Astăzi nu ai făcut NIMIC! O VIAÞă DE NIMIC! NIMIC!.
Privesc în jur. NIMIC. Atât doar, că în timpul scurs pentru a face NIMIC, am făcut totuși ceva. Nu am stat în același loc nemișcată. Simțurile au simțit, gândurile au gândit.
Ce înseamnă atunci NIMIC? Freamăt de gând și simțire să însemne NIMIC? Atâta risipă de sine ca să ajungi la NIMIC?
Nu știu de unde să încep căutarea pentru a-i prinde sensul.
Mi-e greu pentru că, NIMIC nu are formă, nici mărime sau culoare.
NIMIC, nu se aude, NIMIC, nu se vede, NIMIC, nu se simte. Câte simțuri am nici unul nu tresaltă țipând în creier: UITE ACUM ÎL SIMT PE NIMIC.Nici în simțuri nici in rațiune nu îl găsesc pe NIMIC. Și totuși el există! Fără să-I înțeleg, NIMIC m-a urmat întrega viață ca o umbră dureroasă. De la primii pași simt ca bâjbâi. SIMT! O simțire nu a simțurilor. Întrebarea, o SIMT în gânduri.E o simțire a rațiunii.Oare poți simți cu gândul sau de fapt simțirea mea e o altă formă a necunoașterii. Un gând simțitor mă duce spre calea ipoteticului POATE.
-POATE, îmi spune gândul simțitor sau simțirea-mi gânditoare.
-POATE, ar trebui să găsești un termen de comparație.Așa cum pentru frumos iei urâtul sau pentru bun ai nevoie de rău, așa pentru NIMIC ai nevoie de opoziția superlativului atotcuprinzător. Poate NIMIC devine inteligibil dacă îl așezi în opoziție cu TOT.
-Bine, îi spun gândului simțitor dar nu am certitudinea că înțeleg ce înseamnă TOT.
Adică să văd TOT, să aud TOT, să simt TOT, să aflu TOT, să știu TOT. Adică simțurile și mintea mea, trebuie să cuprindă TOT, pentru a putea înțelege ce înseamnă NIMIC. Ce simplu mi-ar fi dacă aș putea.
Dar ochii sunt prea orbi că să vadă TOT, urechile prea surde să audă tot, palmele prea strâmte să pipăie TOT, .mintea prea îngustă să cuprindă TOT și chiar el sufletul, mărețul meu suflet e mic si firav pentru a cuprinde în el TOT.
Drumul meu bâjbâie și aș spune că nu am înțeles deocamdată nimic, dacă acest NIMIC ar avea pentru mine un sens. Dar afirmatia mea devine negație în sine atât timp cât nu știu dacă știu NIMIC.
- Am curajul însă să recunosc că îmi pierd inutil timpul bâjbâind pe drum fără sens dar dincolo de mine sunt EI orgolioșii, cei care nu-și pot accepta limitele și neputințele.
- Din neputința lor de a înțelege NIMIC, au presărat prin lume NIMICURILE, NIMICNICIA. Nimicurile ca existență,nimicnicia ca viețuire…
E mai simplu să exiști printre nimicuri său să viețuiești în nimicnicie. Se există sau se viețuiește. –
- De ce te gândești la EI? Cine ești tu să-i judeci? Crezi că asta te apropie de NIMIC? Mă ceartă gândirea-mi simțitoare. La ALÞII, cei care TRÃIESC TRÃIND PROPRIILE LOR TRÃIRI, te-ai gândit? Cu ei, cei cu litere mici, ce faci?
Are dreptate simțirea-mi gânditoare. Nu am să-mi pierd timpul cu veițuitorii sau existențialii. M-aș bălăcari în nimicuri fără să ajung la NIMIC. Dar dacă mă gândesc la cei CARE TRÃIESC TRÃINDU-ȘI PROPRIILE LOR TRÃIRI?
Înțeleg că nu poți TRÃI dacă simțurile și mintea nu caută drumul care duce către TOT. Deci ei sunt cei mai aproape de TOT, ceea ce mă face să presupun( presupunerea este tot de la gândul simțitor îndrumare. Pentru că în toată această căutare mă urmărește atenționându-mă mereu că OM fiind să nu cad în greșeala de a crede că afirmațiile mele pot avea vreodată valoare de ADEVÃR. Orice adevăr este doar o presupunere care devine reală pentru un anumit moment, într-un anumit punct de pe coordonata timpului ca mai apoi, undeva pe o altă coordonată să nu mai fie valid. Adică orice adevăr este valoare în timp limitat ca mai apoi să devină FALS. Nici chiar Dumnezeu nu e un adevăr. E doar o POSIBILITATE ABSOLUTÃ. Mă atenționează gândul simțitor.)
- Și sper că nu ești încă atât de nebună încât să încerci să înțelegi sensul POSIBILTÃÞII ABSOLUTE)
- Am înțeles, să revin deci, îi spun gândului simțitor, liniștindu-l că nu am înnebunit cu totul, adică POSIBILITATEA ABSOLUTÃ-DUMNEZEU încă nu mi-a luat cu totul mințile să le toace în veșnicia-i pentru a face din ele franjuri la ferestrele cine știe cărui meteorit.
- Presupun, că cei care TRÃIESC TRÃIND PROPRIILE LOR TRÃIRI sunt cei mai aproape de a ști care e drumul spre ceea ce înseamnă NIMIC. Și atunci, logica mă determină să presupun că A TRÃI, e drumuL SPRE NIMIC iar NETRÃIREA drum pavat cu NIMICURI și NIMICNICIE.
Deși încă nu am înțeles, am aflat un lucru foarte important pentru mine. Simțind în urma mea ca o umbră pe NIMIC, înseamnă că TRÃIESC TRÃINDU-MI PROPRIILE TRÃIRI. Și numai pentru atât și a meritat truda.
Trăirea mea, e drum spre NIMIC,pe care nu îl înțeleg și nu pot să-l las la nesfârșit în forma sa eterică, umbră neclară, nedefinită, nepipăibilă, fără culoare, fără sens.
Trăirea în simțire sau simțirea trăirii să dea sensul lui NIMIC?
Am pornit de la o întrebare banală care mă frământa și dintr-o dată ea devine importantă pentru că mă duce spre a-mi afla rostul TRÃIRII. Devine acum important a da sens la NIMIC…
Încep din nou să caut dar oricât aș căuta alt drum, nu găsesc decât cel comparativ cu TOT și atunci iarăși caut să cuprind TOT, să văd TOT, să aud TOT, ca să înțeleg TOT și implicit pe NIMIC…Treptat simt că mă învârt într-o roată cu o mișcare haotică-NIMIC-TOT… roată învârtindu-se într-o direcție care mă duce NICÃIERI…Mă luminez, adică simt cu simțirea fără ca să anulez gândul simțitor.
- Din moment ce mișcarea roții are destinație, fie ea si NICÃIERI, înseamnă că am ajuns undeva. Dar unde se află NICÃIERI? Ca să îl poziționez trebuie să-i găsesc un loc în PRETUTINDENI. Roată în interiorul căreia se afla NIMIC ȘI TOT, învărtindu-se PRETUTINDENI, ca să ajungă NICÃIERI. Dar oricât s-ar învârti roata, nu poate să ajugă PRETUTINDENI, ceea ce înseamnă că NICIODATÃ nu am să-l găsesc pe NICÃIERI...și totuși, roata se învârte într-o risipă ce nu se termină NICIODATÃ.
Care punct de pe traiectoria timpului este NICIODATÃ? Timpul are coordonate foarte precise și totuși cum să știu unde pe această dimensiune definită la nivel infinitizecimal se află punctul care se numește NICIODATÃ?
Roata se învârte, cu NIMIC - TOT în interior prin spațiul lui NICÃIERI din PRETUTINDENI oprindu-se în punctul lui NICIODATÃ pe care încerc sa-l poziționez la polul opus al lui MEREU.
MEREU, undeva pe aici e timpul care se numeste NICIODATÃ.
Oricât m-aș strădui, trăirea-mi poate-mi fi în puncte repetitive dar nu MEREU. Apar intermitențe ce rupe pe MEREU și astfel pe MEREU nu pot cu simțurile-mi și gândirea-mi să-l prind.
Gândul simțitor a obosit și atunci mă las pradă simțirii trăirilor care pornesc la drum căutând să-l înțeleagă pe MEREU, ca să-l găsească pe NICIODATA, să poate ajunge NICÃIERI aflat undeva în spațiul lui PRETUTINDENI ca să înțeleagă TOT și să dea sens la NIMIC.
Astfel risipa, care nu se termină NICIODATÃ, pe care nu-l înțeleg fără să-l cunosc pe MEREU care mă macină repetitiv …NICIODATÃ…care lasă în urmă NIMIC pe care nu-l înțeleg…și încerc să cuprind TOT…nicăie…nici…
Până când se face noapte pe care o văd, o aud, o simt. Ce simplu! S-a făcut NOAPTE la sfârșitul zilei…ziua începe la sfârșitul nopții…
Noroc că au sunat îngerii din clopote și POSIBILITATEA ABSOLUTÃ își revarsă liniștea peste lume.
Doar liniște și POSIBILITATEA ABSOLUTÃ!