-ar fi simplu ?' „Lucrurile sînt mai complicate", rosti el sibilinic si se ridică încet, ai fi zis ca un mosneag cu umerii încovoiati de atîta întelepciune si se îndepărtă si dispăru după o perdea. Rămăsei singur cîteva minute si mă uitai să văd ce făcea individul cu ziarul. Dispăruse, lăsînd în urma lui ceasca de cafea pe care o băuse, ca o enigmă : era sau nu ; era cel care o comandase un... Hm ! gîndii, Ion exagerează, nu poate un om să-si bea linistit o cafea si să răsfoiască un ziar, fără să-l suspectezi că... I se vedea urechea răsucită spre noi, ei si ? Ce să facă la urma urmelor si el cu urechile, să si le taie, să bage un mototol de vată în ele, să si le astupe cu palmele ca să ne convingă pe noi că nu era un... „Lucrurile nu sînt atît complicate, cît complexe, spune prietenul meii revenind. «L'enfer, c'est Ies autres», spune domnul Sartre si are dreptate, uitînd însă să adauge că treptele infernului încep de sus, unde mai poti încă respira si, cu cît cobori, cu atît aerul e mai împutit, pentru ca jos de tot, în infern, Ies autres să te împiedice literalmente să respiri. Te sufoci si îti dai duhul. Or toată chestiunea e să supravietuiesti !" „Nu te înteleg, zisei, dimpotrivă, faptele arată că «L'enfer ce sont Ies idâes qui viennent du haut. Les autres», cu cît cobori mai jos, cu atît sînt mai străini de ele. ÃŽn fond avem un regim popular în care într-adevăr masele se simt bine. Ce-i pasă otelarului cutare că un mare poet si filozof a fost înlăturat de la catedră, sau că Hegel trebuie răsturnat cu fundul în sus ca să se mai poată spune că filozofia lui are oarecare valoare ? După acest otelar, Hegel poate foarte bine nici să nu mai existe, el îsi vede de otelul lui, participă la sedinte unde are dreptul la cuvînt, îsi iubeste nevasta si copiii si cînd ia chenzina se duce cu prietenii la o bodegă unde se cinstesc si discută despre ale lor. ªtiu asta de la tata, care e muncitor specializat, dar cu o psihologie care nu diferă de a altora. Ca învătător într-o scoală oarecare nu mă voi deosebi nici eu de ei si mă voi simti perfect." Ion sorbi din cafea si îsi bulbucă ochii într-o parte, semn că gîndirea îi aluneca rapid si trebuia să facă un efort să-i domine toate nuantele. „Pentru că, zise el, ne aflăm într-o fază încă idilică. Masele n-au venit încă pe deplin în contact cu ideile care guvernează regimul nostru popular, în care ele, după cum zici tu, se simt atît de bine." XII Deodată ridicarăm amîndoi privirea si văzurăm că lîngă masa noastră se oprise un pitic care tinea un chibrit în mînă si se uita la noi . Un cersetor care da tîrcoale pe-aici, îl mai văzusem si în alte dăti. De cînd se oprise lîngă noi si nu-l simtisem ? ªi de ce tăcea ? Nu cumva ascultase ceea ce vorbisem ? „Ce vrei, bă ?" se răsti Ion , la el. Piticul lăsă să-i iasă din gît un fel de zumzet, era, adică, mut, nu putea articula cuvinte, nu era însă si surd, fiindcă răspunsese prompt la întrebare si întinsese insistent chibritul înainte. „Nu-ti dau nimic, cară-te de-aici", zise Ion scos din sărite, la care presupusul mut îsi spori brusc zumzăitul în semn de protest si o luă spre alte mese. ..L-am văzut în tramvai într-o dimineată, zise Ion, a cerut bilet cu o voce foarte sigură, a zis pardon si a înaintat printre pasageri fără mutra cretină pe care si-o ia aici..." „Crezi că e un..." „Bineînteles ! Ortega y Gasset a formulat în Revolta maselor (caile oarecum depăsite de consecintele războiului) o idee foarte interesantă. Masele vor pune stăpînire pe tot, au si pus mîna pe restaurante, pe magazinele comerciale, pe sălile de cinematograf, pe hotelurile si statiunile care altădată le erau interzise, pe spitalele luxoase, pe marile vapoare de pasageri transoceanice... Le mai rămîne, adaug eu, să pună mîna si pe puterea politică si marea putere financiară si economică, pe care însă nu o vor folosi în mod liberal. Masele sînt sătule de liberalism, care n-are nici un haz. Ele vor puterea deplină si adevărată, nu le interesează de pildă democratia parlamentară, cu alegeri si alte mofturi democratice. Sensul deplin al puterii e că dispui de soarta altora. ÃŽn alegeri vei obtine 99,80 la sută si vei fi singurul partid care candidează. Liberalii burghezi sînt niste imbecili, masele oprimate le-au impus acest liberalism, acum însă ele nu mai sînt oprimate si au alte apetituri, nu le mai interesează pe ele libertatea. Ce să facă, în fond, cu această libertate ? Citesc în ziarele lor libere că ministrul cutare e compromis, că însusi guvernul îsi face de cap si că trebuie să părăsească puterea. Ei si ? Ce le iese lor din toate acestea ? Ce le pasă lor de agitatia electorală (cosmarul liderilor burghezi) care trebuie să aleagă un parlament neputincios, iar majoritatea să propună presedintelui republicii un guvern si mai lamentabil, care poate intra în criză la nici trei luni după votul de încredere ? Să faci să se încolăcească la picioarele tale masele, cu strigăte isterice de adoratie si tu, ca un «părinte», să le dai pe hîrtie legi extrase din viziunile utopice ale umanitătii, si în realitate să le calci cu ajutorul unor indivizi tot din masă, dar selectionati dintre cei mai primitivi, mai cruzi si mai fanatici si să terorizezi aceste mase, să vii în întîmpinarea pornirilor lor obscure de autoritate si dominatie, iată ce înseamnă pentru unii, în timpurile moderne, puterea. Vor primi loviturile fără crîcnire, iar în fata plutonului de executie cei mai puri dintre ei vor striga trăiască, adică să trăiesti tu, „părintele" lor, care ai bifat în acea zi printre numele celor care trebuie să dispară si pe al acestor revolutionari puri, care cît au fost sefi nu pe putini au trimis si ei la moarte. Discutam data trecută despre lipsa de substantă a dorintei lui Faust de a redeveni tînăr. Dacă ar fi fost mai evoluat, dacă ar fi intuit ceea ce e esential pe această lume, adică puterea, puterea deplină si totală, Faust nu i-ar fi cerut lui Mefisto să-l ajute să cucerească pe o oarecare stupidă Margaretă, care se sperie că a rămas însărcinată si îsi îneacă progenitura într-un rîu. Iubire lamentabilă ! Goethe îi spune tragedie, dar nu e tragedie nicidecum. Să-ti vinzi sufletul pentru atîta lucru denotă neîntelegere totală a germenului care a intrat încă din perioada monocelulară a aparitiei vietii pe pămînt în faimosul lant de amino-acizi care trebuia să ducă la aparitia bipedului numit om : asigurarea pentru el a celor mai bune conditii de existentă, apoi pentru a fi sigur că nu va mai fi amenintat, libertatea absolută fată de ceilalti, adică puterea deplină si discretionară asupra lor. Cum vei obtine aceasta ? Cu ajutorul tot al lor, propunîndu-le un tel măret, apoi biciuindu-i să-l cucerească. Hitler, de pildă, le-a propus cucerirea lumii : l-au urmat săvîrsind incredibile crime. Perioadele de democratie sînt, pentru cine studiază bine istoria, niste accidente, oceanul uman a fost aproape tot timpul zgîltîit de furtuni, cuceriri si tiranie. E drept că multi tirani si cuceritori au sfîrsit pe esafod, Hitler s-a împuscat !" Se opri si îsi turnă cafea în cească. „Sînt contradictii în ceea ce îmi spui, îi zisei. ÃŽntîi o remarcă : adevărata putere nu constă în faptul de a dispune de soarta altora. Odată, la o petrecere, cineva i-a aruncat unui unchi de-al meu un pahar de vin în fată. Pur si simplu. Unchiul ăsta nu era nici bleg, nici îngăduitor, în plus putea pune jos un taur apucîndu-l de coarne. Idiotul ăla nu stia. Ei bine, nici unchiul n-a tinut ca acela să afle, s-a sters linistit cu servetul, nu i-a spus nimic ca si cînd acela nici n-ar fi existat si a continuat să petreacă linistit si vesel. Totusi se făcuse o tăcere de gheată, toti se asteptau ca el să reactioneze si să-l gîtuie pe agresor. Puterea celui cu adevărat puternic astfel se manifestă : să stii că poti distruge pe cineva, să n-o faci, si acela să nu stie. Puterea e de origine divină, poporul naiv crede că Dumnezeu «se mînie» că «pedepseste». Nicidecum ! Asta e Dumnezeul evreilor, mînios si cumplit, care trece prin foc si sabie cetătile, si nu crută nici copiii. Al nostru îsi lasă fiul să fie răstignit, îl părăseste, cu toate că acesta se rugase în grădina Ghetsemani cuprins de o spaimă atît de mare încît sudoarea care îi tîsnise pe frunte era de sînge, dacă, zicea, ar putea să treacă de la el paharul acesta. Nici vorbă ! Cum să-l treacă ? Dacă el ar interveni în soarta oamenilor, chiar a celor alesi, ce valoare ar mai avea mîntuirea ?" „Da, îmi reluă Micu ideea, si în timpul calvarului Isus se întunecă si strigă : Eli, Eli, lama sabactani..." „Un mare sef, continuai eu, primeste si el ceva în sensul unei scîntei divine ; el nici măcar nu guvernează, predă puterea primită de la popor înapoi poporului si singura lui veghe e să nu apară cineva cu apetituri de a se folosi de libertatea pe care el le-a redăruit-o si de a îngenunchea pe altii. Pe aceia într-adevăr îi stîrpeste fără crutare. Tiranii moderni, de care vorbesti tu, nu au în ei această scînteie divină. Dacă e să continuăm analogia si să ne întrebăm în ce consta totusi puterea lor eu asi afirma că sînt de acord cu tine că o primesc de la mase, dar n-o mai restituie, fiindcă..." „Ei, de ce n-o mai restituie, zise Micu văzînd că ezitam... N-o să spui că au pierdut contactul initial cu fortele divinitătii ? !" „Ba chiar asta vroiam să spun..." „Că iau apoi contact cu fortele malefice ?..." continuă el fără ironie. De aceea tineam eu la acest om, care foarte adesea nu rezista să fie ironic cu altii, făcîndu-si dusmani : nu era ironic cu mine, chiar cînd mă simteam eu însumi prins în flagrant delict de naivitate, cum se întîmplase acum ; rămînea foarte grav si reflecta profund la ceea ce îi spuneam, cînd ar fi putut atît de usor să mă persifleze... „Oricum, continuai eu, acest gen de putere e un cosmar, turbură somnul tiranilor si chinuie printr-o infernală singurătate... Oricînd niste oameni îndrăzneti i-ar putea ucide ca pe niste mizerabili descreierati ce sînt si ei stiu acest lucru. Iar masele sînt reprimate nu din plăcerea că au puterea, cum spui tu, ci din teama că aceste mase se pot oricînd revolta. Teroarea continuă este deci necesară pentru a descuraja orice idee de demnitate si libertate." „Nu e convingător", zise el ridicîndu-se si dispărînd iar. ÃŽn timpul unor asemenea întreruperi mă gîndeam care dintre noi doi sufeream, de rinichi, el pe care consumul de bere îl scula atît de des de la masă, sau eu care nu mă ridicam deloc, desi nu beam mai putin. Nu eram convingător. Ba eu cred că eram, în orice caz simteam că, în forul meu interior, se cocea o idee în legătură cu această frenetică activitate a maselor în secolul nostru, despre care scrisese Ortega y Gasset, si a aparitiei stranii a tiranilor totalitari care infirmau orice evolutie în constiinte după două mii de ani de crestinism, două milenii în care martirii umanitătii suferiseră parcă zadarnic. Aveam sentimentul, presimtirea că intrasem într-o nouă eră, dar abia mai tîrziu, cînd o apăsătoare experientă avea să se adune în urma mea, si după grele amenintări, avea să tîsnească gîndul : Era ticălosilor. ÃŽn ziua aceea îmi dădea tîrcoale, dar nu reuseam să exprim decît naivităti grave si locuri comune. „Iuliu Cezar a fost un dictator divin ?'' mă întrebă prietenul meu chiar înainte de a se reaseza pe scaun în fata mea. „Da, a fost !" „ªi totusi a fost asasinat la idele lui marte. Da, si eu cred că era atins de scînteia divină cînd se sprijinise pe masele plebee în lupta contra lui Pompei, si chiar si ulterior, după ce fu învinuit că vrea să devină imperator. Dar masele ? Ei bine, masele nu l-au sprijinit să nu fie asasinat de puternicii aristocrati ai senatului, cu toate că la auzul stirii si-au exprimat revolta, si asasinii au trebuit să fugă. Brutus. ªi tu, Brutus ? ! s-a mirat el văzînd că printre cei care îl loveau cu săbiile se afla si Marcus Junius Brutus, acest nepot al lui Caton, al cărui frumos chip, parcă de adolescent pur, îi inspirase totdeauna simpatie si încredere... Ar fi fost avertizat de propria lui sotie si chiar pe drum cineva a insistat să citească un mesaj si să nu se ducă în dimineata aceea în senat. Ei si ? Nu s-ar fi dus atunci, s-ar fi dus a doua zi, sau în altă zi, conspiratia nu se formase pentru o zi anume, fatală, s-ar fi pus în miscare cu altă ocazie, desi imprevizibilul psihologic putea să schimbe totul în favoarea sa, de pildă unul din conspiratori să trădeze, poate chiar Brutus, sau un altul, care să se fi trezit cuprins de îndoieli, căci Cassius si Brutus au pierit si ei de mîna lui Antoniu si Octavian, dovedindu-se că moartea lui Cezar nu era necesară. Asta arată că puterea trebuie organizată, chiar dacă o restitui maselor care ti-au dat-o, fiindcă scînteia divină nu rezistă fără organizare, fără un partid care să reamintească tot timpul maselor că sînt libere si să le tină sub stare de vigilentă. Acest lucru îl facem noi, comunistii, pentru prima oară în istorie. Oamenii sînt agitati de principiile binelui si răului, care nu apar decît foarte rar în stare pură, nu stii dacă prietenul de azi (Brutus) nu va ridica mîine sabia si nu te va lovi si, desigur, invers, dusmanul tău înversunat te va salva cînd te astepti mai putin. Asta nu înseamnă că omul nu aspiră la o stare de spirit de echilibru si că odată obtinut nu doreste această permanentă..." ,,Asta în primul rînd, continuai eu (în paranteză fie spus, cineva tot trebuie să plătească un tribut libertătii, pentru a salva ideea, si nu invers), să organizezi si în toiul acestei organizări, ideea să se stingă : si ce dacă moare cutare sef, lovit, să zicem, de dusmanii revolutiei ? Trebuie să institui teroarea asupra întregii tări ? se prăbuseste ideea ! în al doilea rînd, nu sînt de acord că masele s-au săturat de liberalismul burghez si chiar de libertate în general, neavînd ce face cu ea, ele fiind în realitate, în acest secol, stăpînite de porniri obscure de autoritate si dominatie. Asa te-ai exprimat..." ,,Da, ripostă el deodată cu o undă stranie în glas, ceva dur, net si cinic, stiu ce spun, si eu fac parte din mase si am cunoscut pe pielea mea aceste porniri obscure de autoritate si dominatie." Aici discutia se opri brusc si urmă o tăcere grea ca un bolovan. Te uitai la el, vedeai că e mare, că ti-a închis drumul, că nu mai puteai merge înainte si te întrebai ce mai puteai să faci ! Cum să-l urnesti, să-l dai la o parte ? El rosti totusi, dar nu ca să-l înlăture, ci să mai pună parcă încă unul deasupra : „Acum comunistii nu par necesari, zise el. Dar va veni timpul cînd viata fără ei va deveni imposibilă. Atunci vor fi căutati, se vor forma cozi interminabile la usile birourilor lor, vor fi iubiti si respectati... Cine are urechi de auzit, să audă... Eu aveam urechi de auzit, auzisem, ceea ce mi se spusese era foarte clar, mă gîndeam, dar nu întelegeam nimic, încercai zadarnic să continuu spunîndu-i că si eu fac parte din mase si am trăit destul ca să le cunosc, n-am descoperit în psihologia părintilor si rudelor mele, a rudelor rudelor mele si a prietenilor tuturor acestora nici un apetit obscur de dominatie si autoritate, în afara unor prejudecăti curente, mostenite prin traditie ; să nu te vorbească de rău lumea, să nu te faci de rîs, să nu te-arate cu degetul, chiar dacă e în joc ceva care tie ti se pare că ar fi fericirea; această fericire să fie în rîndul lumii etetera, etctera !... Cît priveste faptul că n-ar avea ce face cu libertatea, n-am descoperit la nimeni o suferintă în acest sens, dimpotrivă, primii care au atentat la ea, legionarii, au fost înjurati, huliti, li s-a dorit pieirea si s-au bucurat cînd Antonescu i-a scăpat de ei..." Tăcere. El exclamă, de astă dată ironic : „De !" ªi goli paharul de bere, puse mîna pe noul filtru care ni se adusese, îsi turnă cafea, sorbi (mă întrebam cum de nu se frigea), îsi aprinse o tigare si dispăru iar de la masă, nu înainte de a mai adăuga, izbucnind însă într-un rîs fărîmitat, care nu stiai cînd se va opri : „Să dea Marx să nu întelegi prea tîrziu cuvintele mele !" XIII Am rămas posomorît. Tot nu întelegeam... A cunoscut pe pielea lui pornirile obscure de autoritate si dominatie a maselor. Ce-o fi cunoscut ? Avusese în glas un puternic accent de om care stie multe si nu vrea să spună... începea, pentru întîia oară, să mă irite... Dacă stia, de ce nu-mi spunea ? Ce să înteleg eu din această asertiune referitoare la mase, irelevantă pentru mine ? Mama, în blîndetea ei, folosea si ea expresii dure cînd nu-i plăcea un om, de pildă cînd cineva făcea pe desteptul... „Trebuie completat, zise Micu revenind : porniri obscure de autoritate si dominatie pe care le transferă..." „Cui le transferă ?" spusei. „Ai să afli !" „ªi de ce nu-mi spui tu ? Dacă zici că stii ?" „Am si spus-o, dar n-ai fost atent." ªi se uită la mine de jos în sus, fix, neclintit el însusi, foarte scrutător, dar si cu simpatie. „Mărturisesc că n-am retinut..." „Multe nu se retin", zise el ca un avertisment si tăcu, bîtîind însă distrat dintr-un picior si strivind cu scîrbă tigarea în scrumieră. Ai fi zis că n-o să mai fumeze cel putin un ceas, astfel de grimasă de silă făcu. Dar imediat scutură pachetul si, gînditor, duse o nouă tigare la gură, pe care o aprinse cu o expresie de noutate pe chip. „Multe nu se retin si un anumit timp încă nu se vor retine", repetă el si văzîndu-i piciorul care nu înceta să tremure avui senzatia netă că si mintea îi bîzîia, ca un motor care fusese uitat la relanti în mijlocul drumului, în timp ce soferul dispăruse în mă-sa, nu se stie unde. „Ascultă, Ioane, îi spusei, tu vorbesti ca si cînd capul tău a mai fost la un cur de mătusă." El se gîndi o clipă : ,;Păi a mai fost, zise, în timp ce tu îl studiai linistit pe Hegel, mătusa asta mă croia cu gîrbaciul, să spun care sînt legăturile mele superioare, dar si cele inferioare. Mătusă a dracului ! Dar si eu, copil încăpătînat : desi îmi arătase probele, confruntîndu-mă cu legătura mea superioară, care ori căzuse ori trădase (n-o să aflu asta niciodată fiindcă această legătură a dispărut si nimeni nu poate sau nu vrea să-mi spună unde), eu continuam să neg spunînd că nu stiu nimic, nu-l cunosc pe acest om. E drept că nici el nu m-a recunoscut, lucru care complică problema... însă nu arăta nici o urmă că ar fi fost torturat, în timp ce eu arătam... In celulă mă gîndeam cîteodată si la marele poet si îmi spuneam : ce frumos sună să gîndesti, cunoasterea lu-ciferică ; splendidă metaforă ! Dar cunoasterea mea ce fel de cunoastere era ? Dar a individului de la Sigurantă ? Relatiile mele cu el nu erau vulgare, nu vorbea cu mine în argoul lui de tortionar, nici nu asista la bătăi, era însă preocupat, posomorît. «Asi putea să te trimit pe front, îmi spunea, adică întîi la Sărata să faci instructie, si Sărata asta e infernul lui Dante, un intelectual ca tine s-ar curăta în două săptămîni de furunculoză, cel putin, pe urmă dacă ai scăpa, direct în foc, pe linia întîia : de-acolo n-ai mai scăpa, fiindcă si pe linia întîia sînt locuri unde mai ai sanse să scapi, cu o rană, dar din misiunile speciale, de sacrificiu, nu mai scapă nimeni. Te tin însă aici, dar cu o conditie..» (era mult după Stalingrad, după bătălia de la Kursk-Orel, pe care nemtii n-o cîstigaseră, se repliau strategic pe pozitii dinainte stabilite, dar oricît erau ele de stabilite si anume dinainte, erau înapoi, nu înainte, si omul meu se grăbea si el : ce-o să fie ? Dacă nemtii pierd războiul ?) A scos o hîrtie bătută la masină si mi-a dat-o s-o citesc. Declaram în ea că alde cutare de la Sigurantă s-a purtat bine cu mine, nu m-a bătut, nu m-a schingiuit etetera ! S-o scriu cu mîna mea si s-o semnez. I-am spus că sînt de acord numai dacă încetează bătăile si schingiuirile. »Bine«, zice. S-a tinut de cuvînt si după un timp chiar mi-a dat drumul. Ca să fiu din nou arestat si să cad în a altuia, care nu-si punea el problema ce-o să fie si cum o să fie. Am fost rulat, am aflat după 23 August, că ăstia doi erau prieteni. N-a trebuit să depun cu mărturie împotriva lor, au depus altii... Mătusile, le-a venit si lor rîndul s-o încaseze..." Mă uitam la el : totusi scăpase teafăr, si nu era prea voinic, gînd absurd, ca si cînd ar fi trebuit, ca să-l cred, să arate mutilat. „Ioane, zic, asi fi studiat mai putin linistit pe Hegel dacă asi fi stiut că un student din generatia mea e torturat în beciurile Sigurantei si bineînteles dacă asi fi aflat si de ce, dacă, adică, experientele noastre ar fi coincis. Cum ai ajuns tu la convingerile tale politice atît de grave e pentru mine o enigmă si nici acum nu te pot urmări. Nu te înteleg ! Am fost tentat să-l admir pe Stalin, aveam aversiune împotriva lui Trotki, si Stalin e convingător cînd argumentează că acest mensevic avea gărgăuni în cap cu teoria lui a revolutiei permanente... Pe urmă tu mi-ai dat cărti ceva mai putin sumare decît opera lui Stalin si nu numai că mi-ai temperat începutul de entuziasm pe care îl aveam pentru el, dar m-am si trezit ca dintr-o narcoză si l-am văzut asa cum îl vezi tu . Totusi tu îl admiri, simt acest lucru si nu-ti înteleg avertismentele. ÃŽti repet, nu văd ce ar fi complicat în faptul de a părăsi facultatea si a învăta pe copii abecedarul. Nu spun că o s-o fac mîine, dar rămîn la ideea mea că marele poet trebuie apărat, nu pentru el, ci pentru ideea că filozofia nu poate fi desfiintată. ÃŽn orice caz, eu nu voi accepta să predau, în locul lui Hegel, un discurs al unui oarecare Jdanov." „Nu e «oarecare»", zise Micu ridicînd un deget. ,,Da, zic, care sînt operele lui filozofice ?"' „Nu mai fi si tu asa de naiv ! spuse el de astă dată cu un astfel de glas încît, fără să stiu de ce, mă intimidai. Operele lui filozofice, continuă el foarte supărat (dacă nu s-ar fi uitat în jos cu un soi de mîhnire pentru mine), sînt tancurile care stau în spatele fiecărui cuvînt din discursul lui despre filozofie." „ªi tu de ce vrei ca eu să mă supun la toate acestea ?" ridicai glasul indignat. "Nu te supune, dar fii în cunostintă de cauză. ªtii ce spune Napoleon : «Les gros bataillons ont toujours raison». Tu ce vrei, să te pui în postura mielului lui La Fontaine (dacă nu te conving batalioanele lui Napoleon), care încearcă să-i spună lupului că nu poate să-i turbure apa, întrucît ea curge dinspre lup si nu invers ? «la raison du plus fort est toujours la meilleure...» Revenind la marele poet... D-aia nu tin să apăr acum cunoasterea luciferică, prefer materialismul dialectic, care mă învată că nimic nu e stabil pe această lume, si că totul se află în continuă miscare si transformare. Va învinge cel ce are răbdare să astepte fără să se lase ispitit de orgoliul de a actiona, cînd timpul nu e favorabil actiunii..." ,,Da, dar aceste miscări sînt largi si durata lor nu se măsoară cu durata existentei mele pe pamînt. Trebuie să actionez !" „Da, dar nu uita că lumea de azi e în criză, războiul a fost doar începutul ei, si crizele n-au o durată atît de lungă, încît să nu mai ai timp să participi la ele si să le vezi sfîrsitul. ÃŽn cincizeci de ani părintii nostri au trăit două războaie mondiale, ascensiunea si căderea lui Hitler si a Germaniei, disparitia imperiului britanic, aparitia pe planetă a două uriase puteri, Statele Unite ale Americii si Rusia si în curînd China comunistă... Rusii cel putin au trăit, în afară de cele două războaie (ultimul fiind sălbatic prin crime si distrugeri), o revolutie, un război civil si două catastrofe provocate de secetă. Avem multe de văzut, ce te repezi asa să te duci să predai abecedarul ? Nu e pozitia cea mai potrivită de pe care să întelegi lumea în care trăiesti.'' „De ce nu ? Spinoza a slefuit lentile, iar Jean-Jacques Rousseau a copiat note muzicale pînă la sfîrsitul vietii." „Spinoza a murit din pricina acelor lentile la patruzeci de ani ! ªi pe urmă te-ai gîndit, sotia ta e membră de partid, o să fie de acord cu tine ?" „Ei na ! Nu m-am născut să mă ghidez în viată după dorintele unei muieri !" ,,Eu nu zic să te ghidezi, dar gîndeste-te totusi ! Ce te costă dacă te gîndesti ! ªi gîndirea nu înseamnă să-ti spargi capul reflectînd în singurătate, ci să fii atent la ceea ce se întâmplă în jurul tău..." ,,Asta e bună, tocmai că sînt foarte atent la ceea ce se întîmplă în jurul meu. Ce-o sa-mi spun eu mie însumi..." Mă oprii, se apropiase chelnerul. „Domnul Ionică, zise el , nu luati o gustare ? Avem icre negre !" „Cum icre negre ? ! protestă parcă prietenul meu. De unde dracu le aveti ?" „Se mai găsesc ! zise chelnerul ca si cînd chiar se mai găseau. Nu le mănîncă bucurestenii pe toate, ne mai trimite si nouă din cînd în cînd o cutie, două..." „O cutie, două ? !" îl îngînă Ion. „Da, două, trei... nu prea se mănîncă, clientul se sperie de pret... Nici icrele rosii nu se mănîncă, se usucă în vitrină..." „ªi cît costă ?" „Alea rosii zece lei suta de grame..." „Nu, alea negre !" „Alea negre douăzeci si cinci de lei !" „Da, e cam scump, reflectă prietenul meu, pretul a patru fripturi.:." „Eu zic să luati, zise chelnerul, cît se mai dă la pretu-ăsta. Vă spun eu, cînd le-o simti poporul gustul, să vedeti cum se ridică la un sutar. Un leu gramul. Dacă s-or mai găsi !" mai spuse el filozofic. „De ce să nu se găsească ? zise Ion curios. Or să moară nisetrii ?" „Ba nisetrii or să trăiască, dar marfa asta e lux, poti să stii ce-or să facă ai nostri cu ea cînd or afla ce pret are la Paris sau la New York ? N-ati văzut cu pestele ?" „Ce e cu pestele ?" „Păi înainte erau pietele pline cu peste proaspăt, acuma, noi ardelenii nu prea ne omorîm după el, dar, oricum, cine vrea găsea, nu era o problemă. Acuma e o problemă !" „De ce e o problemă ?'' „Cred că se vinde, dracu stie, sînt tări sărace în peste, ne dau masini pe el..." „Bine, dă-ne atunci icre negre", zise Ion. Ni se schimbă fata de masă, murdărită de scrumul tigărilor, ni se aduseră scrumiere curate, apoi, foarte ceremonios, chelnerul sosi cu icrele, cu pîinea prăjită, unt si lămîie. ,,Doriti si cîte-o tuiculită ? zise el. Merge după bere, nu prea merge invers...'" Ne aduse tuică si apă minerală si ne părăsi. ,,E un tip interesant, zise Ion, stie multe. ÃŽmi place de el că judecă regimul cu blîndete si nu pentru că stie că eu sînt membru de partid. ªi l-a însusit..."' Mîncam, ca să zic asa, cu respect pentru icre si cu gîndul la faptul (după prezicerea chelnerului) că se vor scumpi sau vor dispărea... ,,Ce anume si-a însusit ?" îl întrebai : „...A, domnul Jenică ? Da, regimul. N-ai auzit cum zice ? Ai nostri. ªi îmi place că ne vede la putere si în viitor, în timp ce micul-burghez trage cu urechea la radio să vadă dacă nu vin anglo-americanii... Ba că vin la iarnă, ba că vin la primăvară... într-o zi l-am întrebat pe domnu Jenică... Zic : ce crezi despre chestia asta ? Nu se poate, zice, e întelegere... S-au înteles la Yalta, aici e al meu, pînă aici, dincolo e al tău, cu conditia să existe si partidele comuniste. Dacă se încalcă întelegerea, e război. ªi nu poate să fie ? zic. Război ? ÃŽn nici un caz, abia s-a terminat ăsta, cine are chef de război ? Poate altă generatie, ehe, mai încolo. Trebuie timp si pentru război, să se coacă. Păi, zic, se poate coace si repede, n-ai auzit că lumea s-a si împărtit în două lagăre ? Ei si ? zice. Astea sînt vorbe ! Credeti că e după ei ?... Un om inteligent... domn Jenică... Mai inteligent decît altii, care îsi închipuie că dacă au citit o sută de cărti si au bibliotecă în casă au monopolizat ei inteligenta..." ..La cine te referi ?"' "La multi ! Chiar la rectorul nostru, care e cuprins de groază .Ne omoară, zice, sîntem totalmente descoperiti. Se referea la americani, care au bombă atomică si noi n-o avem, adică rusii n-o au, că noi ăstialalti..." „Păi avea dreptate, zic chiar asa si e, sîntem cu mîinile goale, goi puscă. Ce mai putem face cu armamentul clasic si cu o armată chiar puternică, în fata unei singure bombe atomice ?" Ion Micu mîncă multă vreme fără să răspundă. Avea însă un răspuns, se vedea după expresia senină a chipului. „Nu numai puterea de care vorbeam, dar si războiul e de origine divină, zise el aprinzîndu-si o tigare. Prin divinitate înteleg puterile cosmosului, care veghează în general cu atentie asupra speciei umane. Nu în sensul că si în niste întreucideri dintre tribul Bambu si tribul Mambu vom descoperi vointa divinitătii, desi... N-ai observat, de pildă, că sexul unui copil e determinat de o lege misterioasă ? Nu stim ce lege, dar îi vedem efectele : de pildă îndată după un război, se nasc multi copii de sex masculin ; natura vrea să-si recupereze pierderile. ÃŽn general statistica arată că se nasc dintr-o sută (bineînteles că pe un teritoriu mare al unei tări) 49 de băieti si 51 de fete... Două fete deci rămîn nemăritate, sau mai degrabă, practic, toate se aranjează între ele si împart măritisul... Un număr de ani unele, alt număr de ani altele. Căsătoriile esuate sînt si ele expresia acestei legi uimitoare... Are dreptate domnul Jenică, nu e după ei, un război nu poate să se declanseze datorită avantajului pe care una din părti îl are sub forma unei bombe atomice. Trebuiesc milioane si milioane de alte avantaje, cum ar spune Tolstoi, pentru ca evenimentul să se producă." „Adică ? Starea de conflict există, de ce nu ar degenera într-un război ?" „Starea asta de conflict o să degenereze în ceva, nu stim încă în ce, dar într-un război în care americanii să dea cu bomba. Să nu uităm că atunci cînd au făcut-o, la Hirosima si Nagasaki, tot poporul american purta în el furia împotriva celor care le scufundaseră flota la Pearl Harbour, fără să li se fi declarat în prealabil război. ÃŽn al doilea rînd, în Europa războiul încetase, Japonia însă îl continua, si încă cum, în mod normal, multi americani trebuiau să mai moară ca să-i facă să capituleze. Or, americanii nu mai aveau nici un chef să mai moară, si atunci domnul Truman, în acord cu poporul său, a gîndit, de ce să nu moară ei, japonezii, dacă continuă să le placă războiul ? (si trebuie să nu uităm că le cam plăcea si cam omorîseră o grămadă de chinezi timp de ani de zile), de ce să nu le dăm o bombă în cap să-i saturăm ? ªi le-au dat, s-au săturat si au depus armele... Or, în ce fel s-ar putea acum americanii înfuria pe rusi si zeii să le dea dreptate ? Fiindcă împotriva ideii de cucerire a lumii abia au luptat si n-au nici un chef să urmeze un Hitler-american, care nu există si acum nici nu e posibil. Bineînteles că bomba pe care o detin ar putea să excite pe unii dintre ei, si să apară în politica lor externă o anumită tendintă de dominatie asupra lumii. Asta e altceva... Cine e puternic nu rezistă să nu te facă să simti această putere, însă după cîte stiu eu, bomba nu are un secret propriu-zis, poate s-o facă oricine dispune de cîtiva savanti si mijloace tehnice. Or, rusii dispun si de savanti si de mijloace tehnice, si fabricarea bombei e la ei chestie de cîtiva ani, poate chiar mai putin. ªi atunci folosirea ei de către una dintre părti devine si mai improbabilă, în afara cazului cînd fortele divine ar vedea ca inevitabilă, din motive care ne-ar rămîne inexplicabile, disparitia speciei umane de pe Terra. Să rămînă pe ea doar cîtiva trogloditi de prin pădurile Africii sau Australiei. Dar această viziune catastrofică, apocaliptică, nu poate fi sustinută nici de fortele divine, deoarece specia umană desi a dat în acest secol semne de degenerare, este încă si pentru multă vreme o specie dinamică, în plin avînt si departe de a-si fi epuizat fortele creatoare. Era atomică abia începe si cuceririle stiintei vor modifica si politic fata lumii. ÃŽn bine, nu în rău. Stalin va muri si el si cele două lagăre ale lui Jdanov vor dispărea fără să se înfrunte, comunismul lui Stalin se va stinge treptat, lăsînd locul unui comunism, pe care oamenii îl vor face potrivit naturii lor specifice. ÃŽntr-un fel va arăta cel chinezesc (desigur cu chinezării) si altfel cel francez, care e greu de imaginat că va părăsi cuceririle anterioare ale revolutiei burgheze ; africanul va trebui să-si lepede repede belciugul din nas si conceptia tribală, dacă poate fi numită conceptie, si să cucerească ideea de natiune si de libertate, iar mulătrimea sud-americană să-si tempereze carnavalurile si să părăsească ideea că amorul singur le poate ajuta să-i alunge pe dictatori. Restul, ce va fi pe urmă, este imprevizibil... Puterea conditiilor, care ne tine astăzi înlăntuiti (foamea, frigul, lipsa de locuinte salubre), va slăbi treptat si va face, adică e de sperat că va face absurdă represiunea unora împotriva altora. Eu nu spun că lumea veche, capitalistă, e putredă, ea va supravietui multă vreme, atîta timp cît comunismul nostru nu va fi capabil să ofere omenirii o imagine ispititoare. Poate că aceste două lumi, resemnîndu-se cu ideea că nici una dintre ele nu e sortită pieirii, vor începe prin a se apropia si vor sfîrsi prin a depune eforturi comune pentru a feri civilizatia noastră de pericole mult mai mari decît reprezintă pentru una capitalismul si pentru alta comunismul ?! Ãsta e însă secretul furnicarului uman si după cum nu stim de ce nasterile se reglează de la sine, tot asa nu stim care e legea coeziunii popoarelor sau legea desbinării lor si cît de fatale sînt aceste legi si pentru cine." „Ioane, îi spusei, e remarcabil optimismul tău si credinta că fortele divine nu ne vor condamna înainte de termen. Pe mine însă mă interesează termenul renew, desi nu sînt nepăsător fată de cel al omenirii. Eu vreau, adică, simt chemarea spre filozofie. Or, Hegel spune, si nu poate să te lase indiferent în forul tău interior argumentarea lui, că filozofia nu poate să existe fără libertate, adică gîndirea filozofică nu e posibilă decît într-un stat în care libertatea si legile sînt pentru toti. Omul este liber în sine si pentru sine si singur acest concept este izvorul dreptului si al creatiei spirituale, în fata fortelor divine, toti oamenii trebuie să fie liberi si egali, fiindcă fiecare, pentru sine, are din nastere dreptul la creatie spirituală si la o moarte a efemerei sale vieti. De ce ar fi ei prin urmare împărtiti în caste, ca la orientali, oameni liberi si paria, sau acum, în burghezi si proletari ? Nici una nici alta. Fiinta umană care e împiedicată să ia cunostintă de sine rămîne doar în stadiul existentei ei, cum rămîne si un bou, chiar dacă e Boul Apis. Ea doarme, desi se adaptează mediului si construieste ca o furnică. Cu asta n-am ajuns prea departe. O revolutie trebuie să declare deodată liberi pe toti oamenii, altfel ce se revolutionează ? Cunoasterea de sine, conceptul că omul este liber prin natura sa abia cîstigat de constiinta noastră în timpurile moderne este deodată anihilat, negat printr-un amendament de sursa hegeliană rău înteles că libertatea ar fi necesitatea înteleasă. ÃŽn mod vulgar se va aplica deci în practică acest concept : burghezia odată răsturnată, e necesară instituirea dictaturii proletariatului. De ce ? Pentru că individul de fapt nu e liber în sine si pentru sine, el e determinat de constiinta sa de clasă. ÃŽn general e determinat socialmente si determinat istoric. Prin urmare, un număr mare de fiinte umane, adică burghezii răsturnati nu pot fi liberi, chiar dacă ar vrea să înteleagă necesitatea dictaturii proletariatului. Ei da, nu mai sînt liberi chiar dacă o înteleg, pentru că determinarea e ca o condamnare. Deci ei fatalmente se vor împotrivi. Deci fatalmente trebuiesc reprimati si nu asa în general, clasa adică, ci concret, particular : ai fost burghez, la beci, săvîrsindu-se astfel o negare a însesi idealurilor revolutiei. Nu sînt naiv să cred că o revolutie se poate face fără ca acea clasă socială împotriva căreia se ridică o nouă clasă să nu sufere cu nimic. Orice despuiere de privilegii poate naste ură si împotrivire. Dar nu răspunzi declarînd ura ca principiu universal. Dimpotrivă, ar trebui să afirmăm principiul universal al armoniei umane, stîrpind astfel fanatismul trogloditilor, care îl urăsc pe filozof stăpîniti de un instinct de patibulari. Proprietatea e un furt ! Să admitem această formulare excesivă, si consecintele ei, o revolutie trebuie să-i exproprieze pe expropriatori. Dar, odată actul împlinit, toti oamenii trebuiesc considerati liberi de vechile determinări, chiar dacă în practica vietii sociale cutare burghezi izolati ar putea turbura noua societate prin încercări de restabilire a vechilor rînduieli. E necesară pentru asta ideea de dictatură ? Ar însemna că ea se va institui nu asupra burghezilor, putin numerosi, ci asupra poporului, asupra chiar a propriei clase care înfăptuieste revolutia, fiindcă burghezia singură nu poate «unelti»- practic nimic împotriva majoritătii cetătenilor. Comuna din Paris a putut fi reprimată sălbatic de domnul Thiers pentru că era izolată de restul francezilor, nu de către trupele de la Versailles, ci de ideile neclare ale comunarzilor, care nu erau pe gustul, să zicem, al tăranilor, ca să nu vorbesc de mica burghezie..." „Am înteles, mă întrerupse prietenul meu, fructul e verde, nu trebuie cules... ªi totusi si în 48 a fost verde, si desi pasoptistii au cam esuat, ideile au prins viată si s-a născut România modernă." ,,Da, dar cum ? «Monstruoasa coalitie» s-a dovedit deci a fi fost necesară, din moment ce s-a înfăptuit..." „Pe spinarea tăranilor, care în 1907 au arătat cît de necesară a fost coalitia în chestiune. După tine ar trebui ca proletariatul să se revolte fără un tel precis, să fie reprimat sîngeros, în genul Grivitei, să astepte un moment istoric favorabil, să-si cîstige restul populatiei, să-si definească mai clar telul si abia atunci să facă revolutie si să-i pice în gură para mălăiată a puterii..." „Nu, zic, să ia puterea pretimpuriu, să-si calce propriile idei în picioare, să alunge filozofii, să suprime libertătile anterioare în loc să le lărgească si..." Mă oprii. Ne enervaserăm amîndoi, simteam că discutia va degenera dacă nu încetam. De fapt si degenerase cum se întîmplă totdeauna cînd într-o discutie se sare peste idei si perioade istorice si un gînd intim, singurul care contează, nu mai e urmărit din aproape în aproape pentru a se ajunge la un adevăr. Al meu era că nu puteam renunta la vocatia mea fără a renunta la mine ca om. Alungarea de la catedră a marelui poet însemna mai mult decît alungarea lui, un om care îsi împlinise opera, însemna, desigur, alungarea mea, care avea să se producă inevitabil la prima mea desvăluire, la prima mea fatală opozitie... Vroiam să înteleg de la el de ce retragerea mea din universitate nu-mi punea la adăpost vocatia (un protest organizat pentru reintegrarea marelui poet fiind acum tardiv...), întrucît asi fi fost amenintat dacă m-asi fi dus să predau copiilor abecedarul. Fiindcă una e să cunosti amenintările din istorie si alta e să le cunosti pe cele care te pîndesc pe tine însuti, în timpul unei istorii vii, -care se face sub ochii tăi si în tara ta. ÃŽmi păsa prea putin ca Buharin fusese executat, fusese implicat in lupta pentru putere într-o imensă tară, fusese numit de către Lenin copilul răsfătat al partidului, Lenin murise pretimpuriu, ei da, se moare si pretimpuriu, în ecuatia luptei pentru putere multi ignoră murirea... Sentimentul meu profund era că o inexplicabilă sminteală îi stăpînea pe protagonisti. Sau un sublim sentiment de fatalitate. Lumea începea cu ei... Acolo, se fierbea, ca într-un creuzet, ideea pură, care avea să ghideze în viitor omenirea... Care ere această idee pură, pe care nici unul dintre ei nu îndrăznise s-o înfrunte, idee-balaur, care îi ucisese pe toti, zeita necrutătoare cu o sprînceană albă si una neagră, în fata căreia toti trebuiau să se închine, chiar dacă alături de ea se afla neantul, fiindcă nimic din ceea ce fuseseră ei nu trebuia să mai existe, ideile pentru care luptaseră si îsi riscaseră viata fiind negate de ei însisi în fata tribunalelor si biata lor fulgurantă existentă asociată cu ceea ce era impur, nuizibil, scabros... Ei bine, care era această idee terifiantă pe care acesti obsedati bizari nu îndrăzniseră s-o privească în fată si să-i sondeze adevăratul chip ? Partidul unic ! Unitatea partidului ! Asta era zeita în numele căreia ci însisi îi trimiseseră pe lumea cealaltă pe socialistii