Cîntăreața trebuia să sosească în oraș din clipă în clipă, dar oamenii erau deja nerăbdători s-o vadă pe diva care în decurs de numai un an răsturnase toate clasamentele muzicale. Era o femeie frumoasă, la cei 32 de ani, farmecul ei accentuîndu-se parcă o dată cu maturitatea. Vocea ei avea un timbru inconfundabil, și chiar dacă în cîteva rînduri critica de specialitate strîmbase din nas, își cîștigase deja un public destul de numeros, mai ales din rîndul persoanelor de vîrsta a doua, „în blugi”, ale căror nostalgii flower-power erau satisfăcute prin cîntecele și versurile ei inspirate și nonconformiste. Era socotită o femeie discretă, presa nu reușise să-i descîlcească viața particulară, prieteniile sau bărbații care „desigur, există, o ființă așa sexi nu poate să stea departe de aventuri”. Totuși, de fiecare dată, apărea la concerte însoțită doar de grupul de trei fete care o acompaniau vocal (și asta determinase anumite bîrfe despre tendințele ei spre lesbianism) și alți trei instrumentiști (percuție, chitară bas și orgă), ea acompaniindu-și cu măiestrie cîntecele la propria chitară acustică.
Lumea fusese pregătită pentru autografe, agentul artistic avusese grijă să trimită din timp tricouri, agende și afișe cu figura ei, suporturi pe care urma să dea autografe fanilor. Autoritățile locale găsiseră cu dificultate în buget 5000 de dolari pentru plata cîntăreței, bani pe care aceasta promisese că-i donează unei case de copii.
Iată, microbuzul sosește, cîntăreața coboară, primarul, cu tricolorul pe piept o întîmpină cu un mic discurs și pupături de mîini, directorul case de cultură o preia și o duce pentru un scurt interviu la postul de radio local, care de mult aștepta o așa ocazie, patronul nu asigura deplasarea reporterilor în teritoriu decît pentru ședințele de partid. Bineînțeles, ale partidului din care făcea parte. Primarul era un tip durduliu, împlinise cu o zi înainte 60 de ani și urmările chefurilor prelungite i se citeau pe față. Era inginer constructor, terminase facultatea după revoluție, după un chin de 12 ani presărați cu amînări, repetenții și întreruperi pe caz de boală. Revoluția l-a prins în sediul primăriei, venit să-și salveze nașul de cununie din mîinile „huliganilor”, nașul fiind secretarul de partid pe vremea aceea. A speculat momentul și acum se bucura de drepturile de revoluționar, fără impozit la salariu, un spațiu comercial (pe care-l triplase ca suprafață) și un hectar de pădure. Viața îi surîsese din plin, mai ales prin alegerea sa în fruntea orașului, după ce vizitase cîteva partide în cei cîțiva ani ce trecuseră de la revoluție încoace. Nu participa la viața culturală a orașului, ba chiar îl enervau scriitorii sau artiștii plastici cu pretențiile lor. Nu scăpa însă niciodată prilejul de a fi prezent atunci cînd mass media era prin preajmă, în cele trei mari ocazii din an, Paști, Bîlciul anual și Crăciunul, cînd consiliul hotăra să păstreze tradiția și să invite pentru concert diverse trupe sau cîntăreți. Erau preferați maneliștii, dar și tinere în plină afirmare, care nu de puține ori ajungeau și în apartamentele de protocol ale administrației pentru un chef prelungit sau eventual pentru o partidă de sex.
Florin, referent la casa de cultură municipală, aștepta și el evenimentul cu nerăbdare. N-o mai văzuse pe cîntăreață de cîțiva ani, de cînd frecventau amîndoi un club bucureștean underground, în care el și alți poeți își declamau versurile pe scenă, în pauzele dintre recitări cîntînd tinerii muzicieni neconsacrați, printre care și ea. Așa s-au cunoscut, așa s-a înfiripat și scurta lor relație finalizată prin plecarea lui în provincie, o dată cu terminarea facultății. Din primăvară, înainte de Paști, pînă la începutul lui septembrie, cînd a trebuit să se prezinte la post. Cîteva luni pline de pasiune, în care și-au făcut jurăminte și au colindat cu corturile toată țara, mai precis Retezatul și Făgărașul, ajungînd la sfîrșitul lui august la Costinești, de unde drumurile lor s-au despărțit definitiv. Sau cel puțin așa credea el, pînă acum. De atunci n-a mai văzut-o în carne și oase, o prietenă comună i-a dat cîteva informații, se pare că ba făcuse un avort, ba născuse și-și abandonase copilul la un leagăn, ba plecase o vreme din țară, oricum, toate eforturile lui de a o contacta eșuaseră, astfel că după un timp s-a resemnat în atmosfera orășelului de provincie și în activitatea la catedră care nu-i aducea nici o satisfacție. Nici legăturile ocazionale nu au reușit să-l facă s-o uite, și slavă Domnului, avusese destule relații, niciodată însă de durată.
