Am stat în fața ta, un vis împlinit. Am stat si am atins Calea Lactee, cu mii de săruturi, printre mii de stele. Eu te-am atins, am atins stelele din care imaginația mea te alcătuia. Sărut, fără măsură, părticică cu părticică din tine. Te simt cum îmi accepți transpirația iubirii, transpirația dorinței mele... Aștept să îmi promiți imposibilul, aștept să pui iubirea ta să facă imposibilul pe care îl văd posibil. Îți cer să îmi promiți, o promisiune „în alb”, o promisiune pe care să nu o încalci. Doamne! Cât de mult mă iubești tu, muză, nalucă, vis!
-Te rog să îmi promiți ceva...
-Ce?
-Promite-mi...
-Ce să îți promit?
-O să îți spun, dar acum vreau doar să imi promiți...
Sărut, după sărut, după sărut... uiți unde te afli, zbor fără aripi, fără a ateriza.
Acum promiți. Te privesc și văd... Știi ce ai promis. Amândoi știm ce ai promis. Acum e timpul meu să îți promit, la fel ca tine:
„Cum noaptea nu se desparte de zi, iubirea mea nu va pleca de lângă iubirea ta. Ne vom avea pe veci, cu gândul vom face dragoste, cu trupul ne vom înnebuni, cu sufletele ne vom uni.”
Iubirea perfectă este iubirea din noi. „Imposibilul nu există” este tot ce îmi arăți tu și iubirea ta.
Privește! Sunt îndrăgostit! Iubesc! Cuvintele se împleticesc în fraze dulci, în comparații pline de vise, în promisiuni pe care numai tu poți să le crezi, pentru că TU mă iubești.