agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-04 | [This text should be read in romana] |
Stăteam întins în pat È™i citeam pentru a doua oară Kafka pe malul mării. Iubeam cartea asta È™i încă de la început am simÈ›it că e ceva special cu ea, căci apăruse în biblioteca mea într-un mod tare neobiÈ™nuit. Era o zi extrem de rece pe la sfârÈ™itul lui ianuarie; ieÈ™isem mai devreme de la cursuri È™i, în ciuda gerului năprasnic, mie-mi ardea de plimbare aÈ™a c-am luat-o uÈ™urel la pas prin oraÈ™. Toată lumea era zgribulită È™i se străduia să ajungă cât mai repede la acel loc călduÈ› È™i primitor ce se cheamă „căminâ€. Timp de câteva ore bune am hoinărit de-a lungul străzilor căutând parcă ceva; un sentiment de neliniÈ™te mă cuprinse din senin, însă nu È™tiam din ce cauză (bani în buzunar mai aveam, frig nu mi se făcuse încă, iar de rătăcit nici nu se punea problema); poate tocmai pentru că nu gaseam acel ceva.
În cele din urmă frigul a reușit să-mi răzbată până-n măduva oaselor, iar când am început să nu-mi mai simt picioarele am decis să intru într-un magazin, poate-poate-mi mai reveneam puțin. Am trecut pe lânga mai multe, dar acel ceva nu-mi dădea voie să intru obligându-mă să-mi continuu drumul. Ajuns în fața unei librării m-am oprit brusc și am intrat, însă cu nici cea mai mică dorință de-a cumpăra vreo carte așa cum s-a întâmplat ulterior. Mergeam printre șirurile de cărți prefăcându-mă interesat de una sau de alta, mintea fiindu-mi cu totul în altă parte. M-am oprit la capătul unui raft iar mâna-mi a luat o carte la întâmplare (cu toate că gestul fusese foarte sigur) după care m-am îndreptat spre casă ca să o plătesc. Apoi am ieșit din librărie, ducându mă acasă. Abia după un duș fierbinte m-am dezmeticit și am realizat că ajunsesem în apartamentul meu (de fapt, nu era al meu, ci îl închiriasem cu un alt coleg de facultate care era acum probabil plecat acasă fiind sfârșit de săptămână). Mi-am amintit ca prin vis cum, intrând în librărie, am avut impresia că pătrund în altă lume unde nu eu eram cel care-mi controla mișcările corpului, ci altcineva, un păpușar puternic; mă simțeam într-adevăr ca o marionetă, însă nu puteam opune rezistență. Nu știam ce cumprasem așa că am înșfăcat geanta de unde am scos o carte cu copertă neagră (ce avea drept ilustrație malul unei mări), titlul fiindu-i scris cu caractere albe – Kafka pe malul mării. Autorul îmi era necunoscut; nu mai citisem până atunci nimic de Haruki Murakami.
Am devorat în acea noapte fiecare pagină în parte savurând gustul enigmatic al tuturor evenimentelor. Făceam adesea mici pauze, căci lumina artificială becului nu prea-mi pria ochilor. Când am terminat cartea am rămas cu un sentiment de gol; aș fi vrut s-o iau de la capăt deoarece simțeam că golul îmi va fi umplut numai și numai prin lectură, doar prin retrăirea tuturor acelor întâmplări mai mult sau mai puțin bizare. Însă am adormit și am avut un somn profund, fără vise, de parcă m-aș fi coborât pe fundul unei fântâni.
AÈ™a cum spuneam, reciteam certea întins în patul meu de acasă când, pe pervazul geamului larg deschis, poposi un porumbel negru. La început nu l-am prea băgat în seamă crezând că venise să ciugulească din firimiturile pe care le presăram adesea expre pentru păsări. Mă gândeam că ar fi fost un moment foarte nepotrivit ca Loki, motanul meu, să intre chiar atunci în cameră. Mi-am imaginat cum s-ar fi strecurat tiptil, fără cel mai mic zgomot, cu trupul aproape târându-se de pământ È™i cu vârful cozii puÈ›in ridicat (ce mă ducea cu gândul la un radar), până la scaunul de lângă birou; ar fi stat puÈ›in cu privirea în sus gândindu-se cum ar fi mai bine să procedeze; ar fi renunÈ›at curând la planul de a se sui pe scaun (fiind destul de instabil), întorcându-se spre patul meu unde moliciunea lui ar fi amortizat orice sunet neprevăzut, cu toate că e un maestru desăvârÈ™it în a-È™i prinde prada, miÈ™cările lui fiind calculate aproape matematic (nu degeaba îl numisem Loki – pentru È™iretenia È™i marea sa îndemânare); de pe pat, printr-un salt aproape imperceptibil, s-ar fi suit pe birou; aici ar fi încremenit instantaneu aÈ™teptând momentul potrivit de a se arunca asupra păsării. Nu-mi făceam griji că ar fi putut cădea pe dinafara geamului; era prea bun în astfel de situaÈ›ii. Am fost adus la realitate de un mieunat gros: Loki își făcuse apariÈ›ia în pragul uÈ™ii. Se pare că simÈ›ise potenÈ›ialul său prânz. Lucrurile au decurs aÈ™a cum îmi imaginasem, însă până într-un anumit punct. Ajuns pe birou, motanul se apropie la o mână distanță de porumbel. ÃŽn tot acest timp, pasărea îl urmărise de acolo de sus, dar departe de ea gândul de a-È™i lua zborul; acum continua să-l privească sfidător de parcă motanul meu ar fi constituit o pradă pentru ea. Porumbelul se umflă deodată în pene iar Loki, speriat ca niciodată, îl scuipă arcuindu-se apoi țâșni ca o săgeată afară din cameră. Comportamentul ciudat al pisicii mă puse pe gânduri – niciodată nu mai reacÈ›ionase astfel, nici măcar în faÈ›a unui câine (odată îl dusesem la È›ară È™i se luase la bătaie cu câinele bunicilor mei care venise să-i mănânce din porÈ›ia lui de Wiskass). Asta m-a făcut să mă ridic din pat È™i să mă apropii de pasăre. Stătea foarte calmă, de parcă nimic nu ar fi putut-o atinge. Am luat-o cu ambele mâini fără ca ea să s opună rezistență. Părea foarte blândă, însă avea o strălucire stranie în ochi. Am vrut să o iau în casă, dar, în momentul în care am trecut-o dinafara înăuntrul camerei, porumbelul începu să se zbată È™i mă ciupi de mâna dreaptă; rana făcută îmi sângeră aproape instantaneu, obligându-mă să-i dau drumul. Luându-È™i înapoi locul pe pervaz, se liniÈ™ti. Am dat fuga în baie la raftul cu medicamente ca să-mi dezinfectez plaga. Curgerea de sânge se opri repede È™i, ciudat, pe mână nu aveam niciun semn al vreunei traume (asta m-a făcut să cred că pasărea mă ciupise doar la suprafață). Am revent apoi în cameră unde porumbelul mă aÈ™tepta tot pe pervaz. Atunci am observat că la picior avea legată o foiță rulată. L-am luat din nou cu ambele mâini eliberându-l de „povarăâ€. Aceasta fiind făcută, pasărea se aruncă în gol (È›in să menÈ›ionez că stăteam la etajul al doilea) fără a-È™i deschide aripile. La contactul cu pământul se petrecu inexplicabilul: porumbelul dispăru pur È™i simplu, se dezintegră, nu È™tiu cum să spun altfel, rămânând în urma lui doar o pană neagră ce fu purtată departe de vântul ce se stârnise din senin. Năuc de ceea ce tocmai se petrecuse, m-am aÈ™ezat imediat pe scaunul ergonomic al biroului. Gura mi se uscase , iar sub limbă aveam impresia că glandele salivare îmi secretaseră nisip. M-am dus la baie È™i mi-am clătit faÈ›a cu apă ca să-mi mai revin, apoi în bucătărie unde am golit o sticlă de un litru jumătate de apă minerală, bând-o pe nerăsuflate. După ce mintea mi s-a mai limpezit, am revenit în cameră. M-am aruncat în pat È™i am visat de nenumărate ori cele întâmplate. * Aparatul de aer condiÈ›ionat din cameră mi se stricase cu trei zile în urmă È™i tot de atâtea zile nu puteam dormi din cauza căldurii înăbuÈ™itoare. De când mă È™tiam nu mai fuseseră veri atât de secetoase È™i de caniculare ca cea din anul acesta. Din cauza temperaturii ridicate aveam tot felul de coÈ™maruri: fie visam cum blocul se topeÈ™te prinzându-mă sub pasta de beton È™i asfixiindu-mă puÈ›in câte puÈ›in, fie niÈ™te mâini puternice care-mi trăgeau pe cap o pungă, fie mă visam îngropată în