Oftatul dintâi: Singurătatea doinește măiastru,
Din solz de pește, albastru.


Ceasornicul din lemn de plastic ticăia dezamăgit. Zornăia, în falset, întristat de separarea neîntemeiată. Cucul rămăsese suspendat, la un lat de palmă, în fața căsuței care îl aștepta cu ușile inutil deschise. Pe deasupra ciocului căscat, fugarul privea neobosit fotografia, mult mărită, de pe zidul opus. Din cadrul de lemn, puradeii surâdeau înveseliți, aliniați în ordinea înălțimii, afișând zece fețe oacheșe, zece perechi de picioare desculțe. Spectacolul în alb și negru nu-l plictisise încă, după ani întregi de contemplare. Istoriile nesfârșite, croite în jurul fotografiei îl ademeniseră definitiv, furându-i identitatea. Rămăsese încremenit într-un zbor imposibil, între ceea ce nu mai dorea să fie și ceea ce nu putea deveni în veci.
Dedesubt, Mama Elena stătea răsturnată pe o parte, în sfertul ei de gondolă. În chip de brațe ale tronului insolit slujeau o garguie, la dreapta și un masiv grifon, turnat în bronz, la stânga. Þiganca durdulie pufăia dintr-o havană, zvârlind fumul peste cap, drept în cucul dezertor. Încovrigat pe umărul stâng, Menelau, chior de-un ochi, obez și portocaliu, răsucea, pe după mustăți, firul neîntrerupt al timpului. Un iz de mentă proaspăt culeasă stăpânea odaia cutreierată de fum albăstriu, răzlețit în fire.
Cu o căutătură ascuțită, păstrătoarea unei frumuseți trecute dar nu apuse, glăsui cu voce cântătoare.
- Am leac pentru tine, Păsărel!
- Petronel mă cheamă…. Da’ toată lumea îmi spune Melcu’…
- Io, la toți, le zic Păsărel. Din dragoste îi chem așa, c-am avut nouă frați. Mama, Dumnezeu s-o ierte, m-a adus pe lume, singură-singurică, între nouă bărbați. I-am iubit pe toți și ei pe mine, mai abitir. Ca pe-o prințesă m-au ținut, de când mă știu, vezi bine. E plecați în cele mai frumoase orașe din lume: Veneția, Barcelona, Paris, Roma, Viena, Poarta Albă. Fiecare trimite pentru mine tot ce e mai scump și mai bun. Nici regii n-are ce am io….. Nu te supăra, Petronel, Melcule… Ești deochiat rău, cum te văz. Cărbunii nu mă minte. Leacurile mele e vechi, băbești da’ nu dau greș cu ele niciodată, maică. Stai jos și ascultă povestea ta.
Draperiile cufundaseră camera într-o înserare colorată. Ochii galbeni ai femeii apucaseră cu strășnicie gândul bărbatului și-l mânuiau pe îndelete. Mânzul cugetului bărbătesc adăsta, strunit de pintenii auriți ai privirii, adânc înfipți, fără ca domolul musafir să bage de seamă. Ba mai de-a dreptul, aprig, ba mai din coada ochiului, cu priviri piezișe, femeiești, îl măsura de la creștet până la tălpi.
Aduse paharul înalt și subțire care purta un lichid trandafiriu cu mireasmă de cimbrișor. “Curățenia” se cerea băută, fără ea descântecul n-avea izbândă, așa spunea. Se porni a deretica printre cărbunii aprinși. Pe marginea cazanului, prinseseră a zburda linguri și furculițe, zăngănind harnice. Din când în când, plimba o ulcică umplută cu apă rece ca gheața, împrejurul lui. Trabucul, adăpostit după ureche, era sărutat cu patimă, după fiecare plimbare de ulcică. Din jar și fum se înălță un susur firav, scâncit.

- Sub o salcie răsădită,
Șade o fată despletită,
Cu un ochi de apă
și unul de foc.
și cum l-o cuprins,
Pe loc l-o și stâns.
Așa să se stângă
și să mi se ducă
Deochiul de la Petronel,
Deochiul de om negru,
Ponegru,
Deochiul de femeie neagră,
Poneagră.

