În grotăăăă ... Se deslușește suspinul lung și...prea obosit al lui Dumnezeu. Sentiment amputat... Interior aton de toamnă...
Cu gândul la...

…O lovitură de frunze împrăștiate pe craniul dezvelit… Amor rebel între piele și maxilarul inferior al meduzelor. Tu știi... Azi ai murit sub toate cerurile în care te-ai născut. Non-ființă. Plagiere de morminte, de Maeștri. Forme de Eve, de flori, de buze, de morminte... Te iubesc...
Și totuși... Mă dor toamnele din Cimitirul Armenesc. Și pământul din ochii tăi... Aplecat spre forma triunghiulară a nonsensului, tu. Nu te înțeleg...
Doar știi... Cândva Zeii au creat Arta pentru a te muri pe tine în țărâna Evei.
Dor de schelete...
Plagiezi toate luturile....
Sunt multe mere roșii căzute pe pânza ta....
Nu te înțeleg. Þi-am mai spus-o... Un cimitir de păsări... Între membranele ochilor tăi. Pictura... Cândva, când mai trăiau Evele...

…Treceai prin culori și ploi și te asemănam îngerilor de pe bucățile neolitice de ceruri în care ne mai inspiram… Îți plăcea să joci primăverile prin prisma propriilor atingeri de penel. Erai… un pedofil al culorilor divizate de memorie. Erai așa cum îți plăcea să fii, și asta apreciam cel mai mult.
Sufereai timpul care te simțea un abandonat de toate toamnele și de toți scheleții din mormintele aceluiași cimitir. Dar un singur mormânt te-a așteptat întotdeauna și I te închinai lui cum nu te-ai închinat vre-odată în fața vre-unei incoane, căci pentru tine toate aveau același gust de pelin răscopt…
Veneai la mormântul Maestrului și tăceai diferența dintre moarte și viață. Tăceai pentru că aveai prea multe să-I spui. Pentru că cuvintele fugeau sensul și nu mai găseai albul în nuanțele de gri închis…
Săpai în șanțuri de mormânt tăcerea mistuind-o până la arhaizarea galbenului din cerul răscolit de cocori. Te contemplai în tușele de culori, le individualizai… Înnebuneai pastelat moartea și condamnai privirea rebelă a Zeilor…
Azi, aceleași tușe de penel. O clipă de interior. Aromă de Dumnezeu… Copaci. Prea multă toamnă.
…Mă ingrijorează pământul din ochii tăi… Doar știi… Azi Zeii au murit glaciați în uterul toamnelor. Ai putea crea o moarte perfectă. Păsări multe, multe, multe... De fapt, corbi negri ca pământul din ochi și floooooori... Morminte.
Azi se mor toamnele.... S-a spart cerul și din el... au curs îngerii. Pe ochii tăi un pământ plin cu îngeri. În lut nears rodesc frumoase Eve din stratificări de grotesc.

...Inspirația se naște odată cu arderea pe rug a unui înger...
A fost pielea Evei fină ca de catifea?...
Cine a spus că ea a murit prima în ochii tăi de pământ?... Te condamnă pânza. Ascultă, fug grăbiți bizonii. Hai să murim visele în violetul metalic al cerului plesnit ca o venă în desertul buzelor.
Ai rămas cu lutul în mână. Te-a prelins viața pe lângă coasta ei.... Nu mai prozelezi urcușuri. Ești un pictor descalificat de toate toamnele.