nisip pe plajă È™i un soare ucigător de fierbinte mă usca încetul cu încetul. Acum mă foiam în pat încercând să găsesc o poziÈ›ie cât mai comodă aÈ™a fel încât, în acelaÈ™i timp, o cât mai mică porÈ›iune a trupului să ia contact cu patul sub care parcă se aflau cărbuni încinÈ™i. Aerul camerei, deÈ™i ferestrele erau larg deschise, era irespirabil È™i avea aceeaÈ™i consistență ca È™i crema de caramel abia scoasă din cuptor. Groaznic! De asta urăsc vara! La căldură simt că o iau razna! ÃŽn cele din urmă m-am ridicat din pat aruncându-mi privirea la ceasul de pe birou; cifrele roÈ™ii arătau 3:27 a.m. È™i 32oC. Am deschis uÈ™a încetiÈ™or ca să nu-mi trezesc părinÈ›ii care cu siguranță dormeau, ducându-mă la baie. ÃŽncă un lucru pe care-l urăsc: să ma duc la baie în timpul nopÈ›ii. Pâlpâitul iniÈ›ial al neonului de dinainte de a se aprinde de-a binelea, acea lumină ce-mi aminteÈ™te de convulsiile unui epileptic (aveam, din nefericire, un astfel de caz în familie) combinată cu reflexele bolnăvicioase aruncate de faianÈ›a crem a băii în acele fracÈ›iuni de secundă, creează o atmosferă sinistră ducându-mă cu gândul la un film de groază în care un dereglat mintal desfigurat mă aÈ™teaptă după ușă ca să mă ciopârÈ›ească. Bârrr...! un fior de gheață îmi fulgeră coloana. ÃŽntr-un final neonul a reuÈ™it să-È™i menÈ›ină fluxul de lumină neîntrerupt, iar eu am îndrăznit să pătrund în baie. Ochii mi se acomodau greu la lumină (într-adevăr, trebuia neapărat să-mi fac ochelari aÈ™a cum mă sfătuise mama). M-am spălat pe față cu apă rece È™i am simÈ›it parcă sărutarea binecuvântătoare a unui înger, inoculându-mi instantaneu o vitalitate revoltător de plăcută. Ah, ce senzaÈ›ie minunată! Mi-am ridicat privirea spre oglindă ca să-mi cercetez chipul, însă neonul din spatele meu își reflecta lumina atât de puternic, de zeci de ori mai intensificată, încât fui nevoită să-mi închid pe loc ochii (chiar că aveam mare nevoie de niÈ™te ochelari care să-mi regleze vederea!). TotuÈ™i am reuÈ™it să-i redeschid, lumina revenind parcă la normal, oglinda arătându-mi acelaÈ™i chip ca de obicei: acelaÈ™i păr È™aten tuns până la umeri, aceiaÈ™i ochi verzi, aceeaÈ™i bărbie ascuÈ›ită (à la Reese Witherspoon cum spunea tata) È™i aceeaÈ™i pată maroniu-deschis sub formă de semilună pe obrazul stâng (numai eu È™i cei foarte apropiaÈ›i mie îmi cunoÈ™teau această particularitate; restul timpului îmi mascam pata cu fond de ten pentru că mă făcea să-mi simt faÈ›a ca o boltă cerească pe timp de noapte; mai lipseau stelele, râdea o bună prietenă de-a mea ca să mă tachineze, adică pistruii, È™i aÈ™ fi putut spune că am propria mea galaxie); sub ochi își făcuseră apariÈ›ia niÈ™te cearcăne urâte de la atâta nesomn. Am luat o cremă È™i mi-am masat uÈ™or pungile apoi am părăsit toaleta ducându-mă în cameră È™i băgându-mă în pat unde am adormit aproape instantaneu. Imediat după ce Cecilia a stins lumina în baie închizând bine uÈ™a în urma ei, în oglindă neonul se aprinse; însă nu lumina ca cel din baie adică răspândind lumină peste tot, ci numai pentru el, numai în interiorul înveliÈ™ului de sticlă. Când Cecilia, în patul ei, adormi, neonul se stinse. Lucrul acesta se întâmpla ori de câte ori, în toiul nopÈ›ii, fata venea în baie (însă numai È™i numai atunci). Cecilia nu avea de unde È™ti pentru că neonul din oglindă prindea viață doar după ce ea părăsea incinta È™i murea odată ce ea adormea. ÃŽnainte de a se stinge o ureche fină, cum e a mea, ar fi distins un geamăt de durere ce venea de dincolo de oglindă. * M-am trezit abia spre seară iar capul îmi vuia de o durere surdă, amortizată parcă de o cantitate considerabilă de vată. ÃŽn mână mai È›ineam încă foiÈ›a de hârtie luată de la piciorul porumbelului. Ceva mă îndemna să o citesc, însă altceva îmi spunea că ar fi mai bine să nu o fac, date fiind circumstanÈ›ele în care pusesem mâna pe ea. TotuÈ™i, într-un final, am desfăcut-o È™i, ca să înÈ›eleg ce scria, fui nevoit să apelez la o lupă, căci literele erau de-a dreptul minuscule. Mesajul suna aÈ™a: ÃŽn curând sufletul îți va părăsi trupul. Când cei doi FraÈ›i își vor arunca o ultimă privire în miez de zi, cerul È›i se va întuneca în căutarea unei stele pe moarte, iar vârtejul te va înghiÈ›i de pe punte ducându-te în lumea Mea. Am citit de mai multe ori mesajul, dar nu prea avea noimă. Am înÈ›eles doar că sufletul îmi va părăsi trupul, adică, probabil, voi muri. Mi am spus imediat că trebuie să fie o glumă proastă a cuiva care, având un porumbel obiÈ™nuit cu prezenÈ›a oamenilor, a pus un astfel de bileÈ›el la piciorul păsării dându-i drumul să se ducă unde avea să vadă cu ochii. Pasărea, zărind mâncare pe pervazul geamului meu, se opri (din nou, probabil) ca să mănânce. Lucrul ciudat era însă că nu o văzusem ciugulind nimic. Mai era apoi comportamentul ieÈ™it din comun al lui Loki È™i dispariÈ›ia misterioasă a porumbelului. Că veni vorba de motan, oare unde o fi? L-am strigat È™i imediat apăru în pragul uÈ™ii mieunând. Am continuat să-l chem să vină să se aÈ™eze lângă mine pe pat, dar nu îndrăznea să inre în cameră, continuând să miaune È™i uitându-se la mine cu niÈ™te ochi rugători. De obicei venea lângă mine începând să toarcă È™i alintându-se, scoțând din când în când un mieunat scurt È™i înăbuÈ™it. Nu l am putut determina să intre în cameră aÈ™a că m-am dus eu la el; l-am luat în braÈ›e È™i ne-am dus în sufragerie unde am deschis televizorul aÈ™ezându-mă confortabil într-un fotoliu. Loki mi se covrigi în poale începând să toarcă. Schimbând de pe un post pe altul am nimerit la È™tiri unde tocmai se anunÈ›a că peste patru zile, adică pe 29 iulie, un fenomen astronomic unic va avea loc – luna va persista pe cer până în jur de orele cinci după-amiaza. Moderatoarea explica faptul că acest fenomen avea loc odată la douăzeci È™i unu de ani È™i era vizibil doar de pe teritoriul țării noastre. După părerea mea, nu era ceva atât de ieÈ™it din comun È™i nici la fel de spectaculos precum o eclipsă de soare; mai văzusem luna în timpul zilei, e-adevărat nu până după-amiaza atât de târziu. Ceea ce mă intriga era faptul că pe 29 iulie era ziua mea de naÈ™tere È™i, culmea, împlineam douăzeci È™i unu de ani. AÈ™adar, acest fenomen avusese loc È™i în anul în care mă născusem eu. Crainica spunea că, în urmă cu douăzeci È™i unu de ani luna zăbovise la fel de mult pe cer pe data de 4 august, adăugând că acest fenomen nu avea o dată fixă È™i nu putea fi calculat de astronomi decât cu maxim o săptămână înainte de a se produce. Am schimbat apoi postul în căutarea vreunui film bun; negăsind nimic, am renunÈ›at la televizor È™i, lăsându-l pe Loki pe fotoliu, am revenit în camera mea unde mi-am reluat lectura. ÃŽn drum spre cameră am realizat că părinÈ›ii mei nu vor fi acasă de ziua mea. Erau plecaÈ›i până pe 2 august într-o a doua lună de miere la Paris. Au vrut să mă ia È™i pe mine, însă am preferat să-i las singuri. Sunt sigur că mă invitaseră din politeÈ›e ca să nu mă facă să mă simt marginalizat în vreun fel, când, de fapt, voiau să fie doar ei È™i să-È™i facă de cap în capitala culturală a Europei. Oricum, eu urma să plec în toamnă la Paris căci obÈ›inusem o bursă de un an la Sorbona. ÃŽn plus, părinÈ›ii îmi promiseseră un voiaj de două săptămâni la Roma; trebuia să plec la începutul lui septembrie cu o vecină (foarte bună prietenă de-a mea) de la blocul de vis-à -vis, Lumière, È™i alÈ›i câțiva amici comuni. Avea să fie foarte frumos. * M-am trezit la amiază