Ba jelea, aplecându-se, ba vorbea, răsucindu-se. Vocea ei melodioasă, ce juca dibaci printre șoapte și gemete, găsi numaidecât drumul către inima lui Petronel. Se lipise bleg de speteaza scaunului, ca un biscuite muiat pe jobenul cănii cu lapte. Necazul său era acum departe, cântarea aceasta avea sunete și vorbe pe care nu le mai întâlnise. Iar ochii țigăncii… Auzi, ochi galbeni… Brrrr… Nici “curățenia’ nu era deloc rea, avea gust de vișinată. Plescăia de plăcere după fiecare înghițitură. Tocmai când savura gustul minunat, prin ceața groasă a gândurilor răzbătu un claxon:
“Petronel mamă, cum poți face așa ceva, nu-ți dai seamă că femeia asta vrea să-și bată joc de tine! Dacă ți-a pus ceva în băutură?”
- Ahhhh… fir-ar! Melcu’ strânse din ochi, nemulțumit, dar nu încercă să alunge din minte chipul exigent al mamei.
Da, da, avea iar dreptate. Cu toate chemările, firea lui bănuitoare mai învinse o dată. După ce bău jumătate, îndoielile îl biruiră. Răsturnă cu grijă cealaltă jumătate în farfuria ce ținea ghiveciul unei violete. Plin de importanță, gazdă neobișnuită ce se afla, Menelau se apropie pofticios și începu a lipăi cu sârguință. Nu mai lăsă picătură, jur-împrejur. Își linse botul de zeci de ori cu miniatura purpurie ce avea în loc de limbă și se întinse îndelung, trosnind din oase mulțumit.
Fără să stea locului, Mama Elena luneca neobosită împrejurul cazanului, zvârlind zeci de priviri, uneori înverșunate, alteori dulcege, înspre Melcu’, din ce în ce, mai smintit de întâmplare. Prințesa Neagră nu mai avea astâmpăr, gura nu-i stătea, trupul nu-și găsea odihnă, sângele prinsese a fierbe, clipocind.

- Deochi de cap veștejit,
Deochi de vânt rău cumplit,
Deochi de multe și mărunte:
De strigare,
Restrigare,
și căscare,
De răhnă,
și neodihnă
Pasăre albă,
Cu dalbă,
Pici de ici, pici de colea,
Pici de la nepotul meu.
Pici deochi
Dintre ochi!
să nu rămâie rău
în trupul său.

Uitat în cântul ce rătăcise grijile lui atât de anapoda și chipul pretutindeni însoțitor al mamei, bărbatul nu mai slăbea motanul din priviri. Se purta straniu după ce băuse partea lui de “curățenie”.
Menelau rămăsese arcuit, ca agățat în sfori. Arăta mai degrabă împăiat, neclintit de minute bune, cu blana linsă, de parcă ar fi fost ud fleașcă. Urechile și mustățile stăteau lipite de cap apucând înapoi, pe conturul corpului. Când în sfârșit se mișcă, începu să bălăbăne capul în ritmul pendulului de la ceas. Urcă molâu, ca tras de-un fir, pe comodă. De aici, plană spre televizor, chiar lângă peștele din sticlă albastră, mare cât o franzelă. Se frecă încetișor, a prietenie și răsfăț, de pântecul peștelui. Scoase apoi unealta preferată, limbuța roș aprins și începu să lingă bibeloul, de la coadă către cap. Luuung… din mișcare… fără să se dezlipească o clipă de albastrul translucid. Ajuns la gura peștelui se mai gudură odată, frecându-și blana de ochii sticloși după care se porni iar pe lins, de data aceasta, de la cap către coadă.