revolutionari (S.R.) si pe mensevici... Asta era istoria, consumată demult, cînd eu, orgolios, îmi chinuiam mama fără să bănuiesc că suflul ei, al acestei istorii fabuloase, avea sa se apropie de fiinta mea intimă si să mă confrunte cu ideile ei, cu toate că eu nu eram si nu vroiam să fiu nici un Buharin, nici un Trotki, nici un Zinoviev, Kamenev, Piatakov, Tuhaccvski sau Yachir. Dar în fata mea se afla un om ca si mine, pe care îl pretuiam, dar care nu-mi confirma decizia mea dictată de instinctul de conservare... rîsese spunîndu-mi ceva de neînteles... XIV Se făcuse tîrziu si uitasem că Matilda mă astepta la masă. Mă scuzai si o luai spre iesire; acolo, într-un colt, era un telefon public. Nu se confirmaseră spusele lui Petrică în ceea ce priveste grija Matildei pentru casă si pentru ora mesei. Dimpotrivă, simteam o furie împotriva ei cînd îndată după masă se ridica si dracu stie ce făcea la bucătărie cu servitoarea, în timp ce asi fi dorit să lase totul baltă si să mai stăm împreună. Tot asa mi se părea că suferă de mania curăteniei. O cămasă, de pildă, pe care eu o purtam înainte cel putin pînă seara, dacă ieseam undeva după-masă mi-o arunca la cos si îmi dădea alta, schimbîndu-mi ea însăsi butonii, căci observase cum mă irită faptul că pierdeam atîta timp cu îmbrăcatul în general, cu bărbieritul în fiecare dimineată („esti profesor universitar, cum poti să te duci la cursuri cu barba nerasă !") si cu operatia inversă a descăltatului si desbrăcatului si înfăsurarea într-un halat pe care tot ea mi-l făcuse cadou în ziua venirii mele în casa ei. Lungile noastre plimbări din timpul celor doi ani cît durase divortul, plimbări încărcate de farmec care se sfîrseau acasă la mine în îmbrătisări pasionate, încetaseră cu totul. Acum, în timpul corespunzător al acelor ore, Matilda, obosită, căsca si adormea cu o carte în mînă după nici un minut de lectură. Această oră, nouă seara, devenise treptat ora înstrăinării ei totale de mine, parcă nici nu mai mă cunostea, ea la ora aceea trebuia să se culce, parcă intra sub o narcoză si nu suporta nici cea mai usoară mîngîiere, chiar ideea că asi putea să-i spun ceva tandru o enerva dinainte ; căci asemenea strigoilor, chiar de pe la ora aceea începeam eu să mă simt minunat si asta nu pentru că în timpul zilei asi fi fost apatic, ci pentru că seara aveam altă stare, atunci o iubeam cel mai mult si asi fi vrut să stau cu ea pînă în zori. Era amintirea fiintei ei din cei doi ani cînd lucrurile se petrecuseră astfel ? Vroiam să-i regăsesc privirea albită, fascinată de apropierea mea ? Sărutările nesfîrsite, spaimele care o cutreierau ? Ele nu dispăruseră, dar apăruse încăpătînarea de a le stăpîni, nereusind decît să le sporească, ochii aceia albiti începuseră să se închidă, ochii care îmi mărturiseau că eu, eu eram cel care o fascina, da, îmi soptea cutremurată, tu, tu... Eram convins că instinctul ei născocise somnul si în sinea mea îi dădeam dreptate. Nu datorită faptului că a doua zi trebuia să se scoale devreme (nu ca mine, care aveam cursuri la ore mai relaxate), în cei doi ani trebuise să se scoale la fel, ci, gîndeam eu, pentru că în căsătorie nu se putea trăi ca într-o iubire, fără să risti moartea ei, si a iubirii si a căsătoriei. Intuiam, dar nu puteam să înteleg cum reusise, si ceea ce mă nelinistea era faptul că seara Matilda era pentru mine o surpriză continuă, căci înstrăinările ei nu erau totdeauna aceleasi, totdeauna rele, dar mereu inventive; îmi spunea, de pildă, te iubesc, noapte bună, dar nu era nici o iubire în glasul ei, alteori nu-mi spunea nimic, alteori se trezea exasperată că nu eram lîngă ea si nu stiu ce făceam în biroul meu, alteori nu putea adormi tocmai pentru că eram si trupul meu se lipea într-o atractie irezistibilă de al ei. Dormeam atunci singur in birou, scos din pepeni, pentru că îmi aminteam că si Petrică îmi povestise că o pătise la fel... încît sovăii înainte de a vîrî fisa în aparat. Era trecut de zece, desigur că dormea dusă, totusi formai numărul, îi auzii însă numaidecît glasul. „Matilda, scuză-mă, te-am trezit din somn ?" „Nicidecum!" ,,M-ai asteptat ? E ceva grav, o să-ti povestesc..." Tăcere. Ei da, tăcere, i-o cunosteam, era inutil să încerci să i-o urnesti. „Te iubesc, îi soptii, noapte bună !" ªi închisei fără regret că o lăsam astfel, deoarece aceste tăceri ale ei începuseră să-mi impună si o invidiam si în-cercam s-o imit : la tăcere, tăcere si jumătate... Numai că ale ei erau naturale, în timp ce eu tăceam prin vointă si în realitate nici nu tăceam, fiindcă gîndul nu se desprindea de ea si continuam să mă întreb ce avea, fără să reusesc să găsesc un răspuns... Mă reîntorsei la masă, putin detasat de discutie, asa cum li se întîmplă tuturor bărbatilor care în plină petrecere si în largul lor, ai fi zis cei mai liberi si fericiti bărbati, cei mai siguri pe sine si cei mai cinici în ceea ce priveste femeile, primesc sau dau un telefon si se întorc atît de schimbati încît nu-i mai recunosti si devin tinta glumelor si ironiilor celor în mijlocul cărora mai înainte arătaseră atît de bătosi... Aha, va să zică, ia uite cine făcea pe viteazul, ia uite cine rîdea de altii, si nimic nu-i mai descretea fruntea, atît de pe altă lume arăta ; si nu mai stătea mult si se căra... Nu era cazul meu, dar ceva pe-aproape tot era, fiindcă mă uitam la prietenul meu cu alti ochi si însăsi starea dramatică în care mă aflasem înainte scădea în intensitate si mă domina gîndul : va să zică ea nu dormea, va să zică la ora nouă seara nevoia ei de a dormi nu mai apăruse în mod irezistibil... îmi trecu chiar prin minte să-mi iau la revedere de la Ion si să plec ; dar alungai acest gînd, n-avea, îmi spusei, decît să mă astepte, dacă chiar mă astepta, si mai bine ar fi dacă s-ar culca, e în joc destinul meu, trebuie să aflu azi, si nu mîine, ce-o să fie cu mine, azi cînd simt că sînt eroul fiintei mele constiente, cînd concep că ceea ce gîndesc îmi apare ca o sinteză inspirată despre ceea ce reprezintă, si nu mîine, cînd s-ar putea s-o iau de la cap, cu „dar dacă", si „dacă totusi", si vointa mea, cum spune Hamlet, să înceapă din pricina gîndirii de relatie, de împrejurări, să sovăie si să devin un las. Astăzi pot eterniza în mine însumi curajul care m-ar feri de un lant de erori, suferinte si căderi : nemaiavînd în forul meu interior suportul de astăzi al unei idei clare si distincte (fiindcă în cursul unei aventuri cu lumea în care trăim, ideile nu mai rămîn nici clare, nici distincte), asi putea fi alterat definitiv si aruncat de pe orbita propriului meu destin, pe o orbită unde, nefiind a mea, asi trăi zadarnic. N-ar fi fost vorba, fireste, să-mi asemui persoana mea socială cu a împăratului Chinei, cum am citit mai tîrziu, care din împărat a ajuns simplu cetătean si comunistii, în loc să-l împuste, l-au ,reeducat", făcîndu-l - credeau ei - să simtă că bucuria simplă de a împleti un cos sau de a confectiona tălpi de papuci e mai mare decît aceea de a guverna China. Chestia asta o făcea si Tolstoi, cînd si cînd îl apuca cheful si mai făcea o pereche de cisme, a căror valoare, spunea el, făcea mai mult decît opera lui Shakespeare. Dacă împăratul Chinei si-ar fi făcut tălpile lui la papuci ca împărat si nu ca simplu cetătean, fără doar si poate că s-ar fi găsit în Confucius un text care să atribuie acestui gest nu stiu ce virtute. Tolstoi la arat era tot contele Tolstoi si aratul un mod direct de a afla, ca artist mare ce era, ce simte un mujic arînd. Conditia de mujic însă n-avea s-o simtă numai cu atât. Aratul lui rămînea un simplu sport, ca si confectionarea de ciubote. Ca simplu cetătean, împăratul Chinei, aruncat de pe orbita sa, aruncat adică, nu socialmente, ci în sine, cînd datorită „reeducării" s-ar fi convins cu adevărat că e cu mult mai minunat să împletesti un cos decît să fii împărat, trebuie să fi ajuns nu în starea simplă a unui simplu chinez, ci într-una de îndobitocire, dacă e să-l credem pe cel care cu un patos stupid a scris povestind despre metamorfoza împăratului. Orice metamorfoză are loc numai în libertate, concept pe care după Hegel nu-l găsesti la orientali. Filozofia lor se reduce la sfaturi morale. Prin urmare, o cădere a mea n-ar fi fost spectaculoasă socialmente, ca a împăratului Chinei (la noi în Europa s-ar fi rîs dacă noi românii, lipsindu-l pe Mihai I de tron si păstrîndu-l în tară, l-am fi „reeducat" să simtă bucuria simplă de a lucra la un strung), dar ar fi fost spectaculoasă în interior, acceptînd să nu mă las ghidat de idei clare si distincte, adică să nu concep căderea mea, cum nu putem concepe, cu ceea ce e viu în noi, că într-o zi n-o să mai fim vii, dar stim că asta e inevitabil prin idee. Astfel putem trăi. E altceva. Eu concepeam însă în seara aceea că voi cădea fatalmente. Dar nu era moartea, mă puteam salva printr-un act de vointă călăuzit de o senină pace interioară, indestructibilă. Rumoarea în braserie crescuse. Discutia mea cu Ion Micu devenise parcă fum, iar lunga tăcere care se asezase între noi risca să ne sugereze la amîndoi o ruptură. Deodată însă el zîmbi : „N-ai retinut, zise el, fixîndu-mă iar, cum stătea aplecat, cu o privire de sus în jos în care strălucea o intensă simpatie pentru mine, ti-a scăpat o idee pe care eu n-o pot demonstra, dar în care cred si anume că totul e să supravietuiesti. De fapt nu e o idee, e un sentiment pe care ori îi ai, ori nu-l ai. Asta implică totusi, ca o consecintă, o idee si anume aceea a compromisului. Eu asi zice că după le temps du mepris al lui Malraux vine acum le temps du compromis. Ce vream să-ti spun ? Să accepti o tranzactie în locul unui proces în care ai putea să pierzi." „Ce proces ?" "De constiintă", răspunse el fără ironie, dar cu aerul că se adresează unui copil. ,,Nu înteleg, zisei, care ar fi datele procesului si cine ar putea să cîstige împotriva mea." „Cealaltă parte, zise, a constiintei tale scindate." ..Constiinta omului, spusei eu cu trufie, nu e scindată, asta e o inventie. Compromisul la care recurge adesea în viată omul are alte explicatii. Nu voi accepta nici un fel de compromis, pentru că nu mă recunosc angajat în nici un fel de proces. Ascultă, Ioane, eu am descoperit ceva în filozofie si vreau ca această descoperire să fie demonstrată. Nu vreau gloria, asa cum viermele de mătase, după ce a acumulat în el însusi substanta aceea fină din care îsi va face gogoasa, nu vrea nici un fel de glorie. Ciclul meu poate fi simplu si obscur : frunza de dud de care am nevoie si pe care nu mi-o poate lua nimeni sînt cărtile. Mai am de citit cîtiva ani, apoi încep să-mi depăn firul. Nu aspir să-mi perpetuez neapărat specia, adică gospodina să mă pună deoparte, să reînviu spărgîndu-mi gogoasa sub formă de, fluture, si să depun sămîntă. Nu, eu accept să fiu aruncat într-o căldare cu apă fiartă si cu un băt ordinar gospodina să-mi prindă firul si să-l depene pe o vîrtelnită. Putin mă interesează că după aceea corpul meu fiert va fi aruncat în grădină si cu asta procesul s-ar încheia. Nu alta e soarta a tot ceea ce e viu..." „Ai gresit doar într-un singur punct, spuse el ridicîndu-se iarăsi. ªi care e esentialul..." ªi rîse din nou în timp ce se îndepărta lăsîndu-mă singur. Braseria începuse să se umple de ceata fumului de tutun, dar si de acea ceată care emană parcă din rumoarea vocilor, a rîsetelor, a fluidului existentei care se intensifică într-un restaurant cînd ora se face tîrzie si nimeni nu are încă de gînd să plece. Desigur, aici se venea nu pentru a petrece în mod vulgar, pentru asta ar fi fost suficient să se treacă dincolo, în restaurant, unde erau cîntăreti si muzică, acolo, chiar dacă ai fi vrut să discuti ceva important, n-ai fi putut, toba si talgerele si solista te-ar fi împiedicat spărgmdu-ti urechile. Asadar putea schimba un gînd. Ce anume ? Ce fel de gînduri le treceau acum prin cap acestor contemporani ai mei ? mă pomenii întrebîndu-mă. Nu lipseau gesturile largi, mai degajate, ia cei cărora le plăcea si aveau talentul să povestească, cei pe care dacă îi ascultai aveai la un moment dat senzatia netă că citesti o bună nuvelă, adesea un roman comprimat, atît de vie si de originală era povestirea, pauzele, mimica, însusi glasul povestitorului, subliniind cuvîntul scris, sugestia adîncă a mobilurilor comportării umane, pe care scriitorul o face folosind analiza si descriptia... Totdeauna mi-a plăcut să fiu în societatea acestui soi de oameni, cu conditia însă să nu mă pună la un moment dat să plătesc un tribut prea mare, cum făcea Cubles. Puteam distinge apoi si indivizi infatuati care tin, dintr-o pornire irezistibilă, să vorbească numai ei, desi astfel nu exprimau decît marea nerozie, si aceea nesărată, fiindcă există si nerozii interesante, a întregii lor personalităti, indivizi avînd de obicei un vocabular inacceptabil, frizînd nepolitetea, tutuind oameni pe care abia îi cunosteau, legîndu-se de fizicul lor, care ar exprima că nu stăteai prea bine cu nu stiu ce, agitîndu-se pe scaun, surzi la ceea ce li se spunea, puteai să-i înjuri si de mamă fără să-i clintesti (eu însumi procedasem astfel cu unul si, în loc să se indigneze, afisase o politete afectată, spunîndu-mi că buna-crestere îl împiedică să-mi răspundă cu aceeasi monedă). Ici, colo, vedeam capetele aplecate ale celor care cu adevărat vroiau să schimbe un gînd. Expresiile lor erau nelinistite. Cineva încerca să explice. Doamnele stăteau linistite în rochiile lor elegante, uitîndu-se doar rar în jur, cu un ochi absorbit si cercetător. Grija, un sentiment etern la cele care îsi iubeau bărbatii si nu mai vedeau nimic, nici în jur si nici în restul omenirii, era expresia discretă, difuză dar marcantă, care stăruia pe chipul lor. Tot astfel se ridicau si plecau. Dar ce era cu Ion, de ce întîrzia ? ÃŽn sfîrsit se întoarse si îmi spuse că a trecut prin restaurant si s-a întîlnit cu un prieten... Domnul Jenică se ivi si el cu un nou filtru. „Să vă fac cîte-un snitel ? zise el. Asa subtire, cît foita de ceapă ? a la domnul Micu ?" „Eu nu mai mănînc nimic", zisei. „Ba mie mi s-a făcut foame, zise Micu, dar asi lua snitel, am mîncat si ieri... Domn Jenică, fă-mi un qenie chrislianisme !" ceru el ca si cînd l-ar fi implorat, dînd din cap sceptic, cu sensul că nu i se va face ceea ce cere, dar speră că omul din fata lui îl va servi totusi. „Gata, domnul Ionică, am înteles, asa înalt, cum vă place dumneavoastră..." ,,ÃŽntr-o zi nu era el si m-a servit un tâmpit care mi-a adus friptură de vacă tăiată în felii... Asta zicea el că e chateaubriand..." ,.Nu se pricepe, zise domnul Jenică fără superioritate. Sînt de-ăstia noi si nici bucătarul, dacă nu-i spui, uită si el... Asa a învătat, să-l taie în felii..." "Punctul esential în care gresesti, zise Ion Micu rezemîndu-se de astă dată de spătarul canapelei, cu pumnul la frunte si tigarea în mînă, fără să se mai uite la mine, cu pleoapele plecate si foarte atent la ceea ce spunea, este gospodina. Ea îti aduce frunzele de dud, te ia în mînă grijulie, curătă sub tine (dacă n-ar face-o ai muri chiar si numai dintr-atît, fiindcă fără curătenie această simpatică gînganie ar muri) si îti pune pe urmă, la timpul potrivit, coceni de pe margine, sub care să te poti retrage să-ti depeni firul. Nu cărtile sînt frunza de dud, cărtile nu-ti hrănesc decît spiritul, frunza de dud rămîne s-o obtii. Ei, cum s-o obtii ? Gospodina, dacă e să împingem metafora ta pînă la ultimele consecinte, e societatea, sînt ceilalti... Ei pot decide că mătasea din gogosi e un lux, si, ca orice lux, e costisitor, daca nu chiar dăunător. Dar părăsind metafora, să zicem că te descurci singur învătîndu-i pe ccpii abecedarul. încearcă ! ÃŽn acest sens afirm eu că există un proces pe care dacă nu-l cîstigi, pierzi totul. Dacă nu vei putea să predai abecedarul ? Ce-ti va spune constiinta ta nescindată ? ÃŽntîi ai să descoperi că e scindată, si anume între obiectiv si subiectiv, si al doilea vei descoperi determinările corespunzătoare care vei vedea că pot fi greu de înfruntat de unul singur. Nu-ti spun mai multe, fiindcă nici eu nu stiu. Dar nu uita că stiu totusi ceva... într-o zi, poate chiar în seara asta, o să-ti dau să citesti un studiu al meu din care o să întelegi mai bine ce gîndesc... în timp ce dacă vei rămîne la universitate... De ce te sperii tu asa de universitate ?... Să-ti spun o anecdotă"... Tresării. Desi ne cunosteam de putină vreme, observasem că spre sfîrsitul unei întîlniri Ion Micu încheia totdeauna cu anecdote, uneori chiar lăsînd o discutie suspendată. Era o sugestie jignitoare pentru mine, care mă complexa ; să zic că nu întelegea ce-i spuneam în chiar clipele acelea, nu puteam, însemna că nu-l întelegeam eu, că discutia mă depăsea. "Povesteste, îi zisei sumbru, anecdota ta nesărată, fiindcă asa sîntem noi românii, chiar si ardelenii, nu suportăm multă vreme tensiunea unei discutii si o dăm pe anecdote." El rîse : ,,Căz doară nu e o anecdotă fără aplicătiune, ai să vezi că musai vom putea extrage din ea un înteles practic pentru discutia noastră . Da, acum se exprima ca Marius Chicos Rostogan, nu-i mai eram prieten, ci un simplu interlocutor. Atacă flămînd le genie du chrislianisme, care tocmai i se adusese, o bucată uriasă de carne sîngerîndă, doar perpelită putin pe deasupra, chateauhriand-ul a cărui simplă vedere îmi făcea greată, si printre înghitituri îmi povesti anecdota. ÃŽi plăcea mîncarea, era chiar gras pentru vîrsta pe care o avea si privirea lui căpătă, înfulecînd, o fixitate de înfometat. Mînca fără pîine, ceea ce mie mi se părea ceva animalic, fiindcă numai omul îsi combină hrana, în timp ce o felină sau un cîine era la o distantă de milioane de ani de om, prin incapacitatea lor de a înghiti, să zicem, cînd din una cînd din alta. Numai rata ajunsese pe undeva pe aproape, fiindcă îsi vîra ciocul cînd în mîncare, cînd în apă. Itic primeste ordin de chemare, începu prietenul meu carnasier... ªi îl apucă groaza si fuga la rabi... Aoleo, rabi, ce mă fac, o să mor... De ce, Itic ? Am primit ordin să plec pe front... (Anecdota, după cum vezi, e veche, din timpul primului război mondial, fiindcă în al doilea maresalul le-a luat acest drept.) Ai ordinul ? zice rabi. ÃŽl am. Dă să-l văd si eu. Rabi îl ia, îl cercetează cu atentie, pe urmă îi spune : ,.Da, e un ordin de chemare, dar în el nu scrie că trebuie să te duci chiar pe front. Ce te-ai speriat asa ? Sînt mai multe posibilităti... Să te trimită pe front, dar să rămîi si în spate, fiindcă nu toată armata e trimisă să lupte, mai e nevoie si de servicii la partea sedentară, pe cefere, pe la aprovizionare, la munitii. Dar hai să zicem că te trimite pe front. ªi aici sînt mai multe posibilităti... Să te bage chiar pe linia întîia dar să te tină si ceva mai în spate. Ostasul cînd luptă n-are si el nevoie de mîncare, de apă, de îmbrăcăminte ? Cine găteste, cine le aduce marmitele cu ciorbă ? Cine le tine socoteala cîti mor, cîti trăiesc ? Dar hai să zicem că te vîră chiar pe linia întîia. ªi aici sînt mai multe posibilităti, ori mori, ori scapi... Cine îti spune tie că n-o să scapi ? Dar hai să zicem că nu scapi... ªi aici sînt două posibilităti, i-a mai spus rabi foarte hotărît. Poti să mori sfîrtecat de o bombă, sau poti să mori de un glonte si să fii îngropat frumos de camarazi cu sapa si lopata... Asa că du-te linistit, nu mai fi asa de speriat, nu lua aconto pe ce-o să fie..." Fiindcă nu rîdeam, Ion Micu lăsă o clipă chateaubriand-ul înjumătătit si rîse el de astă dată cu gura pînă la urechi, cum nu-l mai auzisem, si se făcu rosu, apoi liliachiu... Era mai degrabă efectul excitatiei cărnii rosii pe care o trimisese în stomac decît al retrăirii anecdotei pe care o povestise. ,,Asa si tu cu universitatea, reluă apoi linistit. De ce să pleci ? Pînă acum nu s-a întîmplat nimic. Titularul unei catedre a fost schimbat cu un altul. Asta s-a întîmplat si o să se întîmple totdeauna. Stai acolo, fiindcă sînt mai multe posibilităti..." ,,Da, zisei, si una finală pe care rabi n-a ignorat-o !" El rîse din nou, mai putin excitat, dar mai îndelung, ca si cînd ar fi vrut să spună că nici el n-o ignora pe cea care mă astepta si pe mine printre atîtea posibilităti. Ce-o fi fost de rîs aici ?! Plătirăm si plecarăm. Pe drum mai făcurăm, înainte de a ne despărti, cîtiva pasi împreună. Tăceam, dar el mă tinea afectuos de brat. Gîndeste-te, parcă îmi spuneau pasii lui care nu se grăbeau si strîngerea de brat prietenească, apoi îmi spuse si prin cuvinte acelasi lucru, adăugînd : „Facultatea de a gîndi nu e neapărat sursa inactiunii, nu putem să nu ne gîndim bine înainte de a întreprinde un gest care ne angajează destinul". XV Ce înseamnă însă a gîndi, adică a te gîndi ? ÃŽn actualul stadiu în care se afla gîndirea umană, a te gîndi înseamnă în realitate a întări de fapt un gînd deja format. De aceea, de pildă, rar se întîmplă ca sfaturile să fie urmate. Individul merge orb înainte sub puterea gîndului său, devenit obsesie. Iar această obsesie e o cerintă fundamentală a fiintei sale, chiar dacă ideea din care s-a născut îi e de fapt străină vietii lui, adică fericirii la care năzuieste. Dar noi nu ne-am născut ca să fim fericiti (si nici nu sîntem !) fiindcă în legile care guvernează viata aceasta notiunea nu este inclusă. Oamenii o confundă cu înflorirea. Fireste, nu e vorba de înflorirea în natură, eu mă simteam înflorind, un sentiment de fortă, dar nu puteam să afirm că sînt fericit, nici nu stiam ce înseamnă acest lucru, nu-l puteam concepe. Unii spun că fericirea apare în noi după ce am pierdut-o, dar dacă mă gîndesc bine nu văd de pildă întrucît pierderea Matildei si pierderea locului meu în universitate mi-ar revela ceva care să semene cu o fericire pierdută, desi nu puteam concepe că asi putea iubi mai tare pe altcineva sau asi dori un loc mai bun în ierarhia învătămîntului. Desigur, concepeam că acest sentiment de fortă, această înflorire a fiintei mele puteau diminua cu anii, si ajungînd în ,,toamna ideilor" n-ar fi fost exclus să mă trezesc cu grădina mea devastată („Qu'il restc en mon jardin bien peu de fruits vermeils ! ). Da, dar mai întîi că pînă atunci mai era, abia ieseam din primăvară, si în al doilea rînd mă simteam bine înarmat să-mi pun la adăpost grădina de fulgere si furtuni. Nu eram poet, să-mi expun sensibilitatea ravagiilor. Astfel că mergînd singur prin noapte spre casă, dădui din umeri la sfatul prietenului meu de a mă gîndi înainte de a lua o decizie. Dimpotrivă, discutia cu el îmi confirmase decizia deja luată, iar acum, ,,gîndindu-mă", mă simteam si mai întărit în ea. Nimeni nu stie, în afară de noi însine, de ce facem un anumit lucru. „ªtiu eu de ce, gîndii, mi-ajunge că am constiinta că stiu, nu e nevoie să mai stie si altii, nici măcar Matilda." ÃŽncă din stradă văzui lumină în dormitorul nostru. Va să zică Matilda nu dormea ! Intrai în curte si sunai. Nu stiu de ce repetai această glumă a noastră, să coboare ea totusi, îmi spusei, să-mi iasă în întîmpinare si să refacem clipele minunate ale primelor noastre întîlniri... Era ca si cînd asi fi uitat că am chei si ,,să n-o fac să coboare de pomană". ÃŽti arăt eu tie pomană ! N-ai s-o poti duce ! ÃŽncearcă să nu deschizi ! N-o sfătuiam în gînd pe Matilda să nu deschidă. Sînt momente cînd apare în noi un plus de decizie, momente nu prea favorabile celor cu care trăim, chiar dacă nu ne-au făcut nimic, îi provocăm să ne facă ! Dacă totusi nu ne fac, înseamnă că sîntem iubiti si această certitudine reînnoită ne potoleste... Dar Matilda nu deschise... Sunai a doua si a treia oară. Vedeam că nu vroia să vină, dar eu vroiam să vină, stiam că e trează, vroiam să vină. Sunai din nou, lung, insistent. Nimic. Tăcere totală, a orasului si a casei, întuneric total. Statui cîteva clipe lungi în singurătatea care mă cuprinse în fata propriei mele porti. Scosei cheile, intrai si începui să urc scările. Intrai în hol. ÃŽn dormitor întuneric, glasvandul era mat ca si cînd casa ar fi fost pustie. Deci nu numai că nu vrusese să vină să-mi deschidă, dar stinsese si lumina. ªi dacă, mă întrebai, asi fi pierdut cheile ? M-ar fi lăsat afară pînă dimineata ? Nu, atunci mi-ar fi deschis. Se simte cînd... Astfel de lucruri se simt. Mai fără rost a fost stinsul luminii, nici măcar noapte bună n-a dorit să-i spun... Nu se întîmpla prima oară, e adevărat, dar nu mă puteam obisnui, totdeauna resimteam despărtirea aceasta a ei de mine ca pe-un soc... încît am regret adînc, care tinu cel putin trei clipe, mă tintui locului, apoi mă smulsei si intrai în bibliotecă. Apăsai pe butonul lămpii de pe birou si lumina care inundă suprafata lui încărcată de cărti îmi alungă socul, si bucuria serilor mele petrecute în tovărăsia marilor spirite, care cu două mii de ani mai înainte, cu cinci sute sau chiar numai cu un secol făcuseră acelasi lucru la lumina opaitelor, a lumînărilor, a lămpilor cu petrol si apoi a becului electric, îmi reveni întreagă si plină, nealterată, mă desbrăcai rapid, revenii în hol, stinsei, închisei usa după mine si începui să citesc. Era tîrziu, dar nu pentru mine, adesea mă apucau zorile în biroul meu, dormeam două ore, cu fruntea pe cristalul curat, apoi plecam la cursuri, fără să simt cea mai mică oboseală, dimpotrivă, vedeam în privirile studentilor, ici, colo, licăriri de admiratie, aveam mai multă vervă, eram mai putin încruntat, mai apropiat de ei, iar fetele mă măsurau cu o vagă surpriză, cu o imperceptibilă grimasă în coltul gurii întrebîndu-se poate ce mi se întîmplase că astăzi eram mai putin antipatic ca de obicei. Nu citii mult si băgai mîna în buzunarul hainei de pe spătarul scaunului să scot cheile. ÃŽntr-un sertar din dreapta îmi tineam cele trei caiete groase. ÃŽntr-unui îmi conspectam lecturile, în celălalt scriam la o lucrare despre gnostici, o istorie a filozofiei acestora care trebuia să preceadă lucrarea mea originală despre o nouă gnoză, iar în al treilea scriam chiar la această lucrare, rar si fără grabă, din pricina obstacolelor : aveam lacune mari în istoria descoperirilor stiintifice din ultima vreme, din fizică, biologie, medicină si astronomie, îmi lipseau cărtile noi care apăruseră după război în Occident, nu mă puteam multumi doar cu referiri despre ele... (La facultate tocmai despre gnostici predam, fără să-mi desvălui în vreun fel gîndirea mea proprie, care totusi începea să prindă contur în caietul meu...) Cînd mă aplecai, văzui jos un ciocan si o surubelnită. Le ridicai mirat. ªurubelnita avea vîrful îndoit... Mă uitai iar în jos : usa biroului care se încuia peste sertare fusese spartă într-un fel violent, lemnul si lustrul din jurul broastei stricate... Deschisei usa si trăsei sertarul. Caietele mele erau acolo, dar aruncate în dezordine de aceeasi mînă furioasă. Cine făcuse asta ? mă întrebai în timp ce simteam cum urmele furiei celui care o făcuse năsteau în mine furia. Matilda ! Ea umblase aici, cine altcineva, vrusese să vadă ce ascund eu acolo si spărsese usa... Deschisei caietele. Foile erau îndoite de neglijenta cu care fuseseră răsfoite, închise si aruncate. ÃŽi intuii starea de spirit, lipsa de respect, desamăgirea de a nu fi găsit ceea ce căuta, dispretul pentru ceea ce găsise. Primul impuls fu să mă ridic si să mă duc peste ea în dormitor, dar în clipa aceea apăru chiar ea, adică apăruse mai demult, fără să facă zgomot, stătea în picioare înaintea biroului si se uita la mine. „Nu te înfuria, zise, nu ti-am distrus . Cu ironie, care i se lăbărtase peste chip ca o mască hidoasă. Mă holbai la ea cîteva clipe lungi, nevenindu-mi să-mi cred ochilor. Masca se întinse spre urechi si-i desfăcu un rînjet care întepeni sfidător, desfigurînd si mai tare ceea ce stiam eu că e Matilda. Sării în picioare si, fulgerător, sub arcul loviturii pe care i-o dădui, ea căzu pe covor cu o expresie de uluire totală si cu privirea licărind de o spaimă intensă, fără nume. ÃŽncepu să se ridice încet, ca în vis, cu palma pe obrazul lovit, neslăbindu-mă din priviri, se aseză pe canapea si din nou mă privi, neîntelegînd, cerîndu-mi parcă tot mie ajutor, să fie sters parcă ceea ce se întîmplase, să-i spun că nu era adevărat... în fata acestei catastrofe, căci asta exprima acum chipul ei, sentimentul că se petrecuse o catastrofă, masca hidoasă pierise atît de total încît avui si eu sentimentul că altcineva fusese în încăpere, nu Matilda... Dar îndată îmi amintii... usa sertarului spartă, cuvintele rostite, nu ti-am distrus „opera", ironia, dispretul trivial... „Crezi că eu sînt Petrică ? îi spusei linistit si sumbru, să-mi răsfoiesti rînjind caietele ? Las la o parte spartul usii, oi fi crezut că păstrez acolo cine stie ce scrisori secrete, din trecut sau din prezent, nu m-am gîndit, altfel nu încuiam biroul, dar după ce te-ai convins ce e, să nu-mi arunci tu Caietele cu dispret si să mai si vii să... Ai uitat ce mi-ai spus în ziua cînd m-am mutat aici ? Răspunde ! Ai uitat ? ! Tot cu dispret, că între mine si fetele lui Calcan nu e nici o deosebire, ceea ce fac eu e o meserie ca oricare alta. Foarte bine, si în clipa aceea am decis că nu trebuie să-ti bagi nasul în lucrările mele si de aceea le-am si încuiat. Petrică îti citea din versurile lui si tu rîdeai. Ei, eu n-o să-ti citesc din scrierile mele, ca să-ti satisfac vulgarul apetit de a-ti coborî bărbatul... Petrică era un poet bun, l-ai surpat interior cît ati trăit împreună, n-a mai putut scrie nimic... Putin îmi pasă de el, dar bucuria noastră de a trage totul pe ceea ce e comun am simtit-o din prima zi cînd m-am mutat la tine... Eu nu le dispretuiesc pe fetele lui Calcan si pot foarte bine să compar lectiile mele la universitate cu ale lor, profesional vorbind, dar tu stiai de doi ani de zile că, dincolo de toate astea, urmăream un tel care nu era străin de ceea ce predam studentilor, fiind în acelasi timp ceva dificil de atins, care nu e de nasul... Cu alte cuvinte, mă părăseai trudei mele în care nu credeai. Foarte bine, pot s-o iubesc si fără asta, mi-am spus, nu fără desamăgire, fiindcă victoriile în spirit sînt turburate de singurătatea în care ne condamnă familia, odată întorsi acasă din cetate, unde sîntem sărbătoriti. Nu-i nimic ! mi-am zis. Bine că ea nu e Xantipa, are, în felul ei, un suflet generos si o filozofie intransigentă, în care conceptul de egalitate al tuturor oamenilor în fata a tot merită să fie luat în scamă... Nu l-a citit pe Bakunin, ca să spună că l-a împrumutat de la el. E al ei, descoperire proprie, numai să-l aplice consecvent. Or, ea vine si-mi sparge biroul si mai îmi ia în derîdere si «opera»-, cuvînt pe care îl pune rînjind între ghilimele..." Dar, perorînd, îndoiala mi se si infiltrase în inimă încît tăcui. Poate că ea nu pusese nimic între ghilimele, poate că nu rînjise răsfoind caietele, poate că aceste caiete nici măcar nu fuseseră răsfoite cu dispret, ci doar cu grabă, gelozia, nedumerirea fiind singurele sentimente care o ghidaseră ? mă întrebai privindu-i palma pe care continua s-o tină pe obrazul lovit. ÃŽsi plecase fruntea si din cînd în cînd îsi strîngea genunchii ca si cînd i-ar fi fost frig, se încheia învelindu-si gîtul cu reverele pijamalei, ca si cînd ar fi avut un sal. ªi cu coatele pe genunchi îsi ducea palma si-si ascundea obrazul. Nu cumva ea fusese crispată de vinovătie cînd rostise cuvintele „nu ti-am distrus opera ?" Nu cumva dorind iertare, întelegere, vrusese „s-o dea" pe glumă ? ÃŽntr-o clipă efractia săvîrsită de ea îmi zbură pe dinaintea ochilor cu toate sensurile răsturnate. Mă iubea ! Altfel n-ar fi pus mîna să-mi spargă biroul. Mă ridicai si mă asezai jos lîngă ea. Lacrimi mari îi picurau din ochi pe covor. „Venisem, îmi sopti, să-ti spun că sînt însărcinată... ªi răspunsul tău a fost să mă trimiti jos, la pămînt... Te-am asteptat toată seara să-ti spun acest lucru. Astăzi vroiam să ti-l spun, îmi intrase mie în cap să fie astăzi, în loc de asta, am stins lumina, te-am auzit cum sunai, dar n-am vrut să cobor să-ti deschid..." „De ce n-ai vrut ? De cînd ne-am căsătorit asi putea să spun că chiar din acea clipă te-ai schimbat." „Nu m-am schimbat, sînt aceeasi !" „Nu-i adevărat, nu esti asa, nu-ti dai seama ?" „Ba îmi dau seama, dar ce să fac, vreau să fiu ca înainte, dar parcă simt un pietroi pe inimă..." .,Nu, zisei, pietroaiele le aduce o situatie insolubilă, mai degrabă ar fi trebuit să-l simti acest pietroi înainte, nu acum, că ai scăpat de Petrică... Ai scăpat în toate sensurile, te-ai vindecat de mila pe care o simteai pentru el si pe care el a purtat-o pînă în pînzele albe..." „Singur spui că l-am surpat pe interior cît timp am trăit cu el. E adevărat, mă simt vinovată. Aroganta lui de sine mă făcea să-l lovesc ,să nu mai fie atat de ....""Ei ,da si ai făcut-o pînă l-ai împins spre umilintă .Ar fi trebuit să te bucuri ." ,,Păi mă bucuram, atunci am tinut cel mai mult la el!" „Bine ! si ce n-a mers ? Ea nu răspunse. Nu era prima oară cînd îi puneam această întrebare, si nu era prima oară cînd răspunsul ei era o tăcere. O singură dată spusese : „atunci ai apărut tu ". Vrusese să-mi sugereze că dacă nu apăream eu, totul ar fi fost bine între ea si Petrică ? Aiurea ! Cînd apărusem eu, demult căsnicia lor era pe drojdie ! Sau poate nu pentru ea, dar pentru Petrică în orice caz. O urmăreau încă sfărîmăturile acelei vieti ? ªi nu cumva divortul durase atît de mult din pricina indeciziei ei ? Dar nu simteam niciodată nici cea mai mică sovăială în timpul întîlnirilor noastre. Dar stiu eu ce făcea, ce simtea, cînd rămînea singură ? XVI „În sfîrsit, zisei, ce-a mers, ce n-a mers, nu mai are acum nici o importantă. Să revenim la noi doi... Esti sigură că ai rămas însărcinată ?" (Mă avertizase cu zece zile în urmă că ). „Da, sînt sigură", spuse foarte posomorîtă. „Bine, zisei eu atunci, ai făcut în asa fel încît această stire să se asocieze în amintirea ta cu o palmă pe care ai dorit-o. Dacă nu ti-asi fi dat-o ai fi inventat altceva decît spargerea biroului si răsfoirea caietelor mele. De ce ai spart biroul ?" ,,M-au revoltat sertarele închise. Cu mine în casă te ascunzi de mine ?" ÃŽncepui să măsor încăperea în lung si în lat. ,,Ei da, îi răspunsei, venea în contradictie cu tot ceea ce esti tu, care nu concepi că un cuvînt rostit nu poate fi inocent. Ai rostit acele cuvinte si n-ai bănuit că pot avea o consecintă, mai ales că stiai bine ce spui. Erai de partea domnisoarelor Calcan, nu a mea. Vreti toate să vă credeti atotputernicele acestei lumi, fiindcă aduceti pe lume copii. ªi în ultima vreme se constată că aduceti multi. Dar multă lume nu înseamnă multă constiintă. Tiparul se strică, specia nu e mai puternică, indivizii născuti sînt mai slabi... Salut pe viitorul nostru copil, cu scutecele lui, dar eu pe tine te vreau, si nu să devenim servitorii unui nou-născut... Naste-l, să existe în sine, ca esentă, creste-l, dar pentru tine nu trebuie să existe nimeni în afară de mine. Altfel ti-l iau, ca Rousseau, si îl dau la un leagăn... Nu spun că asi face ca tatăl lui Oedip, care a intuit că venirea pe lume a copilului însemna înlăturarea lui, iubita devenită mamă nu l-ar fi mai iubit pe el ci pe copil. Drept care l-a luat si l-a dat pe mîna unor slujitori să-l arunce într-o prăpastie. Cunosti urmarea, slujitorii nu l-au aruncat, Oedip a fost crescut de niste păstori, l-a detronat pe tat-său si a început să trăiască cu maică-sa..." Mă oprii. Ceea ce spuneam eu acum era ceva inocent ? Bineînteles ! Dar văzui că mă ascultase cu o expresie de mare concentrare pe chip, al cărei înteles eram atunci departe de a-l bănui, cu atît mai mult cu cît o noblete bizară se asternuse peste aceste trăsături pe care le lovisem cu o atît de fulgerătoare violentă, „Bine, zisei, si acum să-mi spui de ce n-ai vrut să-mi deschizi si de ce ai stins lumina. ªtiai de ce sunam ! Bănuiai ce sentimente mă stăpîneau. Data trecută m-ai luat fără veste, ca pe-un adolescent, dar acum eram pregătit să ti-o plătesc. Soneria trebuia în orice caz să fie pentru tine buzduganul smeului care îsi anuntă sosirea, intră în casă si se asează singur într-un cui, dacă nu era semnalul iubitului care vine acasă, a cărui inimă bate pentru tine si e nerăbdător să te vadă, să te ia în brate si să te strîngă ca si cînd te-ar fi regăsit după luni de asteptare. Chiar asa si era. De cînd am venit aici la tine, caut mereu să te regăsesc. Ceva s-a întîmplat cu tine... (si coborîi în genunchi înaintea ei si îi căutai privirea, care se întîlni cu a mea, mare, cu pupila imens dilatată, desi camera era albă de lumina puternică a plafonierei). ªtii ? S-a întîmplat ceva. M-am adaptat usor, trebuie să recunosc, mi-am spus : asa o fi, una e cînd trăiesti doar iubirea, si cei ce se iubesc se văd numai pentru asta, chiar dacă zilnic, iar pe urmă se despart si se întorc la casele lor si dorm singuri, se scoală de dimineată singuri, îsi iau micul dejun singuri si se duc apoi acolo unde muncesc. ªi alta e să trăiesti clipă cu clipă sub acelasi acoperis, între aceiasi pereti... Ce ore frumoase erau mai ales acele dimineti de la începutul toamnei, cînd mă urcam la catedră si în timp ce mă gîndeam la tine îmi începeam cursurile zîmbind enigmatic, asa mi s-a transmis că ar fi zis o studentă, că am un antipatic surîs enigmatic... Bineînteles! Fiindcă le vedeam pe toate cît erau de urîte !, si apoi la orele unsprezece, secretara care mă găsea chiar pe aproape de biroul ei : domnul Petrini, la telefon... crezi că există ceva pe lume care să te subjuge mai tare decît entuziasmul sufletului, bucuria care tîsneste din el liberă, fără oprelisti de nici un fel, neînsotită de nici un gînd reticent, de nici o urmă de bănuială, de gelozie sau resentiment ?... ÃŽnainte de orice cuvînt sufletul tău îsi elibera brusc, la auzul glasului meu, un preaplin al inimii, glasul tău în receptor era ca un strigăt... Avea puterea de a pătrunde adînc în suflet, era de încîntare extremă, de surpriză ca în fata miracolului, uimire extremă, exista asta, un om pe care îl chema Victor, cum, continua să existe, Victor al meu, da da, exista, era el, îi recunosteai glasul, apoi, Victor, iubitul meu, ce faci tu acolo, mi-e dor de tine ! Mă feream de această agresiune a puterii tale de a iubi, apele adînci ale simtirii mele răscolite năvăleau asupra tipătului si îl înecau, vroiam să rămîn intact în cutiuta în care stătea puterea mea, cei trei viermi nemuritori din basme care îl făceau pe smeu de neînvins, dar de fiecare dată strigătul tău pătrundea tot mai adînc, dincolo de aceste ape, acolo unde se presupune că nu mai e decît această putere lăuntrică si abisul, si îi auzeam acolo ecoul, bine instalat, împrietenit cu ceea ce noi nu stim de fapt ce e acolo, peste capul si vointa mea... Ne vedeam apoi la prînz, si spre seară îti deschideam usa la mine... Nu mai puteam ! ne culcam cu fata unul la celălalt si tu îmi sopteai : hai să murim ! Asta se repeta de un an de zile, dar noi trăiam în mod acut acest sentiment straniu ori de cîte ori ne vedeam si noaptea se cobora în odaie, găsindu-ne tot astfel, privire în privire, halucinati de noi însine si de vecinătatea mortii care, invocată, venea lîngă noi si ne veghea parcă, prezentă neputincioasă si iluzorie, căci nu ne temeam de ea... Cu atît mai însetate ne erau apoi sărutările si îmbrătisările... Nu le acceptai decît împotrivindu-te, chestie cu care nu mă obisnuiam si nu m-am obisnuit nici pînă azi... implorîndu-mă... strigîndu-mă în soaptă ca si cînd asi fi fost departe, undeva prin secole, prin timpuri imemoriale, călcînd dealurile să viu spre tine, printre dinozauri... un milion de ani înapoi... Nici nu stiu cum au zburat doi ani... Acuma, continuai eu desdoindu-mi genunchii si asezîndu-mă jos pe covorul moale, nici n-au trecut trei luni de cînd trăim împreună ca sot si sotie si asi putea aceste luni, să le povestesc zi cu zi, atît de greu au trecut... Eu veneam cu amintirile unei mari iubiri, pe care vroiam să le păstrez si în acelasi timp să le sporesc cu altele noi (alte priviri albite de uluire, alt chip a cărui strălucire, cînd îmi spuneai te iubesc, Victor, e un secret pe care nu ti-l voi dezvălui), tu veneai doar cu încântătoarele tale povestiri din lumea în care te misti gen Calcan, arhitecti de toate soiurile si nuantele, seii care de care mai demagogi si efemeri, sefi noi, iesiti din îmbulzeala societătii noastre care se răsturna si printre care un om de soi era o mare minune... Bine, mi-am spus, într-o zi o să lase aceste povestiri la o parte, o mare tăcere se va asterne între noi, ne vom culca iarăsi unul cu fata spre celălalt si ea îmi va sopti... hai să murim ! îmi evitai privirea, ca si cînd n-ai fi stiut ce asteptam de la tine. Ba nu, te uitai în ochii mei, dar ce bizar, erau alti ochi. Ochii ăstia nu stiau ce făcusesi tu înainte, nici gura ta nu mai era aceeasi gură care îmi soptise atîta timp te iubesc. Am crezut că o să-mi dai ca mai înainte telefon la facultate, să-ti aud strigătul de uimire. Nu, telefoanele au încetat, iar cînd te-am căutat eu zadarnic, mi s-a părut chiar mie ridicol cînd ti-am imitat glasul... Matilda, ce faci tu ? Ce să fac, zice, bine, uite, o să intru într-o sedintă, asa că dacă întîrzii nu mă astepta la masă ! Pe urmă s-au instalat serile interzise, fatala oră 9 si timpul iubirii noastre, adică ce mai rămăsese din ea, s-a mutat dimineata... De fapt era altă iubire, bună si asta, mi-am zis, bine, bine, Matilda, desi ai mai fost căsătorită si eu nu, nu simti că o astfel de iubire alungă surpriza, ba chiar capeti aversiune împotriva ei (măcar fiindcă îmi plăcea mie ar fi trebuit să vii să-mi deschizi), fantezia seacă si într-o zi o să te uiti la mine holbată si o să te întrebi: cine mai e si străinul ăsta ?"