din cauza unei „legiuni†de vrăbiuÈ›e care se certau de zor în castanul din faÈ›a blocului. Dacă n-ar fi fost ele cred c-aÈ™ fi continuat să dorm mult È™i bine. Ai mei È™tiau că sunt dornică de somn, căci examenele din sesiune mă terminaseră (oricum, a meritat efortul, aÈ™a că nu aveau nimic împotrivă dacă dormeam douăzeci È™i patru de ore, È™apte zile din È™apte. Imediat ce m-am trezit, mi-am deschis mobilul care mă anunÈ›a că bateria era pe sfârÈ™ite. L-am pus la încărcat iar în momentul acela a început să sune în continuu – am primit vreo È™aisprezece mesaje de la Miriam care, alarmată că am telefonul închis (lucru ce nu obiÈ™nuiam să-l fac) mă întreba ce am pățit, de ce nu răspund (era cam prăpăstioasă de felul ei È™i în ultimul mesaj îmi aducea la cunoÈ™tință că avea să anunÈ›e poliÈ›ia – o credeam în stare – dacă în viitorul apropiat nu o contactam). ÃŽn fine, am apelat-o È™i, imediat ce a răspuns, a-nceput să È›ipe ca o isterică sunând exact ca mama când mă întorceam târziu acasă fără să o anunÈ› pe unde umblam È™i dacă mai eram întreagă. Până la urmă s-a calmat È™i mi-a adus aminte să-mi fac bagajul din timp ca să nu mai pățim ca în anul precedent, când cu cinci minute înainte deplecare mi-am aruncat niÈ™te haine în rucsac (urma să plecăm peste două zile la munte cu încă două prietene ca să inaugurăm noua cabană a părinÈ›ilor Loredanei, să stăm vreo câteva zile ca apoi să ne-ntoarcem ca să-mi sărbătoresc ziua acasă). ÃŽncheie convorbirea într-un mod caracteristic ei, adică pe neaÈ™teptate: -Știai că în ziua în care te-ai născut a avut loc un fenomen astronomic neobiÈ™nuit? Luna a persistat pe cer până la orele patru-cinci după-amiaza. Anul ăsta fenomenul se repetă È™i are loc pe 29 iulie, de ziua lui Raul. Cred că e un semn, zise ea în loc de la revedere foarte încântată È™i-mi închise; e-adevărat că-mi plăcea mult de Raul (la asta se referea când pomeni de semn), vecinul de vis-à -vis È™i speram ca excursia la Roma să ne apropie mai mult. ÃŽnsă nu-mi făceam prea multe speranÈ›e deoarece îmi spuse el odată că sunt cea mai bună prietenă a sa È™i că È›ine la mine ca la o soră. Asta mi-o spuse fără ca eu să-i împărtășesc adevăratele mele sentimente, într-un context oarecare. Copilărisem împreună È™i nu exista persoană care să mă cunoască mai bine decât el. Nici măcar Miriam care, vorba aia, mi-era cea mai bună prietenă nu mă ghicea aÈ™a cum reuÈ™ea Raul s-o facă. El putea să-È™i dea seama dacă sunt supărată sau mă frământă ceva după felul cum mă îmbrăcam, cum îmi aranjam hainele È™i accesoriile (spunea el că atunci când eram morocănoasă purtam o eÈ™arfă în loc de curea È™i multe altele) sau cum gesticulam, È™tia dacă o mâncare nu-mi place după felul cum clipeam atunci când duceam furculiÈ›a la gură È™i cum È›ineam tacâmurile în mână (nici eu nu-mi dădeam seama de astea, însă el îmi spunea că mă poate citi ca pe o carte deschisă) È™i e printre puÈ›inele persoane care È™tia de semiluna de pe faÈ›a mea. ÃŽncă din adolescență, când apar primele sentimente puternice de dragoste, mă fermecaseră ochii lui cenuÈ™ii ce-i dădeau un aer de superioritate (față de ceilalÈ›i băieÈ›i pe care-i cunoÈ™team), dar È™i un aer visător. Era mereu deasupra tuturor prin replicile pe care le dădea (ca È™i acum, de altfel) È™i citea aproape tot timpul liber tot ce-i cădea în mână. Liceul l-am facut împreună È™i, culmea, am fost colegi de bancă. Acum urmăm aceeaÈ™i facultate (de limbă È™i literatură franceză) È™i suntem È™i colegi de grupă. Mi-e greu uneori să-l văd în preajma mea si mă doare sufletul când îl văd zâmbindu-mi cu atâta căldură – el e prietenul tuturor. Sper totuÈ™i ca excursia la Roma să ne apropie. Am revenit cu picioarele pe pământ trezindu-mă din reverie È™i mi-am facut ordine prin cameră, apoi mi-am făcut o cafea tare căci aveam nevoie de o minte limpede cât îmi făceam bagajul. A-È›i face bagajul înainte de a pleca undeva e un lucru foarte dificil (cel puÈ›in aÈ™a-l găsesc eu): trebuie să-È›i iei de toate, dar, în acelaÈ™i timp trebuie să iei cât mai puÈ›ine lucruri ca să nu fie prea greu. Mi-am petrecut tot restul zilei punând È™i scoțând lucruri din rucsac. De fiecare dată când credeam câ am terminat îmi dădeam seama fie că uitasem ceva, fie că era prea greu È™i mai trebuia să scot din atâtea bulendre. Am dus o muncă titanică È™i, pe la miezul nopÈ›ii, am reuÈ™it să termin. ÃŽntre timp veniseră È™i părinÈ›ii de la serviciu È™i, cu ajutorul mamei, am fost capabilă să sortez lucrurile utile de cele inutile, iar pe cele utile în lucruri-absolut-necesare È™i lucruri fără-de-care-aÈ™-putea-totuÈ™i-să-mi-continuu-existenÈ›a pe munte fără prea mari eforturi (clasificarea asta, îmi zicea mama, o învățase de la bunicul care fusese amiral È™i trebuia să aibă mereu bagajul pregătit). Pe la ora unu mi-am amintit că peste patru zile (de fapt trei căci trecuse de miezul nopÈ›ii) avea să fie ziua lui Raul. Am luat mobilul cu gândul să-l sun. Eram sigură că nu doarme la ora aceea mai ales că vedeam lumină la el în cameră. Telefonul sună de două ori, apoi îmi răspunde. Vocea lui era caldă ca de obicei: - Hola, Lumière! (numai el îmi zicea Lumière) Cum se face de mă suni la ora asta? (l-am auzit cum zâmbeÈ™te) - Scuză-mă dacă te-am trezit, dar văzusem lumină È™i... - Stai liniÈ™tită, nu dormeam, mă întrerupse el. Citeam o carte pe care neapărat trebuie s-o citeÈ™ti È™i tu. Acum spune-mi, cărui fapt datorez onoarea acestui telefon la acest miez de noapte? (l-am auzit din nou cum zâmbeÈ™te) - Uite ce e... am spus eu ezitând puÈ›in. Peste două zile, ba nu, mâine plec la munte cu fetele È™i s-ar putea să n-am semnal acolo, aÈ™a că vreau să te felicit cu ocazia zilei tale: La mulÈ›i ani! O să-È›i aduc ceva frumos de acolo. Pentru câteva momente nu se auzi nimic la capătul celălalt. - EÈ™ti bine? Am întrebat eu. - Da, n-am nimic, numai că acum mi-am dat seama că voi sărbători de unul singur. Niciodată n-ai lipsit de la ziua mea. O să-mi lipseÈ™ti, continuă cu o voce puÈ›in schimbată. O să-mi lipseÈ™ti mult de tot, repetă pe acelaÈ™i ton. La auzul acestor cuvinte am simÈ›it cum mă lasă genunchii È™i un gol în stomac, aÈ™a că am fost nevoită să mă aÈ™ez pe pat. - MulÈ›umesc pentru urare! S-ar putea, când te întorci, eu să nu mai fiu aici. Acum te rog să mă scuzi, noapte bună! È™i închise telefonul. Nu-i stătea în fire să se comporte aÈ™a È™i de aceea am început să-mi fac griji. A părut aproape intimidat ceea ce nu-l caracteriza deloc. Și ce era cu acel „s-ar putea să nu mai fiu aici†misterios? TotuÈ™i era destul de târziu È™i, la urma urmei, poate chiar dormea È™i a minÈ›it ca să nu mă facă să mă simt prost sau, poate, l-am prins într-un moment nepotrivit. * Am avut senzaÈ›ia că un buldozer trecuse peste mine. Telefonul lui Lumière m-a dat cu totul peste cap È™i nu reuÈ™esc să realizez ce s-a întâmplat cu mine în acele clipe. Ce mi-a venit să spun că s-ar fi putut să nu mă mai găsească acasă?! Oare chiar biletul îmi era destinat mie È™i urma să mor în viitorul aproiat? Și cu restul mesajului ce era? Pentru prima dată în viață mi-am dat seama cât de fragilă e fiinÈ›a umană. Până acum am reuÈ™it întotdeauna să È›in totul sub control, însă biletul È™i împrejurările în care am ajuns în posesia lui m-au făcut să mă îndoiesc de mine. Ceva era în neregulă, însă nu reuÈ™eam să-mi dau seama ce anume. M-am culcat în cele din urmă, dar sufletul îmi era bântuit de o neliniÈ™te inexplicabilă. Am visat: Mă aflam pe