Ceea ce părea a fi o dragoste confuză se arătă în cele din urmă o apucătură de care întreaga tagmă pisicească s-ar fi simțit ofensată. Motanul încheiase preludiul mieros, începând a molfăi cu râvnă coada de sticlă albastră. Neînduplecat de potrivnicia dejunului migălos pregătit, ghemul portocaliu dovedea o stăruință deplasată. Rodea la nesfârșit în același loc încât lui Petronel i se păru că sticla începuse să se subțieze. Privea concentrat, începând a crede că Menelau chiar va reuși să mănânce ceea ce își propusese. Fu zvârlit din clipa lui de rătăcire. Peștele albastru zvâcni din coadă, ca dintr-un bici, aruncându-l pe gurmand cât colo, spre cazanul în care sfârâiau cărbunii. Motanul zbură prin aer. O piruetă plină de dibăcie îl ajută să aterizeze fără nicio problemă pe cele patru labe. Eroare impardonabilă însă, pentru că o făcu direct pe cărbunii înroșiți. Deși căscă botul, schimonosindu-se amarnic, nu scoase niciun sunet. Izbuti un ultim salt disperat după care se depărtă iute, fără a privi înapoi, lăsând în urmă un firav miros de păr pârlit.
Mulțumit de succesul manevrei, bibeloul se undui încă o dată, zglobiu. Întoarse fața zâmbitoare, din opercul în opercul, făcând prietenos cu ochiul către bărbatul năuc. Însoțind discret întreaga întâmplare, vocea Elenei purta în ea ceva care sporea buimăceala.

- Cât un fir de mac.
În patru despicat,
În drum aruncat,
Să pice,
Să răspice,
Ca roua de soare,
Ca stupitu-n cărare,
Ca spuma de mare.
Petronel să saie,
Să răsaie,
Curat, Luminat,
Ca Dumnezeu când l-a făcut,
Ca maică-sa când l-a născut,
Ca argintul strecurat,
Ca aurul cel curat,
Ca soarele pe senin,
În veci, amin!
De la mine descântecul,
De la Maica Domnului leacul!

Daaa…Ceva nou, intens își făcea loc în adâncul făpturii. Petronel simțea în el dorința de a mieuna. Tare și prelung, cât îl țineau plămânii. În plus, îi cam venea să ….câț…. scuipe. Firele de păr de pe antebrațe și coapse deveniră brusc foarte interesante. Ar fi vrut să le netezească puțin cu limba, părea o activitate pe cât de tentantă, pe atât de aprig-necesară.
Începuse a clipi la intervale egale. După fiecare clipit, camera se înfățișa schimbată, de parcă cineva se îndeletnicea anume să înlocuiască mobilele, covorul, tablourile. Un jet spiralat, gros, de lumină multicoloră țâșnea din podea, împroșcând pereții. Tavanul se înălțase până peste poate și se rotunjise, transformând camera într-un tub pestriț. Ici-colo, alungite ca niște buze feminine, licăreau pete verzui.
Sânii grei ai țigăncii îi apăsară umerii, degetele aurite trecură ușor peste obrajii lui fierbinți. Răsuflarea ștergea obrazul, răcoritoare, ca o adiere marină. Un puf de trabuc, îmbelșugat, îi lovi fața.
- Melcule, oi fi obosit cât ți-ai purtat casa în spate și lumea în gânduri. Poate vrei să mănânci, să te odihnești. Aici la mine găsești de toate. Am frigărui calde, vin tămâios, din pivniță, așternuturi pline de plăceri, umbră deasă. Hai Melcuțule, hai Melcușorule, oprește-te oleacă la mine, că nu mai pot. Mă veștejesc și sunt femeie în putere, mândrule. Toată viața am trăit printre bărbați dar n-am avut parte de ei, maică. S-au scurs pe lângă mine, ca argintul viu. S-au dus toți, frățiori și mândrețe de iubiți ce-am avut. Am rămas doar cu pacostea asta portocalie. Menelau, Menelau și iar Menelau! M-am săturat de el! Nu mai vreau să mă salveze în fiecare zi.
Fără convingere, bărbatul îngăimă ca-n vis, mirat de contururile schimbătoare ale Elenei.
- Păi eu venisem pentru altceva… pentru liniște… regăsire…
- Și nu ți le-am adus, cu meșteșugul meu. Ești blând și calm acum, te-ai oprit o clipă locului, ai dat timpul îndărăt, aici la Mama Elena. Hai, zgârcitule, plătește cum vreau eu, cu miezul tău roșcat, de cireș tânăr, plin de snaga.
Bâlbâieli înăbușite călăuziră răspunsul gâtuit de teamă.
