agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2006-02-09 | [This text should be read in romana] |
Nimeni n-ar fi bănuit revărsarea de grație care avea să-l copleșească pe Nicu Tampon, fierar de pe strada Moruzești, decât dacă s-ar fi luat după prevestirile țigăncilor deghizate în ursitoare, care se hârjoniseră cu alți golani colorați la nașterea lui. De necrezut cum sub baticurile slinoase și în zăngăneala bănuților din păr s-a ivit din nimic, în capul uneia dintre urât-mirositoare, cum le ziceau vecinii, o propoziție cu noimă care avea să-i prevestească țiganului norocul.
În acel ianuarie, soarele se arătase de dimineață voinic și câteva ore a încălzit ca o sobă spinările copiilor străzii din Ferentari. Locatarii caselor caraghioase, împodobite jalnic cu lei stupizi și înălțând celebrele minarete de care se îngrozeau toți iubitorii bunului-gust, se ascunseseră în case și așteptau temperaturi mai blânde pentru a le aerisi. Unii conaționali mai vechi în obiceiuri, din zonele mărginașe ale cartierului, încă trăiau după cutumele părinților lor, adăpostind și animalele în aceeași clădire cu copiii și ținându-le, vara, afară în curtea de marmură. Mama lui Nicu Tampon s-a crezut o fericită când a dat naștere celui de-al șaptelea copil al ei, la numai câteva zile după Anul Nou. Þigăncile care veniseră, după câteva zile, să vadă copilul și să se îmbete după obicei, voiseră să se amuze și se apucaseră de „prevestiri“. Marghioala Tampon, abia ieșită din lehuzie, nu le oprise, mai ales că se amuza ea însăși de cuvintele scoase de muieri despre viitorul puradelului ei: îi ziseseră de sănătate că va fi zdravănă, de lovele că-i vor burduși cămările berechet, de muieri că-l vor umple de balele lor pofticioase și chiar îi „prevestiseră“, în râsul zgomotos al țigănimii adunate, o viață de parlamentar stilat, la care știau bine că unii dintre ei sunt mai potriviți decât mulți români. Spre sfârșitul scenei, chiar înainte să înceapă petrecerea propriu-zisă, pe una dintre țigăncile deghizate o cuprinsese un fel de tristețe fără motiv. În râsetul general, bebelușul Nicu Tampon începuse să urle de atâta gălăgie și ivise o figură atât de înspăimântată încât Berea Fistic văzu în ochii lui „steaua norocului sau a pierzaniei“. Nu putuse să zică nici un cuvânt mai mult de propoziția: „Văd un nor de fum și Nicu mână căruța cu fierari prin mijlocul lui“, după care se jurase porcește pe născătoarea ei că nu știa mai multe. Așa încât, dintre țiganii care fuseseră de față la ursire, nimeni nu se mirase când Nicu deveni, ca mulți alții cu tenul lui, fierar rătăcitor, plimbând toată ziua o căruță amărâtă pe străzile Ferentariului și până mai sus, spre Alexandriei, și strigând cu ecou: „Fiare luăm! Fiare vechi!“ Umbla de regulă împreună cu una dintre surorile lui mai mici, Arabela, și își formaseră un glas cu totul aparte în strigările lor, care se distingeau de orice alte zgomote ale străzii. În ziua care i-a schimbat viața lui Nicu Tampon, așa cum în glumă se prevestise după nașterea lui, ei au pornit cu căruța, în căutare de fiare vechi, chiar dinspre Piața Ferentari, mergând alene pe strada Trompetului, una dintre puținele asfaltate din zonă. Pe ambele părți, începutul lui decembrie așezase o pulbere argintie peste casele dărăpănate și peste vilele noi care începuseră deja să împânzească până și mahalalele Bucureștiului. Pe frig aveau mereu cu ei o sticlă cu tărie, de la gura căreia sugeau din când în când cu nesaț, încât adeseori peisajele sordide ale suburbiei deveneau mai vii sub impulsul băuturii. Arabela își găsise în ajun un „gagic“ nou și, după hârjoana de peste noapte, nu reușise s-o scoale și pe ea pentru turul de dimineață. Primul strigăt îi arătă lui Nicu Tampon câtă răgușeală îi adusese o noapte de frig și, ca să se dreagă, începu să tragă serios din sticla de rachiu. După mai puțin de 100 de metri de mers, când mârțoaga chinuită întoarse nițel capul spre dreapta către strada Salviei, una dintre puținele pavate din cartier, lui Nicu i se păru că peisajul se schimbă de-a binelea. În căpățână i se ivise un fel de bâzâit plăcut, altfel totuși decât amețeala băuturii, mai curat, mai bine-prevestitor. În ritmul calului, rândurile de case se preschimbară încet într-un fel de pastă amorfă, în care doar strălucirea unor table de acoperiș se mai distingea. Un fel de ceață amețitoare punea încet stăpânire pe capul lui Nicu, iar acesta nu i se opuse. Scutură doar o dată din cap ca să risipească alcoolul, dar apoi se lăsă dus în acel abandon matinal care prelungește odihna nocturnă. Întrebat, Nicu n-ar fi știut să spună după câte minute își dădu seama că, deși