strada din faÈ›a blocului. Ploaia abia se oprise iar luna abia se ivea dintre nori. Am stat È™i am privit cerul pâna când astrul s-a zărit în întregime. Era foarte frumos, la fel ca cel de pe faÈ›a lui Lumière. Lumina lui pală îmi mângâia chipul cu atâta dragoste încât m-am simÈ›it învăluit de o căldură placută ce m-a luat pe sus È™i m-a dus undeva printre nori, pe un drumeag ce cobora. Mi-am dat seama că avea forma unei bolte iar eu mă aflam în cel mai înalt punct al ei. Am hotărât să cobor numaidecât s-o caut pe Lumière căci simÈ›eam că era în pericol. Drumul era alunecos; nu-l vedeam, însă un al È™aselea simÈ› îmi spunea că era destul de îngust È™i că dacă aÈ™ fi făcut un pas greÈ™it s-ar fi putut să fi căzut de acolo de sus dintre nori; trebuia, aÈ™adar, să pășesc cu mare atenÈ›ie pe această cărare necunoscută mie, dar lumina lunii îmi dădea totuÈ™i certitudinea că avea să ajung teafăr înapoi pe pământ. Norii se dădeau din calea mea permițându-mi să vad întreg oraÈ™ul. Lumea dormea, sau cel puÈ›in aÈ™a aveam eu impresia. Tot coborând, am văzut pe o stradă mai lăturalnică un taxi care oprise în dreptul unui bloc; din el au ieÈ™it două persoane: un el È™i o ea; cei doi se sărutară prelung după care el se urcă în maÈ™ină È™i plecă; ea îi făcu din mână pe chip zărindu-i-se un zâmbet plin de iubire È™i intră în scara blocului. Undeva mai departe, într-un apartament, pe fereastră am zărit un cuplu care făcea dragoste – pe chipurile lor se citea o fericire împlinită , desăvârÈ™ită. Am mai coborât vreo câțiva paÈ™i È™i, într-un parc, pe malurile unui lac, am remarcat alte două persoane, tot un el È™i o ea; el se afla de o parte a lacului, ea de cealaltă. Apoi se întâmplă minunea: cei doi o luară la fugă unul spre celălalt alergând pe apă; ea înainta ca È™i cum ar fi mers pe pîmânt, însă el, cu cât înainta, cu atât se scufunda mai tare. Apa îi ajunse până la gât în momentul în care ea îl prinse trăgându-l la suprafață; s-au îmbrățiÈ™at pecetluind totul cu un sărut. Vântul aducea pe aripile lui un sunet duios luându-i pe cei doi È™i ridicându-i sus-sus, în înaltul cerului până când dragostea lor se transformă într-o stea ce lucea cu mult mai frumos È™i mai tare decât luna. M-am trezit în camera lui Lumière (ea nu era acolo) È™i, uitându-mă pe fereastră, mi-am dat seama că ajunsesem acolo coborând un pod asemeni unui curcubeu de noapte ce lega fereastra mea de a ei. Pe pervaz sări motanul meu care începu să miaune jalnic. Printre sunete se mai auzea ceva, o voce slabă, abia perceptibilă, care-mi spunea să mă duc numaidecât în baie. M-am conformat. Aici, pe întuneric, m-am trezit cu un obiect cilindric în mână, destul de mic, È™i am început să-mi miÈ™c degetele pe oglindă ca È™i cum aÈ™ fi scris ceva. La un moment dat, în oglindă începu să pâlpâie o lumină. Era neonul din spatele meu reflectat în oglindă. ÃŽn cele din urmă s-a aprins, dar, în acea lume rece a oglinzii acesta răspândea o lumină firavă care cu greu răzbătea prin întunericul ce părea a se lupta cu neonul care încerca din răsputeri să trăiască. Am vrut să-i dau o mână de ajutor (cum aÈ™ fi putut, nu È™tiu), aÈ™a că am încercat să pătrund prin oglinda care, din nefericire s-a spart, iar eu m-am trezit in zgomotul cioburilor căzute pe duÈ™umea. Undeva în casă, Loki dase, probabil, peste vreo floare de pe geam È™i sparse gavanosul. Nu-mi făceam griji, aÈ™a că mi-am continuat somnul. Am ajuns înapoi în baia lui Lumière È™i o mână-mi era deja dincolo de oglindă; am intrat, până la urmă, cu totul È™i am avut senzaÈ›ia că mă scufund într-o apă rece de munte, dar imediat am realizat că sunt în cealaltă lume, în lumea oglinzii. Neonul abia mai pâlpâia, iar întunericul, asemeni unei amibe, încerca să ne înghită pe amândoi. SimÈ›eam cum aerul băii se răcea tot mai mult È™i cum porÈ›iunile învăluite în întuneric începeau să îngheÈ›e, cum încep să îngheÈ› È™i eu, când, cu ultima sa scânteie, neonul strigă: „Ia-mă de mână È™i nu-mi da drumul! Am nevoie de tine!†Era vocea lui Lumière. Bezna ne învălui cu totul, însă, cu un ultim efort, am dus mâna pe neon, È™optind: „Și eu te iubesc, Lumière...†Neonul se aprinse instantaneu alungând din toate colÈ›urile È™i cea mai mică urmă de întuneric. Atunci am observat că nu mă aflam în reflexia băii lui Lumière, ci într-o încăpere ai cărei pereÈ›i erau din oglinzi. Lumina crescândă m-a orbit È™i m am trezit, iar soarele care răsărise de vreo câteva ore bune, îmi zâmbea prin fereastra deschisă. * Telefonul suna în disperare când m-am trezit. Era Loredana care-mi spuse că avea să fie la mine în cinci minute ca să mă ia cu maÈ™ina. Avusese loc o schimbare de planuri, aÈ™a că plecam astăzi È™i nu mâine. N-aveam nimic împotrivă, bine că îmi făcusem bagajul. M-am ridicat din pat într-o secundă, l-am strâns în două secunde, apoi am dat fuga în bucătărie să le las un bilet alor mei precum că plecasem astăzi. M-am întors în cameră, am aruncat ceva comod pe mine după care, în drum spre baie, am descuiat uÈ™a pentru ca Loredana să nu mă deranjeze. Pe hol, ceasul arăta cinci jumătate, aÈ™adar, părinÈ›ii nu-mi plecaseră încă la serviciu. Trebuia să umblu mai cu băgare de seamă ca să nu le stric somnul. Ajunsă în baie, am suferit un È™oc – pe oglindă erau scrise cu ruj următoarele: „Lumière, in curând sufletul ne va părăsi trupupul. Câvd cei doi FraÈ›i își vor arunca o ultimă privire în miez de zi, cerul È›i se va întuneca, iar tu vei pleca în căutarea unei stele pe moarte. Vârtejul te va înghiÈ›i de pe punte ducându-te în lumea oglinzii.†Să fi trecut Raul pe aici în timpul nopÈ›ii? Ce întrebare stupidă, cum să fi trecut?! DeÈ™i... doar el îmi spune Lumière. Mesajul era foarte sinistru dacă È›ineam cont de început, însă, după aceea, nu mai înÈ›elegeam nimic. Deodată m-am simÈ›it foarte expusă. Dacă undeva , în casă, se afla vreun psihopat gata să mă omoare?! Trebuie, totuÈ™i, să existe o explicaÈ›ie logică pentru toate. Speriată, m-am dus în camera părinÈ›ilor È™i l-am trezit pe tata. Am tras de el să vină să vadă È™i el, dar era prea somnoros ca să mă poată înÈ›elege. ÃŽntre timp am auzit uÈ™a de la intrare. Era Loredana pe care am înÈ™făcat-o fără prea multe explicaÈ›ii ducând-o în baie unde, surpriză!!! Mesajul dispăruse. Asta era prea de tot; eram eu nebună?! Sau ceva dinclo de puterea mea imaginare se întâmpla?! Fusesem stăpână pe situaÈ›ie – cât de cât – până atunci, dar acum inima începu să-mi bată cu putere, lumea se învârtea în jurul meu, iar urechile începtră să-mi È›iuie. Mi-am pierdut cunoÈ™tinÈ›a. Când mi-am revenit eram întinsă pe patul din camera mea, Loredana stătea la capul meu, mama se agita prin cameră, iar tata mă È›inea de mână stând în genunchi lângă mine. Loredana îmi explică cum, în momentul în care o dusesem în baie, îi arătasem oglinda după care, pe neaÈ™teptate, mi-am pierdut echilibrul. Noroc de ea, altfel aÈ™ fi fost acum la spital căci aÈ™ fi putut cădea cu capul fie de cadă, fie de chiuvetă. Ea mă prinse la timp È™i strigă la părinÈ›ii mei să-i sară în ajutor. Fusesem inconÈ™tientă vreo zece minute timp în care, îmi zise tata, am bolborosit ceva cu „doi fraÈ›i†și „lumea oglinziiâ€. Atunci am sărit ca arsă explicându-le că fusese ceva de genul acela scris cu ruj pe oglindă, însă dispăruse ca prin minune. Mi-am dat seama că nu m-au crezut, deÈ™i încuviinÈ›au ca să mă facă să mă simt bine, deoarece figurile lor îi trădau. Am renunÈ›at repede la toată povestea. Apoi, cu mari insistenÈ›e, i-am