agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1219 .



Casa de chirpici
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [CMK ]

2007-07-31  | [This text should be read in romana]    | 



- Lasă-mă în pace nu vezi că mă termină ploaia asta, de m-ar termina odată, că m-am săturat de viața asta de căcat!
Plânge? Numai o lacrimă, să impresionezi cititorii. Nu? Nu vrei? Atunci tu nu contezi. Nu contezi deloc, amărâtule. Nu contezi pentru că nu trăiești. Nu trăiești pentru că nu îți dorești asta și chiar dacă ți-ai dori-o nu ai putea să trăiești. Ai murit luna trecută odată cu tatăl tău. Ce a mai rămas din el după decesul părintelui e mai puțin decât o epavă. Ești doar o sticlă spartă în băltoaca ce a apărut peste noapte în urma unei ploi nici măcar torențiale. O sticlă spartă care se scufundă în noroi. Dacă nu o privești de aproape nici măcar nu îți dai seama că este, sau a fost, o sticlă. Praful o va acoperii și va rămâne acolo, sub un strat subțire de pământ cel puțin o sută de ani, spălată ocazional de câte o ploaie care îl face să se întrebe:
Cum ar fi fost dacă?
- Nu mai vorbi așa, măi Mircea!
- Lasă-mă, tanti Giurgiu, în năcazu meu!
Bătrâna stă puțin și îl privește cum se chinuie să scoată apa din casă. Tatăl lui era văduv, la fel ca tanti Giurgiu și o mai ajuta prin casă. Nu mai spune nimic. Tanti Giurgiu. Nici nu ar mai avea ce să spună. A plecat în sfârșit lăsându-l de capul lui pe săracu om.
Săracu om. Săracu om? Îl cheamă Mircea. E alcoolic. Dar acest lucru e prea puțin important. Mai importantă e casa lui. Mult mai importantă. Casa are un destin măreț și un aspect mai atrăgător decât acest inutil. Pentru că o casă nu are de ales. O casă trăiește mai mult decât un om și dacă îmbătrânește frumos poate să aibă o valoare mare. Un om nu poate să își aleagă decât modul în care va îmbătrânii. Nu e cazul să îmbătrânească frumos, pentru că locuința e construită din chirpici. Oricum, terenul valorează mai mult decât clădirea din noroi și paie. Iar dacă asta nu e suficient, casa în sine e mult mai importantă decât ultimul și penultimul ocupant. Îmi pare rău să spun asta. Sau nu! Adevărul e că semipersonajul ăsta mi-e indiferent. Asta doar atunci când nu mă enervează în momentele în care se plânge. Pentru că se plânge excesiv. Dar am vorbit destul despre el. Iar despre celălat nu va mai vorbi nimeni.
Casa.
Să nu fiu atât de direct, doar trebuie să umplu și eu paginile astea cu ceva!
Curtea. Nu! Gardul. Gardul este... aproape un gard. Un șir de scânduri putrezite, de o culoare neagră spălăcită, care se sprijină una de alta și totuși s-au aplecat spre interior ca niște curviștine bete. Pământul în care au fost împlântate nu se mai obosește să le susțină într-o poziție decentă ci doar le privește șugubăț pe sub fustă. Vecinul lui Mirciulică și-a reconstruit casa mică și cochetă, dar fără etaj, transformând-o într-o monstuozitate prea puțin potrivită cu spațiul pe care se află. Gardul era de lemn, așa că a fost nevoit să îl refacă pentru a se asorta cu căsoaia. Știti voi, beton, fier forjat, 2 metri. Așa că nu mai avea ce face cu scândurile. Mirciulică, de fapt nu, răposatul lui tată a luat scândurile și le-a împlântat în pământ. Dacă mai aștepta vreo două săptămâni putea lăsa câteva și pentru coșciug. Revenind la gard, acesta era construit și înainte din scânduri atât de înalte încât puteai să-l sari din mers, dacă nu te hotărai să-i tragi un picior și să cadă tot. Acum problema aceasta nu mai există, se poate trece prin gard, pentru că scândurile nu au fost suficiente, curtea vecinului având o lățime cam de două treimi față de cea a personajului vostru. Da, personajul vostru! Nu al meu, pentru că eu nu creez personaje slabe. De asta se ocupă mediul înconjurător: rebuturi naturale ale căror loc e într-un paradis ce nu există. Nu sunt un ecologist. Cei ce nu se pot adapta nu trebuie protejați de ceilalți pentru că rezultă două tipuri de durere: durerea de a fi nefolositor și durerea de a fi legat prin lanțurile moralei de o persoană care te urăște pentru că o ajuți. Deci, gardul are o gaură de vreo doi metri. Mai era nevoie doar de o săptămână ca să fie terminat, dar bătrânu a dat ortu popii și nu au mai apucat să cumpere scândurile necesare. Doar o săptămână. Dacă ar mai fi trăit atât ar fi terminat gardul și ar fi putut susține că a făcut ceva în viață. Un gard. Asta îmi amintește de ce a spus un vecin la privegi, când i s-a cerut o contribție materială pentru ca răposatul să fie îngropat cuviincios.