... ,,Chiar asa este, zise ea deodată, îmi esti străin. Fiindcă n-ai făcut nimic ca totul să fie ca înainte." Rămăsei tăcut. Deci eram în întîrziere, cine stie de cînd fusesem judecat, poate chiar de mult, si găsit vinovat. Da, iată, de aceea desigur palma mea din astă seară nu fusese pentru ea o catastrofă, fusesem în stare să i-o dau, ea mă provocase, eu i-o dădusem si ea căpătase confirmarea că nu se înselase asupra mea. N-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte! Cum, dar făcusem totul aproape în fiecare secundă a vietii noastre în doi, în fiecare secundă îi pîndisem fiecare gest, fiecare intonatie, fiecare înteles al cuvintelor rostite, gata pregătit să-i răspund... ªi nu trecuse zi fără să schitez, da, să schitez, nu să duc pînă la capăt un gest care însă nu mai apărea într-o oglindă. Disparitia iubirii e ca o oglindă întoarsă, nu se mai vede nimic, te uiti zadarnic în ea. Gestul tău nu se mai reflectă, nu-i mai răspunde nimeni. Esti singur. ÃŽncercasem în mod ridicul să întorc cu mîna mea înapoi această oglindă, dar n-o puteam întoarce, cum nu poti întoarce înapoi un rîu al cărui curs ti-a convenit un timp, clar pe urmă el a cotit pe unde nu vrei tu si curge dracului în altă parte... Cotitura asta o făcuse Matilda fără să-mi spună. Mi-o spusese acum, după ce ascultase cu nepăsare tîrzia mea confesiune. Ce plăcut e totusi cînd descoperi un adevăr! „Ar fi o prostie, îi spusei, să-ti reprosez ceva. Fără să stiu de ce si de cînd nu mă mai iubesti. ÃŽti sînt străin, străin îti rămîn. ªi cu asta, basta. Consecintele, ca si în moarte, vor fi mai spectaculoase decît actul simplu al mortii. Dacă vrei, le simplificăm, ca să nu apară. Ca să nu se bucure babele care freamătă cînd cineva moare si copiii să nu vină buluc în urma cortegiului funerar... Sarcina poate fi întreruptă, ne despărtim si eu o să găsesc alta încă si mai minunată." ÃŽmi aruncă o privire în care străluci intens iubirea, pe care căutam s-o regăsesc. Mă ridicai si trecui în spatele biroului. ,,Ce-ar fi, zise ea cu această privire, să pleci chiar acum ?'" ÃŽn literatură, chiar în cea mai bună, eroul aflat în situatia mea are de ales între cuvintele care s-au rostit si sentimentele care nu-l puteau însela, ghicite în privirea femeii iubite. Cei fără experientă se duc spre ea, fără să-si dea seama că acea privire e o cursă în care trebuie să cazi, pentru a fi mai bine lovit, cei orgoliosi rămîn pe loc bănuitori, bănuială care li se confirmă. Eu m-am dus spre ea si am primit lovitura. „Nu te apropia, mi-a strigat, si te rog să pleci. Pleacă, mi-a soptit apoi brusc exasperată, nu pot să te mai suport, chiar acum te rog să pleci..." Deodată căzu în genunchi si izbucni într-un plîns repede reprimat, împreunîndu-si mîinile... ,,Mă rog de tine să pleci, ah, o să mi-o plătesti", si se ridică si se aruncă pe canapea tipînd înăbusit... Cum să plec ? Nu pleci cînd esti alungat. Trebuie să bei tot paharul si, întărit de otrava lui înghitită, să nu-ti mai pese de cine ti-a dat-o. Dar Matilda, după ce mă făcu să gust doar din el, nu dădu nici un semn că ar avea de gînd să mi-l ofere, acest pahar, să-l înghit pînă la fund. Se ridică, străbătu holul, intră în dormitor si după o clipă auzii cheia răsucindu-se cu hotărîre. ÃŽsi închipuia (si era adevărat, avusesem acest impuls) că o să vin peste ea. Mă îmbrăcai si iesii să mă plimb. Acum, da, aveam la ce să mă gîndesc, nu era atît de simplu ca plecarea mea de la universitate. Cred că vreo oră străbătui străzile fără să mă gîndesc la nimic. Astfel se stinse treptat sentimentul apăsător pe care mi-l dădea ideea că Matilda nu mă mai iubeste. Dar ideea rămîne, si pe lîngă ea se furisară altele. Dacă nu mă mai iubeste si nu mă mai poate suporta, trebuie să ne despărtim. Bine, dar de ce ? Era limpede că nu mă mai iubea, că adică oglinda era întoarsă, dar ceva a făcut-o să se întoarcă, ce anume ? Nu i-a mai plăcut cel ce se oglindea în ea, din pricină că eu n-am făcut nimic ca totul să fie ca înainte ? Asta e o glumă, nici înainte nu făcusem nimic, eram acelasi om de astăzi, ba chiar făcusem mult mai mult ca înainte, o iubeam mai profund si nu eram un ins care nu stia să arate acest lucru, un ins, să zicem, care simtea una si în realitate arăta altceva, să zicem meschinărie, egoism, nepăsare, dominatie stupidă, iritare de stăpîn... Nu făcusem nimic ca totul să fie ca înainte ! Nu păreau cuvinte spuse la întîmplare. Erau rodul unei gîndiri anterioare acestei seri ; cînd avusese ea această revelatie ? ªi din ce se născuse ? Ei bine, ce-ar fi trebuit să fac si nu făcusem? Vrusesem s-o iubesc ca si înainte de căsătorie. Dar chiar de-a doua zi ea tăiase puntile si eu apoi zadarnic încercasem să ridic altele. Vrusese să trăiască "în prezent". Dar prezentul... Iată prezentul ! Prezentul nu mai era nimic, fiindcă trecutul nostru de căsătoriti, trecutul ei, opera ei, era fad. Nu cumva a vrut să spună că eu nu trebuia să accept ca ea să taie puntile, să resping deci prezentul pe care mi-l oferea ? Da, dar fortele ei în a si-l impune fuseseră mai puternice, asa este, îmi dau seama, m-a tîrît si pe mine în această alunecare... ªi îmi veni un gînd linistit care mă eliberă de orice ispită de a mă învinui. O iubeam pe Matilda, nu voi pleca, dar voi lupta, orice-ar fi, împotriva celei ce devenise după căsătorie, cu teoria ei cu tot, că numai prezentul înseamnă viată. Da, îmi aduceam aminte cum ea însăsi exclamase odată : blestemate idei ! Da, ideile aveau asupra ei un efect asemănător drogurilor, o puteau pierde. Da, dar cum putem împiedica pe cineva să aibă idei ? Cînd vin din fiinta ta (si era cazul Matildei), si nu vin dinafară, au o fortă aproape indestructibilă, pentru că e orgoliul care le însoteste. Da, dar si eu le aveam pe-ale mele. Nu voi mai ceda. ªi simtii bucuria că ea era însărcinată si că despărtirea, chiar dacă împinsă de determinări fatale care îmi scăpau, ea va dori-o, nu era nici pentru mîine si nici pentru un viitor apropiat : nici o femeie nu deschide un divort fiind bortoasă. Copilul acela nu se putea naste ilegitim... si Matilda, dacă tinea să-l aducă pe lume, nu putea, cu el încă în burtă, să-i facă o asemenea figură... PARTEA A PATRA I ...Astăzi m-a vizitat, apărătorul meu, fostul judecător. Cum l-am cunoscut eu pe Ciceo ? ÃŽntr-un fel incredibil de simplu (îl chema ªtefan Pop, Ciceo, îi spusesem eu de la început că trebuia intercalat între numele si prenumele său). Se întîmplă rar astfel de conjunctii cu soarele prieteniei, fiindcă oamenii ori aleargă după fericire cu o femeie si nu mai e loc în constiinta lor pentru alte bucurii, ori sînt obsedati de probleme de existentă, o carieră pe care o urmăresc sau lupta acerbă să nu decadă după ce si-au atins un scop. La facultate am avut prilejul să mă împrietenesc cu doi colegi, dar repede acest început de prietenie s-a degradat din pricina unui al treilea, un ins neînsemnat... Da, neînsemnat azi, dar poti să stii ce devine mîine? Cine nu vede că în aceste timpuri neînsemnatii străbat curbe uluitoare ? Un neînsemnat nu e neapărat un om fără calităti, dar aceste calităti nu apar decît după ce e proiectat pe spirală, si nu sînt de fapt calităti, tot neînsemnat este dacă e luat în sine, dar tocmai această neînsemnătate era necesară pentru o pozitie însemnată. Acesti doi virtuali prieteni ai mei au crezut că pot da si ei lovitura petrecînd mii de ore lîngă un astfel de ins... Tocmai ei, care se delectau acasă cu Rimbaud, Verlaine si Samain... De la o vreme ori de cîte ori ne dădeam o întîlnire, era prezent si omul neînsemnat, prezentă inexplicabilă la început pentru mine... Ce dracu căuta alături de noi ? Văzînd că i se dă atîta atentie, acest ins începu să prindă curaj si să debiteze astfel de tîmpenii, încît nici măcar nu puteam să rîd. Dar cei doi îl ascultau foarte senini, îl completau, îi dădeau dreptate, ridicau ideile lui scolăresti la rangul de sistem de gîndire, cu referiri la mari personalităti si filozofi, si asta dura ceasuri întregi, încît după o astfel de întîlnire mă dureau oasele si îmi pierea somnul, reactie bizară a organismului chinuit. ÃŽntr-o zi n-am mai putut înghiti si după plecarea individului i-am întrebat : „Ce găsiti voi la idiotu`ăsta ? ,,De ce, mi-au răspuns ei, nu e idiot deloc, are multă intuitie. Idiotenia e o armă, a adăugat cel la care tineam eu cel mai mult. ªi el stie s-o folosească... Cum, a reluat celălalt, e în traditia poporului român, preferă să pară prost, n-are probleme ! Dar nu e !... Inteligenta afisată e orgoliul prostului, a reînceput cel pe care îl pretuiam eu cel mai mult si asi fi vrut să fim prieteni... Cele mai mari necazuri, a continuat el, le are cel care e inteligent, dar nu stie că îi e propriu inteligentei să nu se indigneze pe cel asa-zis prost. Camil Petrescu, de pildă, face parte din această categorie de inteligentă. Mie îmi place Sadoveanu, a cărui inteligentă nu se expune. ªi si-au apropiat capetele si au început să vorbească între ei, ignorîndu-mă. Am avut sentimentul că totul e o înscenare, un complot împotriva mea, în realitate se depreciau pe ei însisi, ca să se simtă bine omul neînsemnat pe care îl cultivau. „Cu voi nu mai sînt prieten, le-am spus. Nu accept să-mi cheltuiesc ore din viata mea, cu care am ceva mai bun de făcut, ca să măgulesc o nulă." ªi m-am ridicat să plec. Asta nu prea le-a plăcut, dar n-au schitat nici un gest să mă retină. Abia după ce omul neînsemnat, universitar si el, a devenit secretar cu agitatia si propaganda în comitetul judetean de partid i-am înteles, dar n-am înteles ce dracu sperau ei de la el, fiindcă în loc cel putin să-i protejeze, dimpotrivă, el i-a lăsat pe amîndoi în plata sedintelor purificatoare de mentalitate burgheză si cosmopolitism în care au picat, si n-a miscat un deget cînd au fost dati afară din universitate. Să-i citesti pe Rimbaud, Verlaine si Samain si să afle asta chiar omul complexat că nu se putea delecta cu acesti poeti, asta, în acea vreme, era cu adevărat o dovadă de prostie si nu de inteligentă, fiindcă se pare că omul neînsemnat chiar dacă ar fi vrut să-i apere n-ar fi putut, stia si el că cei trei erau niste „cosmopoliti"'. N-ar fi fost mai bine să nu stie ? Mi-a părut rău totdeauna că n-au dorit să formăm noi trei un grup. Ei doi au rămas prieteni, unul a fost numit obscur redactor la o revistă în limbi străine, celălalt, profesor de franceză la un liceu. Nici prietenia mea cu Ion Micu nu rămăsese neatinsă în acel an. Nu stiam si nu urmărisem cum putuse el să joace rolul diavolului predînd pe Păun-Pincio, Neculută si Cezar Bolliac în locul lui Eminescu. Esential pentru mine era să stiu-că nu făcea nici în fata mea si nici în lipsă elogiul omului neînsemnat, cum făcuseră cei doi colegi ai mei de la catedra de istoria filozofiei. Ion Micu, e drept, nici el nu-mi mai povestea nimic despre ceea ce se întîmpla pe la ei pe la Filologie, eram încîntat si linistit că rămăsese acelasi si că totul trecea ca si înainte prin flacăra ironiei lui necrutătoare, reviste de literatură, poeti, romancieri, critici literari din orasul nostru, dar si din capitală. Ne întîlneam tot la acea braserie si ne servea tot domnul Jenică, iar el înfuleca acelasi chateaubriand si sorbea acelasi număr de filtre care îl făceau la un anumit moment să înceapă să bîtîie din picior, în ciuda faptului că noua lui sotie i le număra, acele filtre, cu repros, că a băut nu stiu cîte si că îi ajunge... Se făcea că n-o aude, se ridica de la masă, dispărea cu un pas greoi (se îngrăsase între timp) si cînd revenea îi răspundea că un om trebuie să moară de ceva ! Pînă într-o zi cînd plimbîndu-mă singur prin oras, văzui niste afise lipite la intrarea Casei de cultură. Pe ele scria negru pe rosu că în ziua cutare prof, univ. Ion Micu (ajunsese între timp profesor) va conferentia despre (cu litere uriase) : Unele aspecte ale prelucrării folclorului în opera poetică a lui Ion Amăicălitului. Am rămas stupefiat, nu-mi venea să-mi cred ochilor. Multe seri ne distraserăm noi pe seama acestui troglodit care scria versuri neaosiste elogiind, amenintîndu-ne parcă, un soi de tărani primitivi care purtau cu mîndrie tundre sure pe umeri si cît erau ei de devotati partidului si îi stîrpeau pe contrarevolutionarii de prin munti. Bineînteles că ,,opera" lui poetică era mai vastă, publicase volume despre aproape toate meseriile, compuse în general din imnuri (o încurcase doar cu unul intitulat Turnătorul. Tu, turnătorule, scria el, din mîinile tale ies roti de vagoane, te salut, turnătorule, asa si pe dincolo, făcîndu-i să rîdă pînă si pe cei care se temeau de el... O dăduse în bară cu acest elogiu si trebuise să i se explice că nu era bine plasat acest cuvînt, chiar dacă se vedea clar că nu e vorba de turnătorul... ci de muncitorul care... asa sînt oamenii, le merge gîndul aiurea...). Individul însusi îti amintea o combinatie stranie între hienă si porc născută din imaginatia unui Wells, din Insula doctorului Moreau : nas si gură într-adevăr porcine, de rîmat, ochi de hienă sub arcade de pitecantrop. ,,Asta, dacă i s-ar da voie, spusese Ion Micu despre el, ne-ar omorî pe toti cu ciomagul în piata orasului." Cică ar fi amenintat chiar pe cineva care îndrăsnise să-i spună că, din punct de vedere estetic, versurile lui... „Ah, ce-as mai frînge eu gîtul la toti esteticii ăstia... Sînteti de-s neprincipialitate grasă" (vrusese să spună crasă !). Ei bine, si iată-l pe Ion Micu pe afis, anuntat că va tine o conferintă... ªi ce timidă era formularea, adică nu pur si simplu despre opera poetică a lui Amăicălitului, ci doar unele aspecte (nu toate !) ale prelucrării folclorului în opera... Ce era cu el ? ÃŽntîi am vrut să-i dau un telefon, dar m-am gîndit că nu se mai putea face nimic, era anuntat, conferinta se va tine. Bun ! ªi ce-o să-mi spună el mie după aceea ? Cum o să mai putem sta împreună la masă ? Ne-am întîlnit totusi si nu mi-a fost usor să-l întreb. Nu arăta bine si avea pe chip o expresie de scîrbă si plictiseală, dar si un fel de sfidare posomorîtă, supărat parcă dinainte pe cel care ar avea intentia să-i reproseze ceva. Ei da, dar ce mai puteam să ne spunem ? încît nu l-am crutat. „De ce ai făcut chestia asta ?" i-am spus pe neasteptate : ce te-a făcut să te înjosesti astfel ? A început să clipească des, ca si cînd i s-ar fi pus un reflector în ochi si mi-a răspuns : „Poxir eviter le pire !" „Cum să te cred ? Ce poate fi mai rău ?" „Prefer să nu-ti răspund. ªtii ce-a fost rău în viata mea. Rămîne, dacă mi-esti prieten, să descoperi singur ce poate fi mai rău." ªaradă! Ce-a fost rău în viata lui! Desigur, m-am gîndit, faptul că a iubit o femeie si ea nu l-a iubit. Cine, bruneta care nu venea acasă după ce telefona că vine ? ªi el o astepta ? Cu acea tipesă n-asi fi putut face dragoste nici pe insula lui Robinson Crusoe, preferînd reveria ne-împlinirii, acuplării cu o femeie care mi-era mult mai străină decît o capră sau o măgărită. Pentru a da peste cap repulsia, fiinta umană ar trebui să aibă forte gigantice. De aceea uneori preferă moartea decît să fie silită să stea în casă cu urîtul... Pentru el însă ea era, desigur, o lumină. Dar întrucît avea asta vreo legătură cu Amăicălitului ? Pe urma deodată întelesei : rău fusese în viata lui închisoarea si mai ales torturile pe care le îndurase acolo. Bineînteles ! Fusese deci silit, amenintat să tină acea conferintă ? Ce vroise să spună, că l-ar fi băgat la puscărie dacă refuza ? Cum să cred o asemenea năzbîtie ? ,,ÃŽnteleg, îi spusei, ai fost amenintat că o să fii dat afară din universitate." ,,Pentru început", zise el. „Da, si pe urmă ?" „Pe urmă ti se deschid toate posibilitătile, reusi el să rîdă, dintre care cea mai ispititoare ar fi arestuirea. Sînt obligat să fac orice numai să nu fiu arestat si bătut. Asta am putut-o suporta din partea celorlalti, dar de la ai mei n-asi putea si mi-asi pierde convingerile. ªi fără ele asi fi un om mort." „Două lucruri nu înteleg, i-am spus, întîi de ce s-ar considera cineva un ora mort fiindcă si-a pierdut convingerile ? Poti, pe baza însăsi a experientei care te-a dus la pierderea lor, să capeti altele, de pildă, în cazul de fată să ajungi la convingerea că un comunism care înjoseste omul silindu-l să tină o conferintă scabroasă nu e cel bun, fără ca neapărat să încetezi să mai crezi în idealurile comunismului". „Asta e, că eu asi înceta, din pricina bătăilor. Bătaia naste ură, ca s-o poti suporta, spiritul dă nastere antidotului care e total, urăsti nu numai pe tortionari, ci întreg sistemul. Nu mai poti rationa linistit cînd ti se îndoaie gîrbaciul pe spinarea goală. Iar ca să trec la capitalism nu mai pot din acelasi motiv. Poate că altii sînt mai tari, eu nu sînt." „Rămîne atunci chestiunea în sine, de ce să te consideri un om mort fiindcă nu mai ai convingeri politice. De pildă eu nu am, nu în sensul că n-am aspiratii de om al cetătii si că le ignor pe cele ale concetătenilor mei, sau n-asi lua arma în mînă împreună cu altii dacă libertătile ei fundamentale ar fi amenintate. Da, dar odată pericolul trecut, asi lăsa altora plăcerea sau pasiunea de a face politică... si cred că formula apolitic pentru cei ca mine a fost bine găsită. ªi mai cred că într-un viitor foarte apropiat nimeni nu va mai fi blamat pentru asta, se va considera ceva firesc să nu-ti placă nici un fel de politică. Formula de azi, cine nu e cu noi e împotriva noastră, va dispărea." „Întîi, de convingerile mele politice, sînt legate si alte convingeri, dacă nu chiar toate, si asi fi un om mort fiindcă n-asi putea fi apolitic, îmi place politica, mă pasionează. ªi stii ce li se întîmplă unor oameni cînd obiectul pasiunii lor dispare sau sînt respinsi, dacă nu se sinucid, nici trăind, vorba lui Esenin, viata n-ar mai fi pentru ei vreo scofală mare." „Asadar, am încheiat eu, accepti să te umilesti din pricina acestei pasiuni, care nici măcar nu e una nobilă, si tu stii acest lucru, din moment ce constati în constiinta ta că nu e indestructibilă, cum să-ti spun, faptul că poti fi arestat pe nedrept nu te tulbură ? N-ar trebui să rationezi si să-ti pierzi convingerile fără să fie neapărat necesar să fii arestat ? Nu e suficient să stii că e posibil ?" „Întîi că, prin definitie, răspunse Micu, pasiunile nu sînt obligatoriu nobile. Iubesti o femeie stricată, e o pasiune ignobilă, ei si ? Poti si muri pentru ea. Asa era, îl întelegeam bine, dar ascendentul pe care îl avea asupra mea si care în mod ciudat stătea la originea prieteniei noastre încetă. Stătuse în închisoare pentru că luptase pentru un ideal, dar pe urmă acest ideal îsi pierduse din puritate, ca orice ideal care e pus să se verifice în practica realizării lui cu natura umană si timpul istoric, în cazul lui, amenintarea venise de foarte sus, cum se află foarte repede, si unde Amăicălitului avea acces. Individul se plînsese că criticul literar Ion Micu (fiindcă începuse să facă critică literară) îsi bate joc de poezia revolutionară, o ia în derîdere... ªi de-acolo de la Bucuresti din cabinetul acelui membru al Biroului politic pe care odată Ion Micu îl înfruntase la reprosul aceluia că de ce n-am învătat încă ruseste întrebîndu-l cînd are de gînd să învete si el româneste, porni cu brutalitate ordinul telefonic cum să i se facă dreptate poetului... Putea fi si mai rău, să-l pună pe critic să scrie un articol. Verba volant, în timp ce scrisul rămîne acolo tipărit, spre distractia generatiilor mai tinere, care venind din urmă caută cu plăcere punctul unde te-ai compromis. Dar ranchiuna omului politic se distilează, el preferă cîteodată să te lase doar să stii că poate veni si asta, dacă, ei da, dacă îti vei mai permite să-i dai replici dure, si încă de fată cu altii... II Era cam de o vîrstă cu mine, dar nu chiar atît de în vîrstă cum îl arăta o expresie parcă prea potolită în privire si pe chipul său lat, rotund ca o pîine tărănească. Mă plimbam prin parc si l-am văzut de departe, după mers si apoi si după surîsul larg care îi lumina chipul, că e un om în primul rînd comunicativ si cu suflet încăpător, îsi permite să-si arate bucuria care îl stăpînea, desi privirea inteligentă dovedea că stie că oamenii au treburile lor si poate nu le arde de unul care părea să n-aibă nici una si să fie extrem de încîntat si de multumit de sine. Nu am decît foarte rar reactii spontane, dar de astă dată eram sigur că nu dau gres. Mi-am încetinit pasii. El s-a uitat la mine drept si i-a încetinit si el. Am surîs. „Sînteti vesel !, i-am spus. A surîs si el, confirmînd, si-a ridicat fruntea mai sus, gest care sugera că atunci cînd omul vorbeste are nevoie de perspectivă să-si pună, ca să zic asa, interlocutorul în peisaj ! (gest pe care apoi aveam să-l îndrăgesc foarte tare la el fiindcă aveam să descopăr că în acea clipă el gîndea, nu-i ieseau cuvintele din gură doar ca să exprime ceva previzibil) si mi-a răspuns cu o uimire de sine si cu o sinceritate în glas, ca si cînd s-ar fi întîlnit cu un vechi prieten : „Păi dacă am scăpat de belea ?" „Se vede, i-am spus, că ati scăpat prin proprie vointă." „Este foarte exact ceea ce spuneti dumneavoastră !" mi-a răspuns ri-dicîndu-si a uimire sprîncenele groase. ,,Exact ! Prin proprie vointă ! ªi avu apoi un gest cu degetul, arătînd aleea : vă plimbati ?" "Da." „Permiteti, sînt, adică nu mai sînt judecătorul ªtefan Pop." "Mă numesc Petrini, i-am răspuns si sînt adică nu mai sînt asistent universitar la Filozofie." ªi ne-am strîns scurt mîinile. Simpatia a trecut de la unul la celălalt fără nici o prudentă si cred că acest lucru a fost posibil fiindcă eram amîndoi, în acele clipe, doi bărbati liberi, eu de Matilda, el de un lucru pe care aveam să-l aflu chiar atunci, o situatie limită care îl silea deodată să răspundă la o întrebare neasteptată : ce era el, judecător care aplica legea, sau functionar subaltern, si încă dintre cei umili, al unor sefi ai regiunii ? Faptul care îl determinase să facă un act de vointă si să „scape de belea", cum se exprimase el, nu era insignifiant, cum ni se întîmplă cîteodată cînd trecem cu usurintă peste lucruri grave în care sîntem implicati direct si nu reactionăm si apoi dintr-odată, într-o zi, pentru un lucru cu mult mai mic, ne revoltăm, uimind pe toată lumea. Dimpotrivă, pînă atunci judecătorul ªtefan Pop avusese noroc numai de cazuri clare si putuse să aplice legea nestingherit si senin. Bineînteles că avusese si el de judecat chiaburi sabotori si gestionari hoti. Nu lua în seamă frazele lozincarde ale procurorului, lui îi trebuiau dosare din care să rezulte clar vinovătia inculpatului. nu simple sustineri ale autoritătilor locale, preluate papagaliceste de procuror. Or, faptele arătau că chiaburul cu pricina îsi predase toate cotele, îsi lucrase pămîntul, plătise impozitele... Bineînteles, învinuirile erau politice, da, dar ăsta e alt proces care cere si el dovezi, faptul că omul era chiabur nu însemna implicit că este prin însăsi această clasificare delincvent politic. Poate că era un om de treabă, care nu făcuse chiar nimic, dar avea dusmani în sat care vroiau să-l înfunde. Nu tine ! Dovezi, fapte palpabile, martori nepărtinitori ! ªi respingea acuzatia si îl achita pe inculpat, care nici el nu părea să fie o lumină, se uita posomorît la judecător si avea aerul că nu crede că verdictul acestuia va fi respectat si i se va da drumul să plece acasă ; ªtia el ce stia ! ªi dimpotrivă, condamnase un colectivist care furase porumb de pe cîmp si îl apăra un smecher de avocat cu Scînteia în buzunar, pe care cînd luase cuvîntul în apărare o tot agita, spunînd nu stiu ce baliverne că are acolo dovada nevinovătiei clientului său. Ce dovadă ? Că, răspunsese pisicherul, în actul de acuzare se spune că furtul a avut loc pe data de sapte octombrie, or iată ce scrie în Scînteia pe data de întîi, aceeasi lună, deci cu sapte zile înainte de comiterea infractiunii în regiunea... (adică regiunea în care locuia inculpatul) strînsul recoltei de porumb s-a încheiat pe toată suprafata însămîntată, în toate satele si comunele. „Cum putuse, onorată instantă, să fure clientul meu porumb de pe cîmp, argumentase avocatul triumfător, cînd practic demult se încheiase strîngerea lui ?" ªi depusese foarte mîndru proba la dosar, Scînteia... ,,Să vă spun eu cum, îi replicase judecătorul, cu căruta îl furase, cum declară paznicii care l-au prins si cum stă mărturie la sfatul popular chiar căruta încărcată. Sper că n-o să cereti să fie adusă aici căruta asta !" Uneori trebuia să condamne un om pentru o sticlă de bere sustrasă. Ce putea face ? ÃŽn orice caz nu-l condamna ca pe Jean Valjean la ocnă, îi dădea trei săptămîni, fiindcă se mai uita si la om, nu totdeauna înfătisarea cuiva e irelevantă... Un unic caz senzational îi picase în relativ scurta lui carieră de judecător, dar cuvîntul senzational nu e cel potrivit, fiindcă ar fi trebuit ca acest caz să producă acea senzatie, să fie adică adus sub toate aspectele la cunostinta publicului, ca să-si merite numele. Or, nu se întîmplase nimic ! Victima rămăsese si victimă si anonimă fiindcă, dacă n-ar fi rămas anonimă, n-ar mai fi fost victimă. Adică nu, apăruse o notită în ziarul regional, dar ce notită !... Cu asta însă se terminase si cariera sa de judecător... Felul cum se practică o profesiune nu constituie un secret desăvîrsit, auzise si el de interventii brutale în mersul justitiei, dar nu crezuse. Se spun tot felul de lucruri si despre medici, cum îsi omoară pacientii cu nepăsare, fiindcă bolnavul n-a stiut ce să facă să fie bine îngrijit. Asta înseamnă că sînt si adevărate aceste istorii ? Sau dacă se găseste un medic venal care nu-ti face la timp injectia salvatoare, asta înseamnă că trebuie să aruncăm blamul pe tot corpul medical ? Un locotenent de militie a descoperit într-o uzină incredibile matrapazlîcuri, le-a prins firul, a luat declaratii zdrobitoare, a împins ancheta pînă în pînzele albe si a trimis dosarul tribunalului. Nu trece mult si e chemat în acea clădire unde sînt strînse într-o mînă sigură toate firele puterii. ªeful care îl convocase avea pe birou dosarul la care el, locotenent de militie, fireste, cu avizul sefilor săi, maiori si colonei, lucrase mai bine de un an de zile ca să-l întocmească si să-l facă inatacabil. „Ascultă, mă boule, îi spuse acest sef, ăsta e dosarul pe care l-ai întocmit tu ?" ,,Da, ăsta e!" ,,Uite ce fac eu cu dosarul tău, mai zisese acel stab si începuse să smulgă din el filă cu filă si să-l rupă astfel în bucăti, pînă nu mai rămăsese nimic din pretioasele lui mărturii autorizate, din capetele lui de acuzare minutios dovedite. ªi acum, încheiase marele stab, o să ti se facă si tie un dosar..." ªi i se făcuse, fusese trimis în judecată si condamnat... Cică iesise după cîtiva ani din închisoare, dar cam sonat... Povestea mereu, prin restaurante, o chestie aiurită cu o uzină. „Basme populare, răspunsese judecătorul cînd i se povestise acest caz... ªi eu lucrez în justitie, dar n-am auzit să dispară de la noi un dosar odată intrat... Sau să fie condamnat un ofiter de militie pe baza unui dosar fabricat... Spune-mi judecătorii care s-au ocupat de acest caz si o să-ti dovedesc că nu există astfel de judecători fără constiintă." Ceea ce i se întîmplă însă lui însusi era atît de simplu, de clar si de brutal, încît scutură bine din cap ca să-si vie în fire. ÃŽi pică pe rol un caz banal de prostitutie. O femeie, de altfel măritată si mama a trei copii, se dusese într-o noapte la militie si declarase că fusese violată de doi indivizi care o prinseseră în acea noapte pe stradă, opriseră un taxi, o împinseseră cu sila în el si, desi ea tipase, nepăsător, soferul întrebase de adresă, în timp ce unul din răpitori îi dădea douăzeci si cinci de lei bacsis. O duseseră undeva într-un bloc si o violaseră. Răpitorii fură adusi la militie, dar ei se mirară, n-o luase nimeni cu forta, petrecuseră împreună la restaurant, băuseră si ea fusese de acord să meargă cu ei. Dovadă chelnerul care îi servise toată seara si responsabilul care de altfel o cunostea bine pe femeie, era o veche clientă desmătată a restaurantului. Fu convocat soferul, care se miră si el : cum, dar mergeau la brat, femeia era veselă, glumea cu ei... Chelnerul si responsabilul dădură si ei declaratii scrise că nu fusese vorba de nici o răpire... Anchetatorul întocmi dosarul si îi dădu curs. Judecătorul însă nu avu timp să-l judece. Se pomeni cu un telefon în care o voce dură îl întrebă ce se aude cu cei doi răpitori ? „Condamnati-i de urgentă, dati-le pedepse grele, să-i mai stîrpim pe acesti paraziti care se tin numai de chestii de-astea si nu vor să muncească", rosti vocea imperios. „Da, răspunse judecătorul, numai că nu sînt vinovati, dimpotrivă, reclamanta poate fi învinuită de prostitutie..." „Nu sînt vinovati ?" îl întrerupse vocea sarcastic. „Nu, nu sînt !" „Să fie făcuti vinovati !" „Pe ce temei ?" „Pentru dumneata, tovarăse judecător, parazitismul ar trebui încurajat ?" „Nicidecum, dar nu pentru parazitism sînt ei trimisi în justitie !" La care i se trînti telefonul. Judecătorul dădu din umeri. Cine o fi fost si ăsta care credea el că asa se face justitie în tara românească ? Nu avu însă timp să fie multă vreme nedumerit. ÃŽn aceeasi zi apăru în ziarul regional un mic reportaj, de fapt o notită, intitulată : „Pentru 25 de lei bacsis. ªi începea astfel : "O femeie fuge în noapte. Doi huligani o urmăresc. Este prinsă, apucată de păr. Un taxi opreste. Femeia este împinsă înăuntru, si în ciuda strigătelor ei, soferul, impasibil, pentru 25 de lei bacsis, porneste masina si în loc să oprească la primul post de militie, îi ajută pe huligani si-i duce la destinatie, unde femeia este tîrîtă si violată..." ªi încă două-trei fraze care anuntau că huliganii! au fost prinsi si îsi vor primi urgent pedeapsa meritată, care, se spera, va fi cît mai severă, dar... să se termine si cu obiceiul care îl poate face pe un sofer să fie părtas la astfel de fapte odioase, numai să primească el un bacsis gras... Judecătorul tresări ; ca om al legii el stia ce însemna într-un articol de presă cuvîntul părtas. Era o asmutire sa fie pedepsit si soferul. ªi într-adevăr asa se si întîmplă. Dar raportul anchetatorului nu-l implica si nu-l implica nici reclamanta, aceeasi militie viră rapid, îl arestă si îl puse sub acuzare, pentru complicitate la „viol în grup", desi dosarul care se afla sub privirea judecătorului sugera concluzia că din faptele prezentate reclamanta se dusese cu pîrîtii de bunăvoie, rămînînd ca tribunalul să judece si să stabilească adevărul. ..Vă arăt eu vouă, gîndi judecătorul, ca să stîrpiti bacsisul vreti să condamnati un om pentru complicitate la un viol, si acela inexistent !" Notita din ziar era semnată. Se gîndi să-i dea ziaristului un telefon si să-i atragă atentia că mersul justitiei nu trebuie turburat, că după pronuntarea verdictului si bineînteles în cunostintă de cauză asupra dosarului, se putea scrie si semnala opiniei publice că s-a făcut o nedreptate, o eroare si să se ceară revizuirea procesului. Dar nu înainte ! Se răzgîndi însă, individul nu era, bineînteles, un inocent, sau poate era un tîmpit execrabil în cel mai bun caz, un umil executant al aceleiasi voci care îi dăduse si lui un ordin telefonic. Numai că iarăsi nu avu prilejul „să le arate el lor" ce însemna să fii judecător : i se luă procesul si i se dădu altuia, care fără să ezite condamnă la ani grei, sapte si zece celor doi si cinci soferului. „Bine, îi spuse el colegului său, dar pe ce dovezi de vinovătie ati putut să dati un asemenea verdict ?" „Sînt la dosar, răspunse acesta neturburat, dacă vreti, aruncati-vă un ochi." ªi-l aruncă ; dispăruseră din el declaratiile chelnerului si ale responsabilului restaurantului, care îi disculpau pe cei doi si scoteau din cauză si pe sofer. Iar documentul anchetatorului de la militie fusese schimbat cu un altul. ªi toate acestea foarte rapid, în cîteva săptămîni si sub starea de arest a acuzatilor, cărora li se respinse cererea de a fi adusi în instantă martorii, chelnerul si responsabilul. Judecătorul, desi tînăr, întelese un lucru mai profund, că nu convenea adică nimănui în România să existe o lege care să-i silească pe paraziti să muncească. ÃŽi silea în felul acesta. Probabil că nu vor face atîtia ani, o să li se dea drumul înainte chiar să apară vreo amnistie. Dar întîi că procedeul era aberant, ce se întîmpla cu ceilalti paraziti care nu făceau prostia să se încurce cu vreo prostituată ? O măsură restrictivă sau privativă de libertate nu poate trăsni doar pe unii, în timp ce altii, vinovati de acelasi mod de viată, îsi văd mai departe de parazitismul lor si în pedepsirea altora nu învată decît cum să se ferească mai bine. ªi pe urmă de ce să recurgi pentru asta la justitie, al cărei simbol e cumpăna dreaptă si nepărtinirea ochilor ei legati de jurămîntul de a respecta legile scrise ? ªi al doilea, ce vină reală avea soferul ? Cinci ani fiindcă ai luat douăzeci si cinci de lei bacsis ? Ce făcea acum sotia lui cu cei doi copii mici rămasă fără bărbat si acoperită de rusine ? Judecătorul se indignă si îsi dădu demisia. ªi-o dăduse chiar atunci în ziua cînd îl întîlnii eu în parc, unde îmi povesti mult mai pe larg toate acestea. Se înscrise în barou si începu să practice avocatura. Nu se stie pe ce căi (fiindcă o atitudine demnă din fericire se află la fel de rapid si pe căi la fel de uimitoare ca si una nedemnă), sotia soferului îl căută si îi spuse că stie totul, cum a refuzat el să asculte de un ordin superior, cum i s-a luat dosarul si cum în urma verdictului el si-a dat demisia ; îl ruga s-o ajute să-si scoată bărbatul din închisoare, care a fost lovit rău, fusese exclus din partid înainte de a fi arestat, într-o sedintă în care organizatia n-a votat pentru excludere, totusi l-au exclus din ordin de sus si el săracu nici n-a fost chemat să fie de fată, l-au judecat în lipsă si că s-a interesat de femeia aceea... Tot cartierul o cunoaste, bărbatul ei e un betiv care în seara cu violul a trimis-o după băutură, dar fără să-i dea bani, ea s-a încurcat cu cei doi neisprăviti pentru suma de două sute de lei, pe care acestia după ce s-au distrat cu ea nu i-au mai dat fiindcă n-aveau si atunci asta, ca să justifice acasă de ce a lipsit atîta, dar să se si răzbune pe cei doi si mai ales de ce n-a adus băutură, i-a spus bărbatului ei că a fost violată. Violată ?! a urlat el. Atunci hai la militie !... ªtefan Pop ceru revizuirea procesului, dar nu obtinu după doi ani de insistente decît un recurs extraordinar, fiindcă nu i se admise teza că dosarul fusese trucat, procesul se judecă tot după vechiul dosar. Noile probe nu fură admise. Totusi instanta micsoră soferului pedeapsa la jumătate. Cum doi ani îi si făcuse, peste cîteva luni el fu eliberat si repus în drepturi doar ca sofer, îl vizită de îndată pe fostul judecător, să-si exprime recunostinta. Era un ins voinic, linistit si cu o expresie de o cinste ireprosabilă pe chipul lui pătrat, negricios. Nu purta ranchiună nimănui, dar aflase că poti fi trăsnit fără să fi făcut nimic si era acum puternic înarmat împotriva unor astfel de fatalităti : adică să le consideri de-aici înainte ca făcînd parte din viată, asa cum sînt bolile si moartea, oamenii jucînd în chestia asta doar un rol de manechine, pe care le învîrtesti cum vrei... avea doar multumirea că nu pierduse stima colegilor lui si că organizatia de partid votase cu îndrăzneală împotriva excluderii, nu ca înainte, cînd toată lumea ridica mîiniie si era de acord cu tot felul de abuzuri... III După întîlnirea din parc începui să mă văd cu fostul judecător regulat, si anume sîmbătă seara, si totdeauna la el acasă, unde în fata televizorului si la un pahar de vin precedat de sendviciuri, pe care ni le servea sotia lui, vedeam seriale englezesti sau americane, ca ne distrau cum nu se mai poate, si apoi începeam să trecem în revistă viata orasului si a persoanelor si personalitătilor care constituie totdeauna pentru oameni - si constituia si pentru noi - subiect inepuizabil de uimire, surpriză si reflectie... Sînt ca spuma mării. Le-am uitat. Dar nu si serialele. ÃŽmi amintesc de Simon Templar. ..Sfîntul", cum i se spunea, care prin traditie englezească, nu folosea pistolul, ci doar pumnul si inteligenta, de un altul cu o tipesă care stia carate si îsi culca cu repeziciune si fără gres adversarii... Acum nu mai stiu ce urmează... ªi aud aievea glasurile copiilor lui Ciceo care scoteau tipete înalte ori de cîte ori Saimon sau tipesa care stia carate trimitea nu unul, ci cîte doi-trei „banditi" la pămînt. Ei erau încă mici, nu stiau să citească subtitlurile, dar întelegeau asa, în linii mari, că ceea ce se misca pe ecran era împărtit în două, pe de o parte Saimon sau această femeie si prietenul ei si restul banditi. Dacă n-ar exista fericirea altora, nu ne-am sinchisi de nefericirea noastră. Amintirile, bombardate zilnic si sistematic de către cea pe care am iubit-o altădată, sfîrsesc prin a se sterge. Dar apare regretul sfîsietor cînd îi vedem pe altii trăind în armonie si sufletul parcă ni se sbate ca într-un sac tolstoian în care e vîrît Ivan Ilici înainte de a muri. Nu mai aveam familie, totul era pierdut pentru mine, fiindcă bucuria de a avea copii e atît de indestructibil legată si de mama care i-a făcut încît vederea lor, a copiilor, devine intolerabilă prin gîndul esecului de care ei îti amintesc, prin inocenta lor, mai rău decît prezenta mamei, însusi esecul... Nu numai opera marilor oameni constituie pentru noi un stîlp de sustinere, ci si întreaga lor viată, si mai ales atunci cînd această viată nu e fadă sau exemplară. Socrate a avut parte de o Xantipa, certăreată femeie de talie, cu umoare neagră, care a intrat în istorie. Victor Hugo si-a trăit copilăria numai cu maică-sa. Tatăl său, functionar superior, era departe, o vreme în Spania, ca diplomat, apoi s-a stabilit undeva în sudul Frantei. Trăia cu o altă femeie, nu pentru că nu-si iubise sotia, ci dimpotrivă, o iubise prea mult, dar în cele din urmă se săturase si se scîrbise de refuzurile ei pline de fumuri si dispret si, în ciuda faptului că aveau împreună copii încă mici, îi părăsise pe toti si aproape că nu-i mai revăzuse decît în cazuri de boală si de moarte. Le trimitea doar bani. ÃŽl iubeam pe acest francez pasionat si dur din a cărui natură iesiseră si copii slăbănogi, unul chiar înnebunise (ăsta trebuie să fi semănat cu frigida de maică-sa), dar si furtunosul Victor, puternic geniu nepăsător la trădarea sotiei, căci si el nimerise peste una ca maică-sa, cu oroare pentru îmbrătisarea si iubirea care tîsnesc direct si pasionat, sensibilă doar la asiduitătile ipocrite, măruntele, delicate si plăpînde ale unui Sainte-Beuve, cu care îsi dăduse