- Luciaaa… Ea nu iartă nimic! Vai, Lu- hu- ciaa…. coțofana mea scumpă… Parcă o și văd. Mai rău, o aud: “ Din prima clipă, de când te-am văzut, am știut că ești un neisprăvit, să știi că-mi iau copii și plec la mama!”
- Ete, zdronc! Cum să fii un neisprăvit. Sictir! Câți copii i-ai făcut?
- Treeei, se înfricoșă, cu glas tremurat Melcu’.
- Auzi, bre! I-ai tu pe copii și veniți acilea, toți patru. Las-o-n plata Domnului pe fandosită! Mai facem vreo doi, să moară Coțofana de oftică, și-o să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Ești soi ales, altfel nici nu mă încurcam cu tine. Hai vino, uită tot, primește darul meu și n-o să te știe nici vântul, nici pământul, priceputule!
Picul de lumină venit dinspre jarul cărbunilor, întremat cu luminița trabucului îi arătau o altfel de țigancă, mlădioasă, ademenitoare ca o sirenă acoperită de solzi auriți.
Dar mai era cineva care nu-i dădea pace.
- Și mama! Ce crezi c-o să spună. Ba știu ce-o să spună: “Nu-i frumos, Petronel, ce faci. Să știi că îl pun pe taică-tu să-ți dea o sfântă de bătaie, să-ți scoată prostiile astea din cap. Nu-i frumos…”.
- Da’ de ce nu e frumos ce faci, Melcule?
- Așa zice la carte.
- Mișto! Care carte?
- Cartea mamei mele, în care scrie cum se face tot ce există pe lumea asta. Așa și nu altfel.
- Unde e?
- Nu știu, n-am văzut-o niciodată, nici pe mama citind altceva decât ziarul.
- Am căpătat o ură pe ea...
- Nu e frumos, mâncați-aș gura!
- Pe…
- Aha! Pe cartea aia.
- Nu! Pe carte, așa, în general. Când le văd, le dau foc!
- Canci! Ia mai las-o în pace pe cotoroan… pe onorabila de mă-ta.. Nici nu puteai să nimerești mai bine. Știi tu ce înseamnă să-ți lipsească palma grea a bărbatului, să stai fără un ochi învinețit, fără o buză spartă, ani în șir. E cumplit, dragule, nu râde. Mă ia, pe piele, ca o ronțăială bucuroasă, de fiecare dată când mi-aduc aminte cum mă zgâriau cu bărbile lor sârmoase, nerase de-o săptămână și mai bine. Doamne cum mă mai înjurau….o minunăție, nimic nu-mi mai trebuia. Mă trezesc noaptea și mă gândesc ore în șir la ei… S-au dus cu vântul, care încotro. Melcușorule, vreau să mă strângă iar în brațe un ursar, să-i simt nădușeala lipicioasă, burdihanu păros, să-l aud noaptea cum sforăie, cum face ca picameru’. Toate astea sunt neprețuite, dau putere, fără ele nu mai pot trăi, mamă. Adu-mă la viață, măcar pentru o zi, pentru o oră. Dă-mi rostul înapoi, oblojește-mă, poți, sunt sigură că tu poți, neliniștitule, gălăgiosule!
În hăul căscat intre urechile lui Petronel se vărsaseră oceane de muțenie roz. Cu sfioșenia mugurelui abia plesnit, liniștea neîncepută coborase în făptura toată. Vocile femeilor, mânate de la spate de plânsetele celor trei copii se scurseseră din minte, puțin câte puțin, printr-un orificiu neștiut. In locul lor, sporeau tihna mult căutată și undeva, răsucită, o împăcare. Cernut prin întâmplarea nefirească, frământat de senzațiile bizare, gândul redevenise limpede și vioi. Nu-l mai chinuia teama sâcâitoare că s-ar putea întâmpla iar, că lucrurile o vor lua razna, încă o dată. Găsise pacea. Nu mai era nevoie să o rupă la fugă, încotro vedea cu ochii. Tăcerea nemărginită domnea, afară și înlăuntru. Se simțea perfect, încredințat că țiganca avusese puterea de a-l scoate din necaz.