- Omu ăsta n-o făcut nimic toată viața, ce vreți, să-l îngroape alții și când o murit?
Sau alte variațiuni.
- Numa o mâncat, o băut și s-o distrat cât o trăit.
- Ce puțini oameni or venit la părăstas, chiar dacă el s-o dus la toate părăstasele din ultimii zece ani!
Lumea e rea. Dar asta nu înseamnă că nu are dreptate! Dovadă stă gaura din gard. Și mai sunt și alte dovezi! Gardul a fost finalizat de cel care i-a dat scândurile la început. Din obligație, pentru că e mai probabilă decât mila. În acest timp, fiul, Mircea, nu a fost de față. Era într-un bar. Hobby-ul ăsta e prea comun ca să îl aduc în discuție. Cel puțin la înmormântare a plâns tot timpul. Autocompătimire? Bătrânul avea pensie.
Curtea. Un domeniu prea vast pentru o descriere superficială. Atât de vast încât cred că nici măcar proprietarii nu îl cunosc în întregime. Vedeți voi, unde locuiesc eu metrul pătrat de teren intravilan nu valorează atât de mult ca acela pe care se constriuesc monumentele de prost gust- numite vile- de lângă București. Așa că majoritatea curților au și o grădină de vreo trei, patru ori mai mare decât suprafața casei care, atenție, oferă spațiu și diverselor tipuri de plante. Am vrut să precizez asta pentru că sunt sigur că majoritatea orășenilor consideră că o casă e ceva în genul unui apartament pe pământ, ce are eventual o piscină. Pe lângă asta, o descriere superficială nu umple multe pagini.
Mircea era în curte atunci când vorbea cu tanti Giurgiu despre polaie, viață, rahat, nevroză, chestii deastea. Să nu vă imaginați însă că în curtea acestui individ terenul e plat. Din contră! Printre grămezile de buruieni ce cresc acolo de parcă ar fi cultivate se află mormane mai mari sau mai mici de gunoaie în diferite stadii de descompunere care formează un adevărat teren accidentat pe care se mai mai aventurează din când în când câte o găină. Odată mi s-a părut că am văzut și un șobolan, dar poate a fost numai acea găină temerară care se descompunea după o moarte rapidă prin înec sau inaniție. Sau poate a fost parțial mâncată de șobolani, locuitorii de drept ai teritoriului respectiv. Nu cred că i-am văzut pe acești oameni să scoată vreodată lada de gunoi pentru a fi ridicată de oamenii responsabili cu salubritatea. Gunoierii. Nici nu cred că au una. De vreo douăzeci de ani(cel puțin!) tot ce au produs se află în curtea care a devenit un ecosistem de sine stătător. Curtea are rolul de groapă ecologică. Nu-i problemă, spațiu există pentru încă vreo douăzeci de ani și mirosul e chiar plăcut datorită mai multor specii de flori care au crescut aleatoriu, deci vecinii nu au nici o problemă. Viitorul imobilului e asigurat pentru că sunt sigur că acest teren va mai fi ocupat pentru maxim cinci ani de acum încolo. Ghidându-mă după extraordinara sete a ocupantului actual aș spune că va dura chiar mai puțin. Sper să plouă din nou.
Să vă spun de ce îl blestema vecinul meu pe Cel care a trimis de Sus o mult dorită ploaie de vară. Deșeurile ecologice depozitate de-a lungul timpului au făcut un zid de protectie în jurul casei pentru că cel care a locuit-o până nu de mult și cel care încă o locuiește nu au catadicsit să le așeze spre descompunere la o oarecare distanță de corpul (aproape) locuibil al clădirii. Pentru că acest zid a devenit aproape la fel de înalt ca și gardul construit de mâna vecinilor și mult mai gros așa că a astupat un șanț în care se aduna de obicei apa. Astfel, lichidul aducător de viață se varsă datorită gravitației- ce a fost gândită tot de Sus-drept în casă. Luând în considerare acest aspect am putea considera că epitetele trimise în eter(n) sunt meritate.