convins pe ai mei că mă simÈ›eam bine È™i că nu aveam nevoie de nicio vizită la doctor ca să-mi dea voie să plec (nu că n-aÈ™ fi putut pleca È™i fără voia lor). * Primul lucru pe care l-am făcut după ce aburii visului s-au ridicat lăsându-mi mintea câtuÈ™i de puÈ›in lucidă, a fost s-o sun pe Lumière È™i să-i spun ce simÈ›eam pentru ea, însă fără succes – o voce de domniÈ™oarămă anunÈ›a că telefonul posesorului trebuie să fi fost închis sau înafara ariei de semnal. M-am ridicat aruncând mobilul pe pat, iar în acel moment am zărit pe mâna dreaptă, acolo unde cu o zi înainte mă ciupise misteriosul „poÈ™taÈ™â€, o pată neagră, de mărimea unghiei de la degetul mare, cu forma unui cerc incomplet, de parcă cineva ar fi tăiat din el o fâșie. Am bănuit că sunt murdar, aÈ™a că m-am dus să mă spăl; pata nu prea avea de gând să se ducă cu una cu două; am încercat toate produsele de curățat pe care le găsisem prin baie; până È™i detartrant, însă... nimic. De durut nu mă durea, de mâncat sau de usturat nici atât. Am bănuit că mi se adunase în acel loc, sub piele, niÈ™te sânge – trebuie ca porumbelul, atunci când mă ciupise, să-mi fi provocat câteva leziuni la nivelul capilarelor – deÈ™i pata era la suprafață, parcă lipită de epidermă cu superglue. ÃŽn fine, nu mi-am mai bătut capul prea tare. Ceasul arăta ora nouă È™i vreo câteva minute. Mi-am pregătit un ceai de codiÈ›a È™oricelului, am pus mâncare lui Loki iar în acel moment mi-am amintit că motanul făcuse o poznă în timpul nopÈ›ii ce trecuse. ÃŽntr-adevăr, aÈ™a cum presupusesem, dăduse jos o floare de pe pervazul interior al geamului din camera de zi. Nu l-am mai certat căci nu ar mai fi È™tiut pentru ce aÈ™ fi făcut-o. Am strâns rămășiÈ›ele gavanosului È™i pământul, iar floarea am pus-o cu rădăcinile în apă până mai târziu când avea să mă duc în oraÈ™ să cumpăr un vas nou. ÃŽn tot acest timp am retrăit fiecare secundă a visului ce mi se derula, precum pelicula unui film, înaintea ochilor. Dragostea mea pentru Lumière era precum jarul – avusesem nevoie de un suflu puternic ca să se aprindă, acel telefon aproape nesemnificativ (de parcă nu m-ar mai fi sunat È™i altădată), acea urare mai mult decât prietenească de „La mulÈ›i ani!â€. Apoi am revăzut mai multe secvenÈ›e legate de Lumière, întâmplări la care asistasem împreună, gesturi de-ale ei insignifiante la acel moment, dar pline de sens acum. „Ea mă iubea de multâ€, mi-am spus È›inând faraÈ™ul cu pământ în mână, „însă nu a vrut să-mi spună. Și eu o iubesc, cu toate acestea mi-a fost teamă s-o recunosc.†În acea zi am sunat-o de patruzeci È™i trei de ori (cu o eroare de plus-minus 1), dar răspundea aceeaÈ™i voce amabilă a domniÈ™oarei anonime. „Să fi plecat la munte cu o zi mai devreme?†Abia atunci mi-a venit în minte s-o sun pe mama ei, tanti Eleonora, care mi-a clarificat totul. Acum, È™tiind că nu pot da de ea, că nu-i pot auzi nici măcar vocea, mă simÈ›eam incomplet, ca un puzzle din care lipseau piesele care-i confereau întregul farmec, ca È™i cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept È™i ar fi dus-o undeva pentru totdeauna, lăsându-mi doar gaura din piept. Am decis să ies puÈ›in în oraÈ™, să mi aerisesc puÈ›in creierul; chiar nu mai ieÈ™isem de mult timp È™i nu eram deloc obiÈ™nuit cu atât de puÈ›ină agitaÈ›ie pe străzi (în cmparaÈ›ie cu „metropola†unde-mi făceam studiile universitare). Oamenii aveau figuri sleite, lipsite de orice urmă de vitalitate, probabil din cauza caniculei; ici È™i colo doi trei copii care aruncau o minge ce se miÈ™ca în aer cu încetinitorul; de la fereastra unui bloc se auzea Kylie Minogue interpretând cu aceeaÈ™i voce senzuală Slow; mai încolo, aÈ™ezaÈ›i pe un gard È™i mâncând de zor seminÈ›e scuipându-le cojile pe jos, un grup de patru aÈ™a-ziÈ™i băieÈ›i de cartier. Unul din ei, văzându-mă că mă îndreptam într-acolo, mi se postă în cale cu mâinile aÈ™ezate cruciÈ™ pe piept È™i luându-È™i o moacă plină de sictir care voia parcă să-mi zică „Pe aici nu se trece†pe ritmuri de rap. M-am oprit È™i i-am cercetat figura; ceva mi spunea că mi-era cunoscut tipul, însă căldura mă-mpiedica să accesez acea informaÈ›ie. Nu, semăna doar cu un fost coleg de liceu (nu de clasă), dar nu era el. Instinctiv, l-am dat la o parte îmbrâncindu-l (abia apoi mi-am dat seama de ce tocmai făcusem). Acum aÈ™teptam consecinÈ›ele: o scatoalcă din partea lui sau a prietenilor, însă nici măcar un „Băga mi-aÈ™...†n-am auzit. Era cam anormal din partea unora de teapa lor. Nici eu nu m-am uitat în urmă ca să văd cum reacÈ›ionează. Mereu îmi găsesc să mă plimb pe timp nefavorabil! Acum îmi era cald de-mi plesneau ochii în orbite È™i voiam numaidecât să ajung acasă. Abia după treizeci È™i cinci de minute dorinÈ›a mi s-a îndeplinit. Tot într-o zi nu tocmai recomandată pentru o promenadă (cam prin clasa a noua), căci ploua mărunt de vreo câteva ore iar vântul sufla în rafale, într-o zi de noiembrie destul de mohorâtă, numai bună de stat în casă È™i de citit Hanul Jamaica (cartea asta o citisem de vreo trei ori È™i de fiecare dată se nimerea să fie în astfel de zile), am ieÈ™it la plimbare dornic să privesc prin vitrinile magazinelor. ÃŽmi venise aÈ™a, de-odată. Colindam străzile de mai bine de o oră când, de după colÈ›ul unui bloc, apare Cecilia, toată udă È™i zgribulită, care se grăbea acasă. Am primit-o sub umbrela mea; ea s-a înghesuit în mine ca să se mai încălzească. Atunci am propus să mergem la cafeneaua de la capătul străzii să bem un ceai fierbinte; nu m-a refuzat. Am mers tăcuÈ›i, iar tăcerea a durat până când ne-am aÈ™ezat la o masă mai ferită de priviri indiscrete. M-am trezit vorbind (foarte rar deschideam eu o discuÈ›ie) spunându-i Ceciliei că nu mai fusesem niciodată acolo, dar că auzisem de la niÈ™te amici că făceau tot felul de ceaiuri, care mai de care mai exotice. Cecilia-mi răspunse că venea des aici, ba chiar avea È™i un ceai preferat – Lumière. „E cel mai scump, dar merită toÈ›i baniiâ€, îmi spuse ea. „Când îl beau, îmi apare involuntar în minte imaginea unui soare È™i a unei luni care se contopesc, rezultatul fiind o lumină orbitoare care mă trezeÈ™te din reverie. Numai dacă-i simÈ›i aroma ai impresia că ai ajuns în paradis.†După câtă reclamă îi făcuse, curios, am comandat È™i eu acel lăudat Lumière. ChelneriÈ›a mi l-a adus într-o cană destul de neobiÈ™nuită – parcă era un borcănel din acelea în care se È›in mirodeniile, doar că mai mare – acoperită (ca să nu-È™i piardă aroma, îmi explică Cecilia). Am ridicat căpăcelul, iar aburul se ridică lin, strecurându-mi-se, cu miÈ™cări lascive, în nări. SenzaÈ›ia fu cu totul neaÈ™teptată: realitatea din jurul meu se evaporă într-o clipă È™i mă trezii întins pe iarbă. Eram înconjurat de o puzderie de flori, care mai de care mai colorate È™i mai parfumate. Undeva sus, în înaltul cerului, aproape de stelele care dezmierdau totul cu a lor lumină diafană, o pasăre-È™i cânta cântecul inimaginabil de duios. Era atâta armonie, încât ai fi spus că o mână de maestru în ikebana plantase fiecare floricică la locul ei; până È™i luna , acolo unde era agățată pe cer, avea o poziÈ›ie perfectă încât razele-i luminoase să nu-mi bată direct în ochi. Mirajul dispăru la fel cum se ivise È™i o văzui pe Cecilia sorbind din cana ei. -Ei, cum a fost? mă întrebă făcând ochii mari. Zăpăcit, m-am uitat la cana mea. Era goală. Ce se întâmplase? -E magic, nu? continuă ea văzând că nu răspund. Numai prima dată când îl bei È›i se întâmplă aÈ™a. Pe urmă îți rămâne doar amintirea. ÃŽnsă, zic eu, e de ajuns ca să te facă să revii È™i să comanzi È™i altădată un ceai. Mintea îmi funcÈ›iona, dar nu puteam scoate niciun cuvânt. Eram speriat È™i, în acelaÈ™i timp, copleÈ™it de un puternic sentiment de împlinire. Cum putea un ceai, niÈ™te apă fierbinte È™i niÈ™te plante să-mi facă aÈ™a ceva? Poate era vreun amestec de ierburi halucinogene. Da, da! asta era cu siguranță. Dar dacă aÈ™a era, de ce „halucinaÈ›ia†o aveai doar prima dată când îl beai? -Te înÈ›eleg dacă nu poÈ›i vorbi. Și eu eram la fel ca tine după prima cană. Mi-au trebuit vreo două ceasuri ca să mi dau seama de ce se întâmplase de fapt. ÃŽmi pare-atât de bine c-am venit aici! încheie ea luându-È™i ultima înghiÈ›itură din cană. La câteva minute, chelneriÈ›a veni cu nota de plată. Cecilia îi explică faptul că era pentru întâia oară când beam Lumière ceea ce o făcu să se întoarcă spre mine zâmbind È™i spunându-mi: „Atunci... e din partea casei.