De atunci trecuseră 13 ani, era curios dacă ea-l va recunoaște printre ceilalți. Avea șansa să fie în preajma ei, doar făcea parte din oficiali, ca angajat al casei de cultură. De fapt, la inițiativa lui, primăria o invitase să concerteze, inițial trebuia să vină un cîntăreț de manele, pe gustul majorității populației și a consilierilor locali, dar în ultima clipă lucrurile au luat o altă întorsătură, astfel că Florin fu solicitat să contacteze agentul cultural al cîntăreței.
Concertul n-a durat mult, aproximativ o oră, după care s-au retras la restaurantul unde trebuiau să servească masa. Cîntăreața și-ar fi dorit (după baia obișnuită de autografe și strîngeri de mînă cu fanii) să fie lăsată în pace, dar pentru a nu deranja orgoliul oficialităților, acceptă să petreacă alături de cîțiva aleși, cele 2 ore cît își propusese să mai stea.
Masa a fost bogată, primarul (patronul restaurantului, printre altele) a făcut față situației. Și-ar fi dorit, e drept, să rămînă singur cu Diva, dar așa ceva nu se făcea, a trebuit să-i invite și pe directorul casei de cultură și uite-așa, fără să realizeze cum, se trezi și Florin așezat la un colț de masă, cu paharul de Teacher’s în față.
După un timp și cîteva pahare, observă că primarul îi șoptea ceva la ureche femeii, mîna lui dreaptă o cuprinsese pe după umeri, iar palma stîngă se odihnea ocrotitor pe brațul ei. Simți că trebuie să intervină sau să plece, așa cum îi dădea de înțeles consilierul cu probleme culturale. „domnu’ Florin, mă bucur că v-ați simțit bine, sper să mai organizați și alte manifestări așa frumoase”.
Însă el aștepta un moment prielnic pentru a-i putea dărui cartea lui de versuri, cu ocazia asta urmînd să vadă dacă ea își mai aduce aminte de el. Prilej care apăru o dată cu plecarea primarului la toaletă. Se așeză lîngă ea și-i spuse încet: „Nu știu dacă îți amintești de mine, ne-am cunoscut mai de mult. Vreau să-ți dăruiesc volumul meu de versuri, unele îți sunt dedicate”
„Vai ce drăguț, spuse ea, mulțumesc din suflet! Nu, nu mi-aduc aminte”, și își întoarse privirea spre viceprimar care îi întindea al treilea pahar. Diva se îmbujorase, se vedea efectul băuturii, sau poate al oboselii, sau combinația dintre ele. Cum să nu-și mai amintească? S-a schimbat așa de mult? Ea era aproape neschimbată. E drept, se mai îngrășase puțin, avea o atitudine mai matură, dar chiar și așa… Se așeză la locul lui și bău repede două pahare de whisky, sticla era pe masă, la discreție. Nu-l mai interesa nimic, privi așa, în gol cîteva minute, apoi se ridică să plece. Simțea că i se face rău. „Trebuie să vomit”, își spuse, și se îndreptă spre WC. Intră într-o cabină și se lăsă în genunchi, aplecat peste oala. După cîteva momente, auzi doi bărbați intrînd în toaletă.
- Ai căzut la pace? întrebă unul dintre ei. Recunoscu vocea directorului casei de cultură.
- Nț, e scumpă curva… Cere o mie de parai. N-a vrut să lase la preț. Eu nu-i dădeam mai mult de 500, deși…e bună rău. I-a dat în schimb primarul, de aici o duce la apartamentul de protocol. Și cum e așa arzoi, cred că o ține acolo vreo două ore. „Ãsta trebuie să fie consilierul” își spuse Florin, deși vocea individului nu era prea clară din cauza alcoolului.
- Scump al naibii. Dar merită, eu n-am avut parte de așa trufandale la viața mea. Doar cîntărețe de populară, folcloriste de provincie, și alea de mîna a treia, mai nespălate. E drept că nici nu le plăteam, o friptură, o prăjitură…și eventual, dacă mai și aveau ceva talent, o mențiune acolo… cînd era Festivalul, firește.
Bărbații se ușurară și plecară. Reuși și el să vomite băgîndu-și un deget în gură. Ieși din cabină și se spălă îndelung pe mîini și pe față. „Am să plec repede, n-am să-i arunc nici o privire, tîrfa dracului”, își spuse și așa și făcu. Ceilalți erau și ei pregătiți de plecare, trebui să treacă pe lîngă cîntăreață, moment în care se simți prins de braț. Era ea, îl privea într-un fel ciudat și după cîteva clipe îi șopti la ureche „Florinel. Așa îl cheamă pe copilul tău. Cînd ai timp să treci să-ți fac cunoștință cu el. E în clasa a șaptea și-ți seamănă perfect. Scuze, acum mă grăbesc, am niște afaceri de încheiat. Cartea de vizită ți-am pus-o în buzunarul hainei nu-mi fac griji, știu că nu ești însurat”.

……………
O săptămînă a stat internat primarul în spital. Era la al doilea infarct, medicii îi recomandaseră să se abțină de la băutură, țigări, emoții și supărări. Și avusese parte de toate acestea în doar cîteva ore. La cîteva luni după externare l-au găsit mort în biroul său.