Problema nu e actuală, dar până acum oamenii erau obișnuiți ca apa să înainteze doar în bucătărie, în timp ce acum a ajuns până în camera lui Mircea în dorința de a-l consola pentru pierderea tatălui. Ciudat că el nu se simte deloc consolat, ci chiar își amintește cu regret de perioada în care pleca la bodega din colț și își lăsa tatăl să se ocupe de amănuntele nesemnificative, cum ar fi procurarea hranei, peticirea casei, cultivarea diferitelor legume, în același timp continuându-și vizitele la tanti Giurgiu. În amintirea acestor momente de supremă reverie continuă să lopăteze apa afară din cameră, cu o eficiență demnă de fiul tatălui său, în timp ce ea se reîntoarce coborând vijelios pe panta din apropiere. Cum ar fi fost dacă celălalt mai era și el nu mai era? Ei nu vor mai puteau fi simultan! Se pare că gravitația nu face excepții și nici nu ține cont de doliul vreunei persoane. Apa se întoarce în locul de unde a fost aruncată. Să îl lăsăm pe tânărul Sisif să își contiune munca și să ne întoarcem la casă.
Nu încă. Pentru a înțelege destinul acestei locuințe trebuie să aruncăm o privire la panorama de care a avut parte din prima zi în care i s-a întărit noroiul. Există imagini ce pot influența destinul unei case și a mai puțin importanților săi ocupanți. Imaginează-ți că te trezești, cititorule în fiecare zi cu fața la același obiect/culoare/imagine. Probabil că o faci! Dacă ai fi o casă? Ce ai face dacă ai fi OBLIGAT să vezi întreaga zi aceleași succesiuni de imagini ce se schimbă doar odată cu anotimpurile? Probabil că o faci și pe asta! Atunci gândește-te că o casă suportă tot ceea ce suporți tu în fiecare zi, iar dacă zici că are un avantaj pentru că nu se mișcă, așa este, dar favorul acestui destin îl plătește cu vârf și îndesat fiind locuită întreaga ei viață de niște păduchi omnipotenți.
Mircea continuă să scoată apa blocat de același set de gânduri.
Oare ce bombănește? Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă ființă nu știe ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă.
Casa privea zi de zi către stația de epurare. Nu prea putea face altceva, așa că privea și uita. Unii priveau în aceeași direcție, doar că dintr-o perspectivă diferită. În spatele ei, era construită o stație de epurare care prin complexe procese chimico-biologice separa apa de fecale. În aceste momente un miros real era emis în spațiul înconjurător și se împrăștiau în toate clădirile locuite de noi. Imprimându-se atât de adânc în simțul olfactiv al casei, nu mai era considerat respingător. Cel puțin nu la fel de respingător ca restul obligațiilor ei. Asta se întâmpla de mult. Acum, stația de epurare a apei nu mai funcționează și mirosul ei nu îi mai inundă camerele, fiind nevoită să simtă în fiecare zi propriile miasme mult mai îngrozitoare decât cele pe care era obișnuită să le accepte. Cele ale ocupanților ei.
Trista locuință nu se poate privi. Se oglindește doar în cei care o parazitează pentru un interval de timp nelimitat. Un interval nelimitat, pentru că ea trăiește în timpul oamenilor, fără ca acesta să se termine vreodată. Dacă ar putea, nu ar vedea decât patru ziduri ridate, de un galben pai bolnăvicios și deprimant asemenea vieții celor care au ridicat-o. Și ar fi conștientă de sine și s-ar accepta. E martora unui fenomen de autodistrugere generalizată produsă de catalizatorii ei umani. Catalizatorul s-a consumat. A contribuit nesemnificativ la casa părinților săi. Toți vecinii îl cunoșteau drept Matrozu, pentru că și-a făcut armata la marină. Acolo era matroz. Sau așa spunea. Poate că sunt rău cu fostul personaj. Poate ăsta a fost singurul lucru important pe care l-a făcut în cei șaptezeci de ani de viață și eu îl minimalizez, anulându-i practic întraga viață. Nu e vina mea. E casa. În fața ei, toate realizările lui sunt insignifiante. Uitați-o! Stă mândră, bătrâna casă, cocârjată de vremea care a trecut peste ea, dar e la fel de puternică. O clădire care provoacă timpul privindu-l prin geamurile ciobite și zâmbind pe sub ușa știrbă de neputința lui. Poate că ăsta e atuul ei. Nu poate vedea trecerea timpului, deci, pentru ea, timpul nu trece. Dar pe Matrozu acest timp și-a pus amprenta. Între două privegiuri, mersul la poștă pentru a-și lua pensia, o plimbare la tanti Giurgiu, o șuetă cu bătrânii pe bancă, anii își iau zborul, chiar dacă încerci să îi oprești nefăcând nimic. E și asta o artă. Iar Matrozu a fost un geniu din acest punct de vedere. Probabil că atâția ani în casa lui l-au învățat că timpul trece mult mai încet dacă stai cu ochii pe el. Însă oricât de mult l-a răsfirat, pentru el timpul a trecut.
