Se apropie incet, palida, cu cearcane adanci, cu o tristete care ii apasa corpul, parca o vad ca o roca urcata pe umerii si pe gatul ei, ingreunandu-i mersul. Nu o mai recunosc. E aceeasi ea, dar in alt fel, parca o copie mai trista si mai batrana a ei. Incearca sa zambeasca dar colturile gurii par sa nu o asculte, nu vor sa se ridice. Se lupta cu ele si in final reuseste sa le ridice putin, doar atat cat sa para ca nu e groaznic de nefericita ca ma vede, ca e aici--aici cu mine? aici in Viata? Nu stiu cum sa-mi ascund mirarea, mi-e teama sa-i vorbesc, nu stiu ce as putea sa-i spun ca sa nu o intristez si mai mult. Am impresia ca voi gresi, ca un cuvant aiurea o sa o faca sa cedeze de tot, sa izbucneasca in plans--sau nu, ea nu plange, doar eu sunt cea care plang--sau mai rau, sa continue sa ma priveasca cu ochii ei tristi si mari, parca e un copil care a vazut murindu-i animalutul preferat, ochii care ma citesc acum.....si gandesc cu groaza ca stie tot ce-mi trece prin cap, de parca gandurile mi-ar fi insemnari facute cu creta rosie pe toata fata. Stam fata in fata fara sa ne miscam si deodata, intr-un elan de duiosie si de mila care ma cuprinde fara sa ma pot impotrivi, intind mana dreapta si o asez usor pe obrazul palid al copilului trist care ma priveste. Si simt, sub apasarea usoara a mainii mele, cum se misca ceva in ea, ceva din adancul sufletului isi face loc la suprafata; si simt pe mana rece curgerea calda si nestavilita a tuturor nelinistilor si suferintei ei.