HUAYNA PICCHU






„Ai uitat Huayna Picchu?” a fost de-a lungul unui număr de ani biciul meu secret împotriva indeciziilor. Ori de câte ori eram confruntat cu alternative la hotărâri inițiale pe care oboseala, lipsa de ambiție personală sau argumentele celorlalți o diluau suficient, Huayna Picchu erupea din trecut, din amintire, dându-mi acel impuls necesar să finalizez ce am început.
Dar cine era Huayna Picchu? Huayna Picchu e muntele care străjuiește, precum un con de brad gigantic, celebrele ruine de la Macchu Picchu.
Când în sfârșit l-am văzut în adevărata-i splendoare, soarele se lupta cu nori gestanți. Ora era târzie când am pornit-o pe cărarea spre cer. Curând ploaia care a început m-a descurajat suficient astfel că am abandonat, înainte de a ajunge la ruinele ascunse în ceața ce-i înfășura fruntea. Am părăsit Macchu Picchu și apoi America de Sud, dar regretul de a nu putea savura vederea panoramică asupra orașului misterios al incașilor, mi-a rămas în suflet precum un ghimpe al neîmplinirii.

Un vârtej decizional m-a adus iarăși la Macchu Picchu. Schimbările petrecute în țara incașilor erau atât de evidente încât, chiar și biletele scoase la imprimanta gării arătau călătorului tăvălugul de nestăvilit al progresului. Din vechile vagoane de altă dată, în care puținele rucsacuri se amestecau cu nenumăratele boccele colorate de-ale localnicilor, nu a rămas nici o urmă. Trenurile „Royal Inca”, azi accesibile doar turiștilor, sunt dotate cu vagoane moderne, înlocuind vechile cutii de conserve trase de locomotive pufăitoare, iar garniturile dedicate peruanilor, fără facilități sau modernizări, nu mai sunt deschise călătorului străin. Astfel a dispărut acel flair special care făcea călătoria până la stația terminus o aventură de neuitat. Un soare nehotărât cu propriul program de dimineață urmărea printre nori sfâșiați cum urcam Huayna Pichu. Ziua de azi va închide un cerc și va anula mantra veche tatuată în gânduri cu atâția ani în urmă. Eram a 28-a persoană care și-a semnat numele în ceaslovul gros de la intrare. Vechiul regret s-a distilat în ultima săptămână într-o dorință. Iar cu dorințele e precum a spus, cu vreo doua milenii în urmă, Seneca. „Ele rămân de neatins pentru că nu îndrăznim ci, mai curând pentru că nu îndrăznim, rămân de neatins”.

Întâmplător am descoperit în buzunarul hanoracului o ghindă. O relicvă din plimbările toamnei trecute. Încă lucioasă, aproape obraznică de cât de sănătoasă era, ghinda părea se bucure de contactul cu palma. O învârteam printre degete și căutam după striații aduse de timpul petrecut în întunericul tăcut al buzunarului. Odată cu asta, mi-am adus aminte de un episod al vieții de preșcolar și de povestea de atunci a bunicii care încerca să-mi explice, că în fiecare ghindă se ascunde un viitor stejar. „Totul e închis acolo” îmi spusese ea. „Toate părțile viitorului stejar sunt pregătite și sunt gata să izbucnească într-o viitoare plantă.” Mintea mea de atunci vizualiza deja ghindele proaspăt adunate în parc ca pe o mică pădure de stejari bonsai, fiecare copac ambalat cu grijă într-un smalț verde, neted și lucios. Ce de arbori falnici, încă nenăscuți, erau strânși în buzunarul spiel-hosenului meu.
Acasă, am spart câteva, căutând după pui de stejari și am rămas descumpănit să dau doar de o masă albă, fără urme de trunchi, crengi sau frunze. „E doar o promisiune de stejar în fiecare ghindă” îmi spusese bunica ca răspuns la întrebarea despre lipsa dovezilor vizuale. „Dacă condițiile nu sunt împlinite promisiunea nu se adeverește” mai completase ea, fără însă să mă convingă cu adevărat. „Și când m-am născut eu, ce condiții a promis tata, mamei?” întrebasem eu curios. Bunica zâmbise doar la auzul acestor cuvinte și răspunsese: „Tații încearcă, femeile promit iar, după cum vezi, mama ta s-a ținut de promisiune, astfel ai ajuns aici”. Mai târziu am învățat că noi venim în viață, compleți precum stejarii, dar mai suntem înzestrați cu încă ceva, pe care chiar și cei apropiați rareori îl recunosc, și pe care îl aducem de dincolo sau din altă parte, dar a cărei origine oricum ne scapă. Putem să-l numim caracter, înger păzitor ori soartă? I-am putea spune geniu – așa cum au numit romanii, pe acel ceva sau cineva, considerat de ei purtătorul modelului sufletesc, al matricei comportamentale, cel care ne călăuzește destinul. Și dacă așa ar fi, cine e responsabil acum pentru pașii care mă duc spre vârf sau către pieire? Eu sau el? Și cum pot știi cine ia deciziile mele? Grecii aveau Moirele lor. Ele, spun legendele, erau responsabile cu soarta muritorilor. Cele trei femei bătrâne, care torceau firului vieții fiecărui nou născut, aveau împreună doar un singur ochi, pe care și-l transferau zilnic una alteia. Orbirea temporară și repetată la nesfârșit le ascuțea probabil celelalte simțuri care, desigur, aveau ceva efect în nuanțarea norocului sau ghinionului fiecăruia. Însă Moira înseamnă în greacă, „porție” sau „parte”, deci, ele, aveau doar responsabilități limitate. Și orientalii susțin ceva similar. O doză de liber arbitru se dă fiecăruia dintre noi.
Cărarea spre pisc era incredibil de abruptă, iar prăpastia din jur părea doar să aștepte neatenția celui care urcă sau coboară. Gândurile îmi erau deseori deșirate de efortul fizic. Ruinele orașului ce se vedeau printre crengile arbuștilor, păreau din ce în ce mai jos, perspectiva îmbogățindu-se cu noi nuanțe la fiecare metru câștigat în altitudine. Mă gândeam iar la îngerul meu păzitor, la micul daimon, cum l-a numit Plato, companionul sufletesc, selecționerul traseului vieții. O fi fost el pe fază în clipele acelea? Se bucura de bucuria mea? Buddhiștii spun că sufletul nu te judecă, nu-ți dă lecții de morală, și nu poate fi rănit, iar trăirile sau mai exact suferința e doar o prerogativă al ego-ului. Câteva stânci pe care unii shamani le consideră sacre (huacas), dătătoare de energie, dominau piscul. Ele sunt, pentru ei, o sursă de putere, și erau utilizate de cunoscători pentru zboruri magice. Împreună cu alți câțiva călători împărțeam locul. O pasăre răpitoare de mărimea unui corb era complet imperturbabilă la vânzoleala umană, însă ne privea cu ochiul nemilos al unui critic de artă. M-am retras puțin mai jos, între câteva ruine îmbrățișate de niște terase necultivate. Doar la câțiva metri începea hăul ce se sfârșea de-a lungul firului subțire al râului Urubabamba. Prăpastia avea un aer aproape melancolic, cu cei câțiva nori pufoși agățați într-un mod aproape decorativ de stâncile golașe.
Încercam să-mi imaginez trăirea primului constructor care a urcat până aici și a văzut, prin ochiul intuitiv al inimii, viitorul oraș. Prin desișul viu, șaua dintre cei doi munți, pe care se întinde orașul miniaturizat de distanță, o puteam vizualiza acoperită de vegetația neiertătoare. Ora zero a unui proiect. El, primul care „a văzut” pe șaua dintre munți viitoarea așezare, cel fel de om o fi fost? Iar „însoțitorul”, daimonul lui, purtătorul de noroc, geniul, sau sufletul, l-a ridicat peste condiția lui umană și l-a ajutat în recunoaștere, confirmându-i chemarea. Astfel, inițiativa lui ne-a lăsat prin secole ceva la care, cu siguranță, în acel punct temporar, nu s-a gândit. Așa o fi stat, cu picioarele încrucișate, și marele arhitect Oskar Niemayer cu cinci decenii în urmă în sertao-ul brazilian, privind pustietatea din jur și „văzând” pe ecranul imaginației viitoarea capitală? La început a fost o fantezie ce apoi s-a coagulat în forme și culori. Imaginația nu este doar dreptul copiilor. Orașul acesta, în care nu mai locuiește nimeni de secole, deși e doar ruine, părea că are totuși o viață proprie. O respirație pe care o împărtășește zi de zi cu fiecare călător, cu fiece persoană care străbate ulițele-i înguste. Shamanii sunt îmbibați de convingerea că locul s-a bucurat de-a lungul mileniilor de atenția celor ce tânjeau după inițiere, după învățături profunde. Văzută de sus, piatra Intihuantana, aflată în centrul unui templu, părea minusculă, aproape neînsemnată. Legendele spun că atingerea ei cu fruntea, deschide poarta spre viziuni ce aparțin de lumea spiritelor. Sutele de metri de ziduri de piatră se aliniază de-a lungul teraselor cândva cultivate. Fiecare piatră din aceste ziduri are o formă unică și se îmbrățișează cu cele alăturate într-o robustețe ce se dezice de nevoia vreunui mortar Abruptul coborârii era disciplinat, oarecum, de prezența unor nespus de înguste trepte de piatră, contribuția anonimă a pietrarilor unor alte timpuri. Tălpile goale ale multor generații le-au lustruit, contactul dintre carne și piatră, chezășia încrederii și a siguranței. Acum, prezența bocancilor sărăcea piciorul de experiența tactilă cu piatra, comoditatea încălțămintei fiind mai curând aducătoare de neliniște și cerșetoare de atenție nedivizată.
Prăpastia urmărea cu ochii eleni ai Scillei sau Caribdei pelerinajul călătorilor. Contrasemnarea în caietul paznicului a fost confirmarea că totul a luat un sfârșit birocratic. Al 28-lea din lista curentă a urcat și nu trebuie căutat prin profunzimile dintre piscuri. A coborât sănătos, sau cel puțin suficient de întreg, ca să-și semneze personal ieșirea din zonă. Nu spunea nimic despre bogăția emoțională culeasă de pe coastele abrupte și pe care le-a lipit în pagina albumului de amintiri.