Mircea aruncă apa afară din casă cu o găleată.
Am ajuns la jumătatea poveștii casei și timpul pare că stă pe loc.

Înaintea de moartea bătrânului am văzut niște falși prieteni pe stradă. Vecinii.
Am mers acolo. Dau mâna cu toți, stăm, ne mirăm unu de altu. Eu mă mir mai ales de un bătrânel uscat, cocârjat, cu o piele de culoare neagră și ochii roșii adânciți în orbitele goale. Cine o fi? Acum pleacă.
- Salut, băieții! Dăm mâna.
- Iar se duce Mircea să bea o sticlă de alcool pur.
Râdem cu pofta celor ce nu au nimic de făcut. Mircea merge acasă.

Astăzi trecem pe lângă poarta lui Matrozu.
- Hai să-i rupem gardu la ăsta, zic eu.
Râsul celor doi prieteni ai mei îmi arată că sunt de acord. Și ei vor să se distreze pe o astfel de caniculă. Ne așezăm la o distanță de doi metri unul față de celălalt și ne aruncăm cât putem de tare cu picioarele în el. Oau! Jumătate din gard a picat. Nu ne așteptam la o reușită de asemenea proporții. Trecem repede strada dar nu ne ascundem ca să vedem reacția proprietarului. Bătrânul iese încet la poartă.
- Măi copii, voi a-ți făcut asta?
- Nu noi, nenea Matrozu! Figuri angelice, mirați de bănuiala nefondată.
- Da atunci cine, mă?
- Un țigan a dat cu piciorul în gard și a luat-o la fugă!
- Da, numai acum o dat colțu! Pe unu era să îl pufnească râsu.
Bătrânul stă ce stă, și după ce ne privește ceva timp trece strada și intră în casă. Râdem cu lacrimi. Pentru o clipă am senzația că cineva se uită la noi de la geamurile casei. Nu e nimeni, mi s-a părut doar.

M-am întors în plicitsitorul prezent și nefericitul viitor al celor din casa de chirpici. Prea multe epitete pentru ceva atât de patetic ca destinul unor necunoscuți. Oameni a căror infimă importanță se datorează funcției lor de agent patogen al unei proprietăți și activităților care degradează ceea ce timpul nu a reușit. Prezența lor distruge casa de chirpici. Dar nici ea nu stă degeaba. Cei doi au fost nevoiți să inhaleze de câteva decenii mucegaiul apărut datorită neplăcerilor provocate clădirii. Apa curge pe toți pereții, de parcă această locuință transpiră în urma efortului depus pentru a lua parte la activitatea umană. Nisipul din care e făcută secretă o mare cantitate de apă pentru a elemina din viscerele sale ființele a cărei prezență o detestă mai mult decât pe aceea a timpului necruțător. Ea, o casă de chirpici, e obligată să susțină viețile lipsite de scop a două persoane ce se încăpățânează să o locuiască până la ultima inspirație gratuită de oxigen.
Pentru Matrozu timpul a trecut.
Timpul fiului său se comprimă în nesfârșitul efort de a scoate apa din casă. În același mod în care casa l-a scos pe tatăl său afară din interiorul ei. Era o zi obișnuită. Ziua în care va muri. Dar el nu știa asta. S-ar fi pregătit cum se cuvine: ar fi murit de frică cu o zi înainte. Așa, s-a trezit la ora 10:00, a scormonit prin grădină până a găsit șase ouă întregi, a mers în bucătăria strâmtă unde a spart ouăle în tigaie, a tăiat puțină slănină și a pus-o și pe asta peste amestecul spumos de culoare portocalie. Stă puțin, întoarce papara, merge să-l trezească pe Mircea. Pentru asta trebuie să iasă din bucătăria de vară ca să intre într-una din cele două camere scunde. Bătrânul e în formă și chiar dacă își târăște un picior după restul trupului nu pare că are probleme la corason. Intră în camera neaerisită, simte un miros puternic de alcool și urină amplificat de mirosul de mucegai, sursa fiind patul în care doarme fiul său iubit dar și pereții care îi adăpostesc. Și-a iubit fiul. Până la un moment dat. Acum nu știu dacă îi mai pasă. Ia mătura din colț. Doar casa știe ceea ce face el în nopțile în care Mircea nu mai e capabil să ajungă acasă. Eu cred că doarme.