multă vreme întîlniri la biserică, după ce în casa lui Victor Hugo nu mai fusese posibil. Nu există mărturii revelatoare că această trădare l-ar fi zguduit foarte tare pe poet, care venise cast si aproape încă adolescent în căsătorie. Ca si tatăl său însă, găsi si fu găsit si el de alta, care îl iubi pînă la moarte... ªi eu am fost găsit de alta, dar... IV - Ciceo ! strigai cînd îl văzui intrînd în celula mea, ai venit ? - Da, zise, si îti aduc vesti bune... - Vesti bune, zisei eu dibuind, bineînteles în limitele destinului meu... Ciceo nu răspunse, dar îsi păstră o expresie care parcă vroia să spună că nu chiar. Se apropie, se aseză alături de mine pe pat si îmi puse mîna pe spinare. ÃŽi simtii palma care mi se urcă fără grabă spre umeri, pe care mi-i strînse îndelung, în mîna stîngă tinea o sacosă. - Ti-am adus de toate, zise, nevastă-mea îti urează poftă bună. ÃŽi spusei că îi multumesc si scosei eu însumi ce era înăuntru, friptură rece de vacă, ouă fierte, suncă, plăcinte cu brînză încă fierbinti, din care si începui să mănînc cu poftă mare, cîrnati afumati, care n-aveau nevoie să fie prăjiti si franzele albe si moi. Friptura si sunca erau tăiate în transe subtiri, nu puteam să păstrez un cutit în celulă. - Arăti bine, zise Ciceo, ai instincte bune, coincid cu opinia pe care si-au formulat-o majoritatea colegilor mei despre cazul tău. - Adică ? îl întrebai fără să tresar si nu prea curios. Trăiam sub stăpînirea bucuriei pe care mi-o dădea scrisul. Nu mă gîndeam si nu făceam altceva dccît să scriu, bucurie care se prelungea si cînd mă opream ca să mănînc si să dorm. Niciodată în viată nu mă angajasem într-o actiune în care spiritul să fie solicitat atît de total. Poate, gîndeam, m-am născut să trăiesc ceea ce am trăit si să scriu o carte. De mult constiinta colectivă s-a angajat atît de tare în cultură si creatie, încît aceste două forme de viată au intrat în legile statistice. E tot atît de fatal să scrii o carte cum sînt si celelalte fenomene ale existentei, nasterile, mortile, accidentele si pe un plan mai mare, desigur, seismele sociale. Oamenii au nevoie să ia cunostintă de faptele lor, e o lege a timpurilor moderne, care a apărut întîi la vechii greci. ªi adesea această lege sacrifică pe unul care să le spună. Un italian, spirit înzestrat, a trăit saizeci de ani fără să scrie nimic, apoi deodată s-a asezat la masă, a început să scrie, în trei luni a terminat cartea (admirabilă !) si îndată după aceea a murit. De ce m-asi speria eu ? Gîndul mortii era înghesuit undeva la periferia constiintei si, cînd mi se întîmpla să urce mai aproape, îmi venea în minte reflexia lui Hamlet : dacă va fi acum, nu va mai fi altă dată. Mi-era egal. Judecătorul nu se grăbea nici el, stiam de ce, din pricina sentintei pe care urma s-o dea, ar fi trebuit să mă sperii, căci orice element de sugestie este pentru condamnat un element de soc, cu toate că acest element nu aduce nimic nou. - Nu se bazează pe nimic concret, zise Ciceo, ci pe intuitia pe care o au ei, foarte experimentati cum sînt, că judecătorul va fi sfătuit să accepte legitima apărare. Ceva le spune că asa va fi, si am întrebat avocati foarte diferiti, care nu se cunosc între ei. - Astfel se formează o opinie de care toată lumea începe să fie sigură, ca să fie desmintită apoi de faptul brutal al legii, nu legea înscrisă în coduri, altă lege, mai misterioasă, îi răspunsei. Nu-mi fac iluzii. Ciceo, tot ce te rog e să mă ajuti să-mi termin cartea. - Bine, zise Ciceo, pe data de treisprezece septembrie fă-te grav bolnav, netransportabil, voi obtine o nouă amînare. O să vorbesc cu medicul închisorii. Am un prieten care îl cunoaste. Vrei cumva să te bage în spital ? - Nu, zisei hotărît, acolo nu e liniste, n-asi putea să scriu. E bine cum ai aranjat tu aici, să fiu lăsat în pace. Ia manuscrisul, bate-l la masină si adu-mi-l îndărăt. ÃŽmi place să-l răsfoiesc, să-mi văd scrisul. Ai făcut rost de... ªtii tu ! Un băiat bun, numit Nozinan... - Da, îl am la mine, uitasem, zise Ciceo. Dar nu-ti-l dau ! - De ce ? ! spusei mirat. - Poate că legea aceea la care te referi tu îti va fi favorabilă. ªi atunci n-o să mai ai nevoie de el. - Ciceo, îi spusei, un erou al lui Hans Fallada întîrzie pînă în ultimul moment să-si spargă fiola ascunsă în gingie, zicînd că o să mai aibă timp s-o facă. Or, văzînd esafodul, cu infamul miros de sînge care umplea aerul, începe să vomite si fiola îi scapă. Nu vreau să mi se întîmple un astfel de accident, mi-e cu neputintă să accept să trăiesc douăzeci de ani în închisoare. Speram că te-am convins. Nu mă întreba mai mult ! E bine să-l am la mine din timp si îti promit că nu-l voi folosi dacă nu va fi cazul. Ciceo făcu un efort ca să nu-i apară pe chip o intensă neliniste, pe care însă i-o ghicii din indecizia cu care vîrî mîna în buzunar, o scoase, apoi repetă gestul. ÃŽi spusei că mă simt perfect linistit si echilibrat, dorm bine, nu am cosmaruri, mănînc, după cum a văzut, cu poftă. - Ai încredere, Ciceo ! - Bine, se hotărî el. ªi îmi întinse flaconul, pe care îl vîrîi sub pătura peticită si aspră. - Sper să nu mă perchezitioneze, mai spusei, desi directorul închisorii mi-a făcut într-o zi o vizită si s-a uitat foarte neîncrezător la manuscrisul meu. Era gata să mi-l confiste, sau cel putin asa mi s-a părut, dar a renuntat după ce l-a răsfoit vreun sfert de oră. „Esti scriitor ? m-a întrebat. ,,Da", i-am răspuns. „Ai mai publicat ceva ?" ,,Bineînteles" i-am răspuns, stiind că n-o să se apuce să controleze. Ce-i păsa lui ? Ciceo, reluai după cîteva clipe, stii, acum poti să-mi povestesti totul despre ea. ªtii la ce mă refer ! - Nu, zise el hotărît, altă dată. Credea că n-o să pot suporta, că o să fiu turburat. - Nu, confirmă el, stai linistit. - Poate că realitatea să fie mai usor de suportat decît imaginatia. Te-ai gîndit ? - Da, pînă la un punct realitatea e mai putin rea decît imaginaitia . Dar de la punctul acela încolo, un detaliu real, un gest, o privire sînt mai rele tocmai pentru că ea e prima ,ceea ce imaginatia nu poate inventa. - Asa deci ! exclamai, au existat acel detaliu, acel gest, acea privire... Nu mă mai iubeste ? Chiar ?! Vreau detalii despre acest lucru teribil. - Nu, e mai bine să nu stii. Nu te mai gîndi ! - Dă-mi măcar o sugestie, spune-mi cam despre ce gen de detaliu e vorba. - Nici măcar, zise Ciceo, aprinzîndu-si linistit o tigare. Tot ce pot să spun e că sînt detalii de viată. Le vei amplifica si n-are rost. Tu trebuie să gîndesti doar un singur lucru : că o să scapi, că viata ta nu se va termina aici... - Bine, Ciceo, hai du-te, stiu că timpul tău e foarte măsurat. Am eu alte formule, adică mă gîndesc la mama, dacă ar fi trăit... Or, ea s-a dus cu gîndul că fiul ei e încă tînăr si o să se descurce el în viată. Ciceo luă manuscrisul si îl vîrî în nelipsita servietă a oricărui avocat cu procese multe, care chiar dacă se duce să bea si el o bere, deschide servieta si tot nu se lasă pînă nu studiază un caz... Mă cuprinse un regret că rămmeam fără manuscrisul meu. I-l dădui si oprii ultimul capitol. Aveam sentimentul că fără el mi-ar fi fost foarte greu să-mi continui povestirea. V Gîndul meu linistitor că sarcina Matildei mă punea la adăpost vreme îndelungată de o eventuală despărtire fu ghicit parcă de ea, fiindcă a doua zi dimineata, la ceai, se uită la mine cu chipul ci de altădată - si eu tresării recunoscînd-o, era de o stranie frumusete si tot ceea ce se petrecuse aseară mi se păru că pierise din sufletul ei fără să lase vreo urmă - si îmi spuse : „Ei, cînd pleci ? Nu vei fi tatăl acestui copil. Nu e copilul tău !" ÃŽntr-o fractiune de secundă se prăbusi planul meu de a o recuceri, de a mă opune acestei Matilde si de a o trezi pe cea anterioară la dragostea pe care o avusese pentru mine. ÃŽn cealaltă fractiune mintea mi se întunecă, mă aplecai peste masă si o apucai de fălci si îi desfăcui gura : „Cum îndrăznesti ? suierai. Cum îndrăznesti ? spusei iarăsi si îi dădui drumul înspăimîntat, căci simteam în mine o astfel de ură si de violentă încît instinctul îmi sopti că o puteam omorî în clipa aceea dacă nu mă stăpîneam. Primejdia în care se află un bărbat care iubeste total o femeie seamănă cu aceea a unui om care a atins un fir de înaltă tensiune si care dacă nu se zbate, dacă instinctul nu l-a ajutat să se smulgă în chiar clipa cînd a fost zgîltîit, moare agătat acolo fără scăpare. Astfel simteam eu în acele clipe, că nu sînt în stare să mă uit linistit la Matilda si să-i spun : Bine, voi pleca chiar azi ! si să si plec, fără să mă mai întreb de ce. Era un fapt brutal, ce importantă avea că era pentru mine inexplicabil ? Ce-o să mai fie pe urmă o să vedem, acum se impunea să mă desprind. ÃŽn loc de asta, mă pomenii spunînd : „Bagă de seamă, cuvintele pot omorî. La un pahar, un idiot, ca să-si bată joc de prietenul său, îi spune că fetita aceea pe care i-o făcuse nevastă-sa nu era făcută cu el. Acela a văzut negru, s-a dus-acasă si si-a omorît si nevasta si fetita băgîndu-le nisip pe gît." Mă uitai la ea. Nici o reactie. Mai bună fusese prima reactie, violenta, apoi fusese bine că mă stăpînisem totusi, ar fi trebuit, apoi, dacă nu puteam să plec chiar imediat, să rup cu ea în mine însumi, să nu-i mai vorbesc, să mă mut în birou, să nu mai dorm cu ea si să astept să vad ce se mai întîmplă, pînă cînd voi căpăta convingerea că totul se sfîrsise între noi si într-adevăr să plec apoi definitiv, îi vorbisem, si anume îi vorbisem rational, cînd ceea ce se întîmpla era irational. Făcu însă ea ceea ce ar fi trebuit să fac eu, adică nu-mi mai vorbi cîteva săptămîni. Iar mie mi se păru că dacă mă prefac că nu acord nici o importantă scenei care avusese loc, cuvintelor spuse de ea, tăcerii ei care urmă, însemna că nici n-o aveau si că pînă la urmă totul va reintra în normal. Care normal ? ÃŽn cel anterior istoriei cu spargerea biroului, care de bine, de rău era o existentă în doi, nici mai bună, nici mai rea ca a altora ? Cel anterior căsătoriei, cu cei doi ani de dragoste, nici vorbă, îmi dădui eu seama, acela era definitiv îngropat... ªi într-adevăr, ea rupse într-o zi tăcerea si viata noastră reintră în cel de-al doilea normal, dar iată cum. Stătea în fotoliu după masă si foarte absorbită îsi dădea pasente. Trebuie să spun că în tot acel timp cînd tăcuse era, de la o zi la alta, tot mai frumoasă, asi zice chiar mai frumoasă decît în cei doi ani în a căror revenire nici eu nu mai credeam. O liniste armonioasă ca scurgerea unei ape i se asternuse peste chip, pe care n-o avusese niciodată. Nici exaltări fascinante, dar nici chip răvăsit, care îmi stîrnise repulsie în acea zi cînd ne întorseserăm de la Tasia si cînd semăna cu un oribil bărbat. Desigur, mă vedea, dar nu se mai uita la mine si nu pentru că nu vroia, ci pentru că eu nu mai existam. ÃŽi eram străin. Dar accepta gîndul că trăia cu un străin, n-o deranja... Asa credeam, si începui s-o iubesc asa cum arăta, părîndu-mi-se că am o revelatie : trebuie iubită asa cum e, si anume asa cum e în prezent, si nu cum fusese în trecut. Poate că la asta a vrut să mă aducă, îmi spuneam si uitai cu adevărat scenele rele care avuseseră loc între noi. Da, ceea ce trăisem înainte de căsătorie fusese minunat, dar cît putea să dureze ? ÃŽsi strînse cărtile si începu o nouă pasentă. Stăteam alături si citeam presa literară, cînd o auzii spunînd, în timp ce mîinile ei mari mînuiau, cu ezitări, micile cartoane colorate cu însemne pe ele. „Ei, te-ai mai gîndit ?" Tresării. Avea o voce tandră, învăluitoare, dar presimtii ceva si inima îmi bătu mai tare. „La ce să mă gîndesc ?" „Cum la ce ?! Cînd ai de gînd să pleci?" „După ce nasti !" îi răspunsei continuînd să răsfoiesc reviste, întru totul linistit, ca si cînd de mult asi fi luat această hotărîre. Fiasco ! Nu luasem o asemenea hotărîre si în loc să-mi reamintesc de pitagoricieni si să tac, în orice caz să nu cedez impulsului de a-i răspunde si să mă gîndesc înainte de a vorbi, s-o ascult încă, să văd ce mai urmează, spusesem ceea ce nu gîndisem, dîndu-i ei avantajul de a tăcea îndelung si de a-si continua pasenta cu o expresie impenetrabilă. „Mai gîndeste-te", o auzii într-un tîrziu si se ridică si începu să se îmbrace de oras. Să mă gîndesc la ce ? Dacă mai era cazul să mai astept pînă atunci sau dacă fusese cazul să-i spun că va fi atunci ? Enigmă ! Totusi reintrarăm în normal, începurăm să dormim iarăsi împreună, ba chiar să ne iubim ca în prima zi cînd mă mutasem la ea. Totusi asta era parcă un lucru străin de ea, desi pasionant, apăruse această revenire rapidă la ea însăsi îndată ce bratele mele o părăseau, făcea parcă în sufletul ei o baie, ca si cînd ar fi vrut să se spele de ceea ce săvîrsise împotriva vointei ei. Totusi după un timp mă întrebă iarăsi : ,,Va să zică nu vrei să pleci !", ,,Bineînteles că nu, răspunsei. ªi scuteste-mă de prostia asta !" „Bine, zise ea linistită (era tot la o pasentă, scena se repeta), atunci o să plec eu." „N-ai decît !", ,,Sper că n-ai să stai mai departe în casa mea, n-o să vrei, zise ea cu ironie, ca Petrică, să ti-o fac cadou. Să te înzestrez." „Nu, îndată ce pleci, plec si eu. ªi nu te hazarda în ironii pe presupunerea unei asemănări a mea cu Petrică, fiindcă te poti trezi că n-o să fac joc de ironii cu tine, ci cu totul altceva, chiar dacă te crezi intangibilă fiindcă esti însărcinată.'' Avu un surîs misterios care parcă vroia să spună că prevăzuse replica, n-o interesa, eram departe de puterile secrete ale unui adevărat bărbat, pe care ea le cunostea si, în comparatie, ale mele erau stupide si jalnice. Avui intuitia fundamentală că n-o să realizez nimic în viată dacă voi continua să urmăresc holbat starea de spirit a sotiei mele si că în viata comună asta acapara fortele vitale ale tuturor, o vesnică pîndă, ori a bărbatului, ori a femeii, a fiecărui gest, fiecărui cuvînt, fiecărui ceas petrecut de celălalt în absentă, dar si în prezentă, în societate, la petreceri si chiar cînd erau nas în nas, de ce te-ai uitat în lături, de ce ai trîntit usa, de ce ti-ai ferit privirile cînd m-ai sărutat, de ce nu mi-ai dat telefon cînd... Nu fusesem în această ridicolă situatie eu însumi, din chiar primele zile de cînd venisem în casa ei ? ªi bineînteles numai în directie unică, fiindcă pînda reciprocă mai aduce a dragoste, în timp ce pînda doar a unuia din parteneri e cea mai demnă de dispret si, iată, gîndii, de ce Matilda putea să mă dispretuiască si să surîdă misterios. De astă dată însă mă gîndii îndelung înainte de a răspunde acestui surîs. Eram de acord să-i spun ceea ce simteam, asumîndu-mi toate riscurile. ÃŽmpăturii revistele, mă ridicai si îndreptîndu-mă spre birou îi spusei fără să mai fiu curios să-i văd reactia : „ªi mai du-te si în... cu pasentele tale cu tot. Ai ajuns să mă plictisesti de moarte cu stările tale sufletesti abisale, fii fără grijă, n-o să te bat decît dacă ai să mă provoci, trebuie să stii că eu sînt un om bun si blînd, dar răspund la provocări, desi în marea tactică, în lupta pentru cucerirea puterii a clasei muncitoare, adăugai eu divagînd ironic, s-a lansat si lozinca : tovarăsi, nu răspundeti la provocări. E valabil si între bărbat si femeie, dar uite, eu o să răspund, fiindcă nu este angajată decît viata a doi insi, dar nu-mi pasă, n-o să sufăr decît eu. Nu mă mai iubesti, n-ai decît să pleci si să te duci să te spînzuri. O să vină după aceea aici în frumosul tău apartament ori marele Petea, ori o să-si fîlfîie fustele prin el fatala Tamara cea loială, care e iubită fiindcă nu e iubită. Lua-v-ar dracu pe toti !" ÃŽnchisei usa biroului si mă regăsii printre cărtile si lucrările mele. Foarte bizar, bucuria eliberării de pîndă parcă intensifică chiar atunci dragostea pe care o simteam pentru ea. Era un sentiment pur, curătit de tot, si de trecut si de prezent, si numai viitorul rămînea neatins : cîndva, cine stie cînd, gîndeam, va trece această criză si Matilda va renaste. Cine a putut iubi doi ani, asa cum mă iubise ea, poate uita o vreme fericirea de atunci, dar ea va înflori din nou, cu alt chip, din acelasi izvor, fiindcă un om nu poate avea două suflete si mai ales nu poate trăi fără iubire. O să fie pentru un altul ? N-are nici o importantă, principiul să rămînă, voi iubi si eu pe alta si sufletele noastre nu se vor chirci. Dimpotrivă, ne vom îmbogăti. Gîndire naivă de bărbat în înflorire, care nu bănuieste ce îl asteaptă... VI Strania bucurie a acestei gîndiri nu mă părăsi cîteva luni. ªi nu vedeam de ce m-asi abtine s-o afirm. Veneam vesel acasă, îi povesteam cu vervă întîmplări din facultate, ultimele anecdote, îi descriam tipuri care făceau hazul mediului nostru universitar... Ea tresări si într-o zi nu se putu abtine si izbucni în rîs. Reîncepu si ea să-mi povestească asa cum făcuse înainte si descoperii că se putea trăi plăcut si fără iubire, ba chiar mi se păru că era chiar mai bine, lucram linistit si în timpul lucrului nu-mi mai apărea, trăsnindu-mă parcă, gîndul unui esec al meu cu Matilda, un cutit care mi se înfigea în inimă : de ce mi-a spus ceea ce mi-a spus, cum a putut s-o facă ? De două ori numai această pace fu turburată. ÃŽntr-o zi nu veni la masă si avu chef să nu-mi explice de ce si îi spusei pe un ton amenintător că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă si că dacă are de gînd să repete istoria cu Petrică, n-o să fie bine. Datoria e una si dragostea e alta, datoria e neclintită, în timp ce dragostea poate să-si facă de cap, depinde de norocul omului... Asa bortoasă cum era, dacă se mai întîmpla o dată, a doua zi introduc actiune de divort si m-am cărat. Foloseam voit un limbaj popular, la gradul zero la care se aflau si sentimentele noastre, sugerîndu-i că aceste adevăruri pe care le invocam erau mostenite din popor, din generatie în generatie si nerespectarea lor nu cerea un limbaj mai elevat. Da, asta da, era pentru mine motiv de divort, si nu faptul atît de nesigur, instabil si capricios al iubirii sau chiar al lipsei ei totale. Nu-mi răspunse, dar nici nu mă interesă să-i aud răspunsul. ÃŽntr-o noapte, si această întîmplare mi-a rămas vie în memorie, părăsii biroul unde dormeam, intrai pe la ea si o luai în brate. Ea se împotrivi cu adevărat (nu era vorba de împotrivirile ei obisnuite care-i veneau dintr-o idee a ei intuită doar de mine că intra într-un tărîm în care o altă Matilda ar fi putut să învingă în viata ei, acel abandon, acea părăsire care dacă ar fi biruit ar fi robit-o fără scăpare si nu mai stia ce-ar deveni, ci o împotrivire totală, însotită de o fortă fizică neobisnuită. Aprinsei veioza, îi luai capul în mîini si îi spusei vorbindu-i aproape de gură, coplesit de o dorintă care îmi cerea să fac orice ca s-o înduplec : „Matilda, eu te iubesc pe tine, vezi că nu te chinuiesc cu sentimentele mele, dar te iubesc din tot sufletul, cum n-am iubit si n-o să mai iubesc pe nimeni niciodată. Te las să faci ce vrei, dar să te îndoiesti de iubirea mea etetera, etetera..." si începui s-o sărut cu patimă si simtind că nu mai era atît de rigidă îmi făcui din ce în ce mai blînde, mai tandre sărutările si soaptele si astfel o luai fără veste, împins de o violentă mare si se si trezi cu mine în fiinta ei... „Ahhh !" strigă în prada unei imense surprize si începu să se zbată, dar era prea tîrziu, zbaterile, stiam asta, îi topeau vointa ca prin farmec, căci astfel era ea făcută, cedînd la doi demoni, ideile care aveau asupra ei efectul unui drog si îmbrătisările mele care o împingeau spre tărîmul abandonului, în care celălalt demon, pe care ea de fapt îl iubea, căci o făcea să fie admirată de lume, desi stia că devenea odioasă, o lua la goană schelălăind... ÃŽncercai s-o aduc mai încoace, s-o fac să deschidă ochii, să ne uităm unul la altul, să-mi răspundă la mîngîieri si sărutări, dar nu reusii... Ce viziuni avea ea în acel tărîm în care intra si din care nu se putea sau nu vroia să se mai smulgă ? De obicei nu revenea din el cel putin o zi, cînd se întîmpla ca trecînd pe lîngă ea să-si întoarcă privirea după mine si să-i întîlnesc minunatii ei ochi în care licărea ceva fără nume indefinitul, privire pe care i-o descoperisem numai trăind împreună... de fapt te iubesc, parcă îmi spunea, asta e ceva care nici eu nu stiu ce e, vezi ? îti dai seama ? mai ai îndoieli ? Să nu uiti asta niciodată, să mă iubesti... Pentru ca în clipele următoare, lumina acestei priviri să se schimbe, sub puterea unui ghid contrariu, la fel de greu de descifrat, pe care tot trăind împreună îl descoperisem... Crezi că dacă sîntem căsătoriti nu mai ai nici o grijă ? Atentie, nimic nu e sigur, orice se poate întîmpla, gîndul deja îmi zboară, n-o să stii niciodată la ce... Bine, îi răspundeam prin tăcere, n-o să uit divina ta privire si nici întunecatul ei revers, chiar dacă nu înteleg nici una, nici alta. De astă dată însă îsi reveni imediat, se acoperi cu miscări sigure si mă întrebă : ,,Zici că mă iubesti ?" „Bineînteles !'' răspunsei. „Bineînteles ? Ce mincinos ! Spuse cu o indignare resemnată în glas si sigură pe ea, semn că nu exista răspuns la revelatia pe care o avusese si n-avea chef să audă si de la mine cuvinte. Nici nu le pronuntai. Mă dădui jos din pat si mă retrasei în biroul meu, nelinistit că nici cînd o iubeam din tot sufletul nu mai puteam s-o spun. Mincinos ? Ei bine, gîndii, vom despuia viata noastră de orice farmec al comunicării, prin cuvinte sau orice altceva. Dacă totul poate fi numit minciună, ne vom strădui ca totul să nu mai însemne nimic, chiar dacă un adevăr ne-ar năuci cu lumina lui orbitoare... VII Veni în sfirsit într-o zi si asteptata reformă a învătămîntului. Catedra de filozofia culturii al cărei sef fusese atîtia ani marele poet si filozof se desfiinta si toti care predau la ea fură dati afară. Rosu Decebal fu numit prodecan în locul unuia de la Estetică, care fu pensionat. De la Litere, facultatea (care căpătă altă denumire, de filologie) aproape că se goli, rămaseră doar renumitul romanist si Ion Micu, care devenise profesor si fu numit sef de catedră în locul celui pensionat. La istoria filozofiei rămase seful catedrei si cu mine, cei doi cu care vrusesem să mă împrietenesc si care cultivaseră pe omul neînsemnat fură dati si ei afară, dar, asa cum am spus, cu cîntec, prin demascare în sedintă pentru mentalitate burgheză si cosmopolitism, demascare condusă cu senzational apetit inchizitorial de către decanul nostru, Vaintrub, titularul catedrei de marxism. Cei doi pusi pe liber erau eminenti tineri, dar, cum spune Ion Micu despre ei, „stiau prea multe". Mă trezii rîzînd de această cinică remarcă (rîserăm amîndoi vîrtos si îndelung, eu făcînd hă, hă, hă, el sgîltîindu-si burta), fără să-mi dau scama cît de adînc operase în constiinta mea marea discutie pe care o avusesem cu el în acea zi memorabilă : mă bucurai că aceia o pătiseră si mă bucuram că eu am rămas, uitînd de hotărîrea mea de atunci de a părăsi universitatea si de a preda copiilor abecedarul... Nu fusese cazul întîi că la catedra noastră se făcea totusi filozofie, chiar dacă era împărtită în două mari categorii, materialistă si idealistă. Cea materialistă era cea adevărată, iar cea idealistă, o eroare care trebuia combătută, trebuia luptat împotriva ei. Da, dar pînă să lupti întîi o învătai, ceea ce era esential. Studentul inteligent putea să-si dea singur seama dacă era cazul sau nu s-o combată, să lupte împotriva ei, dacă era propriu filozofiei în general si celei idealiste în special să fie considerată una justă si alta o primejdie. Desigur, unii mari filozofi materialisti au putut fi ignorati si chiar interzisi sub presiunea bisericii. Casa lui Rousseau a fost lovită cu pietre si numai fuga l-a salvat de une letire de cachet. Dar si Socrate a băut cucuta, fără să fie un materialist, desi a fost acuzat că neagă existenta zeilor. Giordano Bruno a fost ars pe rug, e adevărat, dar enciclopedistii au dus o viată aproape mondenă. Cutare tiran grec se irita de un filozof silindu-l să fugă, dar pentru că era tiran si nu pentru orientarea lui filozofică. Studentii aflau toate acestea si puteau judeca - si aici urmam exemplul lui Ion Micu, jucînd rolul diavolului între mici materialisti ca Feuerbach si mari idealisti ca Spinoza. ªi apoi, chiar dacă trebuia să zici că dialectica hegeliană trebuia răsturnată cu capul în jos ca să devină o adevărată dialectică, era o mare desfătare că totusi putea fi predat fără să lupti împotriva lui. Faptul că trebuia „răsturnat cu capul în jos'" era o vorbă goală. Cum să-l răstorni ?! Ascendentul lui Ion Micu asupra mea reveni. Cum era de prevăzut, în locul celor dati afara fură numiti insi fără pregătire, un adevărat dezastru. Nu citiseră decît Anti-Duhring (dar nu si pe Duhring), Revolutia proletară si renegatul Kautsky (dar nu si pe Kautsky) etc. Unul singur era mai informat, fost puericultor cu o experientă interesantă în psihologia copiilor, dar si a părintilor, si cu care mă împrietenii. Era un marxist constient de limitele lui, dornic să si le înlăture si îl invitam pe la mine si îi împrumutam cărti. Discret, încercă să mă determine să intru în partid (era păcat, zise el, ca un om ai cărui părinti sînt muncitori să aibă ezitări si îndoieli ; nu aveam nici ezitări si nici îndoieli, astea mi le inventă el); evitai cu grijă să-i spun de ce nu, îl ascultai însă multă vreme în tăcere, cu interes, fiindcă descopeream în el un inocent si un om curat, pasionat de ideea de revolutie prin care treceam. Fusese utecist în ilegalitate, dar nu fusese prins ; în cele din urmă îi răspunsei că nu sînt de acord politiceste vorbind cu ideea că libertatea e necesitatea înteleasă. E un concept filozofic hegelian, care trebuie să rămînă ceea ce este, adică o descoperire a propriei noastre determinări, si nu un concept politic, care poate incita la îngrădirea libertătilor cetătenesti. Orice abuz poate fi justificat invocînd această idee. Bineînteles că există necesitate care trebuie înteleasă, dar mai întîi trebuie s-o întelegi în mod liber si, al doilea, dacă n-o înteleg nu înseamnă că mi-am pierdut libertatea. După părerea mea nationalizarea fabricilor si uzinelor, minelor si petrolului, pădurilor si a mijloacelor de transport mari asigură construirea socialismului. De ce să împiedici un tăran să circule liber cu cîtiva saci de cereale ? „Pentru că, zise Ben Alexandru, căci asa îl chema pe colegul meu, toate acestea nasc capitalism, zi de zi, ceas de ceas si în proportie de masă..." „Nu fi naiv cu lozincile astea ! ªi ce dacă nasc ?" „Multi vor fugi în directia asta, atrasi de un cîstig mai mare decît al unui muncitor sau functionar", zise el. „Ei si ? întîi că astăzi cîstigurile pot fi controlate si echilibrate prin impozite. Pietele pot avea un mercurial, restaurantele preturi controlate de stat. Astea sînt fleacuri, inconveniente mici fată de avantaje mari. Nu văd necesitatea etatizării acestor mici activităti individuale, cînd dispunem de enormele bogătii produse de marile uzine... Acest unic capital care ar circula liber e o glumă într-o sticlă, încît, vezi... ªi mai sînt si altele..." Dar nu i le-am mai spus care... VIII ÃŽn ziua cînd avură loc schimbările în Universitate mă dusei cu Ion Micu la braseria noastră să luăm masa împreună si să trecem în revistă evenimentul. Uitasem ceea ce îi spusesem eu însumi Matildei, că orice s-ar întîmpla între noi, masa e sfîntă. Eram atît de bucuros că rămăsesem la catedra mea, încît uitai si să-i dau măcar un telefon. Dar cînd venii acasă ea nu zise nimic, ascultă doar cu putin interes relatarea mea si seara puse masa cu grijă. ,,Sînt bucuroasă, zise, că n-ai pătit nimic. Dar trebuia să mă chemi si pe mine să iau masa cu tine si cu prietenul tău. De ce nu mi-l prezinti ? Invită-l duminică, sau în altă zi, cu nevasta, la noi la masă să-l cunosc si eu. Văd că tii la ei", adăugă cu o ironie care mi se păru afectuoasă, adică întelegea să ai un prieten, dar chiar să uiti din pricina lui că ai si o nevastă si să nu-i dai măcar un telefon ? Asa deci ? Ca să devină afectuoasă o femeie trebuie prin urmare neglijată ? Da, dar nu premeditat, ci exact cum mi se întimplase mie în ziua aceea, pur si simplu uitasem de ea si îmi plăcuse mai mult să stau de vorbă cu un prieten. Acum vroia să-l cunoască, să vadă pentru cine o făcusem. ÃŽl invitai deci pe Ion Micu si pe nevastă-sa la noi. El lăsă să se scurgă cîteva clipe înainte de a-mi răspunde, si zise : ,,cu plăcere". Nu era ezitare, mai degrabă o uimire ascunsă : de ce n-o făcusem pînă acum ? Fiindcă eu fusesem invitat la el după ce se recăsătorise, de cel putin trei ori. E drept că nu-mi spusese ,,veniti", adică eu si Matilda, ci vino. Dar tot atît de adevărat era si faptul că, fără să-mi dau seama de ce, nu-i vorbisem niciodată de Matilda, în timp ce el venea totdeauna la braserie cu Clara, sotia lui încă studentă. De ce deci nu veneam si eu cu Matilda sau să-i invit la noi ? ªi de ce o făceam tocmai acum ? Veniră îmbrăcati de vizită (desi Ion Micu era în general neglijent îmbrăcat). ªi cu flori. Matilda deschise ochii mari cînd o văzu pe Clara „Vai, ce duduie drăgută !" exclamă în toiul unei mari încîntări care nu stiu cît era de sinceră, avea însă aerul că ea e o matură doamnă, nu mai era, în orice caz, de mult o duduie. ªi o mîngîie pe obraz cu un gest ai fi zis nostalgic, dacă n-ar fi fost cei putin deplasat. „Nu e duduie, e nevastă-mea", zise Ion Micu între ironie si naivitate simulată în timp ce Clara rosea. „Dar ce importantă are ? exclamă Matilda cu o uimire exagerată. Duduie e un cuvînt moldovinesc, adăugă ea cu un puternic accent basarabenesc, si care se evită să se spună unei fete care nu e foarte drăgută si nu e asa de tinerică. Nu poti să-i spui unei cucoane, asa grasă si bătrînă, duduie. La noi se mai spune si domnită !" Ion Micu clipea des, un semn la el de indecizie : să-i placă sau să nu-i placă ceea ce auzea ? ªi cum indecizia era la el rară, mă simtii jenat. Ne asezarăm în fotolii si acest sentiment se accentua în cele cîteva minute cît mai stătu cu noi Matilda, înainte de a se scuza ca să pregătească masa : încîntarea, care n-o părăsea (si care acum nu mai avea o justificare precisă), aveam impresia că îi împiedica pe cei doi să se simtă în largul lor. Ion Micu se ridică si o luă spre biroul meu, care avea usile larg deschise ; întelesei : vroia să-mi vadă cărtile. Se uită îndelung cercetînd fiecare raft, se aplecă si se uită si la cel de jos : nu zise nimic, doar la urmă scoase Etica, de Spinoza, si mă întrebă : ,,Mi-o împrumuti si mie ? E în româneste, cum de-ai făcut rost de ea ? Am avut-o si eu, e o excelentă traducere dar mi-a pierit din casă, desi o dădusem la legat... ªi rîse, adăugînd : n-a pierit cît am stat la puscărie, a avut grijă mama să-mi găsesc cărtile asa cum le-am lăsat, dar a dispărut îndată ce Ivona a venit la mine în casă si părintii mei s-au mutat." ,,Cunosc si eu, zisei, un caz al unui fost prieten, a cărui nevastă a făcut harcea-parcea din biblioteca lui." ,,Cu femeile astea e o chestie, zise Micu după ce revenirăm în hol. Cine o fi inventat că ele pot fi un sprijin pentru un intelectual? Dacă nu esti în stare să vîri cu mîna ta un vagon de lemne în pivnită, nu esti mare lucru în ochii lor, desi din cărtile alea din bibliotecă, pe care nici măcar nu catadixesc să le steargă de praf din cînd în cînd, trăiesc si îsi mai cumpără si rochii". „Ce vorbiti acolo ? zise Matilda din sufragerie, cu acel fals protest al femeilor cînd aud că sînt vorbite de rău (consideră că nu sînt adevăruri cele auzite, ci simplu subiect monden de conversatie). Ei, domnule Micu, cu o sotie atît de fermecătoare esti asa misogin ? Ion Micu nu era misogin, ci îi purta doar o ranchiună Ivonei si nu pentru că îi făcuse să-i dispară din bibliotecă Etica. Dar Matilda n-avea de unde să stie, fiindcă nu-i povestisem nimic despre prietenul meu. Totusi, vedea singură că misoginul era căsătorit, în orice caz nu putea fi asa de misogin la simpla vedere. Cu toata acestea la masă mi se păru că ea avea dreptate : nu se vorbeste într-o primă vizită nimic rău despre femei, din politete pentru stăpîna casei. Mai tîrziu, cînd relatiile devin familiare si dacă gazda are destul spirit să facă la rîndul ei consideratii nu prea măgulitoare pentru bărbati, subiectul poate distra pe toată lumea. Matilda ne servi pentru început foarte gustoase ciuperci, făcute nu stiu cum, în orice caz atît de bune încît Clara avu un fel de privire pe care Matilda o descifra imediat : ..Cine mai doreste, să spună", zise ea. ,,Eu", zisei. „Eu nu", zise Micu cu o lipsă de ostentatie simulată. "Lui nu-i plac ciupercile, îi e frică să nu se otrăvească si să moară", se sesiză Clara sugerînd că bărbatul ei mai are si alte ciudătenii, dar care n-o împiedică să-l iubească, ba chiar o înveselesc, o amuză. ,,Dar dumneata mai vrei"? zise Matilda. „Eu mor după ele", răspunse Clara. ,,Nu de moarte mă cutremur, ci de vesnicia ei ", zise Micu. ,,Nu există moarte nevesnică, zise Matilda, care după felul cum replică se vedea ca nu cunostea ridicola gîndire a lui Vlahută. Pe urmă fiti linistit, mai adăugă în timp ce se îndepărta spre bucătărie, ciupercile au fost gătite de dimineată, am mîncat eu din ele si n-am murit." „I-am explicat si eu că există proba furculitei de argint, zise Clara, dar nu l-am convins." „Cu toată proba furculitei, zise Micu, multi au murit. Cunosc un caz, reluă el cînd Matilda se întoarse, erau doi prieteni si unul îl invită pe celălalt la masă. După cîteva ore, cel care fusese invitat intră în agonie. Prietenul vine la patul lui si agonicul, simtind că moare, îi zise «...Scumpul meu prieten, eu mă duc, dar am sufletul încărcat... ªtii, atunci cînd ti-a ars casa... eu i-am dat foc... ªi cînd ai primit lovitura aceea la bursă de ai dat faliment si ai rămas sărac... eu ti-am dat-o... ªi, stii... stii o scumpe prieten, cît de greu mi-e încărcată constiinta... Da, da, spune, zice celălalt, descarcă-ti-o, nu te sfii... Da, e să-ti spun. ªi fetita aceea pe care o ai si o iubesti atît de mult... făcută... e făcută cu mine... Ei bine, prietene, îi zice atunci celălalt, mori linistit, si îl bate usor pe umeri, eu ti-am servit ciuperci otrăvite la masă...»" ªi Micu nu mai asteptă să rîdem noi, rîse el în hohote, ceea ce, desigur, ne împiedică pe noi să mai rîdem. Dar cine stie ? Dacă noi n-am fi rîs ? „Bravo, domnule Micu, zise Matilda. asa, va să zică, v-ati gîndit că o să vă otrăvesc!" „Mai stii ? îsi continuă Micu ideea, terminîndu-si totusi ciupercile, odată un frizer în timp ce rădea un client, a întors briciul si harsti ! i-a tăiat ăluia beregata." Aici Matilda izbucni în rîs, în timp ce de astă dată Ion Micu nu schită nici măcar un surîs. Arăta foarte grav si chiar sumbru. „ªi în ªeherezada, continuă el, există o frumoasă scenă cu un călător care cere într-o casă găzduire. Este bine primit, se pune masa, se serveste peste, dar în timp ce mîncau, stăpîna casei, ce-i vine, se apleacă spre musafir, îl apucă de ceafă si începe să-i îndese la pesti pe gît...Am crezut că e un intermezzo epopeic, ia uite, mi-am zis, povestitorul are chef de glume... Cînd colo, nu era vorba de nici o glumă, i-a îndesat la pesti pe beregată pînă l-a omorît. ªi nu era vorba de ucidere ca să-1 jefuiască, călătorul era un biet prăpădit". „Formidabil, zise Matilda si eu tot peste am pregătit pentru felul următor. Ia vedeti, domnule Micu ! Fiti atent !" ªi într-adevăr aduse un urias crap, rumenit si cu un sos galben si garnisit cu ciuperci si legume. ,,E foarte bun, zise Micu uimit, înfulecînd cu poftă. Nu-i mai păsa de ciupercile, pe care le mesteca preocupat, savurîndu-le de data asta. Ne dati si nouă reteta ?" „Reteta e ce se vede, zise Matilda cu o modestie simplă : crap mare, sos de legume si untdelemn, legume si ciuperci si... la cuptor... Cine vă tine menajul, mai zise ea, duduia stie să gătească?" ,,ªtie si ea ce stiu si eu, zise Micu, un ceai, o omletă... Noroc că si maică-sa si mama au ele grijă, o săptămînă una, o săptămînă alta..." spuse cu o calmă simpatie. ÃŽntelesei : nu-i făcea nici un repros, ai fi zis, dimpotrivă, că tinea la ea tocmai pentru asta, că nu stia... O proteja... ,,O să învete, zise Matilda. nimeni nu s-a născut învătat." „Nu cred că o să aibă timp, zise Micu cu o gravitate linistită aplecat asupra pestelui. ÃŽnvată sanscrita. Or, asta o să dureze pînă la adînci bătrînete." „Nu i se pare verosimil să învete cineva sanscrita," zise Clara cu un surîs fermecător. ªi nu mai adăugă nimic, nu era o vorbăreată, dar simtii un adînc regret că între mine si Matilda nu se tesuseră aceste fire nevăzute, sensibile si luminoase ca niste raze, cum se tesuseră între cei doi. Ei comunicau prin aceste fire, mai bine decît prin cuvinte. Erau firele întelegerii, care sporesc forta morală a unui bărbat, si care între mine si Matilda se destrămau îndată ce prindeau consistentă. Devenii tăcut, în timp ce, după prăjitură, la cafea, începu o discutie între Matilda si prietenul meu. „ªi de ce credeti dumneavoastră, doamnă, zise el, că e asa de rău să fii misogin ?" Matilda nu răspunse îndată, iar eu gîndii : femeile pot fi urîte, dar nu dispretuite... ,,Domnule Micu, zise Matilda, bărbatii n-au inventat, la adresa femeilor, un cuvînt asemănător." „Ba da ,răspunse Micu, se zice misandră", dar Matilda nu auzi, surzenie care eu stiam ce înseamnă. : încordare a gîndirii, pentru a domina discutia ! „Fiindcă noi nu ne facem din bărbati un ideal, ca pe urmă să fim desamăgite si să devenim... ceea ce întelegeti dumneavoastră prin misoginism..." „De aceea, zise Micu, ati devenit feministe ?" Matilda iarăsi nu răspunse îndată, ceea ce era uimitor la ea, a cărei spontaneitate făcea orice discutie linistită de idei aproape imposibilă, alunecînd rapid spre ciocnire, îmi plăcu această a doua pauză de gîndire pe care si-o luă, era semnul că se stăpînea cu putere să nu răspundă chiar cu primul gînd care i-ar fi venit în minte. Iar eu reflectai paralel : fiindcă de-atîtea milenii am obosit să vă tot iubim noi cele dintîi si să întretinem apoi flacăra ! Trebuie să devenim cu adevărat egali. „Feminismul e o prostie, zise Matilda, de mult nu mai există inegalitate între bărbat si femeie, cel putin de pe vremea reginei Elisabeta sau a Ecaterinei a doua a Rusiei." „Va să zică la nivel de regine si împărătese ?!" se prefăcu Micu mirat. „Ba nu, zise ea, chiar de pe vremea lui Napoleon." „Dar Napoleon, doamnă, dispretuia tocmai femeile evoluate, ca Madame de Stael." „Da, zise Matilda, dar o iubea umil, în loc să-i taie capul sau s-o bage într-o mînăstire, pe Josephine, desi stia că ea îl înseală, tocmai pe el, marele împărat. Sclavia femeii a încetat în clipa cînd o femeie poate să-i facă unui bărbat toate acele lucruri pe care el i le face." „Adică ?" zise Micu. ..Adică să-l părăsească, să iubească pe altul sau să-l omoare fără să fie mai grav pedepsită decît un bărbat !" „Aoleo !" se sperie Micu. ..Sau să nu depindă materialmente de el, continuă Matilda fără să mai reflecteze. ÃŽn privinta asta, de cînd o femeie poate să-si cîstige si singură existenta, chiar că ultima dependentă a dispărut." „A dispărut, zic zău lui Dumnezeu", răspunse Micu în stilul lui Marius Chicos Rostogan, de unde întelesei că Micu vorbea numai ca s-o audă pe Matilda vorbind, împins de o curiozitate abia ascunsă, pe care ea n-o sesiză. „ªi totusi, continuă el, de ce ne facem noi dintr-o femeie un ideal, ca pe urmă să devenim misogini, si femeile nu-si fac, cum pretindeti ? Trebuie să vă spun ca nu devenim misogini din pricina surioarei dumneavoastră, George Sand, cette terrible vache â ecrire, cum îi spunea Nietszche, marea feministă a secolului trecut. Cu o feministă lucrurile sînt măcar clare, din motive biologice, nu poti să te culci cu ea, pentru că ai tot timpul sentimentul că e indignată că trebuie să desfacă picioarele si să stea cu fata în sus... Devenim misogini din pricina celor cărora, dimpotrivă, le place prea mult să facă acest lucru, fără să fie curve. Ele sînt cele periculoase si tocmai despre ele ne facem un ideal. Puteti să-mi explicati cum reusesc ele să ne determine să le dăruim ce-avem mai bun, ele să ne încurajeze si apoi, hop, nu le mai interesează nimic ?" „Asa, zise Matilda, pentru că un bărbat nu are farmec, în timp ce femeia e plină, si farmecele ei îl zăpăcesc, pentru că ea poate să le si joace, iubeste, să zicem, putin, dar dă ochii peste cap ca si cînd ar muri de iubire, si atunci cînd ea nu mai vrea să joace comedia, gata, le monsiour' începe să dispretuiască femeile." ,,Asa deci, gîndii, cei doi ani cît m-ai vrăjit cu farmecele tale au fost o comedie ? ªi comedia a încetat chiar a doua zi după ce ne-am căsătorit ?" „Da, zise Micu, destăinuirile dumneavoastră, venind de la o femeie, au toate sansele să fie foarte adevărate, vreau să spun să contină în ele mult adevăr. Dar tot nu văd în ce ar consta superioritatea ! Noi n-avem farmec, sîntem niste pari care nu ne însufletim decît în clipa cînd o femeie, cum ati spus, dă ochii peste cap si rămînem năuciti cînd vă retrageti armele de seductie. Dar asta nu se numeste înselătorie ? ÃŽn asta ar consta deci superioritatea, că faceti doar jocul naturii pentru a atrage masculul si a avea copii ? Or, după mine, omul trebuie să fie superior altfel decît înselînd să-si depăsească natura, fie si pentru simplul motiv că odată copiii făcuti, viata devine cam searbădă, pentru că cresterea lor nu poate suplini ceea ce Eminescu numea «acel farmec simt», care poate suplini absenta copiilor chiar dacă suferinta de a nu-i avea n-ar lipsi, însă copii poti vedea la tot pasul si să-i si iubesti, si suferinta să se sublimeze, în timp ce dragostea altora nu e transmisibilă." „Înselătoria nu e constientă", zise deodată Matilda. „Cum adică, se miră Ion Micu, datul ochilor peste cap nu e ceva constient?" „Nu, zise Matilda, asa e ea, o face în mod natural." „Da, si cînd nu-i mai dă, cînd comedia încetează, tot nu e ceva constient ? Măcar atunci ?" „Nu, nici atunci." Piciorul lui Micu începu să bîtîie, stingea tigare de la tigare. Palmele Matildei dădeau semne că se vor strînge. Alarmă !