Machhu Picchu m-a reprimit în brațele ruinelor ca pe un fiu rătăcitor. M-am întins pe o terasă unde iarba își regenera vigoarea și am expirat, în sfârșit, ultimele reminiscențe ale mantrei care mi-a flagelat substanța îndoielilor mai mult de un deceniu. Astfel am mai închis un cerc. Dacă mi-aș imagina companionul meu nevăzut ca fiind obstacolul în prima tentativă de urcare, acum nu pot decât să-i mulțumesc. Vechea nereușită m-a făcut mai atent cu alte decizii, iar nevoia subconștientă să mai vin o dată în țara incașilor ar fi fost cu siguranță mai puțin aprinsă. Sau o fi fost decizia lui? Un final în care un cerc mare închide nenumărate cercuri mai reduse.
Incașii măsurau timpul în cicluri de un mileniu, numite Inti. Ciclurile erau divizate în jumătăți complementare, ce se numeau Pachakuti. Dualitatea dintre ele era similară cu yin și yang-ul oriental. După acest calendar incaș pământul ar fi intrat de ceva vreme în al zecelea Pachakuti. Shamanii afirmă plini de convingere că din 1987 centrul energetic al planetei s-ar fi mutat din cel masculin aflat în Himalaya în cel feminin aflat în munții Anzi, mai exact în zona care a fost inima imperiului incaș. Va fi o perioadă luminoasă, plină de promisiuni.

Într-un moment de neatenție al supraveghetorului, m-am întins peste sfoara care înconjura piatra Intihuantana și am făcut un efort s-o ating cu fruntea, închizând ochii, însă plin de speranța că voi reuși să „văd” ceva din ce spun shamanii. Sunetul strident și avertizant al unui fluier m-a făcut să tresar. Am clipit și, brusc, pe ecranul retinei, am văzut o realitate cunoscută. Ziua prezentă.