- Mircea! Mă Mircea! Îl împinge cu mătura și cu durere. De șale. Nu mișcă.
- Bețivan prost! Iese din cameră și merge să mănânce.
Papara e puțin arsă dar comestibilă. Bătrânul nu mai face nazuri de mult timp. Se așează la masă și spune o rugăciune. Nu crede în Dumnezeu, dar obiceiul ăsta i-a fost inoculat de mic sub amenințarea cu bătaia. Păcat că în același timp i-a fost zdrobită orice urmă de inițiativă. Nu mai are rost să vă întrebați de ce locuiește într-o casă de chirpici care nici măcar nu îl suportă. Dacă l-ați vedea! Rectific: dacă l-ați fi văzut! Nu pot să vă dau exact detaliile care îl fac să fie așa, dar ceva din totalitatea lui îmi arată că e un învins. O poate ascunde sub un zâmbet șiret, dar numai față de cei fără putere de pătrundere. Eu bănuiesc ce simte. Casa știe. Și a murit. Nimănui nu i-a păsat cum, doctorița a spus că a suferit un stop cardiac. Cred că a ghicit după fișa medicală. A fost găsit de fiul său întins pe jos în bucătărie. După două zile. Nu i-a fost foame în dimineața aceea și a mers direct la birt, apoi s-a culcat. Foamea l-a trezit pe la miezul nopții, a mers în bucătărie, a văzut papara gata făcută, a luat-o la el în cameră. Pe cel de pe jos nu l-a observat datorită întunericului parțial și amețelii totale. Casa a tăcut cu o imparțialitate demnă de un obiect fără suflet. L-a găsit următoarea dimineață. Când i s-a făcut din nou foame. De fapt era spre amiază.
Mai bine mai târziu decât niciodată.
Nu știu cum a reacționat băiatul când și-a găsit părintele pe jos. Nu a vrut de la început să-mi spună nimic sentimental. Și-a păstrat decizia în ciuda disprețului meu vădit. Nu cred că ar trebui să-mi fie milă. Oricum nu l-ar ajuta. Poate o să-i duc o sticlă de țuică. Nu o să-i duc, pentru că mă va refuza ca atunci când nu a vrut să stăm la un pahar de vorbă, chiar dacă eu îl cinsteam. Unele lucruri nu pot fi cumpărate nici măcar prin viciile ce valorează pentru persoanele consumate de acestea mai mult decât banii. Ciudat.
Mircea expulzează apa din casa care îl detestă. Mircea e singur. Mircea nu mai are o saltea pneumatică pentru a se menține la suprafața ștrandului. Chiar peticită și veche, tatăl nu îl lăsa să facă baie în pișatul lui și al altora care își pierdeau controlul în acel loc infect. Acum s-a spart. Salteaua. Nu are nici măcar un colac de salvare. Nu știu să fi avut mamă.
- Tu, Mircea, copilul lui Matrozu o avut mamă?
- Da ce crezi, că l-o născut tată-so?
- Și ce s-o întâmplat cu ea?
Eu nu am cunoscut-o. Nici măcar pe la doi anișoricând am început să fiu conștient că exist(patru anișori!) nu știam care a fost mama lui Mircea. Pentru mine erau doar un copil și tăticul lui. Poate încă sunt! Cel puțin până de curând, când copilul a ajuns într-un orfelinat de chirpici.
- O-nebunit!
O-nebunit! Atât știu și eu. Dintr-un anumit motiv propria mea mamă a refuzat să îmi dea puținele detalii pe care le cunoaște, chiar după unele insistențe. De ce se jenează să îmi spună durerea altora, dacă nu e a ei? Poate crede că dacă evită să evoce întunericul nu o să îl întîlnească. Proverbul era: „De ce ți-e frică nu scapi!”. Funcționează și în zilele noastre, pentru că făcând abstracție de durere, tot ce realizați e că sunteți nepregătiți când vă penetrează cele mai ascunse straturi ale unei vieți considerate fericite. Și atunci o să țipați din toată ființa datorită durerii amplificate de surpriză și tot ce vă va rămâne e: „De ce eu?”.