„Matilda, zisei, musafirul nostru e mare iubitor de cafea. Am uitat să-ti spun, mai fă-i lui una..." „Da, confirmă el, tot asa, cu foarte putin zahăr. Vă multumesc, sărut mîna." Matilda se ridică brusc contrariată de interventia mea, totusi zise : „Mai vrea cineva ?" „Eu, nu", spusei, Clara clătină din cap, nici ea nu vroia. Uitasem de vin, turnai în pahare. „Frumos apartament, zise Clara, cîtă chirie plătiti ?" „Nu plătim, e proprietatea Matildei." "ªi n-a fost nationalizată casa ?" „Nu, zisei, s-a considerat că parterul e un demisol." „ªi este ?" „Cam este !" ,,ªi nu v-a băgat pe nimeni ?" Rîsei : ,,încă nu ! Dar Matilda o să nască peste trei luni si vom fi trei, sperăm să ne lase în pace." ,,La noi a trimis spatiul locativ pe unul... Ion l-a dat afară si noroc că socrii mei au acceptat să se întoarcă îndărăt ; stăm înghesuiti, dar cel putin nu trăim cu cine stie ce betiv în casă, ti-nchipui ce dezastru ! „Chiar si tie, Ioane, au vrut să-ti bage pe cineva ?"' zisei. ,,Bineînteles ! Am fost la primul-secretar si i-am explicat că n-am decît două camere si un hol si că am nevoie să stau în birou singur, biroul e locul meu de muncă, al cărei specific e s-o efectuezi în singurătate ; s-a scărpinat la ceafă : înteleg, zice, dar ce e de făcut ? Pînă punem pe picioare o industrie de constructii de locuinte, n-avem încotro, trebuie să limităm spatiul locativ. Dar înainte, zic,! cum de putea lumea trăi cu cît spatiu vroia ? Au năvălit tăranii, zice. E un fenomen mondial. ªi în fenomenul ăsta mondial, zic, nu se poate face o exceptie ? Ba da, dar ce fac cu tăranul care a fost chemat în uzine, în fabrici ! De ce l-ati chemat, zic, acolo la tară e tot atît de important, dacă n-avem de mîncare, n-o să roadem, în loc de carne, fontă la grătar. A început să rîdă. O justă linie între agricultură si industrie e asa de greu de urmat ? Industria e mai rentabilă, zice, si la chestia asta n-am mai avut ce să-i răspund. ªi, zic, ar cîntări asa de mult în acest urias proces o biată cameră pentru un profesor universitar ? Cîti sîntem noi, ăstia, oamenii de cultură ! Cîteva sute. Sînt mai multi, zice. Vin pe urmă si medicii, si profesorii secundari, si arhitectii, si inginerii... Toti ăstia, zic, nu lucrează acasă... Mai lucrează, zice... Dar n-aveti si dumneavoastră vreo rudă, vreo soră ? Am părinti, zic, atunci, zice, băgati părintii... E tot ce-a putut face pentru mine." Matilda adusese demult cafeaua, dar îi sticleau ochii să continue discutia întreruptă, nu auzea ceea ce relata musafirul, care în mod evident nu mai avea chef s-o reia. Nici eu s-o ascult, căci nu prevedeam nimic bun într-o astfel de situatie cînd unul singur acaparează atentia celorlalti, siliti la tăcere. Cît lipsise ea putuse si Clara să spună cîteva fraze. Era o fată odihnitoare, care stia să asculte si era plină de farmec cînd te gîndeai că, desi frumoasă (o frumusete îndelung slefuită si constientă că între oameni superiori cochetăria si credinta femeii frumoase că ar fi irezistibilă nu tineau), nici un gest, nici un cuvînt nu trădau că trebuia crezută pe cuvînt sau pe temperament. Asculta, dar gîndea. ªi cînd vorbea, era, în mod nesilit, foarte prudentă. Nu puteam să-mi dau seama ce stia ea despre bărbatu-său, dar simteam că un gînd al lui, cînd vorbea, îi era adresat si ei, neînteles pentru ceilalti, ca doi oameni care stiu mai multe decît cei care îi ascultă. Nu i-am văzut de pildă niciodată dînd semne că se iubesc, nici cel mai mic, dar gîndul acela secret pe care el i-l adresa si modestia cu care ea îl primea fără să fie tentată să-l desvăluie erau semnul superior unei mîngîieri, care n-ar fi avut nimic nenatural, unei tandreti în voce, unei priviri revelatoare, adesea nestiute de cei ce se iubesc. Un mister dulce învăluia trăsăturile ei în care atît întregul cît si detaliul n-aveau nici un cusur. Trăsături de statuetă, care te făceau să presupui că bătrînetea nu le va strica, ci doar le va da o usoară patimă. Fiind vie si nu rece, atît de delicat făcută, mă trezeam în mine cu o dorintă pură de a o mîngîia si era pentru mine o mare bucurie cînd îmi vorbea direct, chiar dacă nu făcea decît să mă întrebe de chirie sau de alte lucruri obisnuite, cum făcuse mai înainte. Tocmai vroia să spună ceva, dar Matilda, ca să-si mascheze brutalitatea dorintei de a continua discutia întreruptă, începu deodată să cînte si cu o tandrete grea îsi puse mîna pe umărul meu si îl strînse : Ti-biaaa, davai, nu stiu cum, începu ea cu o veselie care era adevărată, dar si mândră că era... Moi muj, stîrlei, cacoi, ocin karaso ! Cu sugestia că iubirea e singura noastră sansă pe pămînt si ea se afla în posesia acestei sanse ultime. Fiasco total ! De mult nu mai auzisem acest tibia, care odinioară, în cei doi ani, sunase altfel pentru mine : cînd ti ceea ce e net ridicol în ceea ce face fiinta iubită se învăluie în lumina tandretii si surîzi de copilăriile ei. Dar acum mîna ei pe umărul meu si acest cîntec erau o amintire tîrzie... asi fi acceptat orbit ridicolul cîntecului dacă această mînă s-ar fi pus de-atunci pe umărul meu si cînd eram singuri. Clara renuntă la ceea ce ar fi vrut să spună si expresia chipului ei se instală cu timiditate în asteptare ca si cînd ar fi plouat, iar Micu începu să clipească cu un efort de adaptare. Dar Matilda se opri deodată si atacă" ªi de ce credeti dumneavoastră, domnule Micu, că totul e constient si că constientul nu e amestecat cu subconstientul ? Chiar asa, tot ce faceti dumneavoastră e constient si mai ales e mai bine ce faceti constient decît ceea ce e dictat de subconstient ?" „Doamnă, zise Micu, recunosc ... subconstientul e mai bătrîn si că îi datorăm marile noastre intuitii, dar dumneavoastră uitati că numai constientul, mai precis, inteligenta lucidă este aceea care poate să recunoască meritul marilor intuitii..." Avîntul Matildei se opri ca în fata unui obstacol de netrecut. Rămase cîteva clipe perplexă (în loc să fi urmat, ca la început, calea reflectiei), apoi se decise si, în loc să învingă obstacolul, se supuse riscului de a-l ocoli ,,e perfidia inteligentei, de a-si atribui un merit, zise ea cu o extremă încîntare. ªi oamenii nu-si dau seama că inteligenta, gîndirea lor constientă, e mereu în goană să construiască, din pricina fricii lor de viată, tot felul de sisteme filozofice, religii, ostrete de apărare..." „Ostrete, reflecta Micu fără mirare. ªi de ce nu, doamnă ? Viata nu e blînda cu noi ! De ce am avea încredere în ea ? Ostretele astea ne îngăduie clipe de răgaz, pînă ce măreata viata nu vine să ne dea un brînci în mormînt, să facem loc la altii. Ostretele astea sînt o mare cucerire a fiintei umane. „Ba nu, strigă Matilda, aceste ostrete te împiedică să vezi cerul, zarea îndepărtată, acolo unde sufletul se poate pierde în armonie cu tot ce există... norii de pe cer, apele, pădurile, păsările pămîntului, oamenii... sufletul oamenilor asa cum sînt ei cu adevărat, nu speriati, ispititi de iluzia pe CARE Le-o oferă inteligenta... Sufletul omului mult mai larg, dacă l-ar deschide, ceea ce ne face astăzi să suferim l-ar pierde în lărgimea asta, ar deveni meschin, stupid, am rîde toti de ceea ce ne-a făcut odată să fim atît de crispati si atît de lasi..." ªi tam-ta, rara, tam-ta rara pe aceeasi temă, cu UN partis-pris din ce în ce în ce mai accentuat si mai fastidios. Reiesea, oricum, că interlocutorul ei era un ins speriat de viată, un las, dacă se încredea în valorile inteligentei. ªi nu cuvintele propriu-zise sugerau acest lucru, ci tonul cu care erau spuse, trufas si intolerant. Pînă la urmă se lăsă o tăcere, după ce Matilda, fără a fi obosit, observă la celălalt că n-avea de gînd să mai răspundă. ÃŽntre sot si sotie circulă atunci gîndul comun si secret, „Mergem ?" zise Clara. Nu, ghicii din tăcerea prietenului meu. Nu chiar acum, în clipa asta. Ea însă insistă, semn că nu tinea să respecte convenientele, cînd de la început pînă la sfîrsit fusese rău primită : „ªtii, îi zise hotărîtă, că ai de scris articolul pentru..." ªi spuse numele unei cunoscute reviste literare din Bucuresti. Atunci el stinse tigarea si se ridică avînd aerul că, desi ar mai fi dorit să stea... Se scuză cu o ironie de care nu-i era teamă că va jigni (avea în fată pe cineva rezistent, superior jignirilor) : „Doamnă, zise, stiti, ostretele... N-aveam încotro !"' ªi numai rîsul sincer, spontan si într-adevăr fără urme de resentiment, puternic si nepăsător al Matildei, mai salvă această despărtire care ar fi putut deveni penibilă... IX ,,Crezi că nu se observă că îti place bleaga aia ?" zise Matilda după ce rămaserăm singuri. ,,Văd, zisei că nu vrei să infirmi ce se spune, că abia pleacă musafirii si gazdele si încep să-i bîrfească." „N-ai nici o grijă, si ei fac la fel, zise ea. Sînt sigură că te căinează si se întreabă ce-i fi găsit la mine !" „Ai dreptate, si eu mă întrebam ce-o fi găsit el la prima lui nevastă, pe care o iubeste si acum." „ªi asta suportă asa ceva ?" „Se înteleg, zisei, si cînd cineva e discret, floare rară, nu înseamnă că e bleg." „Discretă deci, înseamnă că eu am fost indiscretă !" „În orice caz, zisei, cel mai bun prieten al meu o să ezite cînd o să-l mai invit a doua oară pe la noi." „N-are decît ! El e un om interesant si nu mi se pare că gresesti acordîndu-i atîta credit, dar ea e o sclifosită, vedeam că mă judecă, dar nu-mi păsa !" „De ce să-ti pese, dacă ar fi să fie condamnati politicosii tu ai fi prima care ar scăpa." Rîse în hohote : „E prima oară în viată cînd mi se spun astfel de lucruri, indiscretă, nepoliticoasă... Eu sînt cum vreau eu, dacă e să vorbim sincer. De la usă am văzut-o că se uită la mine cu o privire lacomă. Asta ce e, discretie, politete ?" „Păi dacă ai apucat-o de bărbie, cred si eu !" „No, no, asta a fost după." ,,Există o artă de a cultiva o prietenie, dar ce mă mir, tu nu stii să cultivi nici dragostea propriului tău bărbat. Nici măcar să-l respecti; pentru tine, nu pentru el, fiindcă ti-e bărbat. Mă chemi la rudele tale si timp de cîteva ceasuri nu-mi spui un cuvînt, ca si cînd n-asi fi fost în viata ta decît un simplu decor, o mobilă, un scaun. Ce să-i spui unui scaun ? ,,Puteai tu s-o faci, să vii la mine, să-mi săruti mîna... Asa se obisnuieste." „Am vrut s-o fac de două ori, o dată cînd am intrat, dar m-am retinut fiindcă aveai aerul că nici nu mă cunosti, si a doua oară cînd ai formulat tu celebra idee că Artimon o iubeste pe Tamara fiindcă n-o iubeste. Am vrut să-ti spun că înteleg ce vrei să spui, dar mi-ai aruncat în treacăt o privire, asa... parcă ai fi vrut să-mi spui că nu sînt de nasul meu astfel de idei abisale si pe urmă te-ai uitat aiurea..." „Da, fiindcă după ochii tăi am avut impresia că o să mă ironizezi, exact cum ai făcut semn, deformîndu-mi spusele si n-aveam nici un chef să se rîdă de mine." „Interesantă explicatie ! Dar ti s-a întîmplat vreodată să te ironizez si să fac pe altii să rîdă de tine ?" „Nu, n-ai avut ocazia." „Poate Petrică a făcut-o, sau mai degrabă primul tău bărbat ? Mă confunzi cu ei ?" „E o plăcere pentru orice bărbat să-si ironizeze, si încă într-un fel grosolan, nevasta în societate. Nu sînt dintre cele care acceptă, ca pe urmă să-i dea lacrimile si să se smiorcăie chiar acolo, unde sînt invitati. „Da, zic, tu joci tare, bărbatul să fie jignit, si dacă nu-i place, n-are decît. Astăzi ne-ai jignit pe toti si pot să fac supozitia că ai făcut-o cu încîntare." „Da, fiindcă prietenul tău e cam las si nu suport să văd un bărbat las, iar bărbatul meu să-l admire." Asa deci. Le stia ea pe toate, avusese această intuitie, că Ion Micu e cam las. "Nu stiu, zic, cum un bărbat care a stat la închisoare si a fost torturat fără să-si divulge legăturile poate fi numit un las." „O fi fost atunci curajos, dar acum curajul ăsta i-a cam pierit. Nimeni nu putea să-l silească să tină o conferintă despre un poet de care se rîde pînă si la noi, la arhitecti. ªi totusi a tinut-o..." A fost, zisei, o slăbiciune, nu o lasitate." ªi îi explicai cum si de ce acceptase Ion Micu să tină acea penibilă conferintă, relatîndu-i scena care avusese loc în aula universitătii, între el si acel puternic lider. „Ba, zise Matiida, a vrut să facă pe istetul, dar pe urmă a clacat. Trebuia să refuze. N-avea ce să-i facă... ªi pe urmă chestia asta, cu fosta nevastă... Te-ai despărtit de cineva, înteleg s-o mai iubesti totusi si după, dar după ce te căsătoresti cu alta trebuie să încetezi. Asa că vezi... Rezultă că ea l-a păcălit pe el - ei, ce fel de bărbat esti tu, n-ai putină mîndrie, putin orgoliu s-o bagi în aia mă-sii ? ÃŽnseamnă că nici asta, ««discreta», nu e mai brează, în loc să învete sanscrita, mai bine s-ar ocupa putin de sentimentele bărbatului ei : "Pentru cealaltă." „Asa e, zisei cu ironie pe exclamatie, joci tare ! Ca si cînd n-asi sti că si tu mai tii încă la Petrică. „Lasă-l pe Petrică , zise ea pe gînduri. Petrică e din ce în ce mai bolnav, crizele lui sînt din ce în ce mai dese si mai rele." Mă uitai la ea nedumerit. „Ce crize ? !" o întrebai. Petrică, îmi răspunse ea, are maladia lui Parkinson. O avea demult, chiar de cînd ne-am căsătorit noi, dar crizele erau rare si benigne. Acum nu e bine deloc, mă apucă si groaza cînd mă gîndesc." „Cum se manifestă această boală ?" ,,Tremurături ale întregului corp si o mare încordare nervoasă... ªi boala e incurabilă si îl duce pe bolnav la exasperare pe măsură ce se înrăutăteste. Nu credeam că o să se agraveze atît de curînd, fiindcă se poate trăi cu ea multi ani..." „ªi de ce nu mi-ai spus si mie atunci ?" ,.Pentru că, vezi, discretia aia, care zici că n-o am, m-a împiedicat. Ce rost ar fi avut ?" „ªi acuma de unde stii că îi e mai rău ?" „Nu mai rău, foarte rău. ªi a ajuns la o susceptibilitate care o chinuie fără scăpare pe nenorocita de nevastă-sa (de la ea stiu), totul îl roade si îl macină între o criză si alta, totul ia proportii monstruoase, cea mai mică jignire, cea mai inofensivă aluzie..." „Păi, zic, asta avea el si înainte !" „Nu ca acum ! Iar pe atunci trebuie să stii că tinea foarte mult la tine de a putut să suporte atît de usor lovitura pe care i-ai dat-o prin acele scrisori!... „Asa este , îmi pare rău." „Iar eu, continuă Matilda, îti tot spuneam că tine foarte tare la tine si tu îl înjurai. Ti-nchipui si cît de tare tineam si eu la tine de acceptam brutalitatea cu care ai procedat." „Îmi pare rău, mai bine îmi spuneai că e bolnav si brutalitatea asta ar fi încetat." „Îti spun, nu era asa de grav." „ªi eu tineam la el si mai tin si acum, continuai, dar gîndul la tine mă orbea." „Da, si orbirea asta mi s-a transmis si mie, cu toate că stiam despre mine că stau cu picioarele pe pămînt. Dacă zici că mai tii si acum la el, fă-i o vizită. „Tu i-ai făcut?" „Bineînteles ! „ªi cum arată ?" „Crispat, îndîrjit, dar nu stiu împotriva cui." „Are telefon ?„Are." „Se mai duce, vreau să spun, mai fuge la taică-său?" „Nevastă-sa zice că nu." „Îi dau chiar acum un telefon..." ÃŽn felul acesta neasteptat se termină discutia noastră, de altfel pasnică, lucru de mirare la Matilda, probabil si din pricină că aflase că îmi plăcea Clara. Dar asta o gîndesc acum, dacă asi fi stiut atunci că ăsta e un remediu sigur si eficace împotriva nepăsării unei femei, nu eu i-asi mai fi urmărit stările ei schimbătoare care nu încetau să mă ia fără veste, ci ea s-ar fi nelinistit de-ale mele, gustînd din această papară numită nesigurantă. Cu Petrică nu iesi nimic. Răspundea sec si întepat la întrebările mele, ce mai faci, cum îti mai merge si cînd îi făcui propunerea să ne vedem îmi răspunse cu iritare : „Nu pot, sînt ocupat." „Bolnavii incurabili, ca si nebunii, îi spusei Matildei, sînt departe de a fi simpatici." „Ce zice ?" „Numai că nu m-a înjurat." „E explicabil, zise Matilda, să nu poti suporta sănătatea altuia." „O fi, dar..." X Matilda îsi reveni însă repede din această stare pasnică. Tocmai îmi spuneam că sarcina si apoi nasterea care se apropia de termen si apoi grija pentru noul cetătean al lumii or s-o împiedice să mai aibă drept unic tel persoana mea (afectînd în acelasi timp contrariul) si, cine stie, concretul unei noi existente în viata noastră s-o readucă la starea anterioară căsătoriei, pe care n-o puteam uita si era unica mea sperantă într-o viată în care să domnească pacea si armonia. ÃŽl doream pe acest copil si mai ales îi doream să-l iubească foarte tare si să mă neglijeze, nu cum îi spusesem în seara aceea că nasterea lui nu trebuie s-o determine să se înstrăineze de mine. Acum doream chiar acest lucru, să-si vadă de copil ca si cînd eu nici n-asi mai exista. ÃŽntr-o zi iesii brusc din birou s-o văd si să mai stăm de vorbă. ÃŽn timp ce lucram, si mai ales dacă lucram bine, mi se făcea dor de ea, nu mai aveam nimic în minte, siguranta se restabilea în mine, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat între noi, reveneau cu putere scene din primele noastre întîlniri si, prins de o puternică iluzie că o s-o regăsesc si stăpînit de o jubilatiune interioară care era o expresie a certitudinii că visul meu se realizează (ceea ce scriam era filozofie proprie, nu simple însăilări datorită contactului cu marile sisteme, examinam textul si îmi dădeam seama că atît ideea cît si exprimarea erau armonioase), mă făceau să plasez pe undeva pe planul cinci conflictul surd dintre mine si Matilda si să cred că simpla mea bucurie de a o vedea era suficientă ca ea să cedeze. Uitam că ea nu ceda cîtusi de putin si că de fiecare dată un cuvînt al ei, o privire erau mai puternice decît euforia mea, care se stingea încetul cu încetul si mă trezeam iarăsi singur. Cum, mă întrebam, de ce nu ghiceste că am lucrat bine si măcar în asemenea clipe să renunte la ea însăsi, să fie alături de mine si să nu caste cu nepăsare, sau să-mi spună în cel mai fericit caz o prostie, cum ar fi, ce e cu tine, ai băut ceva ? Nu stia deci că nu cunosc plăcerea de a bea ? Nu stie nimic despre mine, gîndeam cu uimire, mă crede că pot fi oricum si nici măcar nu se miră. Nu s-as mira nici dacă ar afla că o însel, că asi putea veni seara tîrziu beat acasă si să fac scandal sau să nu vin decît în zori! Nu astfel sînt bărbatii ? Alteori însă era si mai rău, îi citeam ia priviri o vie surpriză, cu ochii larg deschisi asupra mea, în care citeam pietrificat că mă vede cu uluire : cine e omul ăsta ? Ce e între mine si el de stă aici în casă ? E bărbatul meu ? Cum de m-am trezit cu el aici ? „Bine, îi spuneam si eu, abătut, plictisit brusc, ridicîndu-mi privirea peste crestetul ei, undeva departe, spre zarea sperantei, simtind în acelasi timp cu neliniste cum se scurge din mine puterea de a iubi, desi o iubeam... văd că te-am deranjat, te rog sa mă scuzi !" ªi reintram în biroul meu, crezînd că ea va veni după mine să-mi spună că n-am deranjat-o deloc si să s-o mire ce m-a apucat. Nu venea, si asta îmi dădea certitudinea să nu despic firul în patru, interpretînd o privire care putea să însemne altceva. Dar apele sufletului, despicate astfel, se uneau repede la loc si uitam ceea ce simtisem. Nu putem fi tot timpul gata de a primi afectiunea celuilalt, gîndeam, există si aceste stări de absentă sau de oboseală, cînd nu trebuie să asteptăm nimic de la cineva care ne iubeste. Dimpotrivă, trebuie să dăm noi... Dădeam, că surîdea, dar îmi spunea în acelasi timp : „...Sînt sigură că vrei ceva de la mine ! Nici vorbă..." Or, aluzia ei n-avea nici un rost, stia bine că îmbrătisările noastre, din fericire, erau singura parte din teritoriul p-a care îl locuiam împreună, care rămînea neatinsă de ambiguitate. Dincolo de orice si fără să stim de la cine, apărea dorinta năprasnică, de la mine care mă trezeam coplesit de ea, de la ea care fără să dea vreun semn fie el si obscur, după o împotrivire se lăsa învinsă, si ne trezeam în alt tărîm, în care trăiam cel putin două zile, timp în care aveam adesea parte de privirea ei divină... Alte reactii erau însă mai salutare, desi foarte rele. Se uita la mine si se strîmba:" Nu te mai preface că mă iubesti, mi-e scîrbă!" "Hai, sictir", îi răspundeam perfect linsitit. ªi chiar mă simteam perfect liber, fiindcă brutalitatea reactiei ei înlătura din mine strîngerea de inimă, nelinistea, în timp ce puterea de a iubi nu se mai scurgea, fiindcă în acele clipe n-o mai iubeam deloc. Asta îmi amintea de o pereche de la noi din cartier, niste vecini cu care tata se avea bine, în timp ce mama, care nu cunostea ura, să nu-i vadă în ochi. El era sef de echipă la ecarisaj, un ins gras dar si umflat, cu privire porcină, betiv fără scăpare, bătăus din cauza sigurantei pe care i-o dădea statura lui uriasă, dar si las, fiindcă înaintea unuia fără frică, tăcea milc, chiar dacă îi era înjurată muierea, care se afla de fată... Trăise cu vreo două care tinuseră la el, a treia însă îi venise de hac, semăna eu el, si pe ea o iubea mai mult. Se îmbăta el, se îmbăta si ea. O însela el, îl însela si ea. Dădea în ea, asta îl pocnea si ea cu ce nimerea, în moalele capului... M-a trimis tata să împrumut de la ei o teslă sau niste holtsuruburi. I-am găsit la masă si m-a surprins seninătatea de pe chipurile lor, multumirea împăcată, asi fi putut zice chiar mai mult. El ciugulea niste struguri, ea stătea alături si era veselă, căci uriasul îi povestea ceva cu glasul lui bîlbîit, în care bucuria de a trăi era atît de îmbulzită în gîndurile lui înecate de băutură, încît numai dacă erai foarte atent întelegeai ce spune. „Bună ziua nene, i-am spus, molipsit de veselia lui, m-a trimis tata..." „Te-o fi trimis, zice, stai si tu jos si bea un pahar de vin." Eram mirat că îi vedeam pe amîndoi multumiti de ei însisi, nu puteam să conciliez în mintea mea de adolescent urletele care se auzeau adesea din casa lor si pacea si tihnă în care îi găsisem... „Astăzi, spuse el visător, mi-am f... nevasta... Tu, se bîlbîi el, ai f... pînă acum?" Nevastă-sa rîse si îi spuse să lase copilul în pace. „De ce, zise el nostalgic, ce, e rusine ? „E adevărat, nene Acojocăritei (demult vroiam să stiu ce e cu svonul ăsta), că la cutremur, cînd ai auzit că un prieten de-al dumitale, un instalator de la blocul Karlton, a murit în cutremurul de la Bucuresti, dumneata l-ai înjurat ?" „Bă, ...muma în... de oameni, zise el, l-am înjurat, i-am spus du-te-n... mă-tii, dar de necaz, era cel mai bun prieten al meu..." „Păi cum să-l înjuri, nene Acojocăritei ? am spus eu cu superioritatea vîrstei tinere care nu întelege. Dar el nu mă luă în seamă, se aplecă si-si luă cu tandrete nevasta de gît. Ea se lipi de el si rămaseră astfel melancolici si ai fi zis ca doi amanti uniti pînă la moarte. ,,Ia uite, am gîndit, formidabil, cei doi ticălosi se simt bine unul cu altul, asi putea zice chiar fericiti..." Spre o astfel de ticălosie alunecam si eu cu Matilda, îmi spusese că îi e scîrbă de mine si în loc să plec de îndată si pentru totdeauna din casa ei, o înjurasem si eu cu satisfactia grasă a unei eliberări. Urma să ne împăcăm si să ne proptim capetele într-o dulce tandrete. De astă dată si în numai cîteva clipe avui o dublă revelatie. Matilda vorbea la telefon, dar cu o expresie care mă făcu să-mi bată inima. Chipul ei era inundat de o fericire pe care o credeam îngropată în sufletul ei, vocea îi era tainică si soptită, corpul îi era aplecat înainte în fotoliu ca si cînd ar fi fost tintuită, fascinată de ceea ce i se spunea. Stătea cu spatele la mine, dar deodată ea simti că era privită si ascultată, mai spuse un cuvînt si închise imediat. Se întoarse spre mine si totul pieri de pe chipul ei, îmi arătă într-o clipă unul de gorgonă... „Ce vrei ?" spuse cu sfidare si cu o furie abia stăpînite. ªi inima îmi bătu iarăsi, simtind că mă întunec. „Cu cine vorbeai la telefon ?" o întrebai totusi flegmatic, tinîndu-mi bine hăturile în mâini, căci furia ei de a se fi simtit surprinsă si nestăpînita ură a acelui „ce vrei" mi se transmiseseră si mie, îmi venea s-o calc în picioare si asa s-ar fi întîmplat dacă n-ar fi fost însărcinată. „Nu te priveste !" zise. Bineînteles că nu mă priveste, spusei eu cu dispret, si mă mir că ai întrerupt brusc convorbirea, ca si cînd m-ar fi interesat pe mine cu cine pălăvrăgesti tu la telefon... (în mare soaptă si atît de fericită cum ai fost si cu mine odaia, gîndii eu mai departe, mohorît, restul frazei)... ªi continuai : Sufletul tău nu poate rămîne inactiv, dacă nu mai iubesti, începi să urăsti ! Da, ură iratională, nu credeam că în nici un an de la căsătorie o să începi să mă urăsti. Da, ura ti-a tîsnit din gură si ti-a apărut pe chip. Formidabil ! Parcă te-asi fi tăiat." ªi tăcui, continuînd să mă plimb, observînd-o fără s-o privesc. Dar nu se lumină, continuă să stea încordată si cu chipul urîtit, nu devastat ca în seara aceea după ce plecasem de la Tasia. Nu, încordat, străin, dusmănos. O hotărîre fără întoarcere părea să se coacă în ea în acele clipe, dar revelatia mea ultimă mă puse si pe mine la adăpost de nelinistile începutului. Bine ! Mă urăste, gîndii, si acest lucru e atît de evident încît nu mai e nevoie de nici o explicatie. Astfel de revelatii sînt suficiente în sine. Tăcerea ei hidoasă chiar mă bucura, era, dacă mai era nevoie, o confirmare în plus că nu puteam să mă însel. „Te sfătuiesc, îi mai spusei, să-ti porti ura linistită, să nu crezi că sarcina e o pavăză, n-am să te calc în picioare, dar găsesc eu ac de cojocul tău fără să dăunăm copilului.'' ªi mă îmbrăcai si iesii în oras. Seara îmi spuse cu un glas neutru : „Poftim la masă", dar cu o nuantă perceptibilă : n-am chef să te servesc, dar o fac din obligatie. Fă-o, gîndii, si eu o să am grijă de tine tot din obligatie. Ne înviorarăm mîncînd, dar fiecare pe cont propriu. Era bine asa, gîndii, decît să alunecăm spre ticălosia si fericirea celor doi vecini ai părintilor mei. Ura curată, adică ura pură, e mai demnă de respect decît fericirea amestecată cu josnicii. Mă hotărîi (si avui o clipă impulsul să i-o si spun, dar mă abtinui din instinct în ultima clipă) să mă port ireprosabil cu ea, orice mi-ar face. ÃŽntr-o zi vrui să dau un telefon, dar telefonul nu mai era la locul lui, pe un taburet lîngă fotoliu, si văzui un fir pe sub usa dormitorului. ÃŽl luase cu ea, să n-o mai stingheresc în convorbirea ei al cărei interlocutor o făcea să arate atît de transfigurată. Dormeam împreună ca doi dusmani... Ziua se retrăgea lîngă telefon si nu stiu dacă vorbea ore întregi, dar nu-si mai petrecea după-amiezile în hol cu mine... O singură dată intrai peste ea (aveam si eu nevoie de telefon, dar nu mă gîndii să bat la usa propriei mele neveste, care ar avea secrete pe care eu nu trebuia să le aud, asta ar fi fost culmea, să-i mai respect si secretele) si într-adevăr o găsii întinsă în pat, foarte veselă de astă dată si nu închise cînd eu intrai. „Vreau telefonul", îi spusei. Ea se făcu că nu aude, dar spuse ceva pe ruseste, guleaiu, Tasia, sau ceva în genul ăsta si abia după aceea întrerupse. Se stinse si veselia, odată receptorul asezat în furcă, dar nu asa de spectaculos ca prima dată. ÃŽncepui să am îndoieli. ªi dacă în ziua aceea vorbise tot asa, cu Tasia sau cu Petea, sau cine stie cu cine si ceea ce îi citisem eu pe chip era doar proiectia sperantei mele refulate ? Da, dar ura tîsnise din cuvintele ei si, pe urmă, dacă ar fi fost Tasia sau Vasia, dracu să-i ia, de ce închisese brusc si se făcuse ca si cînd ar fi avut pe cap, în loc de păr, serpi ? Se mai însenină, dar telefonul continuă să-l tină în dormitor cîteva săptămâni, pînă într-o zi... Dar trebuie să spun că înseninarea ei nu mă făcu să uit, apele despicate nu Se mai împreunau să arunce în uitare scena care se petrecuse în ziua aceea. Pentru întîia oară dorinta nu ne mai apropie cu forta ei care ne dădea iluzia, cel putin cîteva zile de fiecare dată, că luăm viata de la început. Mă instalasem confortabil în convingerea că nu mai era nimic de făcut si o apropiere era imposibilă cît timp ura ei nu înceta. ªi cum putea să înceteze cînd abia câstigase teren ? Această buruiană e mai puternică decît floarea atît de fragilă si delicată a iubirii... O spun acum, dragostea este supusă adesea asalturilor chinuitoare ale geloziei care o poate vesteji, intrigilor celor care nu ne simpatizează si, nu o dată, ba chiar foarte adesea, lipsurilor, sărăciei, dorintelor care nu se pot împlini... în timp ce ura e suverană, n-o poti smulge pînă nu creste, înfloreste si piere singură, uneori după ce a reusit să nimicească în prealabil viata unui cuplu. Eram hotarît s-o ignor si să n-o alimentez, poate că avea viată scurtă. Nu vroiam să mă despart de Matilda. Cui îi e usor să accepte un esec ? Fiindcă legătura mea cu Nineta nu mersese prea departe, iar cu Căprioara n-ar fi mers chiar dacă lepăda copilul si scăpa. Amintirea legăturii ei cu eminentul chirurg m-ar fi urmărit si ne-am fi despărtit fără să consider acest lucru un esec al meu. Cu Matilda însă, da, ar fi fost un grav esec, greu de consecinte, mai ales din pricina copilului care urma să vină. Cine nu m-ar fi blamat că am părăsit o femeie însărcinată, sau cu copil mic ? Ce femeie si-ar mai fi legat viata de-a mea, fără o gravă neliniste si perpetuă nesigurantă ? Dacă si ea va fi la rîndul ei părăsită ? Trebuie să răspunzi foarte exact si pe scurt la întrebarea : de ce nu v-ati înteles ? ªi răspunsul să contină în el în acelasi timp si răspunsul la a doua întrebare inevitabilă : Dacă e asa, atunci de ce v-ati mai luat ? Ei, că nu ti-ai dat seama de la început... aia e, basme arabe, trebuie să-ti dai seama, esti vinovat, si cine îmi spune mie că acum îti dai ? ªi femeia fuge, de altfel ca si bărbatul si numai dacă apare între tine si ea o convingere nezdruncinată, aproape mistică, oarbă, că acum va fi bine, poti să-ti mai refaci viata. Dar cine te poate asigura că vei găsi sau te va găsi o astfel de pasăre rară ? ÃŽn zilele noastre astfel de păsări fie că sînt deja înlăntuite în căsătorii nefericite ca si a ta, fie că nu au răbdare să mai astepte ca ªolveig, patruzeci de ani, să se întoarcă un Peer Gynt rătăcitor si se mărita cu primul imbecil care li se pare mai acătării. Timpuri grele pentru iubire în acest secol ! Cine spune că psihologia si mentalitatea asta o au numai femeile se înseală grosolan. Faptul că bărbatul e mai nepăsător si mai sigur pe sine nu înseamnă că nu are aceeasi soartă : singurătatea, care atrage viciile, betia, petrecerile si curvăsăriile ruinătoare ale vointei, gustul bizar al ratării, filozofia adecvată si ranchiuna nedomolită împotriva celor care realizează ceva. ÃŽn acest sens noi românii stim multe. Geniul e persiflat fiindcă asa-zisele personalităti care promiseseră mari creatii nu mai credeau în nimic... Forta de a înfrunta singurătatea, renuntare la tot, familie, sotie, copii, prietenia cu alte familii, sotii si copii, o au putini, iar eu nu stiam încă dacă o aveam, oricum, chiar dacă o aveam (si simteam că asi putea-o avea), nu-mi puteam îngădui să sfidez toate acestea si înainte de a mă vedea constrîns să renunt la ele, să mă învălui în trufia unei singurătăti orgolioase. Fără să ajung să semăn cu Acojocăritei, trebuia să învăt să duc un trai dur cu Matilda, pînă la marginea posibilului. Eram însă departe de a avea sentimentul că totul ar fi pierdut. La urma urmei, gîndeam, această labilitate a stărilor sufletesti ale Matildei semăna cu natura si avea forta ei : dacă era nor, asta însemna nor, era zadarnic să mai cauti în astfel de zile soarele. Dacă îmi spărsese biroul cu violentă, asta însemna furtună în inima ei, gelozie furioasă, nu trebuia s-o lovesc (nenorocire, tocmai în ziua cînd vroise să-mi spună că e însărcinată !) si dacă apăruse în sufletul ei ura, ei bine, ce putea să însemne ? Trebuia descifrat... Astfel, scena petrecută nu mi se mai păru suficientă în sine, îmi dădu însă ea răspunsul. ÃŽntr-o zi, după ce ne ridicarăm de la masă, o văzui că se duce gînditoare spre uriasul dulap stil florentin din dormitor, îi deschise larg toate usile, se întoarse în hol si reveni si deschise un alt dulap din antreu, dulap de haine groase căptusit cu alamă împotriva moliilor si o văzui că se întoarce cu două mari geamantane, cu care reintră în dormitor. Curios, mă apropiai să văd ce face ea acolo. Linistită, punea în ele lucruri. Era prin iulie, si mă gîndii că vrea să plece în concediu fără mine. ,,N-are decît", gîndii, desi mă întrebai cum poate ca pleca în concediu asa singură spre sfîrsitul lunii a opta ? Putea sa pătească ceva. Observai însă că îsi vîra în ele prea multe lucruri si prea groase pentru luna iulie. De pildă fulare, căciulite, pulovere de lînă, mantouri... Stăteam rezemat de tocul usii si mă uitam, încercînd să înteleg. Rufărie intimă, dar multă, bluze, sutiene, ciorapi grosi de iarnă, mănusi, un costum de schi, feluri de fuste, rochii multicolore... Uneori se apleca si bîjbîia prin sertare de jos... Batiste, baticuri... Le mai alegea, le ridica în aer, le scutura, le contempla, apei le arunca înapoi. Astfel se zorii cîtva timp cînd scoase tot de-acolo de sub ultimul sertar pantofi, cismulite (astfel le numii în mintea mea, cismulite, nu cisme...). Miscarea aceasta îndelungată a gesturilor ei, pauzele, aplecările, alegerea vestmintelor pe un înteles inexplicabil îmi dădură parcă o halucinatie. Vedeam ce se întîmplă, dar întelesul nu se ivea. O anumită miscare, chiar cu înteles si nu atît de variată, dar înscriindu-se unui unic sens monoton, privită îndelung, poate deveni halucinatorie. „Poate vrea să le dea la curătat", gîndii scuturînd din cap, dar cum să dai la curătat cisme, pantofi, rufărie intimă ? Astea le spală Ana... Mă trezii din contemplarea paralizantă în care căzusem si o-întrebai : „Ce faci tu acolo ?" Ea nu-mi răspunse îndată, dar în cele din urmă, după ce trecu cel putin un minut si fără să mă privească, văzîndu-si de treabă, îmi răspunse cu gîndul absent : „Plec, ti-am spus, dacă nu pleci tu, plec eu !" Auzind-o inima bătu ori un svîcnet care mă făcu, ca odinioară cînd venise prima dată la mine, să simt un fulger prin sale în zig-zag, care îmi tăie răsuflarea. Da, neîndoielnic, pleacă, gîndii. Avui apoi un surîs, reflex bizar si nefericit al mici gîndiri pasnice, mă apropiai de ea si îi pusei mîna pe umăr, vrînd să-i spun că asta e o prostie si să renunte la ea. Ea sări în lături ca muscată de sarpe si îmi suieră cu o ură sălbatică : ,,Să nu te atingi de mine", si cu o astfel de voce încît pe lîngă ură distinsei amenintarea. Ne privirăm în ochi cîteva clipe, intens, două priviri fără iluzie si fără împăcare. Nu mă apucasem să-i descifrez ura, si acum ea îmi oferea să reflectez la primejdia care m-ar pîndi dacă mai încercam s-o ating, chiar cu intentia de a-i declara că o iubesc. Ei, ce primejdie ? ÃŽndîrjită, se aplecă iar să cotrobăiască în dulap, avînd aerul sfidător, să încerc adică de-aici înainte să-i mai fac ceva dacă mai îmi dă mîna. Mă aplecai atunci si îmi deslăntuii furia asupra geamantanelor : le răsturnai, lovii cu picioarele în ele, împrăstiai lucrurile prin odaie si în cele din urmă luai geamantanele si le dusei înapoi în dulapul din antreu, pe care îl încuiai si băgai cheile în buzunar. Revenii calm în dormitor. „Astept să nasti, îi spusei, si pe urmă te învăt eu minte. Se urcase în pat si începuse foarte linistită să răsfoiască o revistă. Se asezase cu fundul la usă. „Iată deci, gîndii, cum gestul care altădată mă făcuse să rîd, cînd fusese vorba de Petrică, revenea, chiar dacă fată de alt bărbat care nu semăna cîtusi de putin cu acela. Iar ea nu stia ce eu stiu... „ªi felul cum stai tu acuma cînd bărbatu-tău îti vorbeste, continuai, o să confirme zicala ; capul face, fundul trage !" Iar în birou nu-mi dădui seama că trebui să treacă cel putin un ceas pînă să redevin senin. ªi totusi mă hotărîsem mai înainte să mă port cu ea ireprosabil, orice mi-ar face ! Ei bine, cum ar fi trebuit să mă port ? Desigur, s-o las să plece ! Ar fi plecat oare ? Bineînteles ! Violenta reactiei ei si amenintarea care se adăugase urii arătau că n-ar fi suportat o înfrîngere si ar fi mers foarte departe... avem ca un plan si pentru varianta în care lăsînd-o să plece sconta pe venirea mea după ea (si cred că avea si un alt plan în care eu nevenind ea ar fi stat plecată pînă ce ar fi trimis emisari prin rudele ei să plec eu, si încă unul în care dacă n-asi fi plecat, ar fi născut copilul în spital fără să mă anunte)... Nu mai stiu ce-ar fi făcut după aceea, dar stiu ce-asi fi făcut eu, asi fi asteptat-o la iesire si asi fi adus-o acasă cu povara tuturor acestor variante în spinare, dintre care pentru ultima, că am lăsat-o să nască singură, nu m-ar fi crutat si mi-ar fi reprosat-o în eternitate. Cui i-asi fi putut spune si cine m-ar fi crezut că nu eu am silit-o să fugă ? Dacă amintirea lui Acojocăritei n-ar fi rămas atît de vie în memoria mea, asi fi lăsat-o să plece. Dar nu suportasem, în clipele cînd o contemplam făcîndu-si bagajele, să devin subiect de comedie umană. ªi toate acestea nu erau justificate a posteriori, pentru că nu exista în mine curajul s-o las să plece, chiar dacă asi fi fost gata să accept în sinea mea că nu avusesem atunci pe loc chiar intuitia tuturor acelor variante ; simtisem însă că nu era bine s-o abandonez pe Matilda pe un drum de ale cărei consecinte nu era constientă în pornirea ei... începea, oricum, o istorie de care n-aveam nici un chef. Era adevărat, mă umilise, dar cel putin n-o stiam decît noi doi, în timp ce altfel ar fi aflat Artimon pricăjitul, gringalet-ul, Tasia, Masia, dracu, Tamara (în fata căreia făcusem pe grozavul), fără să mai vorbesc de părintii mei, de Ion Micu, de Vaintrub, care continua să aibă pentru mine aceeasi consideratie, ca înainte de a deveni sef de catedră si decan... ªi încă eu eram oarecum la adăpost, continuai să reactionez în singurătatea biroului meu, mai tînăr ca ea puteam fi înteles că nu stiu încă să mă port cu o femeie, dar ea, care era la a treia căsătorie, de ce nu stia să se poarte cu un bărbat ? Nu se fuge de-acasă în luna a opta... Nu bănuiam atunci, simtindu-mă chiar pe deplin linistit, că o protejasem pe Matilda, că putin îi păsa ei de toate acestea. Aveam s-o aflu curînd, după două luni de la nasterea copilului, cînd credeam că amenintările mele anterioare o vor face, cum îi spusesem, să-si poarte ura linistită, dacă acest eveniment biologic, etern si fundamental, care marchează aproape totdeauna în bine viata unui