deștept și în continuare înfrigurat de dimineața rece, i se păru că începe să viseze de-a binelea. Mârțoaga din fața lui devenise parcă ceva mai mare și mai musculoasă, semănând mai degrabă cu un armăsar regal înzorzonat și pășind țanțoș. Coama îi era bine pieptănată și, sub coadă, podoabele nu mai erau ale vechiului său animal bătrân și bolnav și mai mereu flămând, ci visul oricărei iepe din vecini. Nicu Tampon găsi chiar răgazul să se gândească la o combinație cu curva din grajdul Stăneștilor, de pe strada Sergent Turturică, poate în felul acesta s-ar putea căpătui și el cu un animal nou pentru căruță. Ceața din jur, parcă din ce în ce mai deasă, începu însă destul de curând să nască un fel scântei ciudate, semănând într-atât cu pomul de iarnă încât Nicu își aminti brusc ziua în care să găsea: Sfântul Nicolae. Era aniversarea lui și, în amețeala băuturii, căruțașul se lăsă cuprins de convingerea că toate acele imagini născânde erau cadoul lui. Căruța începu să-și schimbe înfățișarea sub zâmbetul din ce în ce mai larg al lui Nicu Tampon, făcându-se o caleașcă de toată frumusețea, iar păturile deveniră tot mai mătăsoase și pernele ponosite și urât mirositoare se umflară încet, împingând și mângâind posteriorul țiganului. Încercă să-și spună formula de apel către risipitorii de fiare vechi din cartier, dar pe gură începură să-i iasă cuvinte ciudate, formule halucinante, invitații de dincolo de această lume. „Hai la cadouri, copii!“, se auzi strigând și, privindu-se, observă că vechile țoale împuțite dispăruseră. Era înveșmântat în straie de poveste, viu colorate, pufoase și delicat parfumate. Nici nu trecuse de intersecția cu strada Mănucului când caleașca Sfântului Nicolae se înălță și trecu razant pe deasupra complexului alimentar de la capătul autobuzului 117. Din cer îi cădeau baxuri de pungi de bomboane și cutii de ciocolate pe care el le distribuia cu măiestrie, parcă uitând dintr-o dată meseria de culegător de fiare și fiind cu totul pătruns de plăcerea de a umple șosete și cizmulițe și papucei cu tot felul de acadele și fructe și ouă de ciocolată și surprize. Pe măsură ce străbătea în viteză străzile Ferentariului pe deasupra caselor, reușea să-și împlinească misiunea tot mai rapid și mai îndemânatic, încât când viră pe deasupra străzii Peleaga epuizase dorințele copiilor pe unde trecuse și se grăbea să epuizeze Bucureștiul, de teamă că nu-i va ajunge seara pentru câte avea de făcut. Caleașca fermecată îi devenise tot mai mare și mai mare, și Capitala fu terminată în scurt timp, acoperită cu repeziciune, în sensul acelor de ceas, de focul tot mai mare al inimii lui Nicu Tampon, ajutor de Moș Nicolae. Când văzu întreaga țară de sus, ca pe o imagine din cosmos, își aminti aievea câteva momente din copilărie, când se juca cu un mușuroi de furnici întrebându-se până unde merge lumea lor minusculă. Îi dădură lacrimile de fericire când distinse de la depărtare lanțurile de munți curgând superb, pădurile vibrând ca niște alge pe fundul mării, încercuite de câmpii albe și, printre toate, șerpii alunecoși ai râurilor strângându-și fiii din toate cotloanele. Dintr-o singură mișcare a mâinii, umplu țara de dulciuri și apoi, ca la un semn, cerul se deschise precum o trapă spre infinit și făcu să curgă toată grația lui Dumnezeu peste fiecare milimetru românesc. Nicu Tampon simți atunci ceva ce nu ar fi trăit niciodată dacă n-ar fi purtat acest nume și dacă Pronia divină nu i-ar fi încredințat, de Sfântul Nicolae, prețioasa misiune. O flacără de lumină i se înălță pe coloană, vibrând și inundându-i viscerele și toracele aproape cu durere, așa cum aprinzi becul într-o încăpere întunecoasă cu instalații electrice învechite și pânze de păianjen peste tot. Lumina scrâșnea la fiecare întâlnire cu viciile țiganului încrustate în carne și, când îi părăsi trupul ieșind prin creștet, imaginea pământului se micșoră până deveni ca un bob de mazăre în imensul borcan al lumii, în zeama căruia Nicu înota ca-n burta Marghioalei, cu mulți ani în urmă. Atât de mulți încât renunță să-i mai socotească, preocupat cu jocul nesfârșit al planetelor mult mai mari decât cele știute, în mijlocul cărora îl proiectase acea scânteie de lumină ce-i străbătea trupul. Jonglând cu lumile care erau create și se topeau continuu, fascinându-l, bucurându-l, amețindu-l în plăceri din ce în ce mai rafinate și mai fierbinți, Nicu Tampon rămase pentru toată viața cel mai fericit țigan din Ferentari și sfințenia lui ar fi devenit vestită dacă jocul de-a stelele nu i-ar fi imprimat în suflet gustul neegalabil al tăcerii umile… |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy