Dragă prințesă,
Cu siguranță nu te aștepți la o scrisoare de la mine. Nu că abia ne cunoaștem, dar nu ești obișnuită. Dar să lăsăm ca relația noastră să se definească pe măsura acumulării firești. Acum altceva e ce mă doare.
Din capul locului trebuie să-ți spun că avem ceva în comun. Fiecare iubim același om și fiecare avem un dinte asupra lui. La mine iubirea ține, ce-i drept, de condiționare, cu iubirea ta sunt, de fapt, prea puțin lămurit, dar nu am la îndemână altceva mai bun decât să te iau pe credit. Cu dintele e mai simplu. Tu ai vrea să-l încadrezi într-un tipar. Nu e de neînțeles, și eu știu, mai bine ca el, că partea din el ce corespunde tiparului nu e nici conjuncturală, nici forțată, nici atât de simplificatoare pe cât se plânge el. Nici faptul că-i respingi restul nu e nici atât de neînțeles. Că-l lovești pe el cu prafuri, că te plictisește (chiar în măsura în care așa o fi), că ai toată dreptatea când îi comunici colegial că te enervează, astea să nu mi le spui mie, care am o simplitate naturală față de care dorința ta firească de a fi alintată, mângâiată, ca un simulacru de ocrotire (pe care nici n-ai accepta-o deplin) e mai întortochiată decât ceea ce pretinzi tu a fi întortochiala lui. Și care nu-i decât asumarea, conștientă și cu secret humor, a condiției de simplu soldat al ariergărzii unei lumi revolute. Nici vorbă de cavaler. Doar simplu soldat. Dar, deși insinctele ancestrale ale rasei mele ar putea înțelege așa ceva, nu ăsta-i subiectul scrisorii mele.
Căci trebuie să-ți spun de ce-ți scriu. Nu sunt supărat pe el, asta e interzis de condiționarea mea. Mult mai rău. Sunt mâhnit. Noi, deși avem multe relații de-a lungul unei vieți care doar aparent e mai scurtă decât a voastră, suntem exact atât de stabili pe cât ați înțeles deja voi. Voi îi spuneți acestei stabilități – loialitate. Noi ne alegem un om, îl adoptăm, cu toată răspunderea, cu tot sufletul, cu toată inima (care nu-i chiar același lucru). Cu toată ființa. Ce-i cu dintele pe care-l am eu acum (și datorită căruia îți scriu) pentru (nu împotriva!) omului pe care amândoi zicem că-l iubim? Simplu. Pe limba voastră se cheamă ingratitudine. M-a inventat într-un moment de vârtej, disperare amestecată cu speranță, zenit cu nadir, proză cu poezie, nevoia existențială de a armoniza toate loialitățile lui, dragoste neechilibrată de nici o ură (ingredient care poate distruge). A avut abilitatea să mă introducă în scenă într-un spațiu pe care i-l puseseși la dispoziție, să tatoneze, nu atât reacția celorlați, cât de a testa propria mea reacție. Idiotul! Să aibă tupeul să inventeze unul de-ai noștri și să nu știe că loialitatea noastră e necondiționată! Dar am trecut peste asta. Când m-a chemat în ajutor, într-o seară (Doamne, nu doresc nimănui, nici din rasa noastră, deși noi știm mai bune suferi decât voi, cu atât mai puțin unuia de-ai voștri, să fie lovit în cea mai adâncă genune a tandreței (Tandrețea ca un refuz al morții, nuvelă a celui implicat atunci între voi), să fie pus în fața a ceea ce detestă cel mai mult – un ultimatum – la care, absolut întotdeauna reacționează fără rabat, în codul militar, să știe că trebuie, cu un trebuie dincolo de el, să te excepteze de la tratamentul aplicat celor ce-i dau ultimatumuri, pentru simplul motiv că tu ești tu, să nu-i rămână decât o singură posibilitate, de care nu putea să se simtă mândru, să aibă inima și mintea să înțeleagă că întreaga lui condiționare nu face două parale, că tu pur și simplu meritai să fii mângâiată, că el e, la urma urmei capabil și doritor s-o facă, dar că, simțindu-se dezarticulat, nu are putere, iar momentul se duce de râpă, nevoia ta n-ar fi durat până mâine. Atunci și-a călcat pe sine și a apelat la mine. Dacă s-ar fi smiorcăit, tot săream în ajutorul lui, mereu repet că suntem condiționați. El, inventându-mă, nici nu mi-a lăsat libertatea să-mi aleg singur omul pe care să-l adopt. Dar nu-i port pică pentru asta. Dar nu s-a smiorcăit. Hai, scoal’c-avem treabă. Lasă-mă dom-le inginere (știu că asta-l înfurie), ce trabă-n puterea nopții? Am spus că avem treabă. Adică tu ai treabă, de ce nu ți-o faci? Avem, zice, avem, că doar nu crezi că dacă eu nu mai am rost tu mai ai vre-un rost. M-am uitat la el, vorbea serios. Nici nu pot spune că-i pot încadra măgăria la șantaj sentimental, în fond omul avea dreptate. Nu că-mi păsa de soarta mea, câte ficțiuni nu s-au întors în neant și încă fără a se schimba? La urma urmei, nici chiar de el, înciuda condiționării. Mi-a fost – și aici găsești rostul scrisorii mele – că femeia (ce și cine altceva/altcineva?) care-l adusese aici merita să te dai peste cap să-i smulgi un zâmbet. Și m-a cuprins o undă de duioșie pentru dobitoc, simțind că el gândește la fel. Mai mult, că așa secătuit, simte la fel. Restul îl știi.

Dintele meu e că de îndată ce ți-a smuls zâmbetul, s-a făcut că nu mă mai vede. Deși tu – și aici mi-am dat seama că nu ne înșelasem, nici eu, nici el, într-adevărt meritai – ai avut flerul să-i amintești că treaba lui e doar să mă plimbe pe mine.
Uite, azi: trăiește un moment care nu-i la îndemâna oricui, fie și așa, amestecat, în pârdalnica sinergie a faptelor, între în fond hazoasele meandre ale concretului, trăiește momentul de a i se comunica de către tine că ești dispusă să vorbești în agoră dimpreună cu el. Că ai și făcut-o. Că ați și făcut-o – datorită ție. Știm amândoi că nu-i prost. Știe că gestul tău e ca o iubire împărtășită, fie cum o fi de fost, altfel. Poate nici n-ar trebui să-ți spun, dar de la intrarea fiului lui în facultate și încă mult în urmă de atunci n-a mai trăit ceva care să-l înalțe pe măsură. Și – nu mi-a spus nimic. Măi javră, bucură-te cu mine, amândoi suntem cuprinși în acolada prințesei zeițe care s-a coborât o clipă să asculte invocația de iubire a unui muritor. Nu mi-a spus și sunt mâhnit. N-am inimă să-i întunec momentul, dar am un dinte pe care greu o să-l poată răscumpăra. Însă, dragă prințesă, fără supărare, să nu te gândești că te voi adopta în locul lui. El e protejatul meu pe viață, așa e legea rasei noastre. Codul, dacă vrei. Codul atât de detestat de unii dintre voi, atât de neînțeles. Poate unora nu v-ar strica să trăiți batăr o zi o viață de câine.
Să-ți dea Dumnezeul nostru și al vostru pe măsura curățeniei din sufletul tău.
Câinele

Nb. nu spun câinele lui. El e omul meu.