cuplu, cum e nasterea unui copil, n-o să-i schimbe starea de spirit. Mai bine o lăsam să plece atunci, ar fi fost un risc infinit mai mic în consecinte decît ceea ce mă făcu ea să trăiesc în ziua aceea... XI Nimic deosebit nu mai apăru între noi pînă la acea sărbătoare de botez (căci la o astfel de sărbătoare se petrecu totul), dacă iluzia mea care mă purtă două luni pe apele ei ar fi fost ceva nou in viata mea cu Matilda. Trebuie să spun însă că n-ar mai fi apărut această iluzie dacă în tot acest timp, adică începînd după scena cu fugitul ei de-acasă si pînă la acea sărbătoare de botez, cu Matilda nu s-ar fi petrecut totusi ceva, si anume aparitia unei stări de calm, de tandrete si chiar de fericire, sentimente care e adevărat că nu-mi erau adresate, dar pe care nu si le mai reprima ca înainte, cînd mă bucuram că le avea. Ana strînse a doua zi dimineata fără să se mire lucrurile împrăstiate prin dormitor, ca si cînd ar fi fost normal să le găsească astfel (servitoare de mare traditie, care nu trăncănea si n-avea curiozităti care n-o priveau), iar Matilda mă privi la ceai cu un vag interes, ba chiar îmi turnă ea în cească, lucru pe care alteori nu-l făcea... Totusi o vreme tăcerea se instala între noi, dar nu cînd era vorba de lucruri practice. „Mănîncă si tu cu prietenul tău la braseria voastră, azi n-am gătit nimic, n-am găsit carne... Vorba lui Bacovia (mă surprindeau asemenea referiri neasteptate)... iar lucrurile au început să dispară... Unii spun că bine le-a făcut, sau că un geniu se va naste. Pînă să se nască geniul, vad că bine ne-a făcut nouă, că nu mai avem ce mînca." Iar alteori: „De ce nu-mi spui că ti-a căzut un nasture de la pantalon ? Nu ti-l cos eu, n-ai nici o grijă, ti-l coase Ana, care nu se jenează la gîndul că vreo studentă s-o fi gîndit cu nostalgie la ceea ce ar putea să iasă pe-acolo pentru ea." Rostită sec, această vulgaritate, cu armonie totusi, dispretuitoare si rece. Alteori însă cu o grijă nepăsătoare : „Lucrezi prea mult, ai slăbit, o să zică lumea că te tin nemîncat." Sau, impenetrabilă, simulînd o gelozie care nu spunea nimic : „Ce mai face doamna Clara (eu îi spusesem astfel odată), de ce nu te duci la ea să te consoleze ? Bărbatu-său n-ar avea nimic contra, e mai filozof decît tine !" Toate acestea tot tăcere însemnau, nici măcar n-aveam nevoie să-mi reprim vreun răspuns. Tandretea era pentru sine si pentru cel care se hrănea din sîngele.ei. O vreme am auzit-o rîzînd singură în dormitor. Chicotea, urma o tăcere, apoi izbucnea deodată într-un rîs stăpînit de o mare veselie. Ce-o fi ? mă întrebam. Intrai peste ea. Mă primi cu o tandrete totală si firească, asi fi zis de o extraordinară fortă de sugestie : s-a întîmplat vreodată ceva rău între noi ? Dar si în treacăt, asa cum merita un lucru atît de neînsemnat fată de irepresibila veselie care o stăpînea. ÃŽsi duse mîna la gură cu un gest simplu de tărancă si chicoti iar. „Vrei să vezi ? zise. ªi îsi ridică sus rochia si îmi arătă o burtă ca o superbă boltă albă, boltă pe care începu s-o pipăie. Fii atent, zise iar cu o expresie de asteptare si pîndă si într-adevăr văzui cum pe această boltă mătăsoasă apăru un gurgui care se misca. Matilda îl prinse cu mîna si trase de el. Gurguiul dispăru fulgerător si ea rîse cu gura pînă la urechi. „ªtii ce puternic e ? zise. ÃŽi tin tare de lăbuta piciorului, dar stii cum trage ? E furios , trebuie să fie băiat ! Dar e uituc, ai să vezi cum împinge iar cu piciorul, cu toate că îl ciupesc tare... Fii atent, zise iar si scena se repetă si ea izbucni din nou în hohote. Dar deodată parcă îsi aminti de ceva, se înveli cu un gest brusc si deveni străină, nu întru totul, dar absentă si gînditoare, luă în mînă o carte. ªtiam ce e, îsi amintise că nu mă mai iubea si în orice caz nu meritam scena la care asistasem..; Foarte bine, gîndii, văd că îti place să te joci cu el încă de pe acum, înseamnă că n-o să mai ai timp de mine, o să pot să mă ocup linistit de filozofie. ÃŽntr-o zi primirăm un purcel de la Vasile, alarmat de Matilda că de două săptămîni nu se mai găsea carne, sau se găsea putină, si pînă să-ti vie rîndul la coadă, apoi, spunea Ana furioasă, carnea se găta, închide el oblonul, mîn-ce-l în pîntec si no, întoarce-te, Ana, si spune la doamna, care nu crede la tine, că n-ai găsit nimica. Purcelul însă era destul de mare si cum Ana tocmai lipsea (nu la vreun bărbat se ducea, zicea ea, apăcă nu-i trebe ei o astfel da pacoste la viata ei, ci la nu stiu ce frate Fodor, sau Ferenc, de care o apuca fără veste un dor vinovat), încît se ocupă Matilda de purcel, care era viu si amuzant. Ridica rîtul în sus si făcea : groh, groh, ce crezi că vreau de la tine ? Crezi că vreo relatie de simpatie ? Mi-e foame, dă-mi să mănînc ! ÃŽl tinurăm asteptînd-o pe Ana, care nu veni decît după o săptămînă, cînd era prea tîrziu : o găsii pe Matilda în bucătărie cu purcelul întins pe grătarul de lemn de la baie îl măcelărise cel care îl tăiase, un gunoier, după cum îmi spuse. Făcea cîrnati din carnea pentru cîrnati. Stătea pe un scăunel, cu burta mare, si învîrtea la masina de tocat, care mergea ca vai de lume. O întrebai dacă pot s-o ajut. „Vezi-ti de treabă", îmi răspunse... Mă chemă totusi după un ceas si îmi spuse, în timp ce arunca într-o tigaie bucăti de carne. ,,Poftim, zise, mănîncă pomana porcului. ªi se întoarse la cîrnati, care mai puteau suferi o amînare, pînă venea Ana, dar pe ea o apucase să-i facă atunci si o prinse acolo miezul noptii... în sfîrsit se culcă, după ce îmi arătă niste mate pe jumătate goale, cu întreruperi, care numai a cîrnati nu semănau. Nu apucasem să adorm, cînd îi auzii în întunericul dormitorului strigătul. Aprinsei lumina : „Ce este ?" „Am avut un junghi, zise, dar foarte dureros." „Sigur, zisei, stai tu să faci cîrnati ore întregi, că o să-ti fie bine. Toate sînt la dispozitia ta." ªi stinsei veioza; îndată ea strigă : „Ah, Doamne !"' Aprinsei din nou : „Ce este ?" „Doamne-Dumnezeule, sopti, pierd copilul. La sapte luni e mai bine decît la opt luni... ªi iar strigă : O, prostutule, nu e timpul tău, ce vrei tu, stai linistit..." Dar eu sării din pat si pusei mîna pe telefon. „Maternitatea, vă rog, doctorul Salantiu e de serviciu ?" „Da, asteptati un moment." „Doctore, sotia mea are dureri mari" „Cine e la telefon ?" „Petrini !" „A, da ! Să vie doamna imediat la maternitate." „Îmbracă-te imediat", îi spusei Matildei. Ea se sperie, dar un nou strigăt îi alungă spaima, se dădu jos si în cîteva minute eram în stradă. Un taxi se ivi, îl oprirăm si intrarăm în el. La maternitate doctorul Salantiu se arătă grăbit si supărat. „Ce-ati făcut ? zise. Ce e cu contractiile astea ? „Nu stiu, doctore, înăltă Matilda din umeri. N-am făcut nimic." ,,ÃŽntindeti-vă pe canapea cu fata în jos", spuse acesta deodată calm si parcă edificat, în timp ce rupea o fiolă si o sugea cu seringa. ªi se apropie, îi desveli fesele si îi înfipse acul, pe care îl scoase, strigînd unei infirmiere : „Rezerva patru si orice pălăvrăgeală cu gravida strict interzisă. O să adoarmă si totul o să fie bine. Poftiti !" „Doctore, îl întrebai, pot să stau si eu pînă adoarme ?" „Bineînteles". Dar asteptai o vreme pe coridor. Infirmiera însă nu se putu stăpîni să nu-mi spună ce era cu această rezervă patru. Acolo fusese adusă cu o zi înainte, la reanimare, una care născuse greu si murise, era bolnavă de inimă si nu stia, avea ceva congenital. Copilul trăia... Aici, ca si la agonici, în alte spitale, întelesei eu, moartea pîndea pe-aproape nasterile care vroiau s-o sfideze. Nelinistit, mă uitai la ceas. Intrai în rezerva Matildei, sperînd s-o găsesc linistită si adormită. Intrai cu sfială. Matilda nu mă văzu, desi tocmai cînd lipeam usa, ea, cu perna în brate, se muta de la un capăt la celălalt al patului. Rămăsei tăcut, în asteptare. Ea nu se simtea bine, luă iar perna în brate si se mută la loc, îsi vîrî fata în ea... Da, adoarme, gîndii, dar în aceeasi clipă ea îmbrătisa perna si se mută iar la celălalt capăt... Mă apropiai... „Matilda, îi soptii, cum te simti... ?" ,,O, mi-e somn"', răspunse ea cu un glas chinuit, si avu un gest, o fluturare a mîinii de îndepărtare, de buimăceală... „Iesiti, zise infirmiera, injectiile astea sînt foarte rele, dar fac bine, potolesc contractiile înainte de termen... Fiti linistit, mîine se întoarce acasă..." Toată noaptea a mutat perna de la un capăt la altul, îmi povesti aceeasi infirmieră care o asistă la nastere, o lună mai tîrziu. Săraca doamna, era să piardă copilul, de-aia nu putea ea să doarmă linistită. Altele cad în nesimtire ca niste vaci si se trezesc rîzînd... Da' zdravănă fetită ! Doamna cînd a auzit, a întors capul : dă-o-ncolo, a zis, credeam că e băiat. Dar pe urmă nu mai putea de dorul s-o vadă, cînd o duceam cu căruciorul în rezervă unde e, zicea, vreau s-o văd. Să nu mi-o încurcati cu altii... Au, unele, frica asta, să nu le amestecăm copiii, nu stiu că le punem un număr de mînută, cum să-i încurci ?... Cînd am adus-o acasă după două săptămâni, în poarta maternitătii, i-a desvelit copilului chipul si mi-a spus fără vreo tandrete patetică : „Uite, fi-ta, si a învelit-o la loc, adăugînd : Sper să-ti semene, nu e nevoie de o a doua Matildă în viata asta, ajunge una." Eram prevenit că pruncii nu arată grozav la nastere, totusi mă uitai din nou la fetită, pe care o botezasem ca pe mama, Silvia. Arăta foarte bine, dar bineînteles că nu se putea sti de pe acum cu cine o să semene. De ce îmi spusese ea că speră să-mi semene mie si nu ei ? ÃŽmi înapoie florile ca să poată urca în taxi. Masina luă viteză. De ce e bronzata ? o întrebai. Te pomenesti că e brunetă ?" ,,Nu, are icter ! zise ea, dar deloc îngrijorată. Icter fiziologic, aproape toti au, e o reactie fără importantă. Trece în zece zile." ÃŽn timpul lehuziei vorbisem zilnic împreună la telefon, desi prindeam foarte greu maternitatea, suna vesnic ocupat si tot din aceeasi pricină nici ea nu putea să mă cheme, telefonul era pe coridor si nu putea să astepte în picioare să-i vie rîndul si nici să vorbim mult. Se internase într-o dimineată pe la orele patru, tot asa, prinsă brusc de asa-numitele contractii. ªtiam că totusi nasterea parea să vină abia peste cîteva zile, dar e adevărat că putea surveni si peste cîteva ore sau chiar imediat. ÃŽntors acasă pusesem ceasul să mă scoale după două ore si telefonul alături, să mă sune aceeasi infirmieră, dacă se întîmplă ceva. Mă trezii si dădui un telefon... Aveti o fetită de trei kilograme, strigă infirmiera, să vă trăiască." ,,Cînd a născut ? „Chiar acum!" „Pot să viu si eu ?" „Interzis !" „Păi data trecută n-a fost interzis." „Era altă situatie, în alt salon..." „Fetita e normală ?" „Da, a făcut gălăgie mare, a tipat de ne-a spart urechile ! O să iasă o muieruscă !..." ,,Dar mama ? „...Mama, stati putin că tocmai iese, dar nu vorbiti mult, că doarme..." Vrusei să-i spun că, dacă doarme, s-o lase în pace, dar ea părăsi receptorul si după cîtva timp auzii vocea Matildei, care nu stia ce vorbeste, nu-mi auzea glasul.....da, da.... am văzut-o... mi-au luat-o, mi-e somn..." Apoi vocea infirmierei : „Vă spun, i se împiedică limba, dar e sănătoasă, totul a mers bine..." ÃŽncît acasă, câteva zile se distra povestindu-mi tot felul de istorii din spital, al căror haz nu pătrundea deloc în starea mea de spirit si mi se păreau stupide sau tragice, nu se potriveau cu ideea pe care mi-o făcusem eu despre acest loc al nasterilor, care era o maternitate, locul de unde porneau în viată, printr-un orăcăit de surpriză extremă, dar si de bucurie si spaimă amestecate, urmasii, ca să ne ia locul după ce noi vom ajunge la statia terminus. Că un tigan si-a trimis si el nevasta să nască la maternitate (s-au boierit tiganii ! dacă e pe gratis ? !) si că asta, cînd doctorul Salantiu a vrut să-i desvelească burta, a început să tipe si s-a vîrît sub pat. ,,Iesi, fă, de-acolo, zicea ginecologul. Cum o să te ajut să nasti dacă nu mă lasi sa te examinez ! ?" „Nu ies, dom'doctor !" „Dar de ce, esti nebună, de ce ai mai venit aici ? „Nu ies, dom'doctor. Dacă aude al meu că ai pus mîna pe mine mă omoară !"' Gelozie primitivă si cretină, gîndii si nici măcar nu mai fusei atent să aud cum s-a sfîrsit toată chestia... „Acolo, reîncepu Matilda cu un glas soptit, semn că trebuia să fiu atent, că o să mor de rîs, fiecare gravidă îsi alege un ginecolog s-o asiste, să aibă adică mai multă grijă de ea să nască usor, să nu se chinuie mult. ÃŽl alege de-acasă, ori, după reputatia aceluia, ori la recomandarea cuiva. ÃŽi dă două mii (în banii de azi vreo cinci sute de lei). ªi uneia i se recomandă unul tînăr, abia iesit din facultate. ªi ăsta, cînd a venit sorocul, a încălicat, pe burta femeii si dă-i, împinge, da' cum !... De, să-si merite banii. Idiotul, mi-a povestit doctorul Salantiu, n-a asteptat să vadă dacă femeia nu putea să nască doar cu un minim ajutor sau chiar fără el, mai ales că mai născuse... El nu, împingea de nădejde, pînă ce, odată, sbang, copilul tîsnesle ca din puscă din burta femeii si o face praf..." „Cum adică praf, tresării eu, a murit ?" „Nu, n-a murit, dar i s-au făcut ferfenită toate alea si a izbucnit o hemoragie care nu se mai oprea. A fost chemat seful, doctorul Salantiu, care, înecată în sînge cum era femeia, a început s-o coasă. Cînd a terminat, s-a sters pe frunte cu cotul, s-a uitat la ăla si i-a spus numai atît (căci, infirmiera îl informase ce făcuse) : «Tîmpitule !»", ,,ªi copilul ?" „Copilul a murit... Femeia n-a făcut caz, era o tărancă, mai avea doi acasă... ªi chiar dacă ar fi făcut, Salantiu, mi-a spus chiar el, l-ar fi acoperit, fiindcă el era furios si pe femeie, cine a pus-o să dea bani... Dar vai de ea cum o să se mai iubească de-aci înainte cu bărbatul..." „De ce ?" „Pai îti spusei, sapte rupturi a avut - dar mari ! nu vorbesc de una pînă la anus (o pufni rîsul), i se vedea anusul cînd o cosea, anusul dinăuntru, nu cel pe din afară, în toate părtile a fost sfisiată... Una, continuă Matilda cu altă expresie, era la al treilea avort la sase luni si ceva, nu-l mai putea tine, am văzut cu ochii mei, îi iesea capul afară, i se vedea crestetul si el săracu nu vroia nici el si, cît da de aer, repede se trăgea îndărăt. El nu vrea, mă-sa nu vrea, dar ceva din burta ei nu-l mai putea suporta si iar i se vedea crestetul. Pînă la urmă a iesit în aerul otrăvit de afară, l-au luat repede, l-au pus sub oxigen, a trăit trei zile, pe urmă l-au aruncat la crematoriu... Abia atunci am înteles de ce îmi povestea Matilda toate acestea : putea să i se întîmple si ei una din aceste istorii si nu i se întîmplase. Se bucura ! Dacă numai în două săptămîni cît stătuse acolo aflase atîtea, asta însemna că într-un an se întîmplau zeci de drăcovenii si nenorociri. Gravida nu era crutată de ginecologi în momentul nasterii... împinge, i se striga, nu sta ca oaia, în timp ce pe femeie o treceau sudori reci. Lasă urletele, opinteste-te, că mori si n-am ce să-ti fac. Da, da, nu nasc eu, tu nasti, pune mîna si lucrează, apucă-te cu mîinile de pat, trage-ti răsuflarea si adu pe lume un nou destept, care să facă pe urmă pe nebunul cu tine si să uite cine s-a chinuit cu el... „Chiar asa le vorbea, spuse Matilda uluită, nici dumneata, nici dumneavoastră, oricine ar fi fost, tărancă simplă sau nevastă de stab ! Dar cine îsi mai aducea aminte cînd îl vedea pe urmă pe ăla micu orăcăind, cînd acelasi medic i-l arăta triumfător, jalnic de îti venea să plîngi cînd îi vedeai gurita disperată răcnind că fusese alungat de-acolo de unde îi era atît de bine. Cît am ajuns la spital, povesti Matilda mai departe, am lăsat apă... stii, femeile lasă apă ca si animalele, adică în clipele acelea copilul sparge învelisul în care trăieste în burta mamei, înseamnă că nu mai poate fi nici hrănit si nici de respirat nu mai poate, trebuie să iasă afară să respire aer, chiar dacă el n-are chef să iasă. N-are încotro. De ce sparge atunci învelisul ? Nu se stie. Cînd nu se întîmplă chestia asta, moare înăuntru si după vreo zece zile iese, îl alungă femeia în pragul mortii, un copil mort... (Vezi, sînt extreme, unul vrea sau e alungat să iasă prea devreme, altii nu vor sau nu pot fi alungati la termen, si mor si ei si le amenintă si pe mame ; am impresia că legea asta ne urmăreste si în viată... prea devreme... prea tîrziu... tata a murit la o petrecere, după ce se întorsese de la niste analize, toate perfecte... A ridicat sus paharul să ureze triumfător nu stiu ce si i-a picat paharul din mînă.... în schimb mama ne-a chinuit doi ani de zile, paralizată, cerîndu-ne să-i aducem ba niste pesti de la Bobotează, pe care îi mîncase cine stie cînd, ba să-i punem războiul de tesut să-mi facă ea mie nu stiu ce covoare de zestre... Sufletul îi era tînăr, dar nu si vasele din creier care o damblagiseră...) Salantiu a fost mai retinut cu mine, datorită prestigiului tău. E prieten cu Vaintrub, care i-a spus că esti cel mai serios universitar de la Filozofie. (Vaintrub, cînd îi spusesem că nevastă-mea e însărcinată, se arătase afectuos si mă asigurase să n-am nici o grijă să mă adresez lui Salantiu, cu care el era prieten, avea să-i vorbească). O să nasteti usor, mi-a spus, si dumneavoastră si copilul aveti fortă vitală. De unde stiti ? Avem noi indiciile noastre. ÃŽl credeam, cu toate că simteam junghiuri adînci, se opreau totusi cîteva secunde si puteam să respir. Cum e cu nasterea fără dureri ? l-am întrebat printre tipete, dar eram încă vitează, mai aveam timpul să-l ironizez. O să vedeti si singură cum e, zice. Uite, chiar acuma e momentul. Nu era momentul. Totul se oprise, mi se părea că trebuie să mă dau jos si să nasc poimîine. Chiar am schitat gestul să mă ridic. Stai acolo, a strigat el atunci scos din pepeni. Copilul e pe drum si ei îi arde să plece la plimbare. Atunci am simtit că mor, dar că si scap... Cred că am urlat ca o vită... Nu stiu cît a durat si pe urmă, oaea, oaea... cu sughituri, se îneca... ca un broscoi... Cînd mi-a arătat-o"... Matilda avu un gest, mai departe nu putea să spună ce-a simtit în clipa aceea. Se posomorî, era secretul ei... ªi nu-l desvălui si începu să se identifice cu acest secret chiar din primele săptămîni, care urmară. Mă dădea la o parte de lîngă pătut, se apleca, lua fetita în brate, nu stiu ce-i făcea, o desbrăca, o îmbrăca, o înfăsura, îsi scotea sînul, se întorcea cu fundul la mine întinsă pe pat ca si cînd ar fi vrut să se ferească de nu stiu ce forte malefice si îi dădea să sugă din sînul ei bogat, în deplină singurătate si complicitate cu noua-născută, care n-avea nevoie de mine... XII Vasile ne trimise tot ce trebuie pentru botez, care avu loc la biserică, după ritual, spre bucuria mamei, desi Matilda, fiind membră de partid, înfrunta o interdictie. Preotul o vîrî pe Silvia în apă (si fetita se arătă cuminte, spre deosebire de altii care urlau ca din gură de sarpe), îsi făcu slujba si ne eliberă un inutil certificat de botez, altădată menit să-ti dovedească religia. Pe vremuri semnătura preotului pe carnetul elevilor în vacantă era obligatorie alături de a tatălui si putea influenta nota la purtare. Mă uitam la preot si mă întrebam ce-i mai rămăsese lui din aceste prerogative ? Nici măcar să ne îngroape, fiindcă am văzut înmormîntări fără el, cu camioane, sinistre aparitii... Oricum ceremonia religioasă ne sugerează că o divinitate există (si nu există ? chiar asa, sîntem părăsiti în marele cosmos ? nimeni nu mai veghează asupra noastră ?). Curios, mă luasem odată după un astfel de camion să văd ce se întîmplă. Murise subit o oarecare Marita, responsabilă de stradă. A luat cuvîntul în fata gropii căscate viitorul responsabil, s-o elogieze. „Eroinica tata Marita", zicea el, a făcut si a dres. Eroinica tata Marita a activat cu multă cinste, c-o fi c-o păti... Prezenta unui preot, om cu carte si cu har, l-ar fi inhibat pe grotescul personaj, păstrînd neatinsă solemnitatea în fata mortii. Auzisem că undeva într-o comună, Săpînta, din nordul provinciei noastre, apăruse un bizar individ care, la cerere, scria pe cruci versuri de un cinism hilar, care luau în deriziune viata mortului si care în mod straniu plăceau cetătenilor acelei comune, iar la noi în oras se spunea că sînt „geniale". Retinusem si eu o însemnare pentru concizia finalului unei existente : Aici zace si se face Nicolae Pîrvu praf... Cimitirul era, cică, plin de astfel de inscriptii, dar mult mai rele, pentru cel ce în viată fusese iubitor al paharului, care n-avea să mai bea acum decît apă de ploaie, curvar, să mai iubească acum si el pe vecina de mormînt, palavragiu sau certăret, să se certe de-aici înainte cu viermii, mîncău, acum avea să-l mănînce si pe el pămîntul, să-i intre în gură. Se spunea că aceste inscriptii individul le compunea amatorilor pe cînd acestia mai trăiau si rîdeau auzindu-si viata rezumată în patru versuri într-un fel atît de neasteptat... ªi să se mai spună că magia artei nu atinge straturile cele mai de jos... Totul e să nu fie conventia prea sofisticată... Biserica nu era nici în interior si nici pe dinafară într-o stare prea bună si nici odăjdiile preotului prea noi. Schimbarăm cîteva cuvinte în acest sens si preotul dădu din umeri. Nici înainte bisericile nu se făceau si nu se îngrijeau de către stat, ci tot de către credinciosi, dar autoritatea preotului fusese zdruncinată si oamenii nu prea mai dădeau bani si nici biserica nu mai poseda ca altădată mosii, iar preotul avea totusi un bun salariu, fiindcă el, pe lîngă slujba religioasă, mai preda si religia în scoală, însăsi expresia acestui preot era umilă, ca si cînd odată cu pierderea partială a vechilor privilegii materiale îsi pierduse si o parte din har, sau asa îl vedeam eu ? Ne întoarserăm acasă si pe la ora trei începură să sosească musafirii, veni marele sef al clanului Lemnarilor, Vasile (Tasia luase parte la botez ca si părintii mei), Tamara cu gringalet-ul, Petea cu posomorîta de nevasta-sa, cîtiva colegi de la arhitectură ai Matildei, Ion Micu si Clara, Vaintrub, Ben Alexandru, noul meu prieten, fost puericuitor, Salantiu, ginecologul, si bunicii mei după mamă, cei după tată muriseră în anii din urmă acolo în satul lor. Desi eram putini, vreo douăzeci si doi, musafirii nostri, înainte să se aseze la masă, se si grupară inevitabil : rudele Matildei si cei doi arhitecti în jurul ei, prietenii mei cu mine, în bibliotecă, si numai mama, tata si bunicii mei rămaseră stingheri. Mă dusei la ei. E uimitor să-ti vezi părintii încă tineri, în timp ce ai devenit tu însuti un bărbat care s-a însurat si are si un copil. Bunici încă vînjosi, dintre care tata, bunic al Silviei la cincizeci de ani, trăia cu o muiere si n-avea nici un viciu care să-i ruineze mintea si trupul si să-l facă să-si expună cu nerusinare acea muiere cum făceau cei betivi sau stricati, muiere pe care n-o cunostea nimeni. Se spunea, adică se stia de existenta ei, dar nimeni în cartierul lui nu descoperise cine e... Mama îmi aruncă, o clipă, o privire pierdută, pe care tot într-o clipă o trimisei în adîncul sufletului, căci atunci eram prea tînăr si în plină înflorire, ca să-i surprind întelesul. Abia azi iese la suprafată. „Esti tu, maică, fericit ? parcă mă întreba, cu intuitia extraordinară a mamelor, care au avut destul timp în viată să mediteze, mai ales ea, care se detasase de propriul ei bărbat, prin vointa de a rămîne curată după ce adusese pe lume un copil. Sau poate o îndoială : făcuse bine că îl alungase cînd vedea acum cu ochii ei că totul se învîrtea pe această linie în jurul iubirii si ceea ce întelegeau oamenii prin asta, posesiune si nu dăruire ? Citea în bucuria mea o adîncă supunere în fata acestei asa-zise iubiri ? Citea în sufletul Matildei că strălucirea chipului ei nu era pentru mine, în timp ce eu, chiar dacă nu mă uitam într-acolo, spre grupul ei, mi-era gîndul numai la ea ? ÃŽntinse, mîna si mă mîngîie, iar eu îmi ferii obrazul, avînd în clipa aceea intuitia dorintei ei de a mă proteja. Dacă gîndul mi-ar fi fost clar ar fi trebuit să-i răspund : ..Nu mă cunosti, mamă ? Sînt fericit în nefericirea mea." ªi rîsei : „Uite la mama, în loc să-si mîngîie nepotica, ea tot pe mine vrea să..." „Maică, zise ea, esti tu vesel, dar parcă nu mai esti cum te stiu eu." „Păi cum să mai fiu? îi răspunsei. Am mai îmbătrînit" „Muncesti prea mult, zise, mai lasă cartea." „Asta e meseria, mamă, ce-ai vrea să fac, să tai frunză la cîini ?" „Fii si tu ca altii, nu le mai pune pe toate la inimă ! Nu-i vezi ? Sînt grasi si frumosi !" „Vrei să spui că eu sînt slab si urît?" ªi mă dădui pe spate de rîs. „Nu că esti urît, dar ai cam slăbit..." „ªi de unde stii tu, mamă, că le pun chiar pe toate la inimă ?" Nu-mi răspunse. Cum să nu stie ? Scapă cineva de intuitiile mamei, care stie cum trăiesti fără să fi aflat nimic de la nimeni ? Sau prea putin, de pildă ce vedea acum, veselia Matildei care nu-mi era adresată ? O femeie trebuie să stea lîngă bărbatul ei si lîngă părintii acestuia, nu cum făcea ea acum, că i se auzea rîsul printre străini si la ei nu venea să-i întrebe măcar de sănătate... Mă uitai la Matilda insistent, privirile ni se încrucisară, ea întelese, se scuză si veni la noi. Dar veselia i se stinsese, „Mama vrea să-si vadă nepotica" îi spusei. Matilda îsi trase mai aproape scaunul. „Adoarme greu, zise ea, are colici, o doare burta după alăptat si abia a adormit. Cînd se trezeste, vă spun eu... Apoi către mine : Victor, am uitat să te întreb, să-i servim, acum cu tuică sau cînd ne asezăm la masă ?" „Dacă mai durează, desigur..." „Mai durează putin, credeam că Tasia o să ne ajute, dar văd că s-a asezat la taclale cu Tamara, că văd că si ăsteia i s-a desclestat gura si o tine de vorbă." De ce nu-i spui ? zisei, gîndind : si tu de ce nu te duci s-o ajuti pe Ana ? Tata se uită sugestiv alături, adică să se ducă mama, dar chipul ei blînd deveni sever si tata se miscă jenat de prostia pe care era gata s-o facă deschizînd gura. Matilda se ridică si îi auzii glasul invitîndu-le pe Tasia si Tamara să vină cu ea, si ele săriră fără codeală. Băurăm tuici, aduse de Ana în mici păhărele de baccara. Marele Vasile se strîmbă si aruncă pe gît putinătatea aceea de lichid, punînd apoi mîna pe sticlă si înghitind alte trei la rînd. „Astea sînt pentru cucoane, zise el cu întelegere, te pomenesti că si la vin o să bem tot din de-astea, nitel mai mari ! Eu o să trec drept betiv." „Apăcă eu stiu că domnul Vasile nu este la el betivu", zise Ana. „ªtii tu, dar ce-o să zică lumea asta ?" Avea dreptate, si eu băui unul si păstrai un al doilea să mai stau de vorbă cu ai mei. „Ce mai faci, bunicule, zisei, cum mai merge ?" „Cum să meargă, zise el, asi mai trăi mult dacă n-ar fi bătrîna asta ! Adică bunica. „Păi dar, zise ea, senină, dacă n-asi fi eu, te-ar mînca cîinii... Aoleo mă doare ici, aoleo stomacul, aoleo ficatul... Nici un pahar nu stie unde e. Odată i-am zis si eu : du-te si ia-1 singur. Da' unde e, zice; în dulap, unde să fie. Da' unde e un dulap, îl aud că zice si m-am închinat singură." ,,Păi în casa asta sînt douăzeci si patru de dulapuri, zise bunicul cu humor, că si-a făcut toată viata numai dulapuri, era un coltisor liber, chema tîmplarul si, zice, să-mi faci aicea un dulap..." „Da, parcă ai stiut tu ce e aia să cresti o casă plină de fete, zise bunica. Toate am fost la dispozitia ta, si acum ai rămas singur si nu stii unde e un dulap." ,,ªi tu ce treabă ai ? o întrebă el cu un humor întetit. Ce învîrtesti, ai vrea să te servesc eu pe tine ?" „Nu, da' zici că ai mai trăi mult dacă n-asi fi eu..." îl prinsese, mă uitai la el să văd ce mai zice. „Păi da, răspunse el de îndată, asi lua si eu una mai tînără, nu o hoască ca tine." Pînă si mama surîse. „Tu să iei una mai tînără ?", îl întrebă bunica uitîndu-se la el cu acelasi humor senin al bătrânilor care au trăit si s-au înteles bine- cît au fost în putere si a căror singură distractie în doi era acum sa-si spună unul altuia cît de bătrîni au ajuns încît nu mai fac amîndoi nici cît o ceapă degerată. Măsuram, privindu-i pe toti, cu jubilatiune, treptele vîrstelor; bunicii bătrîni, părintii mei, pe lîngă ei, în plină putere matură, eu un copil fată de toti (si mă simteam chiar astfel), aveam totusi la rîndul meu o fetită, sărisem deci si eu prima treaptă. Bunicule, zisei, sînt fete care mor după bătrîni ! Le place lor, ce să le faci !" „Păi cum, făcu bunicul, în timp ce n-am auzit că unui tinerel să-i placă o babă căptusită."' ,,ªi dacă l-ai vedea cum îi cad nădragii", mai spuse bunica si schimbă vorba, începu să spună noutăti despre celelalte fete ale ei, surorile mamei, că una a făcut, alta a dres. Mama rămase mai departe tăcută, dar asculta cu interes, în timp ce tata se enerva, că el stia demult că... si că el le spusese, dar... Mă ridicai si revenii în bibliotecă. Vaintrub tocmai vorbea si tăcu în clipa cînd intrai eu, dar nu pentru că se ferea de mine. Stăteau toti în picioare cu tuicile în mînă, în afară de Micu si Clara, care se asezaseră pe canapea. .,Totusi, doctore, zise Micu, dumneavoastră puteti să ne spuneti de ce ar fi necesară." Vaintrub dădu din umeri : „Nu stiu absolut nimic". „Dar niste presupuneri puteti să faceti." „Nu mai multe decît le poti face si dumneata." Adică", insistă Micu. „Adică, de pildă, să se adopte sistemul sovietic actual, în care să se desfiinteze vechiul bacalaureat, si cursul primar obligatoriu de patru ani să fie de sapte, iar cursul universitar să fie de cinci ani." „ªi numai atît ? clipi Micu des, iritat si plictisit. O a doua reformă a învătămîntului, la o distantă asa de mică de prima, nu cred eu că se va rezuma numai la atît." „ªi eu cred, zise Vaintrub. A venit la noi în inspectie un individ de la minister si a asistat chiar la cursul meu. Pe urmă mi-a spus în birou : «Sînteti cam rupt de viată, tovarăse decan. Ce ne interesează pe noi scolastica dumitale ?>> «-Nu te interesează pe dumneata, ne interesează pe noi, i-am răspuns indignat. Filozofia...» «Acum nu facem filozofie, m-a întrerupt el, facem tractorie !» «Du-te dumneata la tractorie, i-am spus, n-ai ce căuta prin universităti...» «Dumneata», îl auz că îmi zice... «Dumneavoastră, i-am tăiat-o, asa trebuie să te adresezi unui profesor universitar si decan, cu dumneavoastră, că n-am păzit porcii împreună...» îl văd că se face rosu si se încordează în gît. «Dumneavoastră, zice, ati auzit de îmbunătătirea compozitiei sociale în cultură si învătămînt ?» «Da, dar nu cu trogloditi ca dumneata.» «Atitudinea dumneavoastră de ciocoism nu e compatibilă cu postul pe care îl ocupati. O să raportez tovarăsului ministru.» «Iesi afară ! i-am spus. O să va raportez eu, pe dumneata si pe ministru, acolo unde trebuie.» Aveam impresia netă că acest ministru, un imbecil cocotat acolo pentru lustrul lui de intelectual burghez cu vederi de stînga, o nulitate, pur si simplu îsi bătea joc cu cinism de învătămînt, dacă asa întelesese el să-si îmbunătătească compozitia socială a cadrelor din minister, angajînd astfel de pitecantropi. A doua zi telefon de la cabinetul tovarăsului I. C. (era acelasi personaj cu care Ion Micu avusese o altercatie în aula universitătii si care apoi îl umilise pe Ion punîndu-l să tină o conferintă despre Amăicălitului). Pe I. C. îl cunosc din 44, cînd mi-a propus să primesc functia de secretar al comitetului judetean de partid. Situatia era însă complexă, stiti de ce, si i-am spus că mă simt capabil să-i fac fată în cultură, da, în asemenea functie, nu. ªi nu m-a uitat si cînd mi-a propus catedra si decanatul, am acceptat. ªi mă ia tare la telefon. I-am spus : «N-am cersit nimănui o favoare de care să-mi fie frică să nu zbor. Vă adresati poate ministrului învătămîntului, căruia lui îi e frică să nu zboare ? Eu nu zbor, plec imediat dacă mă mai amenintati astfel.» S-a înfuriat. «Am !» «Vezi să nu rămîi fără el.» i-am răspuns. Pot să-mi îngrijesc pacientii si fără carnet, n-cm intrat în partid să mă agăt de un carnet. Pot să am convingeri si fără el, astea nu poate să mi le ia nimeni !» -«Ia uite, a rîs el de astă dată, cum îsi scoate cornitele dră-cusorul mic-burghez !»" „Are si el o idee, zise Micu, una singură, dar fixă. Celelalte flotează, le bate vîntul. Parcă îl vad că într-o zi se întoarce la tipografie, de unde a plecat si unde n-a citit nimic..." „Asa este, continuă Vaintrub, cînd a văzut că nu mă sperii, a dat-o pe rîs. Că e adevărat că l-am înjurat pe ministru ? «-Trebuie să ajutăm cadrele noi să intre în problemă, nu să le dăm afară cînd vin în biroul nostru.» «Se poate si asta, dar să nu vină la noi să ne spună că azi nu mai facem filozofie, ci tractorie.» «Da, asa a spus»- «Atunci e un idiot, care nu stie nici măcar că clasa muncitoare se ghidează după filozofia marxist-dialectică, si că practica, fără teorie, e oarbă... Dacă e asa, atunci ai avut dreptate. Linia partidului e justă, dar uite ce ajunge în practică.»'' „E un simptom totusi", zise Ion Micu. „Bineînteles că e un simptom, confirmă Vaintrub cu o voce, ai fi zis, materialist-dialectică, parcă ar fi studiat un fenomen obiectiv, în care nu era implicat. Ideea în sine e falsă : ce e aia să îmbunătătesti compozitia socială a cadrelor ? O faci dacă ai cu cine, iar dacă n-ai ? ! Pregăteste-le si pe urmă, acolo unde e cazul, schimbă dar nu asa, gata, să îmbunătătim compozitia... Lozinca se aplică, dar nu îmbunătăteste nimic, dimpotrivă, devine extrem de dăunătoare, cu consecinte incalculabile la nivel national. Degeaba- zicea J. C. că am avut dreptate, mi-a zis mie, că m-am revoltat, dar acolo unde nu se revoltă nimeni, ce se întîmplă ?" „Ce să se întîmple ? zise Micu, îl ascultă pe troglodit, zice da, tovarăse, si scoate din program cursul despre scolastici." ,,Ai dreptate, zise Vaintrub cu acelasi glas stiintific. M-a chemat rectorul si deloc jenat mi-a spus că ar fi bine să-i dăm dracului de scolastici si să ne multumim cu grecii vechi si cu marxismul. Asta a doua zi după ce mă chemase la telefon I. C. Nici vorbă, i-am spus. L-am întrebat de ce ? Că a primit, în acest sens, un telefon de la minister, chiar ministerul a dat această dispozitie. L-am întrebat cînd a vorbit cu el ? Chiar atunci, mi-a spus. Simptomatic ! Asta însemna că I. C. nu-l chemase la ordine pe ministru, îl lăsase în pace, si asta, ridică ,vocea Vaintrub cu o indignare mai putin dialectică, chiar după ce vorbise cu mine si îi explicasem si recunoscuse el însusi că avusesem dreptate. Avusesem eu, dar asta nu schimbă nimic, adică nu schimba lozinca, dispozitia, care venea chiar de la el, de la I. C. si care pesemne că era generală. Ce fel de lozincă ?" Vaintrub ridică din umeri. Nu putea să-si dea seama... „Acuma stiu de ce e necesară o a doua reformă a învătămîntului !" exclamă atunci Ion Micu si în mod bizar începu să rîdă în felul său sacadat si excitat de idei pe care nu vroia să le comunice, rîs de triumf greu de descifrat si care nu se mai termina... El ghicise si extrem, de curios si turburat asteptam să-si termine rîsul acela care mi se părea cam neghiob în prelungirea lui exagerată si să-i întreb, dar intră Matilda si ne invită la masă... XIII Sufrageria noastră era alături de hol, de care era despărtită nu de usi sau de glasvanduri, ci de două arcade pe două coloane, ceea ce dădea apartamentului o oarecare somptuozitate si mai ales mult aer în casă. Cele trei odăi ale copilăriei si adolescentei mele erau mai mici luate împreună, decît holul casei Matildei. ÃŽn sufragerie, un geam cu vitralii care dădea în curte, rămînea vesnic închis. Culorile lui, albastru viu si rosu intens, ingenios combinate, împreună cu cele două coloane, te trimiteau în evul mediu, senzatie care se destrăma dacă îl deschideai. Arcadele se meschinizau, apartamentul devenea un simplu spatiu ale cărui perdele groase de la ferestre îti aminteau de ceva văzut si la altii, în orice caz ceva cu care te obisnuiai repede si nu-ti mai spunea nimic, în afară de confortul de a simti că nu te apasă peretii. Geamul acela însă, culorile lui aveau ceva magic, nu păreau culori care se concentrau liber undeva în realitate si să capteze atîta lumină misterioasă, în plimbările mele prin hol, mă atrăgeau irezistibil, si cînd bătea soarele în ele pe la amiază erau mirifice, mai ales că dincolo de ele, în doi arbori stufosi, ciripeau pasările. Timpul parcă se dilata, cădeam în visare si gîndeam : ia uite, bătrînii mesteri, niste necunoscuti, dar atît de apropiati de mine, au prins aceste minunate culori si le-au lăsat aici pe acest geam să le ghicim sufletul. Or fi murit, or mai fi trăind, cine stie ? Musafirii mei simtiră si ei ceva si auzii exclamatii : frumoasă sufragerie... da, da, frumoasă casă... da, plăcută, odihnitoare... Nu e nevoie să stai într-un palat ca să te simti bine... Da, dimpotrivă, eu asi avea senzatia, oricum neplăcută, că din camerele goale ar putea să intre peste mine niste fantome... adică nu fantome, dar golul din ele, vidul... Ba da, si un palat, dar mic, fără camere multe si fără etaj, cum e Mon plaisir al lui Petru Cel Mare, de lîngă Leningrad... Ati fost la Leningrad ? Da, într-o delegatie, să vedem si noi cum se poate naste fără dureri... ªi se poate ? După părerea mea nu se poate decît prin exceptie, printr-o gimnastică asemănătoare cu a yoginilor, dar gravidele noastre mi-au rîs în nas, decît să mă trudesc atîta, urlu si eu cîteva ceasuri si am scăpat... Rîsete... Vocea Matildei, Vasile, stai în capul mesei, Victor, tu stai în celălalt capăt, Tamara, tu stai lîngă mine, uite aici, domnul Vaintrub, alături (lîngă fratele ei), domnul Micu, poftiti aici (în stîngă Tamarei), doamnă Clara (lîngă părintii mei), Petea (lîngă Ben Alexandru). Eu mă trezii în stînga cu bunicii si în dreapta cu urîta nevastă a lui Petea. Ni se servi întîi salată de boeuf, de care nu se atinsese nimeni dintre ai mei, urîta lui Petea si Vaintrub o mîncară toată parcă hămesiti amîndoi, părintii si bunicii mei se uitau în farfurie ca si cînd li s-ar fi pus în fată mîncare pentru pisici... „Bunicule", soptii, dar el ridică demn si discret o mînă si se uită suveran peste toată adunarea, să nu facem adică altfel decît ceilalti... Eu însumi nu mă asteptam să văd în fata mea această eternă salată de boeuf care mi se servise drept antreu la toate mesele la care fusesem invitat... înghitii totusi din ea si de ce mi-era frică se si întîmplă : dădui peste o bucată de carne moale, care îmi făcu greată. Nu ezitai si o pusei alături în farfurie. Am observat un lucru curios, ce poftă de mîncare ai acasă si cum e cu această poftă cînd esti invitat : o foame neasteptată te apucă la altii, în timp ce acasă, cu musafirii, totul ti se pare desapetisant. Clara mîncă totul, ca si ceilalti, în afară de Micu, care răscoli salata ca si cînd ar fi căutat ceva în ea si, în fapt, o lăsă asa, fără măcar s-o guste. Apoi Ana si Tasia ne aduseră un bulion cu un ou crud în el. „Victore, dar o ciorbă n-a gătit cumva ne-vastă-ta ?" îmi sopti totusi bunicul. ,,Nu stiu, zisei, cred că nu". ÃŽmi sorbii bulionul, care mi se păru sălciu, si în sfîrsit ni se aduse purcel la cuptor cu piure de cartofi si salată verde. Piureul era bun, dar purcelul n-avea frăgezimea pe care o stiam eu, iar cînd gustai din curcan, zadarnic îl mestecai insistent, era atos, bătrîn, nu se lăsa tăiat de măsele. Totusi musafirii nostri nu lăsară nimic în farfurii, ba chiar Vaintrub, întrebat, repetă purcelul. Se angajase într-o discutie cu marele Vasile despre Hotărârea din iunie 48 a plenarei CC. cu privire la înfiintarea primelor cincizeci de gospodării agricole colective pe tară. Vorbea cu aceeasi pasiune intelectuală ca si despre Platon. ,,După părerea mea, zise el, sînt premature, dacă nu chiar ideea în sine e gresită." ,,Ideea în sine nu e gresită, zise marele Vasile, randamentul în agricultură e strîns legat de o mecanizare a acesteia. Să vă dau un exemplu : toamna trecută a fost cam secetă, pămîntul era tare si tăranii au asteptat o ploaie care n-a venit. Pînă la urmă au arat, dar ce brazdă pot să scoată doi cai sau chiar doi boi ? Grîul a iesit slab cu spicul mic, productie sub o mie de chile la hectar. Ce-am făcut noi la gospodăria noastră de stat ? A plouat, n-a plouat, am băgat tractoarele adînc si am spart crusta groasă, am semănat normal. Bobul a stat linistit în pământ si cînd a venit ploaia l-a găsit acolo si a răsărit normal si des. Rezultatul : patru mii de chile la hectar ; acelasi pămînt, aceeasi sămîntă, aceleasi conditii climaterice. O singură deosebire, tractorul ! „E evident că nimeni nu se gîndeste, asa cred cel putin, că tăranul o să-si îndemne boii sa se repeadă cu coarnele în tractor, zise Vaintrub. Numai că tractorul, divinizat, o să treacă precum tăvălugul peste o întreagă civilizatie tărănească si întrebarea e dacă o să aducă una mai bună, dacă e însotit de ideea unei agriculturi colectiviste. E obligatorie această idee ?" ,,E obligatorie, strigă Vasile. Tractorul nu poate lucra decît pe întinderi mari." ,,Ei, cît de mari pot fi, într-o tară cu un relief atît de variat ? Asta e valabil pentru Rusia, pentru Statele Unite, pentru Canada, tări cu întinderi uriase de pămînt, dar la noi, pe lîngă faptul că nu avem astfel de întinderi, cel putin o treime din teritoriu, e compus din dealuri si munti. ÃŽn această treime colectivizarea si tractorul n-au ce căuta. Rănim cele două treimi. De ce ar fi absurd să li se vîndă tăranilor tractoare si să-si muncească mai departe pămîntul cu ele ? Cum e în Franta si Olanda ? Olandezul, fără să fie colectivizat, produce cantităti considerabile de lapte, brînză si carne, în timp ce e îndoielnic că ar produce mai mult, dimpotrivă, ar intra într-o depresiune si penurie cronică dacă s-ar colectiviza si iată de ce : initiativa pentru sine cînd trebuie să produci lucruri atît de variate si care cer atîta grijă, cum ar fi verdeturile, legumele, carnea de toate soiurile, toată gama de produse care dacă sînt de calitate ne fac viata atît de plăcută, în etapa actuală a civilizatiei noastre, initiativa pentru sine e mai productivă decît initiativa pentru toti. E fatal, dispare cointeresarea, fără să mai vorbim că esecul unei initiative pentru sine e mic, neînsemnat, în timp ce esecul tuturor, dispărînd grija individuală pentru vite de pildă, dar si pentru rest, e catastrofal. Legea unirii fortelor, în mod paradoxal, n-ar mai functiona, fiindcă oamenii răspund la chemare si se unesc doar în fata primejdiilor, inundatii (chiar cazul Olandei, care si-a construit cunoscutele diguri în fata mării), foc, secetă generalizată, război, dar după ce toate acestea trec se întorc în ei însisi si doresc să trăiască asa cum le place, să se spetească muncind, dacă asta îi pasionează, în vederea unui cîstig care ar fi măsura efortului depus si nu să depună un efort în pagubă, fiindcă, să fim atenti, degeaba ar munci ei din toate puterile în colectiv, dacă altii ar sta si ar munci prost: gospodăria colectivă ar fi săracă sau mediocră si valoarea zilei de muncă ar fi scăzută. Cu alte cuvinte, cel sîrguincios va trebui să cedeze fatalmente o parte din munca lui celui puturos, care prin puturosenia lui ar lovi în întreaga colectivitate. Cu alte cuvinte, am iesi din domeniul implacabil al necesitătii, care sileste un om liber să muncească dacă nu vrea să piară, în cel al grămezii umane în care această amenintare ar dispărea ; rezultatul : sărăcie generalizată, demoralizarea pentru cei vrednici, care în cele din urmă vor părăsi gospodăria colectivă căutîndu-si alte rosturi, si bunurile pămîntului vor zăcea neculese pe cîmp... Nu pot să prevăd mai mult consecintele care ar decurge : economie în dezordine, măsuri menite să cîrpească ici, în timp ce ar plesni dincoace, fiindcă unica măsură, aceea de a se recunoaste un esec si a se reda oamenilor initiativa individuală, nu s-ar lua. O să spuneti că productia pe care o dă pămîntul ar ajunge cu timpul la fel de sigură si automatizată ca si aceea a unei uzine si că doar un număr foarte mic de oameni ar mai fi necesari în agricultură, restul vor fi absorbiti în constructii si în noi uzine... recunosc, ar fi maximum de progres si chestiunea tărănească s-ar închide. Dar pînă atunci cîteva generatii vor suferi si cine ne dă dreptul să le facem să sufere, cînd totul s-ar putea foarte bine realiza printr-un progres lent?" ,,Deci recunoasteti că ideea e bună, dar aplicarea ei e prematură ?!" zise Vasile. ,,Domnule inginer, răspunse Vaintrub, tin să vă răspund printr-o comparatie. Se căsătoresc doi insi, se culcă împreună si bărbatul zice nevestei : hai, nasti! Dragă, răspunde femeia, trebuie să treacă nouă luni ! ªi bărbatul se înfurie : ce nouă luni ?. Mie să-mi nasti acuma, n-am timp să astept .După cum vedeti si aici ideea de a concepe un copil e bună, dar pretentia ca el să se nască imediat e absurdă. Orice-ai face, copilul tot la nouă luni trebuie să se nască. Tot astfel cu colectivizarea agriculturii : ea nu va da roade decît după ce va trece un anumit timp. Atunci ce rost are s-o fortezi ? Procesele sociale se coc si ele urmînd de aproape, după legi specifice, legile biologice, fiindcă sînt implicati în ele oameni vii, cu contradictiile lor, nu automate pe care le poti programa si ele să-ti dea rezultatul scontat." „Ati trăit la tară. ?" zise Vasile. „Niciodată ! zise Vaintrub. „Fiindcă văd că stiti multe despre tărani !'' reflectă marele Vasile... „Tăranul e un om ca oricare altul, zise Vaintrub, îl judec în esenta, nu în mentalitatea lui specifică, la fel de specifică oricărei profesiuni." ,,ÃŽn fond, asta e chestiunea, zise Vasile, se pot sau nu se pot arde etapele ?" „Uneori se pot, reflectă Vaintrub, si poate fi chiar urgent necesar cum e cazul în industrie. Industria noastră usoară dădea produse suficiente si de calitate înainte de război, dar erau foarte scumpe. Noi le-am ieftinit, dar se pune întrebarea din ce resurse vom finanta o industrie metalurgică si o industrie grea ?" Marele Vasile, învătat să pălăvrăgească, obosise sub tensiunea la care îl supusese Vaintrub. „Eeeei, făcu el tare, părăsind dialogul, dar pe cine sărbătorim noi aicea ? Unde e nepotica ? Ia s-o vedem si noi, si să bem în cinstea ei un pahar ? Matilda !" „Acusi, zise Matilda si se ridică, trecu pe lîngă mine si îmi sopti : toarnă vin în pahare." ÃŽmi lăsă timp să le umplu pe toate si se întoarse cu copilul în brate. Ben Alexandru sări de la locul lui si se apropie. Scoase un clopotel mic din buzunar si sună din el usor sub ochii fetitei, care avu o zvîcnitură de surpriză si încîntare : rîdea cu gura ei stirbă, în timp ce toată lumea se uita la ea. Apoi Matilda o duse înapoi. ªeful clanului se ridică si începu să cînte : multi ani trăiască ! Ne luarăm după el si ridicarăm paharele. Numai ai mei nu cîntau, bunicul supărat pesemne că nu i se dăduse o ciorbă, mama tăcută si bunica supărată, poate, că nu neamul nostru (mai bine zis eu) strălucea la această sărbătoare. Totusi, cînd ne oprirăm din cîntat, i se auzi glasul : ,,să vă trăiască, maică, să fiti sănătosi si fericiti si să vă bucurati de ea". Ciocnirăm paharele si băurăm. Matilda se pupă cu rudele ei, eu mă îmbrătisai cu ale mele. „Victor, zise Clara, de la locul ei, să faci si un băiat." Ion Micu.: „Victor, îngerul păzitoriu să vegheze asupra ei !" Mama părea coplesită de o tristete inexplicabilă, mă îngrijorai, mi-apropiai obrazul de-al ei si îi soptii : „Mamă, ce e cu tine ? Te doare ceva ? Spune-mi mamă, suferi de ceva ?" Nu-mi răspunse, dar lacrimi mari se rostogoliră pe chipul ei si făcu un efort să surîdă. „Ce e cu tine, îi soptii mai departe rîzînd, crezi că sînt fată care s-a măritat fără voia ei ? Crezi că m-a silit tata si îmi plîngi de milă ? Ea mă mîngîie drept orice răspuns, si de astă dată o lăsai si îi sărutai mîna. ,,N-arăti tu, mamă, asa cum te stiu eu, repetă ea această idee, cînd veneam la tine acasă si îti făceam mîncare. Erai mai vesel, mai copil." „Păi ce să fac, acum sînt tată, am si eu griji..." „Nu le pune la inimă !" repetă ea iar si această dorintă si această temere, că nu-mi feream inima... Matilda veni si îsi băgă fata între noi (avui o clipă de ameteală, era atît de frumos acest chip pe care îl iubisem atît de tare si care nu mai era al meu, cu toate că vedeam fără să mă însel că tot ceea ce făcea ea, cel mai mic gest, veselia ei, privirea rece si strălucitoare erau pentru mine). „Ce vorbiti voi aicea ? zise, mamă soacră, n-ai mîncat nimic si nici bunicul, ce să vă dau, e vina mea că nu v-am întrebat ce vă place..." „Lasă, mamă, zise mama, am mîncat destul, sîntem si noi bucurosi că aveti un copil, să aveti grijă de el, că un copil...". ªi tăcu... Avui o bănuială. Mama văzuse că nici eu nu mîncasem, dar cum să-i explic că mă îngrijorase rîsul absurd al lui Ion Micu, cînd spusese că acum el întelegea de ce era nevoie de o a doua reformă a învătămîntului ? Că nu-mi ardea de mîncare si că toate felurile îmi făceau greată ? Ion Micu putea rîde de o neghiobie (si atunci si rîsul lui era cam neghiob), dar dacă nu de-o neghiobie rîsese ? Iar Matilda îl asezase departe de mine si nu puteam să-l întreb, să-i cer explicatii. ÃŽmi pusese alături pe ciuma de nevastă a lui Petea, pe care îmi venea s-o omor. „Dom' profesor, strigă seful clanului după ce ne reluarăm locurile, am si eu o întrebare : ce se petrece în învătământul universitar ? Aici la noi, totul e în ordine ? „Aici la noi da, fiindcă sîntem o universitate de mare traditie, zise Vaintrub, si nu acceptăm să ne abatem de la ea." „Dar... zise Vasile, si pronuntă numele marelui poet si filozof, de ce a fost dat afară?" Avea aerul că abia acum aflase această stire. ªi deodată toată lumea reactiona, coplesindu-l pe Vaintrub cu întrebări, care nu erau de fapt întrebări, ci învinuiri. „Dumneavoastră, care judecati foarte bine în problemele tărănesti, zise Matilda cu obisnuitul ei glas triumfător înainte de a triumfa, cum de ati acceptat să fie scos din universitate tocmai un atît de mare om ? Nu zic de ceilalti, care poate erau bătrîni reactionari, fosti membri ai unor partide care..." „El n-a fost membru al nici unui partid politic", zise peremptoriu unul din arhitecti..." „Cel mai mare filozof român", zise si celălalt arhitect... Cum Vaintrub nu se grăbea să răspundă... „Ati citit ceva de el ?" zise Ion Micu cu un glas inocent, adresîndu-se celor doi. „N-are importantă, sări Matilda pe care inocenta lui Micu n-o însela. Sigur că toată lumea, cel putin în facultate, a citit cel putin poeziile lui, care sînt atît de frumoase... Filozofia e mai grea, eu n-am citit nimic, dar faptul rămîne." „Care fapt ?" zise Micu. ,,Că nimeni n-a sărit să-l apere." „De unde stiti ? Ati făcut dumneavoastră vreo anchetă ?" Tot cu inocentă, ceea ce o făcu pe Matilda să rîdă : „Domnule Micu, toată lumea stie că n-a reactionat nimeni la darea lui afară." ,,Dumneavoastră ati reactionat cînd marelui arhitect Gociman i s-a dat un picior în josul spinării ?" „Vorbea prea multe ! zise Matilda. ªi noi mai vorbim, dar Gociman a venit la cursuri, a doua zi după detronarea lui Mihai I, si a cerut studentilor să se ridice în picioare si să păstreze un minut de reculegere. Mă mir că n-a pătit-o ! Dimpotrivă, a fost chemat si i s-a explicat cu răbdare de ce era necesară abolirea monarhiei. Aiurea. Degeaba i s-a vorbit nebunului... Fiindcă e cam nebun..." .,Un nebun care a construit ce e mai frumos în orasul nostru, asi vrea să avem multi astfel de nebuni", zise Micu. „Construieste si azi, dar contactul lui cu studentii nu mai era tolerabil", zise Matilda. „Cine cunoaste bine are dreptul să judece, dar nu si ceilalti, zise Micu. Sînt de acord cu dumneavoastră în ceea ce îl priveste pe Gociman." Matilda rămase descumpănită, dar nu convinsă. „Nu se compară Gociman cu marele filozof, sări atunci roscatul de Petea, care ăsta, era mai mult decît evident că nu citise nimic. El e o valoare natională, în timp ce ca Gociman mai sînt o sută." ,,Stimată doamnă, zise Ben Alexandru, Gociman e un mare arhitect, care nu numai în orasul nostru a introdus... împreună cu altii, arhitectura modernă. Dar marele filozof era un profesor insuportabil. Nu se întelegea nimic de la un curs al lui, nu stia să vorbească, nu i se auzea glasul, era, să mă iertati, un bîlbîit, nici din primele rînduri nu pricepeam ce spune. Dar nu pentru asta, totusi, i s-a desfiintat catedra. Prezenta lui în universitate era o chestiune de prestigiu pentru ideea de cultură si nu trebuia să fie scos, dar ei n-a vrut să facă nici o concesie..." ,,Ba da, zise Vaintrub, a făcut sau mai bine zis ar fi putut face, dacă se proceda cu ei cu mai mult tact, de pildă, cum s-a procedat cu Gociman. Dar nici el, doamna trebuie să stie, cred că Petrini i-a povestit, n-a procedat cu mai mult tact." „Nu sotul meu mi-a povestit, ea i-am povestit lui, zise Matilda, da, stiu, a deschis cursurile cu aerul că n-a auzit în viata lui de un oarecare Marx.",,Doamnă, rîse Vaintrub, permiteti-mi să vă spun o mică poveste. Unui băiat, un evreu din Amsterdam, i se cere, ca să poată să se căsătorească, de către părintii fetei, să renunte la religia lui. Băiatul s-a gîndit asa, dacă religia mă împiedică să mă căsătoresc cu fata iubită, atunci nu e bună. ªi a renuntat. Nu mai spun că în urma acestui act a fost izgonit de comunitatea sa si blestemat. Acest blestem numai dacă îl citesti si ti se face frig, dar să-l mai si auzi fiind în cauză, înconjurat de mai-marii comunitătii în sinagogă. Totusi băiatul nu s-a speriat si s-a dus si i-a spus fetei si părintilor ei : sînt un om liber, putem să ne căsătorim. Dar părintii i-au spus : da, foarte bine, dar acum trebuie să treci la crestinism. Cum o să intre fata noastră cu tine în biserică, dacă tu esti păgîn ? Ascultati, le-a răspuns băiatul, eu n-am renuntat la religia mea ca sa trec la alta. Eu am renuntat la orice fel de religie, fără să încetez prin asta să cred în Dumnezeu. Atunci i s-a răspuns că altfel nu se poate. ªi căsătoria n-a mai avut loc. Băiatul s-a retras atunci într-un sat de la marginea orasului, a început să slefuiască lentile să aibă din ce trăi si a renuntat si la gîndul de a fi fericit cu o fată. A început să scrie si a ajuns unul din cei mai mari filozofi ai lumii. A murit pe la patruzeci si ceva de ani din pricina prafului de la lentile. Ce vreau să spun ? Că noi, comunistii, n-am renuntat la religie si la ideea de Dumnezeu, ca sa ne facem din Marx un alt Dumnezeu. Ar fi lamentabil ! Marx e pentru noi un simplu filozof ale cărui descoperiri au pentru clasa muncitoare un caracter aproape stiintific. Lumea pe care o propune el e realizabilă si poate fi o lume mai bună, pentru că demonstrează că imensa majoritate a oamenilor este exploatată azi de clasa burgheză, o minoritate care dispune de forta de muncă a oamenilor si realizează profituri incalculabile. Aceste idei ne ghidează, fiindcă filozofia lui e activă si n-are un caracter abstract sau utopic. Din nefericire se întîmplă că dacă numele lui nu e pronuntat într-un curs de filozofie, faptul capătă un caracter de vină politică, si vinovatul e reprimat. Da, dar, pe de altă parte, nu e prima oară în istorie cînd gîndirea unui om, sau cuceririle lui, de pildă ale unui Napoleon, produc astfel de fanatisme printre oameni. Monarhiile absolute au fost intangibile atîtea secole. Nesupusii erau spînzurati. Poetului nostru i s-a luat catedra. Ar fi lamentabil dacă i se va interzice, ca poet, să publice. Ca filozof e clar că se va întîmpla, fiindcă el nu poate să-si renege ideile. E un idealist. Dar sînt convins că mai tîrziu va reintra firesc în circuitul Culturii, fiindcă idealismul lui nu e agresiv, e strîns legat de viziunea lui de poet, nu serveste o cauză politică reactionară." Vasile ascultase toate acestea putin absent, el avea altceva de spus. „Fiindcă, zise el, la Bucuresti situatia e mult mai gravă în universitate decît aici. Am un prieten al cărui nepot, un băiat eminent, pe ultimul an la Istorie, si-a permis să-i pună unui profesor o întrebare. Profesorul ăsta a intrat o dată la curs spunînd încă de la usă : Să vedem azi dacă ªtefan cel Mare a fost chiar mare si dacă Mihai Viteazul a fost chiar viteaz. ªi băiatul ăsta s-a ridicat în picioare. Ce doresti ? l-a întrebat profesorul de la catedra," Vreau să vă atrag atentia, a zis băiatul, că românii nu si-au creat false mituri, cel putin în ceea ce îi priveste pe cei doi domnitori, ca să fiti dumneavoastră îndreptătit să încercati să le dărâmati !" Profesorul n-a avut replică, dar în aceeasi zi au apărut în facultate doi securisti care l-au arestat pe băiat si sînt trei luni de-atunci si nimeni nu stie ce e cu el. Acest domn i-a zdrobit cariera si cine stie cîti ani o să stea la puscărie. Dar mai rău, continuă seful clanului Lemnarilor, cică se studiază cum să fie scoasă din cursuri istoria natională, deocamdată domnul în cauză pregăteste terenul. ªtefan cel Mare n-a fost mare, Mihai Viteazul n-a fost viteaz, halal istorie, n-am fost si nu sîntem nimic, mult mai bine ar fi să ne alipim..." O tăcere de gheată se asternu, pe care o rupse ginecologul : „Eu l-asi împusca !" „Reactia ta e firească ! zise Vaintrub. ÃŽn conditii de război civil asta ar păti acest domn si poate si tu, Salantiu, ai păti la fel dacă te-ar prinde tabăra adversă. Sentimentul patriotic e o realitate metafizică, iar absenta lui o fatalitate generatoare de nenorociri, fiindcă nu-mi imaginez că acest domn e atît de imbecil ; măcar pe cale ratională ar fi trebuit să-si dea seama că nimeni nu va renunta la miturile tării lui de dragul altei tări. E, probabil, un individ fanatic..." „În ce ar consta fanatismul său, dom' profesor ?"' rupsei si eu tăcerea. „Ne-a dat de înteles domnul inginer"', zise Vaintrub. „Eu sînt mai realist, zise Ion Micu, cred mai degrabă că trebuie să fie un lingător de cisme. N-ar îndrăzni el să actioneze pe cont propriu în astfel de chestiuni. Ideile sînt ale lui I. C." „ªi ale Anei Pauker", zise Salantiu. „Da, ale acestui grup, ai dreptate'", zise Vaintrub. Micu izbucni în rîsul său sincopat, interminabil, stîrnind nedumerire. „De ce rîdeti ?" zise Matilda. El însă nu-i răspunse, se ridică, se apropie de mine si îmi sopti să-i spun unde e baia. ÃŽntre timp se strînsese totul de pe masă si Ana aduse farfurii pentru tort si fructe. Nu mîncă nimeni fructe, în afară deVasile, care spuse că dulciurile sărăcesc organismul de vitamine. (Obsesia lui cu vitaminele.) Nu-i imită nimeni, desi merele si mai ales perele bergamote te-ar fi putut face să eziti între ele si tort. „Eu mai vreau o felie", zise Clara. „ªi eu, zise si sotul ei. E foarte bun ! Mie nu-mi plac torturile, prăjiturile; sînt numai pîine, ăsta e chiar tort..." „E extraordinar, zise Clara, ce-ati pus ca retetă..." „Nuci, zahăr, cremă de ciocolată", zise Matilda. „Nucile date prin masină ?" „Bineînteles !" ªi mie mi se păru atît de bun încît făcui la fel, mai luai o felie. Iar paharul de vin alb acrisor pe care îl băurăm după aceea mă uimi : putea deci fi vinul astfel ? „N-am decît cîtiva araci din ăsta ! zise Vasile uitîndu-se la mine pentru întîia oară cu o privire în care simtii o apropiere de rudenie, o căldură protectoare si afabilă. Dacă mai bei un pahar, Victore, o să vezi lucrurile altfel", zise el cu un astfel de glas că toată lumea rîse, iar eu întelesei că fusesem tot timpul observat : nu arătasem prea vesel si acum seful clanului doar îmi recomanda remediul. „Tot n-am înteles de ce-ati rîs", reluă Matilda întrebarea ei după ce Micu reveni de la baie. „Eu rîd cînd e rău, fiindcă o să fie bine si nu rîd deloc cînd e bine pentru că stiu că o să fie rău'', zise Micu si spre uluirea mea toată lumea izbucni în hohote, „Sînteti cam sucit ! zise nevasta lui Petea. Ei na ! A vorbit si nea Ion că si el e om ! „Totusi, insistă Matilda, nu înteleg..." „Dar e foarte clar, interveni sotia unui arhitect, o femeie cu un chip plăcut si privirea plină de vioiciune, semn că urmărise discutia cu atentie. Domnul profesor e convins că lucrurile astea rele care s-au discutat vor duce la căderea celor care le comit. ªi atunci va fi bine. Pînă aici mi se pare logic. Dar nu înteleg de ce atunci cînd va fi bine n-o să mai rîdă deloc. Nu e obligatoriu să fie iarăsi rău." „Ba da, doamnă, zise Micu. Se prepară !" „Ce anume ?" „Înlăuntrul binelui, zise Micu, se prepară răul si vităvercea, îsi aduse el aminte de Marius Chicos Rostogan. E dialectic ! Nu e asa, doctore ?" adăugă el clipind des ca să-si ascundă ironia, dar Salantiu întelese că i se adresa lui si răspunse : „Asa este, si eu mă gîndesc cîteodată cînd scot afară un nou-născut : ia uite-l, a iesit, îsi începe acum drumul spre moarte, de-aia orăcăie asa de tare, săracu`..." „Nu e dialectic deloc ce spui dumneata, colega, zise Vaintrub adresîndu-se lui Ion Micu. Are dreptate doamna, această alternare a binelui cu răul nu se produce fără un proces adesea violent si adesea cu rezultate imprevizibile : după rău să fie si mai rău, iar apoi să nu vie un bine prea grozav sau de o durată prea lungă. Fără să mai spun că înlăuntrul răului si binelui nu se prepară în mod fatalist contrariul... Uneori în plin bine, vine ca un uragan, si deloc «preparat», ceea ce noi numim rău... aparitia pe un cer senin a unei furtuni are cauze primordiale în altă parte, cine stie în ce adîncuri îndepărtate ale proceselor. Astfel a venit Hitler si a găsit nu numai Europa, ci întreaga omenire nepregătită. A urmat o teribilă hemoragie care a umplut civilizatia de sînge, era s-o pătim..." ,,Ar fi trebuit să urmeze binele", zise marele Vasile. „Aveti dreptate, zise Vaintrub, n-a urmat ! ÃŽntreaga omenire a intrat în criză, cu amestec si de bine si de rău, si viitorul, adică sfîrsitul acestei crize, nu e previzibil." Dar Ion Micu nu mersese atît de departe. întelegeam că gîndul lui se oprise la I. C. a cărui cădere o prevedea si se bucura si de aceea rîsese. (Nu stiu dacă o să mai am timp să revin cronologic si să spun că această sperantă a lui n-avea să se realizeze : grupul deviatorilor din conducerea partidului avea să fie lichidat doi ani mai tîrziu, dar I. C. avea să scape trădîndu-i pe ceilalti ; abia prin 57 sau 58 avea să fie si el trimis simplu director într-o tipografie ; încît Ion Micu mai avusese de îndurat, rîsese prea devreme.) Dar de ce rîsese mai înainte cînd Vaintrub dăduse din umeri că nu stie de ce ar fi necesară o a doua reformă a învătămîntului ? După explicatia lui de acum ar reiesi că... Ei, ce dracu ar reiesi ? Ceva bun ? Dimpotrivă, rîsul lui mă nelinistise... ,,Cafeaua o servim în hol si în bibliotecă", zise Matilda si toată lumea se ridică si se împrăstie prin apartament. Ana mă chemă în bucătărie să-mi spună ceva. ÃŽmi arătă cîteva sticle ascunse într-un dulap : „Eu păstrat pentru dumneavoastră vin care plăcut mult la domnul, nu mai este supărat.,." ,.Bravo, Ana, ia să vedem, e tot din acela ? Matilda, strigai eu vesel deschizînd usa oficiului. Sotia mea tresări ; stătea de vorbă cu Ben Alexandru, care, însufletit, îi spunea ceva. Ben Alexandru, îl chemai si pe el si ramaserăm toti trei în oficiu. „Tocmai îmi spunea, zise Matilda, că fetita e foarte reusită..." „Da, îmi pare bine, el se pricepe", zisei cu sticla în mînă. Ana aduse pahare si turnai. Ciocnirăm si eu îl golii pe-al meu dintr-odată. Pusei paharul jos si n-o mai văzui decît pe Matilda. ÃŽi luai capul în palme si mă pierdui în apele verzi ale ochilor ei fascinanti. ªi ea îmi înlăntui grumazul si ne sărutarăm, ah, ea îmi răspunse ca altădată si mă desprinsei turburat. Asadar ea stie cum a fost, dar păstrează în ea totul... si acum... adesea... cîteodată... „Să fiti foarte atenti, zise Ben Alexandru, mai ales dumneavoastră, doamnă, să nu acaparati copilul prin pozitia privilegiată pe care o aveti, că îl alăptati si îl îngrijiti... Drămuiti-vă tandretea, sînteti doi, altfel o să aveti mari necazuri si nici copilului n-o să-i fie bine. Nu acum, bineînteles, cînd el nu face decît să sugă si să doarmă, dar curînd o să descoperiti cît de sireată o să se facă numai să vă aibă tot timpul alături. Arma ei va fi plînsul. Să n-o luati în seamă, altfel... Vă spun, e foarte reusită si o să vă fie foarte usor s-o cresteti dacă o cresteti împreună. Experienta mea stie multe în acest sens, toate conflictele din familii au la bază această tendintă irezistibilă a mamei de a acapara copilul numai pentru ea si care se observă chiar si la mamele asa-zis mai evoluate." Mă uitai la Matilda si văzui în privirea ei ironie si neîncredere. Ea chiar rîse : „Domnule, numai mamele stiu ce simte un copil. Teoriile dumneavoastră sînt pe toate drumurile, dar nici o mamă nu le pune în practică." „Din păcate, doamnă. Dar noi stim ce aberatii se produc si pe urmă sîntem chemati în fata unei mame devenită neputincioasă si în culmea exasperării." Matilda rîse iarăsi, ha, ha, ha, cu simpatie, dar si cu îngăduintă suverană. ªi intră în bucătărie să se ocupe de cafele. ,,Ben, îi spusei colegului meu, ce zici tu, ce-o să se întîmple cu chestia asta ? cu o nouă reformă a învătămîntului ?" „Tot ce pot să spun, zise el, e că eu voi pleca !" „De ce ?" „Am auzit că psihologia se va suprima din învătămînt. Catedra mea deci, unde sînt asistent, se va desfiinta.'' ,,ªi alte catedre ce soartă vor avea ? N-ai auzit nimic ?" „Atît am auzit. Mă întorc la meseria mea, care mi-e dragă !" „Dar ce fac eu cu filozofia, care mi-e foarte dragă. Logica, pe care am predat-o la scoala normală, nu se mai predă. Logica a devenit invizibilă, nu trebuie să mai gîndim logic, ci prin sofisme..." Ben Alexandru se arătă foarte încurcat. „Unul din ele ne guvernează, continuai eu. Cu cît cresc succesele noastre, cu atît lupta de clasă se ascute si mai tare. ÃŽti dai seama de sofism ? E menit să justifice represiunea, dar nu împotriva celor care sînt deja învinsi, ci împotriva învingătorilor. Dimpotrivă, conflictul se stinge cînd unul din parteneri a învins. Sau poate n-a învins ? Sau poate nu trebuie să învingă si totusi trebuie ? Tu, care esti partizanul necesitătii întelese, spune-mi si mie, ce trebuie să înteleg ca să devin si eu liber ?" „Că au apărut excesele si că trebuie să fii prudent ca să nu-ti pierzi inutil libertatea fizică. ªtii bine că o revolutie îi poate nimici chiar pe toti cei care au fost în fruntea ei, cu atît mai mult pe cei care nu-si păstrează gîndirea logică numai pentru ei însisi, în clipe cînd logica însăsi e abolită." „Ai dreptate, hai să vedem ce zice Ion Micu." Numai că nu reusii să vorbesc cu el, intrase într-o discutie interminabilă cu Vaintrub, si se arătă vag iritat cînd mă văzu că mă apropii. Parcă ar fi înteles ce vroiam de la el si se ferea de mine. Clara se lipise de el si părea si ea foarte prinsă de ceea ce spunea Vaintrub. Ce le putea spune ? Desigur, tot ceva în legătură cu reforma învătămîntului. Or, tocmai asta mă interesa si pe mine. Fără să stiu cum si de ce, pierdusem puterea si trufia gîndului de a pleca de la universitate si de a preda undeva într-o scoală primară abecedarul. De fapt stiam de ce, avusesem timp să măsor prăpastia, consecintele unui asemenea gest. Eu nu eram Spinoza, să mă retrag într-un sat si să slefuiesc lentile ! Iubeam o femeie, aveam un copil si nici o fatalitate socială si religioasă nu mă împiedicase să mă căsătoresc. Ce-ar fi zis Matilda ? Nu ce-ar fi zis, ci ce-ar fi putut zice ? Femeia română n-are intuitii mari, dacă bărbatul nu-si desvăluie, fie si prin martori exteriori, viitorul strălucit care îl asteaptă si pentru realizarea căruia ar merita să te sacrifici. ªi nici măcar atunci... Nici măcar după ce ai descoperit că o mare idee care te-a călăuzit triumfă. Timpul prea îndelungat de sacrificiu îi insinuează neîncrederea, teama de noi sacrificii care i-ar mînca toată viata. Or această viată era a ei, vroia să si-o trăiască fiindcă nimeni n-avea să moară în locul ei. Se povestea despre Gheorghiu-Dej că nevastă-sa îl părăsise tocmai atunci cînd învinsese, cînd luase puterea. Da, spusese ea, azi esti, mîine nu esti, iar te bagă la puscărie. Am fost cu tine cît ai fost închis, acum esti liber, dar eu nu mai am încredere si m-am săturat. ªi n-a vrut în nici un chip să trăiască împreună cu el. Femeie mărginită ? Nicidecum ! Femeie simplă, da, dar cu intuitii fundamentale. După, ani de neliniste, vroia putină liniste. Acum că el era liber, nu vroia să-i mai împărtăsească soarta, nici în bine, nici în rău. Matilda, simteam, ar fi gîndit la fel, dar fără să-si facă datoria în prima etapă, cea a dificultătilor. Astfel, ajunsesem să gîndesc despre ea ce era mai rău, cu atît mai mult forta mea morală fusese surpată. Dar nu era numai atît. Peste asta se putea trece. Bucuria singurătătii în care gîndirea ta rămîne activă si jubilatoare putea să-ti ajungă, rămîneai fiu al soarelui si a tot ce există. Dar fusesem adînc implicat... Survenise bucuria de a apărea în fata studentilor, în fata acelor zeci de priviri care se ridicau spre mine cu încredere că vor afla secretul gîndirii marilor oameni, floarea de pret a spiritului uman, în a cărei posesie mă aflam si, cine stie dacă nu si eu însumi puteam descifra pe fetele lor adevărurile acestor timpuri ? Cine altul, dacă nu un contemporan, îi putea ghida ? Nici Platon si nici Hegel nu mai erau vii, ca să le vorbească despre timpul existentei lor. ªi cînd spuneam : tovarăsi studenti ! o tăcere absolută se asternea pînă în ultimele rînduri ale amfiteatrului. Domnii mei ! li se adresase Hegel prin 1816, la Heidelberg, si cursul său devenise filozofie si spiritul său fusese stimulat de acesti tineri domni care îi sorbeau avizi cuvintele. Cu ce poftă mă întorceam eu însumi acasă si făceam după notitele mele capitole la cartea despre gnostici, care crestea de la o zi la alta ! Cum să-i părăsesc ? Nu mai vroiam nicidecum. Măsurăm concesiile pe care trebuie să le fac (si eram gata să le fac !) numai să pot apărea în fata lor si să comunicăm împreună, chiar micsorînd pînă aproape de stingere lumina opaitului. Dar de ce rîsese Ion Micu ? Ce viziune avusese ? XIV Nici nu mai eram atent la ceea ce se vorbea. După cafele Vaintrub si Ion Micu se ridicară, se duseră la Matilda, care stătea si tăifăsuia cu Tamara si Tasia, îi sărutară mîna spunînd că totul a fost foarte plăcut, salutară pe ceilalti, fără să mai dea sau să sărute alte mîini, îsi luară la revedere si de la mine si se îndreptară spre usă. ÃŽi condusei, dar nu numai pînă în stradă, ci continuai să-i însotesc. Vaintrub ghici că aveam ceva de discutat cu Ion Micu, se scuză si o luă grăbit înainte. „Ioane, începui fără ocoluri, poti să-mi spui si mie : ai zis că întelegi de ce e necesară o a doua reformă a învătămîntului. Ei, de ce ? ªi de ce ai rîs ?" ,,Plec din universitate, zise el, dar nu acum. Astept belirea lui I.C., ca să intru pe urmă în presa literară si să-i belesc si eu pe toti trogloditii, în frunte cu Amăicălitului. Sper să mi se încredinteze functia de redactor-sef la Luceafărul literar. De-aia am rîs, fiindcă nici trogloditii din Bucuresti oplositi sub pulpana lui I.C. nu vor scăpa. De-aici, din mijlocul Transilvaniei o să trimit spre ei săgeti cu bătaie lungă cît mai otrăvite, să scoată urlete si să se întoarcă prin pădurile de unde au iesit." Deci nici lui nu-i pasă, gîndii, ca si Ben Alexandru si Vaintrub, mai are o meserie, se întoarce la ea. Dar eu unde să mă întorc ? „Nu mi-ai răspuns la prima întrebare.'" „Reforma învătămîntului, zise el mergînd agale si privind drept înainte, e necesară ca să mai desfiinteze niste catedre, basca ce spunea Vaintrub, adică să se adopte schema de învătămînt după cea sovietică." Era evident că se ferea, nu rîsese de perspectivele căderii Iui I.C. si de ce-o să le facă el după aceea tuturor Amăicălitilor care iesiseră din pădure. Acest gînd îi venise, poate, la masă, dar în biroul meu rîsese de ceea ce îi spunea Vaintrub : a doua reformă a învătămîntului îi stîrnise acel straniu rîs. Dar nu mai insistai... „ªi crezi că filozofia va fi atinsă ?" Nu-mi răspunse cîtiva pasi. Ai fi zis că se gîndea, dar nu sînt sigur dacă la întrebarea pe care i-o pusesem. „Cred că da, zise. ªi cred că si decanul nostru va fi schimbat după ce pică I.C." „Nu înteleg, ce legătură are Vaintrub cu I.C. ?" ,,N-ai fost atent la discutie. Asa cum e el, foarte bine pregătit, un marxist convins si cu un caracter ferm, e omul lui I.C. El l-a pus acolo. Fără să mai vorbim că se vor găsi destui turnători care să-l demaste (dacă nu l-au si demascat) că nu aplică linia partidului în învătămînt, că e contra colectivizării agriculturii si alte erezii contrarevolutionare." ,,Doar n-o să crezi că o să-l toarne vreunul din musafirii mei ?" ,,De !" zise el, repetînd dubitativul rebrenist. „Adică cine ? Părintii mei, nevastă-mea ?" „Mai erau si altii. Nu zic de ginecolog, dar era o tipa acolo care se uita la noi ca la niste rîme. Vampa aceea flegmatică cu buzele groase si ai fi zis cu ochii adormiti. Ei, prin crăpătura pleoapelor ne studia si, cu urechile la pîndă, auzea tot." ÃŽncepui să rîd... „Fugi de-aici, altele sînt isprăvile ei, nu să toarne." „Am văzut eu multe din astea, nu mă întreba, că spun. ªi nici tipul ăla pricăjit, care n-a scos un cuvînt, nu-mi inspiră încredere." „Acuma, zisei eu batjocoritor, n-o să mai mergem în vizite de teamă că..." „Poti să mergi oriunde, dar depinde ce vorbesti..." „Cum adică, ce să vorbim atunci ? Despre papesa Ioana ? Cred că suferi de spionită..." „Lasă să sufăr eu de spionită si fă tu pe viteazul în saloane, si o să vezi ce e mai deranjant, spionita sau arestuita..." ªi rîse. „Dar n-am scos un cuvînt", protestai... „Nu mă refer, în cazul ăsta, la tine, era vorba de Vaintrub. Sînt sigur că nu numai la voi si-a exprimat el ideile sale antipartinice." „Tu glumesti, sau..." „De ! exclamă iarăsi. Să dea Marx să n-am dreptate." „Bine, zisei, o să fiu atent. La urma urmei, Vaintrub îsi redeschide cabinetul, dar ce fac eu dacă mă dau afară..." „Nu cred, zise el, desi nu esti membru de partid, ai origine sănătoasă, taică-tău e muncitor." „Da, dar dacă se desfiintează catedra mea ?" „Atunci nu mai stiu, zise. Parcă ziceai că abecedarul..." „Una e să pleci tu, si alta cînd esti dat afară..." „Vezi ? Ti-am spus atunci, în ziua aia, că nu pleci tu, esti dat afară. Ai făcut bine că n-ai plecat, dar acum nu mai stiu ce să-ti spun. Ai putea pleca, dar dacă nu e nimic, n-o să-ti pară rău ? Adică ce să-ti pară rău, ar fi o catastrofă. Pe de altă parte, dacă nu pleci s-ar putea totusi să vi se desfiinteze catedra. Părerea mea e că e mai bine să nu pleci, desfiintarea unei catedre ar fi un fapt obiectiv, nu te-ar putea învinui nimeni de ceva, n-ai fi în situatia marelui filozof, căruia i s-a desfiintat catedra numai ca să-l dea pe el afară." ..Bine, Ioane, mai spusei si îmi luai la revedere si mă întorsei spre casă. Dar revenii după cîtiva pasi : si totusi nu mi-ai spus de ce e necesară această a doua reformă a învătămîntului? ÃŽti spun eu, zise, ne vedem mîine la braserie..." ,,Are dreptate, gîndii în timp ce făceam drumul înapoi, desfiintarea unei catedre nu înseamnă un blam pentru cei care tin cursuri la ea, e o măsură generală... ªi apoi nu se stie dacă se desfiintează... Oricum pot preda de pildă istoria la orice liceu, ba chiar si matematicile si geometria, care îmi plăcuseră totdeauna si nu le uitasem, ca si fizica. Sau latina... Da, latina, franceza... Mai degrabă..." Pe urmă îmi amintii că si latina fusese scoasă din învătămînt, iar franceza redusă la o oră pe lună sau ceva în genul ăsta. Oricum, fizica va rămîne... O adîncă tristete însă îmi spunea, gîndind toate acestea, că niciodată n-o să mai intru într-un amfiteatru si să predau studentilor mei pe care începusem sa-i cunosc si să tin la ei. Diferenta de vîrstă între noi era mică, dar inocenta lor era mai mare. ÃŽn cursurile mele despre gnostici strecurasem ideea mea că abia atunci va fi posibilă o nouă gnoză, care ar putea deveni o religie, ai cărei preoti - si asta n-ar avea nimic de-a face cu o nouă biserică - ar fi savantii. „Bătrînul", cum îi spunea Einstein lui Dumnezeu, va trebui să suporte trufia unor fiinte care i-au smuls multe secrete si care astăzi (în posesia mijloacelor de a explora atît atomul, considerat, ultima particulă si ultimul dintre secrete, cît si marele cosmos) pot să-si permită să gîndească nu numai pe plan existential, ca domnul Sartre, că angajarea mea angajează totul, dar numai pe planul unei constiinte doar în relatii cu o alta, nu si cu cea a unui cîine sau a unui cal, ci pur stiintific, că sînt angajat la nivel cosmic. Descartes gîndea : Cogito, ergo sum! Dar unde ? ÃŽntr-un univers determinabil, în care există gîndire, dacă eu gîndesc. Asta e mai greu de respins (sau nu e de respins), decît paralelele lui Euclid, despre care Gauss se întreba dacă pot fi verificate prin măsurări astronautice. Asta ar însemna că dacă există gîndire în univers, trebuie să ne abtinem s-o opunem materiei, să nu mai credem în această dualitate, ce presupune o natură scizionată, care ar face de neînvins postulatul : gîndesc în cosmos, pentru că eu gîndesc, postulat de nerespins... Reactia studentilor mei a venit ora următoare, cu o grămadă de întrebări si cu priviri ce ardeau de curiozitate. Care ar fi atunci raportul dintre spirit si materie ? Totul e spirit, le-am răspuns. Asta înseamnă că spiritul creează materia? ÃŽsi creează o aparentă, le-am răspuns. Universul în ansamblul său este constient de sine. Atunci ce este spiritul ? Este constiinta cosmică. Ce este o constiintă ? ªi întrucît o nouă gnoză ar putea deveni religie ? Orice religie, le-am răspuns, îsi propune o mîntuire a omului. O nouă gnoză, pornind de la descoperirile stiintifice, ar elibera omul de teama, de nelinistea cosmică, într-o lume în care Dumnezeul îmbătrînit nu-i mai poate alunga singurătatea sa înspăimîntătoare în fata unui univers de catran, care pare absurd, întelegînd că universul sîntem noi însine, putem, prin inteligentă, întelege că nu murim niciodată. Gîndind cosmic, ne salvam chiar prin el, prin univers, care ne-ar deveni familiar si eternitatea lui ni s-ar transmite, desi stim că într-o zi vom muri totusi... Apoi am întrerupt întrebările, spunîndu-le că vom mai avea ocazia să vorbim despre asta pe toată durata cursului. ÃŽmi notam întrebările, pentru a răspunde la ele acasă, în al doilea caiet al meu, pe larg... Cine îmi va mai pune de-aici înainte aceste întrebări stimulatoare ? Nici unul dintre ei nu se gîndea să-mi opună postulatul marxist că spiritul e materia care ia cunostintă de sine si care lasă în întuneric si fără răspuns întrebarea ce este atunci materia ? Ceva mort ? O simplă combinatie de molecule, de atomi si electroni ? ªi nici unul dintre ei nu s-a găsit să divulge cuiva .."erezia" mea, cum avea să se întîmple mai tîrziu, cînd prin selectie, în fruntea organizatiei lor de tineret. U.T.M.-ul, aveau să fie pusi cei „vigilenti", cărora n-avea să le mai scape...nimic... XV Cînd ajunsei acasă, arhitectii si ginecologul Salantiu plecaseră si ei, rămăseseră rudele. Dar ce era tăcerea asta ? Tăceau mai demult sau picasem eu pe un moment de tăcere ? Da, probabil ! Mă asezai într-un fotoliu si asteptai să-si continue conversatia, dar clipele treceau si nimeni nu deschidea gura. Mă uitai la Matilda, dar nu întelesei : cine era urîta aia ? Da, chiar Matilda, dar chipul ei era strîmbat, ca si cînd ar fi fost făcut din două chipuri suprapuse si acum o puternică zgîltîitură interioară i-ar fi stricat secreta armonie. Exorbitati, ochii ei îsi pierduseră culoarea, verdele devenise albastru întunecat... Marele Vasile părea să rumege ceva în sensul că nu era bine ce se întîmplă, dar nici n-avea ce să facă. Oricum, nu era treaba lui. Tamara îsi deschisese pleoapele lăsate si se uita la mine cu o curiozitate lacomă si neascunsă, aproape sfidătoare. Părintii si bunicii mei se uitau si ei la mine parcă mi-ar fi spus : dă-i afară pe toti, sînt contra ta si a noastră. Tasia rupse tăcerea. „Matilda, hai, gata !" Gata ce ? „Lasă-mă Tasia", zise ea cu o voce care se debarasa de Tasia si de oricine ar fi încercat să-i dea sfaturi ; Petea se arătă si el concesiv, ba chiar cunoscător al unor realităti... „Vezi că pe urmă tu rămîi aici singură cu el, cu noi..." zise el. „Dar ce s-a întîmplat ?!'' murmurai eu nedumerit „Mai întrebi ce s-a întîmplat? zise Matilda. Mai întrebi ce s-a întîmplat ? repetă ea cu voce crescută. Mai întrebi ce s-a întîmplat ?"' reluă paroxistic. ,,Da confirmai eu senin, ce s-a întîmplat ?" si vrusei să-i întreb pe-ai mei ce dracu` se întîmplase, dar nu mai avui timp, Matilda sări din fotoliu si se apropie de mine. ,,Unde-ai fost ? ªi nu asteptă răspunsul : unde ai fost, strigă si îsi înfipse mîna în părul meu si îmi smuci capul de astă dată tipînd neîncetat: Spune unde-ai fost, unde-ai pierit, spune..." într-o fractiune de secundă gîndii că mîna ei în părul meu e un simplu gest nestăpînit care putea să însemne si dragoste furioasă si care se va opri, puteam apoi să rîd, dar ea continuă să mă zgîltîie cu violentă si atunci o plesnii peste fată si ea bătu aerul si căzu pe-o parte, întîi peste masa din mijlocul celor patru fotolii, apoi se rostogoli pe jos ; dar nu stătu nici o clipă acolo, se ridică în genunchi, puse mîna pe vaza încărcată cu flori aduse de musafiri si în clipa următoare această vază trecu ca un proiectil pe lîngă capul meu si se sparse în curte prin frumosul vitraliu... Resimtit socul violentei neînfrînate, tipătul geamului spart, apoi bufnitura si explozia, ca un semn de sinistru, a vasului de sticlă. „Să nu mai îndrăznesti, gîfîi ea revenind în fotoliu. Niciodată să nu mai îndrăznesti..." ªi arăta extrem de satisfăcută de ceea ce făcuse si de aceea glasul ei era acum perfect linistit. Iar eu gîndii : Asta e mai rău decît ceea ce ai făcut, această oarbă satisfactie de a fi ridicat mîna asupra bărbatului tău. Din clipa asta nu-l mai ai, acest bărbat, să-ti cauti altul. ÃŽn acelasi timp simtii cum o picatură de sudoare mi se prelinge pe gît. Mă stersei, nu era sudoare, ci sînge. Mă ridicai si mă dusei în baie fiindcă simteam că mă ustură fata. Cînd mă uitai în oglindă văzui trei dîre de sînge pe obrazul drept, amestecate cu zdrente de piele ruptă. Cînd avusese timp să mă gheruiască astfel ? Probabil că fulgerător, în chiar clipa cînd o lovisem si abia după aceea căzuse. Mă spălai, dar sîngele reveni mai ales în cîteva locuri unde ghearele intraseră adînc. O furie rece mă năpădi, dar pe urmă mă linistii. Din moment ce hotărîrea mea era luată, trebuia să-mi retrag si furia, nu mai avea nici un rost..". ... Mă întorsei în hol si foarte linistit le spusei rudelor: „Vă rog să plecati." ,,De ce să plece ? zise Matilda. Nu pleacă nimeni, sînt rudele mele, la mine acasă. Vasia, Artlraon, Petia, stati, de ce să plecati, fiindcă vrea el ?" De altfel, nimeni nu schitase vreun gest că ar avea de gînd să se ridice, „Bine, zisei, stati..." gîndind, ce-o să faceti acuma, o să vă apucati să jucati leapsa pe furate ? Spectacolul s-a încheiat si odată cu el si istoria unei iubiri moderne, foarte moderne chiar, dintre un universitar si o arhitectă, nu mai aveti ce vedea. Asa credeam... ,,Ei, reluă Matilda triumfătoare de astă dată, în sfîrsit după ce triumfase, nu înainte ca pînă acum, tot nu vrei să-mi spui unde ai fost ? Lasi musafirii singuri si pleci si tu, tot ca un musafir. Păi musafir esti tu în casa asta ? Ãsta e musafir la el în casă, constată ea cu un humor de care n-avea nici un chef. Da, că să ajute si el ca alti bărbati, de unde, si cînd se asează la masă si e servit se strîmbă că nu-i place mîncarea si nici măcar nu se fereste, scuipă alături. Lasă, nu te mai sterge, o să sufere Clara cîteva zile că n-o mai poti vedea pînă îti trece si pe urmă n-ai decît să pleci cu ea în Israel... Ai fi în stare să treci la jidanism si să vă duceti amîndoi acolo să lucrati într-un chibut..." Asta era formidabil ! gîndii. Ea care se măritase cu un evreu, care îi cumpărase acest apartament si ei ,cum spuseese adineauri, vorbea ca si cînd în viata ei n-ar fi iubit tocmai un jidan... Mă uitai într-o parte, ca să nu i-o spun si să nu rîd sardonic... I-o spuse însă Tasia : ,,Tu în ce casă stai? Ce era bărbatu-tău care ti-a făcut-o cadou ?"' ,,Ehe ! Era un om cu un cap mai presus decît altii, să nu te legi tu de el ! Inimă de aur !" ,,O fi fost, zise Tasia, da` tot jidan era ! Nu-ti stă tie bine să-i vorbesti de rău !",,Oa" nu-i vorbesc de rău, Tasia ! Spun numai că drumul e liber, să se ducă cu ea unde vrea !" „Dar aia e măritată, dragă, ce tot vorbesti tu acolo ? zise Tasia. ªi îsi iubeste bărbatul" „ Fleacuri ! exclamă Matilda, bărbatu-său îsi iubeste prima nevastă, nici nu se uită la asta... Asa că... Eu îmi cresc copilul meu ! (nu mă mai mărit, mi-ajunge !), iar el poate să plece cu ea si în Patagonia, dacă în chibut n-o să-i placă. Parcă îi pasă lui de copil ! Cînd i-am spus că sînt însărcinată, stiti ce-a zis, dragă?! exclamă ea uluită. Că o să mi-l lase mie! Asa fac cei care se iubesc, aveti un copil, trebuie să vă întelegeti, mai lasă unul, mai închide ochii altul, sînteti tineri, aveti sîngele fierbinte, n-aveti minte deloc... Făcui bunicului un semn să tacă. Eram acum fascinat să aflu ce nu stiuse Matilda că zace în mine. „Spui dumneata, bunicule, că n-am fost o fetiscană. Ba am fost ! strigă Matilda. Pentru că înainte am avut de-a face cu doi bărbati care s-au purtat cu mine civilizat, nici unul nu numai că n-a îndrăznit, dar nici nu s-a gîndit vreodată că ar putea să mă lovească. ªi cînd l-am cunoscut pe el, mi-a luat mintile ! Era prieten cu ultimul meu bărbat, care a făcut prostia să-i povestească aproape tot ce se întîmpla la noi în casă, nu ne prea întelegeam, recunosc, dar a venit el si a început să-l îndemne, zilnic îl îndemna, el mi-a povestit, divortează, desparte-te, îti ratezi viata, tu esti poet, te împiedică să scrii. Venea la noi în casă si se uita la mine crunt, distant, rece, stăpîn pe el, indiferent, nepăsător. Recunosc si fată de el, bărbatu-meu de-atunci parcă era încă în scutece. Asta bărbat, mi-am zis, si mi-a sucit capul asa de tare că am început să fac numai ce-mi spunea el, îmi scria scrisori din scoala militară, furios ca si cînd ar fi avut vreun drept asupra mea, că de ce n-am intentat divortul ? Ce mai astept ? ªi vorbe urîte la adresa fostului meu sot, care, oricum îi era prieten si tinea foarte tare la el si nu era vinovat de nimic, nu-i făcuse nici un rău. Da, vroiam să divortez, dar nu asa! Am încercat să-l potolesc, am plecat într-o excursie împreună, i-am lăsat să stea de vorbă unul cu altul, fostul meu bărbat i-a vorbit frumos, i-a spus că e adevărat că el si cu mine nu mai putem trăi împreună, dar că să ne gîndim bine dacă noi ne potrivim. Atît i-a spus ! Rămîn în urmă cu el (si mă arată cu degetul, nu mai aveam nume) si îl întreb : ei, ce-a zis ? A început să-l înjure ! Pe urmă ne-am asezat la masă pe iarba verde si l-a luat peste picior, că e timpul să răspundem la o întrebare a unui mare filozof bulgar. ÃŽsi bătea joc de el ! ªi ăla, săracul, ce putea să facă ! Era el înalt, dar n-avea puterea să sară la bătaie si l-a adus în stare să se urce si să urle prin copaci !... Da, dragă, am crezut c-a înnebunit ! îsi desfăcu ea bratele înspăimîntată retrospectiv. Să stai alături de nevasta ta legitimă si să te vezi luat peste picior de... un străin, cum să nu-ti vie să te urci prin copaci si să urli ? Mai bine se băteau, era mai bărbăteste, dar nu să-l umilească în sensibilitatea lui de om, nu de cîine, să-i dai un picior după ce i-ai fost prieten si i-ai luat mintile nevesti-sii." Deci i-ar fi făcut mare plăcere ca eu si cu Petrieă să ne batem ! gîndii si eventual Petrică să iasă învingător sau, în orice caz, să încasez eu ceva...chiar dacă Petrică ar fi încasat mai multe. Sau si mai bine, Petrică să-mi fi dat o serie de pumni în cap, si eu, ,,generos", să nu-i fi răspuns. Poate că asa asi fi făcut, dar lui Petrică nu i-a venit ideea, a preferat să insinueze că nu pe Matilda o iubeam eu, ci frumoasa ei casă, cum încercase să-i sugereze si lui taică-său. "De copil a spus că o să-l bage într-o traistă pe băt si o să se ducă si o să-l arunce într-o prăpastie. ÃŽntrebati-l ! E adevărat că asa mi-ai spus ? mi se adresă cu aerul că n-o să am curajul să spun că nu. ÃŽndrăzneste să spui că nu e adevărat ! Ai fi în stare să negi ! Vedeti ? ! Tace, n-are nici curajul să nege si nici să se apere." „Dar cine esti tu, fă, să-l judeci ? zise bunicul indignat. Se vede că nu te-a bătut la timp !" „Nici o grijă, bunicule, că m-a bătut chiar în ziua cînd i-am spus că o să avem un copil, strigă Matilda. E adevărat ? Spune-i bunicului, esti om, încearcă să minti", mi se adresă iarăsi. ,,ÃŽnseamnă că nu te-a bătut bine", răspunse bunicul care stia el adevăruri fundamentale, că numai un betiv si un stricat îsi bate nevasta degeaba si n-avea el nevoie să mă audă pe mine negînd ca să se convingă că nu eram dintre acestia si că deci n-am bătut-o eu fără motiv. Tata nu zicea nimic, îsi plecase fruntea confuz, în mod ciudat mama avea chipul senin. ,,Cum poti să spui tu, maică, vorbele astea, zise ea, că a vrut să-ti ia copilul si să-l arunce într-o prăpastie. Asta n-am mai auzit de cînd mama m-a făcut !" „Ei, zise Matilda, eu am auzit cu urechile mele. ÃŽntîi a zis că o să mi-l ia si să-l dea la un leagăn, la copii abandonati, pe urmă a zis nu, mai bine îl arunc într-o prăpastie. ÃŽntrebati-l !"' Ceea ce mă uimea mereu era humorul ei, din tonalităti imposibil de descris ! Un humor popular, compus din uluiri, nedumeriri, invitatii să contemple si altii ceea ce i-a fost dat ei să-si audă urechilor... „O fi glumit, v-oti fi certat", zise Tasia simplu. „O fi băut si el un pahar mai mult !" zise si seful clanului împăciuitor. „Stati că vă spun, se hotărî atunci Matilda să închidă gura părintilor si bunicilor mei. E adevărat, mamă soacră (dumneata n-o să te dai îndărăt si o să recunosti), e adevărat că la optsprezece ani a trăit cu o stricată si a vrut să se însoare cu ea ? Auzi, să se însoare cu ea..." Sării în picioare, dar în aceeasi clipă sări si Matilda si se adăposti în spatele fratelui ei mai mare. ,,Te omor, îi spusei în soaptă cumplită. Mie poti să-mi spui orice, dar nu mamei ! Dacă nu fugi în seara asta de-acasă te strîng de gît pînă o să-ti dai răsuflarea." ..ÃŽl auziti, strigă Matilda fără teamă, în fotoliu. Nici nu mă miră ! A mai omorît el pe cineva, o fată cu care a trăit, o studentă, a lăsat-o însărcinată si în loc să se însoare cu ea, a dus-a la un doctor, un criminal, că altul n-a mai găsit si asa a scăpat de ea. Nici azi nu se sti-e ce-a făcut ăla cu moarta !" ,,De ce nu spui tu, zise tata, că a vrut să ne omoare si pe noi ?" ,,Lasă, că stiu eu cum s-a purtat si cu dumneavoastră ! De la el stiu. El mi-a spus, el gura lui : am chinuit-o pe mama ! Bine c-a recunoscut, dar acuma nu vrea să recunoască..." „Atunci de ce l-ai luat! zise bunicul linistit, si el cu humor. Ai avut la dispozitie doi ani ca să-l cunosti si două măritisuri în urmă, nu poti să spui că ai fost o fetiscană fără minte. Esti mai bătrînă decît el !" adăugă cu brutalitatea simplă a oamenilor în vîrstă care merg direct si fără nuante spre realitătile elementare. ,.De unde să stiu eu ce zace în el", răspunse Matilda, al cărei chip se transfigurase brusc, urîtenia pieri de pe chipul ei si văzută fără să fie auzită ai fi zis că povesteste ceva pasionant si cei din jur o ascultă subjugati atît de ceea ce spunea, cît si de frumusetea strălucitoare a acelui chip straniu. ªi era adevărat, eu o ascultam astfel, pentru că, desigur, forta ei de mistificare era pentru mine o revelatie stupefiantă. Vroiam s-o mai ascult, mi-era chiar frică să nu înceteze, să treacă la sentimente mai bune, si rudele, care sînt setoase de spectacol ca toti oamenii, să nu încerce apoi, văzînd că gluma se îngroasă, să micsoreze proportiile catastrofei, să ne îndemne la împăcare, nu s-a întîmplat nimic . ,,Uite-l, rîde, strigă Matilda (poate că fără să vreau, avusesem un surîs ?), lui i se par toate astea ceva, asa, de rîs, de călcat în picioare. Asta e ceva, asa, nemaivăzut... Ei, află că te-ai înselat, domnule ! Mî-a venit mintea la cap !" „Păi atunci e bine, zise bunicul cu humorul lui de care apoi, mai tîrziu, de cîte ori îmi aduceam aminte rîdeam în hohote singur, chiar si pe stradă. E bine, repetă el dînd si dintr-un umăr si aplecîndu-si capul spre acel umăr, ca o expresie a evidentei. Vă despărtiti, băiatul e tînăr si de fete e plină lumea. Copii, dacă a făcut, înseamnă că o să mai facă.." ,,Sâ vedem cine îl ia, strigă Matilda. El - frumos nu stie să se poarte, de iubit asa să-i bată si lui inima pentru o femeie nu e în stare, la rude nu tine si asta n-ar fi nimic, că nu tine, dar le batjocoreste... îl invită si pe el Tasia la o petrecere. Na, că nu vine. Cum să nu vii, dragă ? ! exclamă ea indignată, o indignare înaltă. Sînt rudele sotiei tale. Pînă la urmă îi explic eu că n-o să stăm mult, în fine intră pe usă cu o falcă în cer si una în pămînt, nu dă mîna cu nimeni, la mine se uită de sus parcă ar fi sosit marele senior, pe urmă începe să-i spună Tamarei porcării de care în viata mea n-am auzit că o rudă poate să-i spună altei rude. Asta e ceva, asa, nemaipomenit! (si deschise un brat si făcu prin aer o elipsă, ai fi zis cosmică !). Că cică dacă pe Tamara o păzeste un drac, unul care a văzut odată la gîrlă o muiere goală si el a zis că e un om cu... alea în piept si s-a dus la Scaraoschi să-i spună. Că dacă nu cumva dracu-ăsta i l-a trimis ei, Tamarei, ca s-o servească..." „Păi asa si e, zise bunicul. Orice muiere are un drac !" Bunicul începu să mă irite cu interventiile lui : mă uitai la Matilda crunt, simulînd că asi fi coplesit si furios ca să-mi dea adică noi lovituri, să nu se oprească acum, la mijloc cînd tocmai aflam că infama Tamara îi povestise totul, nu numai scena de la Tasia, ci si în mod sigur, cum aveam să aflu, o oră mai tîrziu, si istoria cu Nineta Romulus si cu Căprioara ; se interesase, făcuse, cum se zice, investigatii si trebuie să recunosc că tot ceea ce aflase era exact, în afară de cîteva lucruri esentiale în ceea ce o privea pe Căprioara si venise si-i spusese Matildei ; o făcuse din proprie initiativă ? asta era neîndoielnic : o crezusem-femeie fatală, cînd colo era o poamă vanitoasă care tinea la cinstea bărbatului pe care îl însela pe toate drumurile , da... dar îl însela ea, noi trebuie să continuăm să-l respectăm, si pe ea în primul rînd, să nu-i spunem la masă ce nu trebuie. Mare doamnă ea, acum sotie de brigadier silvic. „Pe urmă, zice, îi spune, Tamarei adică, continuă Matilda, ai de gînd să asculti mai departe vorbăria ăstuia ? Adică a lui Vasia. Fratele meu e pentru el ăsta si ce spune el e vorbărie ! Poftim ! ªi-i spune Tamarei : Cum trăiesti tu, cu gringalet-ul tău ? Tamara nu stia că e un cuvînt frantuzesc, care înseamnă asa, pricăjit, prăpădit si n-a stiut ce să-i răspundă. Adică, Artimon nu era pentru el o rudă, ci un străin de care să-ti bati joc. ªi-i spune : gringalet-ul tău are sau n-are ? Auziti, dacă se poate imagina o astfel de nerusinare mai desmătată. Ce-o fi crezut el că e biata Tamara ? Formidabil ! Să-i spui unei doamne, pe care abia o cunosti si care e si rudă a sotiei tale, dacă a ta n-o consideri. ªi măcar dacă ar fi fost beat (nu, că nu bea, protestă, eliminînd o scuză pe care Vasile, de pildă, mi-o acordase). ÃŽi merge mintea asa foarte treaz si diabolic, si cînd am auzit asta, cînd mi-a povestit Tamara, mi-a fost rusine, dragă, de bărbatul meu... Auziti, un intelectual, un universitar cu înalte studii, să-i spună unei doamne ca un birjar, bărbatu-tău are sau n-are ? Colosal !..." ,,Ce să aibă, zise bunicul, băt ? Dacă e traistă, e si băt." Bunica îl înghioldi, Vasile făcu ha, ha, Tasiei îi conveni această interpretare si rîse si ea. Tamara rămase cu masca ei care nu ascundea nimic, teapănă, ca si cînd nu ea ar fi alimentat indignarea aceasta acumulată de-atîta vreme si care izbucnise acum cu violentă. De ce tocmai acum ? Din pricina Clarei ? Disproportie ! De unde răsărise această nouă Matilda cu care nu mai vedeam posibilă o convietuire ? Dacă tintea mai bine îmi spărgea capul, îmi scotea un ochi, mă desfigura pe toată viata... Cît despre Petea si gringalet-ul însusi, arătau în mod ciudat foarte bine dispusi... „Pe urmă, continuă Matilda, tot el m-a făcut să nu dorm două săptămîni, că de ce nu m-am uitat la el, că de ce am închis usa nu stiu cum, că am fost odioasă, mă urîtisem, îmbătrînisem cu cinci ani de cîte mi-a făcut..." Fascinatia mea slăbi. Dispărui din nou în baie, mă spălai iarăsi si cum sîngele nu mai apăru mă gîndii cu ce să dau să nu se mai vadă dîrele, căci se vedeau acum mai rău în spirale frumos trase, ca o pictură suprarealistă pe fata unui borfas, de sus de la coltul arcadei, pînă jos sub falcă. Iată deci ce-am crezut că e si ce-a iesit, gîndii. Hm ! ªi în ultimele două luni, dar ce zic eu două luni, chiar astăzi, în oficiu, băuserăm împreună un pahar si ne sărutaserăm ca altădată. Imposibil să mă duc asa la cursuri ! ÃŽmi veni o idee...să dau cu pudră. Intrai în dormitor si luai de pe masa ei de toaletă o cutie si dădui cu pernita aceea mică. La început mi se păru că tine, dar pudra se deslipi la prima grimasă, arătam si mai rău, ca o fantomă, sau ca un vampir. Pe urmă îmi veni altă idee : ceva care se putea lipi foarte bine era fondul de ten. Desfăcui o sticlută si începui să dau cu lopătica aceea însurubată în dop. Era perfect. Nu se mai cunostea nimic. Puteam să merg si la cursuri si să mă întîlnesc după aceea si cu Ion Micu. Revenii în hol foarte vesel si spusei : „Ei, domnilor, spectacolul s-a încheiat, a fost foarte reusit, biletele au fost pe gratis, iesirea prin Sărindar, cum se spune la Bucuresti, Matilda, tu mai ai ceva de spus ?" ,.Da, plec si eu..." ,,Da, liber, luati-o"', spusei cu nepăsare, asezîndu-mă în fotoliu picior peste picior. Dar chestia asta cu luatul nu conveni la nimeni, Matilda însă se ridică si dispăru, să se pregătească adică de plecare, dar eu o văzui că intrase în dormitorul fetitei, de unde însă reveni îndată, se aseză si-mi spuse : „Iau si copilul". „Bineînteles, zisei, dar să-mi spui unde te duci, ca să pot veni să-l văd, cu toate că am vrut să-l arunc într-o prăpastie. M-am răzgîndit. ªi încă un lucru, vreau să-l spun întîi pentru mama, desi n-ar fi fost nevoie, ea îmi cunoaste viata, apoi pentru Vasile badei, cum se zice pe le noi, si pentru cine mai e amator : fata aia cu care am trăit eu la optsprezece ani nu era stricată, s-a căsătorit la Bucuresti cu un maior, pe urmă s-au despărtit si s-a recăsătorit la Iasi cu un mare negustor, cu care a avut si doi copii. Am cunoscut eu alte stricate care spun de altele că sînt stricate (si mă uitai insistent la Tamara), nu vreau să dau nume, nu mă interesează, dar fata asta nu era. A doua fată, studenta în chestiune, nu cu mine rămăsese însărcinată, ci cu doctorul Ygrec, are adresă, toată lumea le cunostea legătura. Cît despre tot ce-ati auzit aici recunosc, am gresit fundamental : oamenii iau totul în serios, sau le plescăie limba în gură de plăcere să-ti înteleagă cum vor ei unele cuvinte. N-au decît ! Să le ia cum vor, n-o să mă apuc eu acuma si să nu mai gîndesc ce-mi place, bineînteles însă că o să fiu mai atent la omul din fata mea." ªi tăcui si începui să mă uit pe tavan. Pe urmă mă uitai îndărăt. A ! Vitraliul ! Mă ridicai si îl cercetai atent. Da, se putea drege, vaza-proiectil îi făcuse doar o gaură, restul rămăsese întreg. Se putea combina cu geam obisnuit si tot rămînea el frumos. Sigur că eu stiam ce pătise, dar nu strica un martor în aceasta casă... Tasia se ridică prima. „Victore, zise, eu n-am auzit nimic. Cred că nici bărbatu-meu. Nu lua seama la vorbe. Dacă ati fi mici sau asa mai la început, asi sti ce să vă spun. Dar tu zici că ai mai avut de-a face cu două fete, ea cu doi bărbati, nu stiu ce să vă spun. Gringalet-ul îmi bîlbîi ceva negînd energic cu degetul: ,,Să stii că nu sînt supărat ! Asa m-a făcut mama, cam pricăjit." Cu un humor care mă surprinse. ªi îmi sopti la ureche. ,,ªi să stii că oamenii mici au... mari." Izbucni în rîs. Tamara se răsti la ei : ,,Hai, odată !" El însă nu se grăbi, o înjură de mamă, iar ea, în ciuda efortului de a nu arăta ce simte, rămase o clipa trăsnită si masca i se strica. ,,Bine, zise, atunci eu am plecat.'' El, în treacăt, o trimise la origine, în timp ce se aplecă iar si-mi sopti : „Nu lua în seamă , Matilda te iubeste, îti spun eu, se făcea foc cînd venea pe la tanti Tasia si cineva spunea asa vreo vorbă despre tine," ..Bine, bine, îi spusei, noapte bună !" ,,Tasia, strigă Matilda, stai că vin si eu uite-acum îmi iau fetita si vin... Rămăsei nepăsător la acest strigăt, la această chemare. Petea trecu pe lîngă mine cu urîciunea de nevastă-sa fără să-mi spună nimic, iar seful clanului se opri. Făcu un gest energic în aer, semn de cruce : ,,Ai înteles ? zise foarte tare, asta e !" Adică să îngrop totul si să pun cruce. Le ascultai pasii pe trotuar. Ai mei erau si ei în picioare, după ce, ca niste stăpîni ai casei, îi conduseseră pînă la usă pe ceilalti. îsi dăduseră mîna, îsi spuseseră La revedere . La revedere ? Hm ? Nu va mai fi nici o revedere ! Gata ! Adio ! ,,Matilda, strigai, vino si ia-ti rămas bun de la mama." ..La revedere", strigă si ea fără să lasă din dormitor, unde nu stiu ce făcea. "Mai mamă, zise mama uitîndu-se în sus la mine, tu nu te întelegi cu muierea asta, Nu-ti pierde vremea, n-are nici un rost...'" „Hai. mamă, nu-mi spune lucruri pe care le stiu si eu, chiar că n-are nici un rost..." Matilda iesi totusi...în rochie de oras (o schimbase pe cea violetă, încheiată la gît, cu care îsi primise musafirii), îsi luă la revedere si rămaserăm singuri. ÃŽn hol zăceau pe jos paharele sparte peste care ce căzuse pe masă, cesti de cafea cu mucuri de tigări înfipte în zat (ăsta era nesimtitul de Ion Micu, care nu văzuse sau nu-i păsase că scrumiere se aflau peste tot), sticle de vin goale pe semineu, pahare cu vin nebăut sau pe jumătate băut... ªi Matilda în mijlocul holului cu mîna la gură si capul în jos. Intrigat, mă apropiai. ÃŽsi înăbusea rîsul. Se uită la mine lung, cu o uluitoare naivitate si perversitate în frumosii ei ochi verzi. Pufni iar în rîs, chicoti... „Bunicul tău m-a salvat, zise, altfel ne despărteam... Mi-a zis fă si am înteles că tot muiere neisprăvită sînt si eu, ca si altele si că pe el nu-l impresionau cuvintele mele..." Mă pomenii cu gîtul înlăntuit. ,,Nebună mai sînt si eu, zise ,si rîse iar ; dacă nu te-asi iubi, asi fi stat cuminte ca o curcă ! zise ea chicotind mereu, si te-ai fi plictisit..." Mirosea însă puternic a vin si corpul ei parcă frigea. ÃŽi pusei mîna la gît. Avea febră mare. ,,ªi Tasia, ce ti-a zis ? Dar Artimon ?" Chicoti iar, apoi izbucni de-a binelea în rîs, tinîndu-si mereu mîna la gură. Parcă ar fi spus : ce vesel a fost, nici n-am văzut ce figuri au făcut, poti să-mi spui tu ? „Vino cu mine, îi spusei, vesel si eu, dar resemnat ca în fata mortii. Ce zici de vitraliul ăla ?" „Îmi pare rău, nu stiu ce m-a apucat", zise cu o frătească sinceritate. „Un mester bun o să-l repare, îi spusei. Dar nici un mester, oricît de priceput, n-o sa poate drege ceea ce mi-ai făcut tu mie astăzi !" ªi măsurai pe deplin constient singurătatea care năvăli asupra mea după ce rostii aceste cuvinte. Chiar sub anestezia deciziei, căci o decizie alungă cîinii suferintei, simtii totusi o smulgere, o sfîsiere greu de suportat dinlăuntrul fiintei mele, cum povestesc cei operati, că o durere surdă îi face să urle cînd organul bolnav este tăiat. Intrai în bucătărie si deschisei dulapul în care Ana pusese deoparte cîteva sticle pentru mine. Nu vroiam sa văd totul altfel, cum spusese seful clanului că o să se întîmple după acest vin. ci, dimpotrivă, să amplific ceea ce trăisem, ca să văd apoi mai clar ceea ce o să vie după. „Dar si eu vreau", zise Matilda surprinsă cînd mă văzu reapărînd în hol cu sticla si numai cu un pahar în mînă. ÃŽi făcui semn cu degetul gros înapoi spre bucătărie : să se ducă acolo si să-si ia singură un pahar curat. XVI „Un han mongol (urmas al marelui Genghiz), urmas demn al tatălui sau, dar căruia îi plăcea vinul, a salvat poporul român de o primejdie mortală, începui eu turnînd în pahare. ÃŽn mijlocul Europei, cu hoardele sale, a murit, pe acest pămînt străin, cu prea multi munti si cu populatii pestrite si sefii hoardei au hotărît să se întoarcă înapoi în Mongolia visurilor lor si acolo să-si aleagă un nou han. ÃŽn drum, ca o simplă miscare de deget a destinului, au trecut pe la noi si au nimicit statul cuman, care se instalase demult pe cîmpiile noastre si părea bine consolidat, poate pentru totdeauna. Să vedem ce poate face vinul pentru doi insi pe care destinul se pare că nu vrea să-i protejeze." ,,Te crezi mare han !" rîse ea. ,,De ce nu ? Abia voi împlini, curînd douăzeci si cinci de ani, totul e in fată." „Ai ratat începutul, trebuia atunci, imediat, în 44... să te înscrii în partid." ,,Nu se stie", zisei. Ridicai paharul si ciocnirăm. ÃŽl băui dintr-odată si îl umplui la loc. ÃŽmi aprinsei o tigare. Matilda ceru si ea una pe care i-o aprinsei si ea îsi apropie capul. Mă simteam vesel si al doilea pahar îmi spori această stare. „Vezi ce bine e ? zisei. Esti multumită, nu ? ! Tu te simti bine ! Spune-mi, te rog, de istoria cu cele două fete cine ti-a povestit ?" „Tamara, cine să-mi povestească." ,,ªi cînd ti-a povestit ? „Chiar azi, în timp ce voi erati în bibliotecă." „Tu ai pus-o să scormonească ?" "Cum o s-o pun...?" „ªi tu ai relatat exact sau ai născocit pe loc istoria cu copilul, că ar fi fost al meu !? „Nu, asa a aflat ea !"'' Ciocnirăm, din nou si îi soptii : „Vezi ce bine e ? ªi ticălosii se simt bine, asa, multumiti, cum stau ei si beau vin împreună, ca si cînd nimic nu s-ar fi întîmplat."' ªi îi povestii vizita mea la vecinul din cartier, seful de echipă de la ecarisaj, Acojocăritei. ..Nu ? E bine, semănăm cu ei ! începutul a fost greu ,pe urmă vine de la sine..." Ea tresări. „Sună cineva, zise, cine poate fi la ora-asta ?" si curioasă se ridică să vadă cine e. Auzii aproape imediat bocănituri de încăltăminte grea urcînd scările. Cine dracu putea să fie ? Sării în picioare. Usa fu dată de perete si în hol apărură trei ofiteri ; în urma lor, Matilda, care îmi arunca o privire nelinistită. Rămase acolo la usă, de care se rezema si îsi încrucisa bratele la piept, gravă, cu chipul cutreierat de presimtiri rele. „Domnul Petrini, nu ? spuse unul din ei, care nu era seful lor, avea mai putine însemne pe epoleti. „Da, eu sînt, ce s-a întîmplat ?" „Găina a ouat", zise seful lor, un căpitan de rangul doi si mă apucă brutal de brat si mă împinse spre perete. ,,Mîinile în sus pe perete, haide, apropie-te, mîinile în sus !" "Da' de ce mă pui dumneata pe mine, în casa mea, cu mîinile în sus ? mă revoltai eu brusc si revenii să mă asez in fotoliu. Dacă aveti ceva de discutat cu mine, luati loc si faceti-vă datoria. Dar mai întîi cine sînteti ?" Ãsta se uita la mine cu un dispret plictisit si amenintător, se întreba dacă să-mi cîrpească sau nu una, ca sa văd imediat cine sînt. „Esti arestat, urlă el deodată scos din pepeni, la perete si mîinile sus !" ªi cei doi mă apucară de brate si mă duseră, în timp ce unul cu puternic accent unguresc mă sfătui binevoitor : ridică mîinile pentru perchezitie. Le ridicai, dar nu la perete, mă perchezitionară ,îmi retinură actele, biroul populatiei si carnetul de universitar, si după ce se uitară bine în portofel, îl aruncară pe masă. Ungurul rămase lîngă mine, iar ceilalti doi începură să se plimbe prin hol...Uite cum stau boierii ăstia în vaste apartamente,. în timp ce muncitorii se înghesuie cîte trei familii în trei odăi", rînji căpitanul. La acest subiect începură să susotească. ,.Da, da, sigur", dădea militarul din cap si porniră prin odăi. Fluierau parcă a pustiu. Cînd să intre în dormitorul fetitei, Matilda se înspăimîntă si strigă: ,,NU intrati acolo, să-mi speriati copilul." ,,Lăsati, doamnă, că n-avem nimic nici cu dumneavoastră, nici cu copilul, spuse căpitanul cu acelasi dispret, mai au si altii copii, dar dorm cu părintii, n-au dormitor special." ..Vă pun în vedere că sînt membră de partid si o să-i spun chiar mîine tovarăsului prim-secretar cum ati dat busna aici'", relua Matilda păzind usa... ..Da, sigur, ne pasă nouă de primul-secretar'", zise căpitanul si o dădu la o parte si deschise usa, dar nu intră. ÃŽsi aruncă doar o privire circulară si apoi o luă spre bibliotecă. Probabil caută o casă pentru el sau pentru cine stie ce sef al lui mare, gîndii. Mai auzisem de astfel de cazuri, te arestau, îti goleau casa si transportau totul într-alor si apoi se instalau ei cu acte în regulă. Adio casă după aceea, chiar dacă si mai ales se întîmpla să fii proprietar. Intrai si eu în bibliotecă, urmărindu-l pe ofiter nelinistit, căci se si instalase la biroul meu si începuse să tragă sertarele. Scoase totul din ele, manuscrise, note de prelegeri si cele trei caiete ale mele. Luă unul si îl deschise la prima filă. Aveam un scris foarte citet si se înfundă în lectură. „Hm ! făcea ! Ce sînt astea ?' îi răspunsei că sînt caietele mele de curs. „Fă un pachet din toate astea !" se adresă el celuilalt si se ridică si începu să-mi răscolească biblioteca. Trîntea cărtile pe jos, după ce le răsfoia, se misca într-o parte, în alta, călca pe ele. „Ce nevoie aveti de caietele mele de cursuri ?" zisei, cu un glas din care indignarea si revolta pieriseră, fiindcă simtisem primejdia mortală. Dacă le lua si le citea pe-acolo un specialist de-al lor, în universitate n-aveam să mai pun piciorul niciodată, chiar dacă avea să mi se dea drumul imediat sau mai tîrziu... Repetai rugămintea cu oarecare nepăsare, ca să nu-i dau de bănuit că m-asi teme de ceva. ,,Se pot pierde pe-acolo si eu vreau să public ce-am scris în ele, nu am nici o copie... (De ce nu-mi făcusem eu niste copii, pe care să le fi ascuns bine, cum putusem să fiu atît de imprudent ? Căci dacă mă arestaseră pentru felul cum îmi tineam prelegerile, aceste caiete, mai ales cel de-al doilea, nu erau o dovadă zdrobitoare că turnătorul nu inventase nimic ?) ,,La noi nu se pierde nimic, zise căpitanul absent, vi se vor restitui după ce vi se va da drumul." „Dar care e acuzatia care mi se aduce ?' „O să aflati... îmi răspunse el. Gata, mergem..." Ungurul îmi sopti : „Luati-vă palton si căciulă, si bani, o să aveti nevoie..." Mă înfiorai. Eram în septembrie, deci voi petrece iarna în închisoare. Mă uitai la Matilda, auzise si ea. „Vorbeste cu un avocat, îi spusei, caută unul la barou." „Da, da, zise căpitanul, să vorbească, o să facă mare brînză domnul avocat.'" Se potolise, îsi permitea chiar, grijuliu, să ne spulbere orice iluzie, să stim de pe acum că nimic nu-mi va ajuta, să nu mai cheltuim degeaba si bani cu avocatul... Mă lăsă să-mi fac chiar un geamantan, în care Matilda vîrî rufărie, pulovere, o pereche de bocanci... ,,Nu te nelinisti, îmi sopti ea, o să mă zbat să te scot cît mai repede... Nu se poate, doar n-ai făcut nimic... Ne îmbrătisarăm, intrai in dormitorul fetitei, o sărutai si iesii fără să mă mai uit înapoi, să văd iar paloarea care se asternuse pe chipul Matildei si care îmi făcea rău... Afară ne astepta o masină, ne urcarăm si în cîteva minute oprirăm în fata unei clădiri cu sentinelă. Mai erau de-astea prin oras, dar niciodată nu mă întrebasem ce e înăuntru. ÃŽn clădire se petrecu o scenă bizară. Urcarăm trei etaje cu un lift mititel, numai eu si căpitanul, trecurăm prin numeroase coridoare la fel de strîmte si aveam senzatia că clădirea era pustie, în afară de cîtiva militieni pe care îi zării de departe, nu întîlnirăm pe nimeni. Eram deci la Militie. Asadar, o chestie penală... ªi dacă se desgropase istoria cu moartea Căprioarei ? gîndii. Fusesem scos din cauză si ginecologul acela era demult liber. L-or fi arestat din nou ? Militia judiciară, preluînd dosarele fostei politii, si-o fi vîrît nasul în această istorie si... Da, dar atunci de ce mă arestase Securitatea ? Ce căuta căpitanul ăsta cu petlite albastre lîngă mine ? ÃŽn sfîrsit intrarăm într-un urias birou. Căpitanul se apropie, salută un colonel de militie, căruia îi dădu actele mele (dar unde dispăruse pachetul cu manuscrise ?) si securistul se retrase. Colonelul luă actele si mormăind ceva iesi si el din vastul birou si rămăsei singur. Mă apropiai de o fereastră deschisă si începui să mă uit în întunericul de afară. Iată deci destinul de care începusem să vorbesc cu Matilda. Ce-o să se aleagă de viata mea dacă nu mi se dă drumul imediat ? Ce-o fi? De ce m-or fi acuzînd ? Căpitanul securist nu avusese aerul că a primit un ordin precis să-mi ia manuscrisele, le luase fiindcă erau scrise de mîna mea si asa ceva trebuia confiscat fără ordin special. Atunci ce putea fi ? Ei bine, vor să mă condamne nevinovat, numai dacă dintre iubirii mei studenti nu se găsise vreunul care să raporteze că asistentul Petrini le vorbise odată despre o religie care s-ar putea naste. Dar asta fusese demult, acum doi ani, ori acum doi ani asemenea lucruri nu aveau nici o gravitate, starea noastră de spirit a tuturor era alta. Rămîneau caietele... Aici puteam să răspund că sînt caiete vechi, de pe vremea cînd eram student, deci în celălalt regim, cînd se gîndea altfel... Chinuit de incertitudine si de tensiunea întregii zile, mă cuprinse o oboseală, o somnolentă si o nepăsare pe care nu le mai simtisem niciodată si revenii de la geam si începui să-mi tîrîi picioarele prin imensul birou. Simteam o dorintă să mă întind pe jos si să dorm, atît de vie, încît îmi trebui un mare efort de vointă să n-o fac. Observai că din birou, la dreapta, iesea un mic coridor care era luminat. Uimit, o luai într-acolo. Mă pomenii într-un alt birou, si ăsta mare si, în el, în fund, văzui un ofiter securist, care stătea linistit pe scaunul lui si lucra la lumina lămpii de pe masă. Ridică fruntea si auzii un glas săgalnic, foarte jovial, aproape frătesc. „Ce faci, Victore ?" zise. Dădui din umeri. Era si ăsta un ungur, dar din cei al căror glas e asa, parcă uns cu miere, pentru el viata e un mare prilej de petrecere, să stai la un pahar si să cînti chiar si pe româneste, dacă esti cu români, si de ce să nu fii, nu avem o singură tară ?... Cine a pus cîrciuma în drum, ăla n-a fost om nebun... „Ei ! exclamă el exuberant. Avem acuma alt caz, un universitar, altă viată, mai filozofică !... Victore, dă-te mai aproape, ia loc. ªtii tu unde te afli acuma ?" „Am avut impresia, îi răspunsei, că la militie." „Nu e la militie, spuse el cu glasul lui dulceag. E la securitate !" „Tot un drac !" răspunsei eu cu nepăsare. Dar el mă corectă extrem de surprins, dar tot plin de căldură umană : „Nu e tot un drac ! ! Pe urmă deodată îsi ridică mîinile în sus : Ia te uită la el, e cu paltonul !..." ,,ªi cu geamantanul..." zisei."O, o, o, se vaită el, si cu geamantanul... Ce te-ai speriat, dragă, dai o declaratie si no, că meri acasă, călca-te-ar vaca neagră... Spune, dragă", si îmi întinse si un stilou, cu gesturi gospodăresti, ei fi-ar să fie, stăm de vorbă cînd omul poate că n-are chef si si-a lăsat-o pe doamna speriată..." „Ce să spun ?" „Apoi spune, dragă, acolo, cum a fost cu activitatea ta în Sumanele negre, spune-i pe toti pe care îi cunosti, că asta ne interesează, poate că ai bătut si tu acolo vreun ticălos de ungur care nici el nu s-o fi purtat bine cînd Hitler a dictat la Viena să fie sfîsiat Ardealul în care Doja s-a răsculat cu români si maghiari împreună împotriva grofilor care ne sugeau sîngele..." Mă uitai la el neîncrezător. ÃŽsi bătea joc de mine ? Era mare, ajunsese colonel, sărind, probabil, toate gradele, se vedea încă de pe chipul lui originea umilă, o fi fost muncitor, sau chelner, sau mic functionar ? „Dacă spui tot, continuă el, nu-ti facem nimic, că stim că tu n-ai fost sef si n-ai spînzurat pe nimeni, dar trebe să-i fi văzut pe altii... Musai !"' Simtii o mare usurare, era o greseală. De Sumanele negre nu stiam mai mult decît stia toată lumea, citind ziarele, că adică îndată după eliberarea Ardealului o bandă numită astfel începuse să opereze mai ales prin sate si să se răzbune pe unguri făcînd ei singuri judecata si omorînd pe loc... Puseseră în mare primejdie întreaga provincie, căci rusii văzînd că nu e liniste în spatele frontului preluaseră ei administratia. Dar ce să fi căutat eu la Sumanele negre ? Ce era cu istoria asta ? ÃŽi spusei că niciodată n-am părăsit orasul în acel an, am fost profesor la scoala normală si pot să dovedesc acest lucru cu martori si de la scoală si de la gazda mea... „Iar noi putem să-ti dovedim cu documente scrise că ai făcut parte din organizatia teroristă Sumanele negre, Victore !" zise el. ..Trebuie să fie o greseală !" „Nu-i greseală, dragă, scrie negru pe alb..." „Unde scrie ?" ,,O să afli în instantă, dar o să fie prea tîrziu, or, tu dacă ne faci serviciul ăsta, clasăm dosarul tău, uite-l aici (si bătu cu palma pe el) si nu te mai dăm în judecată..." „Acuma dumneavoastră ce vreti, dacă nu stiu nimic..." ..Nu vrei, conchise el. Mai gîndeste-te ! Du-te în celulă, dormi, si mîine dimineată o să-ti aduci aminte de toti..." ..Totusi, insistai, nu se poate să-mi spuneti si mie despre ce document e vorba ?" ,.Ba cum să nu se poată ?! Si deschise dosarul, căuta în el si îmi dădu o scrisoare în fotocopie. ÃŽnghetai văzînd semnătura. Era a unui COLEG de facultate, care se refugiase în 1940 si care aflase că tatăl său, învătător în sat, fusese omorît de unguri cam la vreun an de la refugiu, într-adevăr, îndată ce trupele române trecură granita pe pămîntul Ungariei, plecase în sat si nu se mai întorsese. ÃŽl chema Iustin Comănescu. Eram prieteni de studentie, adică de plimbări, de cinema, de serate, de cofetărie (eu îl tratam, fiindcă o ducea foarte greu). Era un băiat senin, cu simtul humorului, dar cu toată seninătatea lui, sau chiar cu această seninătate, cînd frontul începuse, după Stalingrad, să înainteze spre noi, spunea parcă visător :" îi prind eu pe ungurii care l-au omorît pe tata. Pe butucul de crăpat lemne le tai gîtul." Nu stiu ce făcuse, dar mă pomenii după încheierea păcii că îmi scrie din Paris. N-o ducea prea bine, dar se înscrisese la niste cursuri. Avea o prăpădită de bursă... ªi acum, după atîtia ani, îmi scrisese din nou, scrisoare însă care fusese retinută. „Citeste, dragă, zise ofiterul, ce-ai rămas asa pe gînduri ?" începui să parcurg rîndurile. Nimic ; că îi era dor de orasul nostru, că s-a căsătorit tot cu o româncă, lucrează la Radio, a început să cîstige bine, dar ce bune erau prăjiturile alea si ce plăcut era cînd mergeam noi la cinema. ªi se încheia astfel : „Scrie-mi ! Eu astept ordonantele dumneavoastră". Iustin Comănescu. ,,Am citit, zic, nu văd nimic!" „Cum, se miră ofiterul, dar scrie negru pe alb : astept ordinele dumneavoastră.'' „Nu ordinele ,am zis, si am început să rîd, ordonantele... Tovarăse colonel, să vă explic. Cînd eram studenti a venit odată o echipă de estradă din Bucuresti la noi în oras si am fost si eu cu acest Iustin să vedem spectacolul. Era foarte reusit si am rîs de ne-am prăpădit de o scenă cu un majur si un soldat... Majurul îl bestelea si soldatul stătea drepti cu mîna la capelă si repeta ca un papagal : să trăiti, astept ordonantele dumneavoastră... Pe urmă, săptămîni în sir, eu si cu Iustin cînd ne despărteam nu mai ziceam la revedere, ci repetam si noi, ca niste papagali chestia asta cretină : astept ordonantele dumneavoastră..." ,,Dar stii că a omorît unguri nevinovati acolo la el în sat... A venit cu Sumanele negre. Ei, cine erau ăia ? Tu, dragă, trebuie să stii..." ÃŽmi stersei sudoarea de pe gît si de pe frunte. Simtii miscarea de deget a unei absurde fatalităti. Spusei: ,,De unde să stiu, tovarăse colonel ? V-am spus tot ce stiam". „Asta e scrisoare cu cifru, strigă colonelul si mă uitai uluit la expresia chipului său pe care apăruse o linistită convingere : astept ordinele dumneavoastră !" „Ordonantele", repetai si eu linistit si ferm. „Tot aia e !" zise. „Nu e tot aia ! V-am explicat !" Nu întelegea ! Poate că nu stia bine româneste ? „Gîndeste-te !" ,,Pot să vorbesc cu un colonel român ? Nu vă supărati !" „Poti să vorbesti si cu un general,, zise el, cine crezi că mi-a dat acest document ? Un general român ! ,,Totusi !" „Totusi ce ?" .„Insist să mă interogheze un ofiter român." „Se acceptă ! Dar nu-ti fă nici o sperantă! Nu e nimeni tîmpit aicea să creadă istoria ta cu estrada." Si mă trimise jos în celulă, unde căzui într-un somn greu.
|
||||||||
|
|
|
|
|
|
|
|
|||
| |||||||||
|
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | | |||||||
| |||||||||
|