Au reaparut Evele în pânza altuia. Sunt din metal străin. Din plumb, dacă vrei. Xeroxate după toate gusturile: cu focul furat din Olimpul Zeilor, cu lacrimi albastre, cu coaste simetrice... Și nu contează că ai rămas cu lutul ei în mână.- Nu te mai vrea.
Numără toamnele... Au curs multe pe talpa umărului tău. Nu te mai vrea, înțelegi? Unu, doi, trei... O coadă de motan dezamăgit pe ulița stinsă... Memoria te primește bucuros înapoi, dar... ea nu te mai vrea. Cărți și un praf invadat. Bizonii mai aleargăăăă.... Ai putea fi învinuit de plagiere. Dar, nu mai contează... Și-n plus, bizonii singuri au venit. Ochiul ți-e plin de ei.
Un sânge violet coboară...
Lent, babele își creștinează moartea. Cocorii se rătăcesc.
Pictezi. Pânză. Trei prune. Pe jos. E mare încăperea. Dar e a ta. Și ea nu te mai vrea. Depresiv. Ai putea și râde, de ce nu? Ușa era deschisă. A intrat ea... Pictezi. Atunci nu știai. Unu, doi, trei...
Infinitul se apropie, dar nu desăvârșit.
Nu adormi azi...
Te stingherește Mozart. Privirea cade pe jos. Totul e prezent. Se sparge. Cioburi. Ei nu te înțeleg. Da, ai putea și râde. Te întreabă Van Gogh ceva. Nu-i răspunzi. Era nebun. E simplu.- Nici nu s-au obosit să-i caute un motiv mai demn. Acum nu te mai slăbește. Ești mort, înțelegi?... Tavanul răsună zgomotos. Îl disprețuiește pentru că ei au spus că e nebun...
Floarea-soarelui naște răsărită. Pe masă. Întineresc păsările. Trecut-au anii. Unu, doi, trei...

La un moment, în grotă... toamnele au devenit intime pentru amândoi. Au murit încă doi îngeri pe rug.
Se plămădește ultima poveste de dragoste.
Tratative de iubire veșnică cu Rembrandt. În buzunar- timpul apus al unei Eve cu corp de lut asfatat.
Pe cer păsări. Pe mine lut.
Știi, vreau să pictez cerul ăsta steril de la rădăcini cu culori tabu. Azi e ceva mai multă toamnă. Se înnebunesc plopii pe la tâmple. Azi voi muri desertul într-o meduză de fier. Apoi, voi căuta sensul uitării în praful de pe urechea stângă al lui Tutankamon.
Știi, mi-a lipsit membrana ochilor tăi...
Mai vreau să fac mămăligă în cer, căci toamna asta e demult un subiect controversat și învechit. -Și o lună de asfalt, și o noapte de indigo la pătrat...

Ok… Te voi modela din nou. Again and again. Pentru ultima oară. Acum. Aceeași grotă. Aceiași bizoni. Același tu. E azi. Copaci. Copaci. E toamnă. Ești tu. E ea. Suntem. E fecunditatea unei toamne injectată în gravura irișilor tăi.
E azi cocorul cocor și pasărea devenită pentru mine cer. Din cer voi strânge toată argilaaaaaa. Pentru a-ți modela talpa. Și mâna și pe un Dumnezeu. Și-o literă mică. Și Cuvântul, căci la început a fost el, nu? E ok. Cineva mi-a spus că bronzul durează. Atunci voi fura toate toamnele. Pentru toracele și scheletul mușchiului tău. Și pentru Dumnezeu. Cel cu literă mijlocie... Căci... nu-i așa că azi bizonii nu mai mănâncă arhitectură de fluturi?...
O antichitate frământată pe coapse. Azi, voi scoate păienjenișul din membrana rece a soarelui. Sânge, dar nu sânge, dar plat. Cu sânge plat.

E toamna toamnă încă?... Un cuplu monogam. Luna. Soarele.
E toamnăăăăăăăăăăăăăăăă. Tu știi. Un neolitic cu bazine late și dendrite capricioase.
Ganglionii s-au fortificat în memoria dolmenelor. Vezi urma citoplasmei tale?...
Vei deveni un abstract de simplități. De azi să ne murim altfel. Pictura. Prima mână. Primul copac. Prima toamnă toamnă. Again and again…
Azi.
Bizonii mai aleargă...
Acesta ești tu. Aceasta e ea. Și grota. Ah, da, și Dumnezeu. Modelează-l tu...

23 noiembrie 2005