O simțea caldă, încolăcită moale pe umerii săi, înlănțuindu-l cu brațele întunecate. Era vremea să plece, nu mai avea motive să rămână. Un surâs îl ajută să o dezlege din îmbrățișare, cu toată bunăvoința de care era capabil și toți banii pe care îi avea la el. Ar fi vrut să o ajute dar pur și simplu nu putea să facă nimic din ce-i cerea. Era hotărârea lui și o luase fără să mai audă vreo șoaptă din vocile care îl zăpăciseră puțin mai devreme. Primi sărutarea ei apăsată pe alunița din stânga gurii, după care se îndepărtă împăcat, ca un prunc, la atingerea sânului cald al mamei.
Mașina îl purtă în trombă, printre câmpuri, nălucă. Lumina era orbitoare, aerul pur, o zi de primăvară, desăvârșită. Una cu adevărat norocoasă, așa gândea Petronel. La amiază, undeva pe boltă, nu departe de soare, se arătase albă luna, spre mirarea și încântarea celor ce băgau de seamă.
Agentul de poliție făcu semn cu mâna. Opri curios. Totul era în
ordine, nu putea fi decât un control de rutină. Fața bucălată, roșcovană, cu ochelari de soare, umplu geamul portierei stângi. Satisfacție rânjită…
- Sunteți pe drum național și trebuie să circulați cu luminile aprinse. Știți, noul cod rutier. Amenda e minimă, dar primiți două puncte penalizare.
Melcu’ privi, pe rând, cerul senin, globul de foc al soarelui, ochelarii fumurii, fruntea stacojie a agentului. Procesul verbal fu gata numaidecât. Îl primi odată cu un solz albastru, de pește, pe care purtătorul de epoleți îl desprinsese de pe obrazul său stâng. Neinvitată, indignarea își făcu loc în cochilia Melcului. Mușcătura zvâcni, în buza de jos. Călcă ușor ambreiajul, rămânând cu talpa dreaptă nehotărâtă, deasupra accelerației. Se înfuriase de-a binelea. Privea în oglinda retrovizoare cum gușatul se îndepărta crăcănat. Dintr-o dată, văzduhul se umplu cu zarvă mare de geamuri sparte, clinchete metalice, lătrături și chelălăituri îndârjite, de haită încăierată. Îl văzu pe agent cum sare cât colo și se rotește speriat căutând o explicație. Þopăia îndrăcit, ridicând picioarele pe rând, spre a se feri de potăi. Ca un titirez, cu fața răsucită la spate, se învârtea zăpăcit, încercând să vadă din ce parte vine pericolul. Cascheta vâjâia prin aer ca o sabie, ținută strâns, în mâna stângă. După câteva zeci de secunde de teroare, polițistul își reveni. Privi nedumerit jur împrejur, prin nădușeala prăfuită ce se scurgea peste ochi. Nu se zăreau câini sau alte animale, geamuri sparte, deșeuri metalice. Zgomotul acela grozav încetase și nimic nu putea explica apariția sau dispariția lui.
În limuzina albă dezamăgirea era la ea acasă. Iar… Poate că ar fi trebuit să o asculte pe Lucia. Trebuia început cu mănăstirea. Călugărul Serafim, făcătorul de minuni, ar fi putut să-l aducă înapoi mai degrabă și nu o vrăjitoare, fie ea și Prințesa Neagră. Până atunci trebuia să se lase purtat, pentru cine știe cât timp, într-o existență care începuse să-l tortureze. Zgomotoasele sale emoții se dezlănțuiau, după reguli numai de ele știute. Evadau dincolo de trupul său, născând situații de-a dreptul extravagante. Pentru Melc, bucuria întâmplărilor neobișnuite era departe, acum nu-și mai dorea decât să redevină un om normal, să se poată bucura de intimitatea trăirilor sale. Devenise insuportabilă constatarea că nu-și mai aparține, că părțile sale cele mai ascunse se transformau în delirante spectacole publice. Printre spectatori, el însuși, despuiat și inutil, ulcerat pe dinăuntru de ridicolul deplin.



Notă: Am folosit în text, “Descântec de deochi”, din culegerea “Nașterea” / S. Fl. Marian