†Am plătit ceaiul Ceciliei È™i am ieÈ™it din cafenea. Ploaia încetase. ÃŽn drum spre casă nu am schimbat nicio vorbă. Când am ajuns la bloc, Cecilia dădu să intre în scară, însă am oprit-o trăgând-o lângă mine. SimÈ›eam nevoia să o sărut, dar nu am făcut-o, ci i-am È™optit uÈ™or la ureche: -MulÈ›umesc, Lumière! Ea mi-a surâs È™i imediat i-am simÈ›it buzele catifelate pe obrazul meu. Apoi a zbughit-o în casă. Din acel moment ea a rămas pentru mine Lumière. Nu o deranja deloc că îi spuneam aÈ™a, ba chiar era foarte încântată. MulÈ›i ne-au întrebat de unde venea „poreclaâ€, însă amândoi am preferat să rămână micul nostru secret. ÃŽn plus, Cecilia nu dădea voie nimănui altcuiva să-i spună Lumière. Cred că de atunci o iubesc, dar sentimentul mi s-a blocat undeva la jumătatea drumului în momentul în care am decis să nu o sărut. * Acum, iubite cititorule, când povestea celor doi mai are puÈ›in È™i ia sfârÈ™it; vocea protagoniÈ™tilor a fost înlocuită de vocea mea pentru că ei nu au mai putut continua. Vei vedea imediat È™i din ce motive. AÈ™a că te rog să nu te opreÈ™ti din cauza mea. Cred că-È›i mai aminteÈ™ti de mine, dragă cititorule, căci am mai intervenit o dată pe parcursul acestei povestiri – eu eram cel care pomenise de neonul din oglinda din toaleta Ceciliei. Dar să nu mai zăbovesc prea mult cu atâta vorbăraie. Cecilia a ajuns cu bine la cabana din munÈ›i (undeva într-un loc izolat din CarpaÈ›ii Orientali) unde, până pe data de 29 iulie, a dus-o foarte bine alături de cele trei prietene ale sale. Cu toatele aveau nevoie de o asemenea ieÈ™ire, căci încordarea adunată în primul an de facultate nu trecuse încă. Pe 29 iulie, Loredana, Miriam È™i Felicia È™i-au lăsat prietena singură la cabană (nu ne interesează unde È™i cu ce scop s-au dus, important este că Cecilia a rămas singură). De cealaltă parte, Raul È™i- petrecut tot acest timp citind È™i ascutând muzică (prefera, când era singur, Patrick Bruel È™i Jacque Brel, dar È™i alte genuri) în camera sa unde Loki nu îndrăznea să intre deoarece simÈ›ea o prezență malefică ce-È™i făcu apariÈ›ia odată cu porumbelul negru. Motanul È™i-a dat seama încă de la început că pasărea poÈ™taÈ™ era o întrupare materială a acelei prezenÈ›e nefaste È™i a încercat să se confrunte cu ea în momentul în care luase poziÈ›ia de atac, dar porumbelul s-a dovedit cu mult mai puternic decât el (toate detaliile le È™tiu chiar de la motan; el mi le-a spus la puÈ›in timp după tragedie). Totul a decurs normal până pe data de 29 iulie, ziua de naÈ™tere a lui Raul. Ora 10:00, cabana de pe munte: Cecilia se trezi foarte vioaie iar primul lucru care-i veni în minte era că astăzi era aniversarea lui Raul. Avea în plan să le ia pe fete È™i să urce mai sus pe munte unde, cu siguranță, era semnal ca să-l poată felicita pe sărbătorit. ÃŽnsă fetele, ia-le de unde nu-s; se evaporaseră. Poate au plecat să mai cumpere ceva de la oamenii din satul de la poalele muntelui È™i n-au vrut să mă mai trezească È™i pe mine, își spuse Cecilia. Chiar aÈ™a È™i era, dar o pană le împiedicaseră să ajungă la timp înapoi. ÃŽn consecință, Cecilia își încropi un mic-dejun uÈ™or È™i după ce mâncă aruncă în spate un rucsac cu cele utile în caz de urgență È™i, lăsând un bilet tovarășelor sale zicându-le unde s-a dus, ieÈ™i din casă afundându-se în desiÈ™ul pădurii. Pe cer, soarele È™i luna se priveau făcându-È™i ochi dulci, însă, din nefericire pentru ei, nu reuÈ™eau să ajungă unul la celălalt, fiind nevoiÈ›i să se mulÈ›umească doar cu atât. Ora 10:00, camera lui Raul: sărbătoritul lipsea; era plecat în oraÈ™ să se aprovizioneze în caz că vreun amic se va fi gândit să-l viziteze. ÃŽn patul lui dormea totuÈ™i cineva – era Loki. Hotărâse să aibă grijă de stăpânul său, să-l păzească atât cât îi stătea în putere de acea prezență malefică ce aÈ™tepta răbdătoare, aÈ™ezată pe pervazul ferestrei deschise. Motanul È™tia foarte bine că, deocamdată, n-avea să-i facă nimic, deÈ™i n-o scăpa niciodată din aria lui vizuală, misiunea ei fiind legată de Raul. La un moment dat Loki se trezi brusc È™i, deschizând ochii, văzu PrezenÈ›a făcându-i semn să se apropie. Motanul se ridică destul de neîncrezător; fu asigurat că nu i se va face nimic. Drept urmare, sări pe birou, aÈ™ezându-se în fund în faÈ›a Ei. -De ce îmi îngreunezi situaÈ›ia? se auzi o voce sâsâită. Orice vei face, Raul nu va scăpa, asta s-o È™tii de la mine! spuse PrezenÈ›a cu un ton amenințător. -E stăpânul meu. Mă iubeÈ™te È™i mă îngrijeÈ™te, mieună Loki. Dacă îl iei pe el, mă vei lua È™i pe mine; È™i voi face tot posibilul să ajungă acolo unde trebuie – în camera cu oglinzi È™i de acolo mai departe – chiar dacă trebuie să mă confrunt din nou cu tine. Dincolo de punte puterile-mi sporesc, iar, din câte-mi dau seama, aici nu prea ai ce-mi face. Motanul încheie conversaÈ›ia ridicându-se È™i întorcându-i coada sfidător, apoi se aÈ™eză din nou pe pat unde-È™i reluă somnul brusc întrerupt. PrezenÈ›a dădea semne de îngrijorare; È™tia că nu se putea măsura cu o pisică dincolo de punte, acolo era teritoriul ei, aÈ™a că, pentru a pune mâna pe Raul, trebuia să acÈ›ioneze repede. Ora 12:53, undeva pe munte: Cecilia era toată o apă; urcase mult È™i era epuizată fizic; cu toate acestea, telefonul se afla încă înafara ariei de acoperire. Se aÈ™eză pe o stâncă să-È™i mai tragă puÈ›in sufletul. Abia acum remarcă înălÈ›imea brazilor a căror tulpină părea interminabilă. Erau asemeni unor coloÈ™i ce susÈ›ineau cerul, iar printre crengi abia reuÈ™i să zărescă o bucățică de soare. Atunci își aminti că, alături de lună, iubita lui soră pentru care nutrea o iubire incestuasă, astrul zilei avea să domine cerul aÈ™a cum făcuseră cu aproape douăzeci È™i unu de ani în urmă, în ziua în care ea lua ființă. Povestea cu iubirea interzisă a celor doi fraÈ›i o È™tia de la bunica ei care părăsise de mult timp această lume. După ce Dumnezeu crease cei doi aÈ™tri, aceÈ™tia se îndrăgostiseră È™i, fraÈ›i fiind, Dumnezeu i-a blestemat să nu se mai vadă decât la intervale lungi de timp ca să-È™i amintească de păcatul lor È™i să-È™i jelească greÈ™eala. Bunica i-o spusese pe când avea vreo È™ase ani iar acum È™i-o aduse aminte, lucru ce-i bucură tare inima. Apoi se ridică È™i, cu forÈ›e noi, își reluă drumul. Ora 15:19, acasă la Raul: sărbătoritul intră pe ușă. Loki îl întâmpină cu un „miau†în loc de salut. Raul era cam palid È™i, într adevăr, nu se simÈ›ea prea grozav. Soarele-l bătuse prea mult în cap, iar acum îl durea îngrozitor. Ajuns în bucătărie, aruncă cumpărăturile pe unde se putu È™i luă un ibric pe care-l umplu cu apă punându-l pe foc È™i dându-l la mare. Voia să-È™i facă un ceai de tei pentru cap; luă apoi niÈ™te gheață din congelator ca să-È™i pună pe frunte È™i, simÈ›ind că nu se mai poate È›ine prea mult pe picioare din cauza ameÈ›elii, o luă spre camera sa ca să se întindă. ÃŽnchise fereastra ca să nu mai pătrundă căldura, apoi se aruncă pe pat. Loki zări PrezenÈ›a rânjind mulÈ›umită (de-acum era în puterea Ei) È™i se urcă lângă stăpân postându-se asemeni unui bodyguard fără s-o mai scape din ochi. Ora 16:27,undeva pe munte: ajunse, în sfârÈ™it, într-un loc unde avea semnal, dar Raul nu răspundea. „Ce s-o fi-ntâmplat? Să fi început deja petrecerea È™i să nu audă din cauza muzicii telefonul?