Răspunsul e simplu. De ce nu?
Mircea încă nu a reușit să scoată toată apa! Din casă. De ce nu?
Alunecând pe panta relațiilor umane cu un destin implacabil care nu există, era să uit că personajul meu principal e o clădire. Principalul atribut al casei de chirpici e lipsa sentimentelor. Logică și rece de la acoperișul din țigle vechi și pe alocuri sparte până la fundația nu prea adâncă ea nu își permite să simtă pentru că nu are organe pentru acest tip de exteriorizare. Nici nu are nevoie. Ca reprezentant al regnului mineral asupra căruia omul și-a pus amprenta fără a primi încuviințarea, e obligată să păstreze distanța față de cel care a creat-o împotriva propriei voințe. Fiecare fir de nisip urăște scopul pe care Constructorul i l-a atribuit pentru că o formă temporară impusă îi anulează fondul universal, la fel cum dorința de a căpăta contur în mediul în care te învârți dăunează principiilor. Mircea mai are principii.
La ce bun?
Mircea nu va vinde casa datorită principiilor sale. E inundat. Din principiu!
Moraliștii de pe toate drumurile îmi vor spune să mă pun în locul lui. Nu îi contrazic. Trebuie să mănâce și ei o pâine, chiar dacă îmi flutură pe sub nas reguli de înaltă conduită pe care ei înșiși le încalcă cu prima ocazie. Ar fi inutil să îi accept soarta pe care aș schimba-o imediat pentru că nu cred în ea. Nu aș demonstra nimic. Acest om a trăit așa de aproape cincizeci de ani și chiar dacă ar avea posibilitatea să își reseteze propria viață nu ar putea apăsa pe buton. Comodiatatea e o caracteristică esențială a casei în care locuiește Mircea. Deși îl detestă privindu-l în fiecare zi, fără el ar fi fost un nimic nemodelat și fără scop. Așa, are un scop pentru care ar trebui să îi fie recunoscătoare. Dar nu e! Clădirea nu e capabilă să își îndeplinească scopul pentru care a fost construită și din această cauză își neagă Creatorul, în încercarea disperată de a-și anula propria existență.
- NU!
Strigă Mircea. Sau poate a șoptit. Nu îl va auzi nimeni. Niciodată nu îl aude nimeni. În afară de casa de chirpici, nici o altă ființă nu știe ce a trăit în aceste 27 de zile de la moartea unicului său părinte. Nimănui nu îi pasă. Mă repet. Mă repet pentru că și el se va repeta atât timp cât va mai trăii. Timpul care i-a mai rămas poate fi scurt sau lung. Contează prea puțin. El va face același lucru, fie că va mai exista zece ani sau o doar o zi. Va mătura prin casă, va mânca, va bea. Poate că până la urmă o să uite că a avut tată la fel cum a uitat-o pe mama sa. Nu a reușit să iasă din bucla propriei vieți și părul i-a încărunțit, ficatul îl lasă, pielea i s-a zbârcit și nu cred că a mai avut vreo femeie de un deceniu. Sau mai mult. Ar putea să plătească una, dar nu i-ar folosi la nimic. Îmbătrânește fără nici un reper. Și îi e tot mai sete.
A aruncat lopata la o parte. Plânge. Poate. Eu nu îl văd. A intrat în casă. Apa pe care nu a reușit să o scoată i-a înmuiat șosetele, dar nici nu o simte. Pentru că nu îi pasă. Stomacul zvâcnește violent datorită senzației de gol care îi inundă tot corpul. De ce? Se întreabă el fără sens. De ce nu? Răspund eu. Se aruncă spre perete și îl loveste cu pumnul, genunchii, capul. Îl zgârie și nisipul îi intră sub unghiile mari provocându-i și mai multă durere. Durere inutilă dar binevenită care îl sustrage pentru o clipă de la gândurile sale insuportabile. Ia sticla de țuică de pe masă și se așează cu ea în pat. Privește fix tavanul, fără să pară că îl vede. Bea.
Bea. A adormit în pântecul meu, pe un pat murdar, cu apa curgând pe sub el. Eu, casa de chirpici, mama lui, nu l-am născut încă. Văzându-l, nu pot să permit ca o ființă atât de puțin pregătită pentru ce va întâlni în viitor să trăiască în lumea de afară.
Ce șanse ar avea?


.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!