†se întrebă Ceceila. „Mai încerc încă o dată È™i, dacă nici acum nu răspunde, am să-i las un mesaj vocal, măcar să vadă că am avut buna intenÈ›ie de a-l felicita.†Nici de această dată nu avu noroc (era pentru a opta oară când îl apela). Cecilia se afla într-o poieniță plină cu niÈ™te flori albe È™i mărunÈ›ele. De jur împrejur, brazii È™i molizii străjuiau acea oază de lumină; aÈ™ezată pe un butuc pus, parcă, expre pentru drumeÈ›ul care ar fi ajuns acolo ca să stea puÈ›in È™i să admire peisajul bucurându-se de aerul tare de munte, Cecilia ridică privirea spre cer È™i zări luna, o bucată de lună care dispărea încetul cu încetul. Apoi, ca È™i când È™i-ar fi adus aminte că a lăsat ceaiul pe foc la cabană se ridică brusc È™i, fără să mai încerce să-l sune pe Raul aÈ™a cum avea de gând înainte de a vedea luna, făcu cale-ntoarsă. Intră din nou în pădure; panta devenea tot mai abruptă È™i, după ce înaintă vreo două sute de metri, realiză că nu prea avea idee unde se afla căci la urcare uriaÈ™ul trunchi putrezit care se afla acum la picioarele ei nu-i ieÈ™ise în cale. ÃŽnsă asta nu o făcu să intre în panică încurajându-se la gândul că nu se putea să se fi abătut prea mult din drum. Asemeni unei căprioare făcu un salt peste buÈ™teanul cu pricina iar, la aterizare, alunecă pe pământul jilav È™i, dezechilibrându-se, căzu rostogolindu-se mult la vale până când se opri ca È™i cum i s-ar fi terminat benzina. Era ora 16:43 È™i luna dispăru cu totul de pe cer. Oarecum ameÈ›ită din cauza căzăturii È™i a rostogolului, Cecilia se ridică în picioare realizând brusc că nu mai era în pădure deoarece un întuneric pătrunzător o învăluia iar pământul moale fusese înlocuit de o placă dură de piatră. Cu un calm nefiresc se pipăi să vadă dacă nu era rănită. „Ce noroc pe mine! Nu mă doare absolut nimic.†Cu aceeaÈ™i stăpânire de sine specifică doar geniÈ™tilor È™i chirurgilor, Cecilia cotrobăi în rucsacul care, din fericire, rezustă căzăturii È™i nu se rupse, după lanternă. O găsi È™i, deschizând-o, se văzu înconjurată de pereÈ›i maronii de piatră, în față deschizându-i-se un drum îngust. „Asta-i prea de tot! Cum am putut ajunge într-o peÈ™teră?!†Totul însă i se părea, în acelaÈ™i timp, foarte firesc: „Chiar nu-mi pot explica ce e cu starea asta! Parc-aÈ™ fi drogată. De ce mă simt aÈ™a de împăcată? Ar trebui să mi se pară totul bizar È™i, cu toate astea, ceva-mi spune, de fapt mă asigură, că aÈ™a trebuie să se întâmple.†În acelaÈ™i timp, în minte îi răsună vocea lui Raul, un ecou al ei, amintindu-È™i aproapr insatntaneu de mesajul scris cu ruj pe oglindă de care uitase de cum o intrase în maÈ™ină pornind-o la drum spre munte. „AÈ™adar, se pare că am murit (ÃŽN CURÂND SUFLETUL NE VA PÃRÃSI TRUPUL), iar acum trebuie să plec în căutarea unei STELE PE MOARTEâ€, își spuse fata fără nici cea mai mică urmă de îngrijorare, aÈ™a că o luă încetiÈ™or pe culuarul peÈ™terii, calea fiindu-i luminată de lanternă. Merse mult È™i bine, la un moment dat avu impresia că mergea de când luase lumea naÈ™tere, dar, într-un final, auzi un vâjâit slab care-i dădu certitudinea că era pe drumul cel bun È™i că nu mai avea mult de mers. Vocea lui Raul o însoÈ›ea tot repetându-i È™i repetându-i mesajul. Cu cât înainta, cu atât vâjâitul era tot mai puternic iar drumul se lărgea; cu cât înainta, cu atât aerul devenea tot mai rece È™i mai umed, tot mai dificil de inspirat. Era cât pe ce să cadă în apă; noroc de lanternă a cărei lumină începea să slăbească. ÃŽn faÈ›a Ceciliei un râu subteran lat de vreo douăzeci de metri, aÈ™ezat pe lățimea culuarului care acum se lărgise considerabil, cu o apă neagră È™i zgomotoasă curgea atât de repede încât aveai impresia că înainte-È›i aluneca, asemeni unui È™arpe gigantic, un TGV nesfârÈ™it ce continua să meargă la infinit. Malul era destul de înalt, un metru cincizeci-un metru È™aizeci aprecie Cecilia. „Minunat! Acum ce fac?! Bateriile lanternei sunt pe terminate È™i trebuie să ies cât mai repede de aici, să dau de cer È™i să caut steaua.†Stătu câteva minute privind atent apa mată când îi pică fisa. „Puntea!â€, strigă ea, însă vocea îi fu înghiÈ›ită de forfotul apei. „Trebuie să existe pe aici pe undeva o punteâ€, aÈ™a că, mânată de un instinct specific feminin de a ghici lucrurile, o luă în susul apei. Din fericire nu fu nevoită să meargă prea mult căci, neîntârziat, un pod de piatră peste apă își făcu apariÈ›ia. Cecilia păși pe punte iar în acel moment lanterna i se stinse È™i vâjâitul apei se opri, lăsând-o pe fată într-o liniÈ™te mormântală È™i într-un întuneric muÈ™cător. Cecilia înÈ›epeni È™i nu mai îndrăzni să mai înainteze de teamă să nu cadă în apă. VÂRTEJUL TE VA ÃŽNGHIÞI DE PE PUNTE, auzi vocea lui Raul ceea ce-i dădu forÈ›a de a continua. Picioarele i se puseră pe loc în miÈ™care pășind sigur, fără nicio frică. ÃŽnaintă vreo patru-cinci metri când, în apa râului care luase aspectul unui lac cu apa netulburată de nici cea mai mică unduire, observă o pâlpâire asemeni unei flăcări aproape stinse. „Asta este steaua pe moarte, am găsit-o! Acum nu mai am decât să aÈ™tept.†Imediat ce gândi acestea apa începu să se învârtească ca È™i cum, undeva la fund, se afla o gură de scurgere, acea gură de scurgere fiind mica flacără ce abia mai răsufla. Vârtejul devenea tot mai repede È™i mai repede iar Cecilia, scrutând negrul apei, reuÈ™i să zărească ce era, de fapt, acea flacără: zări baia ei, ca È™i cum ar fi privit de undeva de după oglindă, È™i neonul care se chinuia din răsputeri să lupte cu întunericul. Fata înÈ›elese totul È™i, fără a mai aÈ™tepta, îmbrățișă vârtejul aruncându-se în apă. Ora 16:30, camera lui Raul: trebuie să menÈ›ionez că, pe la orele 15:32, ceaiul, care clocotea de zor pe flacăra aragazului, revărsă din ibric stingând focul È™i lăsând gazul să se împrăștie în toată casa. Loki simÈ›i mirosul metanului imediat, însă È™tia că lucrurile aÈ™a trebuiau să decurgă. Acum, cei doi, motanul È™i stăpânul, dormeau un somn adânc asemănător cu cel al morÈ›ii. Pe pervazul geamului, PrezenÈ›a aÈ™tepta lacomă momentul. Afară, vântul bătea sălbatic dinspre vest aducând cu el niÈ™te nori groÈ™i de furtună. La 16:43 luna dispăru cu totul de pe cer, chiar dacă ea nu se mai vedea din cauza norilor, moment în care soneria de la apartament sună, lucru ce declanșă o explozie monstru în bloc (fusese vecinul de alături curios să vadă dacă la Raul se oprise din nou apa curentă). Focul se răspândi instantaneu, incinerând totul. Bubuitura îi trezi pe Loki È™i pe stăpânul său. ÃŽn cameră, prin fereastră, pătrundea o lumină prăfuită È™i totul se vedea în culori de sepia. Motanul È™tia că avusese loc explozia È™i că acum nu erau decât undeva, pe un teritoriu neutru, între cele două lumi aÈ™a că nu pierdu nicio secundă È™i, sărind din pat, mieună lui Raul care nu realize ce se petrecea: -Raul, ascultă-mă cu atenÈ›ie. Nu dispunem de prea mult timp pentru că, în curând, camera asta va dispărea. O acumulare de gaz metan a cauzat explozia apartamentului tău iar acum suntem morÈ›i. Eu nu-mi fac prea multe probleme, mi-au mai rămas opt vieîi, însă tu trebuie să ajungi cât mai repede dincolo de punte. Tânărul îl asculta ca È™i cum ar fi vorbit cu o veche cunoÈ™tință fără a schiÈ›a vreo urmă de uimire văzându-È™i patrupedul vorbind. -Puntea se află între fereastra ta È™i a Ceciliei; È™tii tu... ai mai trecut-o odată, în vis, numai că acum s-a ivit o problemă. ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti de mesajul pe care l-ai primit? (Raul dădu din cap afirmativ.) Trebuie să faci tot posibulul să eviÈ›i acel vârtej ce are să te ducă în lumea Ei., a PrezenÈ›ei care te aÈ™teaptă dincolo de fereastră. Nu-mi dau seama cum se va manifesta acest „vârtejâ€, însă tu trebuie să te concentrezi pe destinaÈ›ie: camera Ceciliei, steaua pe moarte, apoi camera cu oglinzi. Imediat ce vei intra în camera ei nu vei mai fi în pericol căci acolo voi avea puterea necesară să împiedic înaintarea Ei, dar, până acolo, eÈ™ti pe cont propriu. ÃŽncă ceva: dacă vei cădea în apă vei ajunge exact în ghearele PrezenÈ›ei. PereÈ›ii camerei începură să fie mâncaÈ›i, încetul cu încetul, de flăcări asemeni unor molii care rod lâna cu un nesaÈ› animalic. -Haide dacă nu vrei să rămâi blocat pe veci aici! Dacă flăcările macină întru totul camera iar tu vei fi în ea, vei petrece o eternitate aici singur È™i plângându-È›i de milă. Urmează-mă È™i fii cu ochii-n patru! sfârÈ™i Loki îndreptându-se spre fereastra care se deschise înaintea lui ca È™i cum ar fi avut senzori. Raul își privi motanul cum trece puntea nu prea lungă. TotuÈ™i, era ceva de mers ceea ce-i oferea PrezenÈ›ei destul timp ca să acÈ›ioneze asupra victimei. Loki o traversă fără să întâmpine niciun obstacol cu toate că se aÈ™tepta ca Ea să-ncerce să-l oprească. „Își rezervă întreaga putere pentru Raul. Să sperăm că e mai puternic decât Ea. Dacă nu... s-a cam ars. Și la propriu, È™i la figurat.†Își zise Loki puÈ›in îngrijorat. De cealaltă parte a punÈ›ii, de la fereastra camerei sale, Raul se uita acum nu se È™tie unde, privirea fiindu-i pierdută în neantul care i se înfățișă înaintea-i. „Afară mă aÈ™teaptă, din câte se pare, ceva puternic È™i nu prea amabil care-mi vrea cu tot dinadinsul răul.†se gândea Raul care fu dintr-o dată stăpânit de acelaÈ™i sentiment care-i spusese, cu câteva zile în urmă, să nu citească biletul. „Ar fi mai bine să rămân aici, la adăpost, cu toate că nu va fi chiar aÈ™a de plăcut să-mi bântui camera o eternitate. Dar o soluÈ›ie mai bună nu văd.†Imediat, în minte-i răsună vocea lui Lumière: „Însă de cealaltă parte te aÈ™tept eu.†Deja trei sferturi din cameră se duseră mâncate de colÈ›ii flăcărilor, în spatele-i deschizându-se un hău care-i umplu inima de deznădejde. „Te aÈ™tept, Raul. AÈ™tept să mă iei de mână.†auzi din nou vocea lui Lumière. Atunci Raul îndrăzni să părăsească ceea ce mai rămăsese din camera lui È™i să pășească pe punte. ÃŽn spate - fereastra dispărea puÈ›in câte puÈ›in; jos – o apă de culoarea vântului turbat se învolbura emanând un miros de săruri sulfuroase È™i curgea atât de repede încât aveai impresia că-È›i fuge pământul (puntea) de sub picioare; înainte – orizontul (contopirea unui cer, a cărui nuanță nu-È›i inspira decât dezgust È™i oroare, cu acel ocean nesfârÈ™it) È™i fereastra Ceciliei. Raul făcu un pas, apoi al doilea iar când dădu să-l facă È™i pe al treilea calea-i fu închisă de o umbră – PrezenÈ›a. Raul își retrase piciorul neîndrăznind să mai înainteze. Zgomotul apei, care până acum nu era decât un zgomot de fond, se intensifică într-atât încât Raul avu impresia că se-neacă. Cerul coborâse aÈ™a de mult făcându-l să se simtă minuscul sub presiunea lui. PrezenÈ›a desfăcu mâinile È™i, repezindu-se asupra victimei sale, se preschimbă în mii de muÈ™te atacând-o È™i piÈ™când-o. Cu fiecare înÈ›epătură Raul vedea trupul neînsufleÈ›it È™i plin de sânge al lui Lumière. Cu fiecare înÈ›epătură resimÈ›ea durerea pe care o simÈ›ise Lumière în timpul căzăturii trântindu-se de câte un bolovan sau trunchi căzut care-i apărea în cale, durere ce culmină cu o usturime cumplită È™i arzătoarecare-i năvăli întreg trupul, usturime ce coincidea cu moartea fetei. Căzu chircit pe punte agonizând. MuÈ™tele continuau să roiască în jurul său menÈ›inându-i vie acea durere È™i, în acelaÈ™i timp, inoculându-i odată cu veninul lor tot soiul de amintiri false (convingându-l că sunt al lui) care-i provocau È™i mai multă suferință. Un val de imagini sfâșietoare îi invadă mintea iar trupul, tranÈ™at de mii de lame invizibile, îi izbucni într-un urlet aproape neomenesc. Loki îl privea neputincios; la un moment dat ochii săi se întâlniră cu cei ai stăpânului È™i văzu în ei cum flacăra dragostei se stinge, cum ei înÈ™iÈ™i se sting pierzându-È™i culoarea. ÃŽn acest vârtej de imagini chinuitoare, Raul simÈ›ea că înaintarea lui pe punte ar fi fost în van; atunci izbucni în lacrimi È™i hotărî, la sfatul unei voci sâsâite („Ai putea pune capăt durerii dacă te-ai arunca în apă.â€), să sfârÈ™ească cu toate plonjând de pe pod în apa care acum i se părea atât de liniÈ™tită È™i atât de binefăcătoare. Aruncă o ultimă privire de rămas bun lui Loki alături de care se afla acum Lumière (o Lumière ce strălucea de atâta iubire, o Lumière cu o expresie disperată care striga ceva la el). Mintea i se blocă asupra unei amintiri zărite, din întâmplare, în tumultul imaginilor din mintea sa: era în seara când băuseră pentru întâia oară acel ceai magic; în faÈ›a lui era Cecilia; se apropie de urechea ei să-i È™optească „MulÈ›umesc, Lumière!â€, însă, la jumătatea drumului, se răzgândi È™i, luându-i faÈ›a în mâini, o sărută. MuÈ™tele se împrăștiară ca alungate de fum È™i, odată cu ele, durerea încetă. Raul nu zăbovi prea mult luând-o la fugă pe punte.; în spatele său, monstruasele insecte se regrupaseră urmărindu-l. Câteva din ele îl ajunseră È™i-l înÈ›epară, dar nu mai aveau prea multă putere. Raul sări pe geam în camera Ceciliei iar în urma-i, Loki scuipă asupra PrezenÈ›ei È™i , fiecare muscp, cum trecea de tocul geamului, ardea cu scântei mici. -De aici È™tii drumul, spuse motanul întorcându-se spre stăpânul său. Acum, că mi-am încheiat misiunea cu tine,trebuie să mă duc să salvez încă È™apte ca tine, oameni care nu-È™i ascultă vocea inimii È™i-È™i închid sufletul în faÈ›a Dragostei, iar apoi să-mi trăiesc în pace ultima viață. Raul își mângâie motanul care începu să toarcă sub mâna caldă a stăpânului său dispărând încetul cu încetul. Acestea fiind făcute, Raul dădu fuga în baie unde, aÈ™a cum se aÈ™tepta, era Cecilia. O luă de mână iar aceasta, arătându-i oglinda È™i neonul care abia mai pâlpâia în ea, trecură dincolo. S-au trezit în camera cu oglinzi È™i neonul dispăruse. Alături de ei, sus, jos, în dreapta, în stânga, în față È™i în spate, alte È™ase perechi asemeni lor. Raul se apropie de Cecilia: -MulÈ›umesc, Lumière! îi È™opti el È™i o sărută ducându-È™i mâna dreaptă pe obrazul ei stâng; pata neagră de pe mână, acel cerc incomplet, se contopi cu semiluna de pe faÈ›a ei într-un disc perfect. Rezultă o lumină puternică în spatele căreia cei doi dispărură. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy