agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-10-06 | [This text should be read in romana] |
Cârâitul răgușit al cocoșului îl făcu în cele din urmă să ridice o pleoapă amorțită de somnul greu în care căzuse în cea de a doua jumătate a nopții, asta fiindcă prima jumătate se consumase la cârciuma de sub pădure, cu Axinte, Guriță și alți câțiva golani rezistenți la tunuri și beri răsuflate. Lumina exagerat de albă a soarelui urcând vertiginos spre amiază îl făcu să întoarcă brusc fața în pernă, iar mișcarea îi trezi în ceafă dureri ascuțite. Greața pe care începea să o simtă coborând din limba umflată către stomac se accentua la gândul că treburile gospodăriei rămăseseră în grija Ilincăi, femeia cu care trăia nelegitim de un an și ceva. Știa că în dimineața ce urma unei nopți de băutură, lucrurile puteau evolua în două direcții diferite: fie la trezire avea să găsească caii cesălați, hrăniți, adăpați, porcul tolănit sătul în coteț și orătăniile ciugulind grăunțe aruncate în bătătură iar pe Ilinca acră și pusă pe harță, robotind în jurul unei oale de mâncare ce nu avea să termine de fiert până spre seară; fie o va găsi pe femeie în compania vreunei vecine, veselă în fața unei mămăligi aburinde, alături unei tigăi cu prăjeală mirositoare, cinstind din păhărele mici tunuri măsluite din votcă și lichior de cireșe, caz în care avea să știe sigur că animalele rabdă de foame și neîngrijire.
De astă dată, liniștea bătăturii și lipsa mirosurilor apetisante de votcă și mămăligă îi dădură de înțeles că nu trebuie să își mai facă griji de soarta animalelor, fapt ce îl făcu să se întindă alene în așternut și să se întoarcă cu fața la perete. Foamea nu începea să îl chinuie încă, iar arsura uscată din mațe o mai putea suporta. În momente de genul acesta, care în ultimii ani nu mai erau deloc rare, Ilie prinsese obiceiul meditației. În gând sau uneori șoptit în vârful buzelor construia fraze pretențioase care încercau să conțină idei originale. Îi reveneau în amintiri cei doi ani de liceu pe care îi făcuse în urmă cu vreo cincisprezece primăveri, și se consola de fiecare dată cu gândul că dacă soarta l-ar fi ajutat să termine liceul, astăzi ar fi fost un cu totul alt om și nu ar fi locuit în nici un caz în satul de lângă pădure. „Din prieteni de pahar construim soclul pe care așezăm statuia iluziilor noastre niciodată împlinite” șopti pentru sine și zâmbi ironic gândului că este singurul om din sat care la această oră de dimineață târzie construiește fraze filozofice. Uneori credea că ar trebui să pună pe hârtie maximele pe care le debita, dar entuziasmul îl părăsea repede iar grijile de zi cu zi și patimile de noapte îi acopereau timpul necesar pentru a lua în serios tentativele sale filozofico-literare. Răsucindu-se în așternuturile mirosind a paie vechi și sudoare, prin minte îi trecură imagini din cei doi ani de liceu. Copil de la țară, nimerit pe bază de examen într-o clasă de băieți de bani gata, încercase din răsputeri și aproape reușise să țină pasul cu colegii de la oraș, îndopați cu meditații private și spilcuiți în exprimare. De fapt, lucrul care îl complexa cel mai mult era modul în care se exprimau în limba română colegii săi. La a doua generație încălțată cu pantofi, fiii de țărani stabiliți la oraș reușiseră să scape aproape în totalitate de accentul moldovenesc, iar exprimările lor lipsite de ș-uri și ă-uri, deși nu erau bogate în conținutul de idei, reușeau să impresioneze prin sonoritatea limbii literare auzite la televizor. Când, prin eforturi imense care îi provocară adevărate luxații organului vorbirii, Ilie începuse a se exprima literar, fără accent moldovenesc, cunoscuții din sat îl priviră la început cu mirare, apoi începură să-l ia peste picior, dar asta nu descurajă nici pe departe demersul său, astfel că la sfârșitul celor doi ani de liceu, dacă îl ascultai vorbind ziceai că e bucureștean sadea. Se ridică într-un cot și aruncă o privire aproape îngrijorată către ceasul deșteptător de pe dulapul de haine. Unsprezece și-un sfert. Casa bătrânească, moștenire de la mama sa, căsătorită a doua oară în satul vecin, avea o tindă pe mijloc și două odăi, din care una pe post de bucătărie iar cealaltă ca dormitor conjugal atunci când dormea împreună cu Ilinca. Când venea beat, femeia prefera să înnopteze pe patul mic din bucătărie, iar odaia dormitor îi rămânea întreagă proprietarului de drept. Ridicat în cot, trase câteva minute cu urechea, încercând să înțeleagă pe cale auditivă ce se întâmplă în cealaltă jumătate de casă și în restul gospodăriei. Liniștea deplină îi spunea că Ilinca, după ce aranjase toate treburile curții, plecase prin vecini pentru a-și alunga urâtul la palavre cu vreo rubedenie. Uneori, când supărarea pe bețiile lui repetate depășea o anumită limită, Ilinca lua de la magazin , pe datorie, în contul lui Ilie, o jumătate de votcă și una de lichior de cireșe cu care, măsluind o litră de tun periculos, ademenea vreo vecină ce devenea automat prietenă și confidentă. Coborî din pat, își trecu degetele prin păr, trăgând de firele încâlcite ca și cum ar fi vrut în felul acesta să smulgă durerea amorțită din ceafă. Hotărî instantaneu că nu are rost să se mai bărbierească, deși barba crescută nestingherit aproape o săptămână, începea să devină moale la pipăit, provocându-i gâdilituri neplăcute pe obraz. Ușa dormitorului era deschisă, la fel și cea a bucătăriei și a ușii de la intrare, astfel încât își dădu seama că în afară de el, în locuință nu mai era nimeni. În bucătărie, pe plita rece erau puse la înmuiat într-o oală niște fasole, semn că spre seară, Ilinca avea să facă de mâncare. Dădu la o parte ștergarul de pe fundul de lemn și descoperi o bucată mare de mămăligă rece. Ieși în curte și apucând grăbit spre fântână, ocoli cărarea, pășind prin troscotul verde, dar roua se ridicase demult și speranța de a găsi mângâiere în iarba rece se spulberă. Prăvăli în adâncuri căldarea veche, spartă pe alocuri și înjură fără vlagă atunci când aceasta refuză să se scufunde cu ușurință. De fiecare dată își promitea să lege de marginea căldării o greutate, astfel încât să se poată scufunda de la sine, dar uita de această necesitate imediat ce pleca de lângă fântână cu setea potolită. Reuși să aducă la suprafață căldarea plină , prin găuri apa se scurgea cu zgomot peste pietre. Își scufundă fața în oglinda rece, sorbind cu nesaț înghițituri mari, pe care le simțea prăvălind-se ca niște gogoloaie prin gâtlejul uscat direct în stomac, provocându-i senzații de dureroasă plăcere. Își potoli într-un târziu arșița dinăuntru, apoi luând apă în căușul palmelor, se spălă energic pe față, pe gât, căutând să elimine în lichidul salvator, toată otrava adunată în trup cale de jumătate de noapte, la cârciuma de sub pădure. Răcorit, intră în grajdul mic, acoperit cu stuf, unde caii rodeau paie de ovăz apărându-se cu cozile lungi de muștele sâcâitoare. Se vedea că Ilinca trudise cu greu de dimineață. Bălegarul, strâns de sub copitele cailor era îngrămădit într-un colț așa că Ilie puse mâna pe furcă și din două mișcări îl aruncă prin ușa din spate pe grămada de gunoi. Trecu mâna peste spinările cailor, sprijinindu-se de amândoi, ca un rănit purtat de doi camarazi de arme. Cheful de noaptea trecută se datora în mare parte lor. Căruța de lemne cărată pe drumuri ferite până în satul vecin asigurase banii pentru băutura și țigările lui și a prietenilor . Aducându-și aminte de bani, Ilie băgă cu iuțeală mâna în buzunarul pantalonilor, de unde scoase o bancnotă mototolită de zece mii. Căută și în celelalte buzunare, dar în afara pachetului de țigări aproape gol, nu mai găsi nimic. Enervat, lovi cu pumnul crupa calului ce-i era mai la îndemână. Animalul tresări ușor, era obișnuit cu bătaia, astfel că lovitura pumnului era ca o mângâiere. Ieși în ușa grajdului și privind peste garduri, în drum, aprinse o țigară. Obișnuia să fumeze din mers, ținând chiștocul în colțul gurii atunci când lucra prin curte, la prășit sau la mânuit fierăstrăul în pădure, dar uneori, când devenea meditativ, fuma tihnit, dând fumul pe nări în mod savant și ținând elegant țigara între degete, așa cum văzuse la colegii săi de liceu. „Stau prizonier în satul acesta de proști și ce mă împiedică să evadez e propria mea prostie”, medită pretențios și zvârli fumul în fuioare subțiri către cer. Din vale începură să se audă zbierete în glas ascuțit de femeie și înfundat înjurături apăsate cu voce groasă de bărbat. „Iar își bate Axinte nevasta! Boul ăsta, de câte ori se îmbată face scandal », își spuse Ilie cu o undă de regret în suflet la gândul că iar băuse împreună cu Axinte și Guriță. Axinte era cu vreo doi ani mai mare decât el, avea o gospodărie mai răsărită și o femeie care îi făcuse doi copii. Femeia era vrednică și venea dintr-o familie cu stare, iar Axinte o respecta pentru asta, dar atunci când se îmbăta, nu mai putea ține în frâu reprimatele sentimente de inferioritate și se descărca de frustarea adunată în suflet câteva săptămâni, chelfănindu-și zdravăn nevasta. Femeia suporta supliciul, consolându-se cu gândul că alt bărbat mai vrednic ar fi greu de găsit în satul de lângă pădure și având convingerea că în următoarea perioadă Axinte își va ispăși păcatele devenind un soț model. Þigara ajunsă la filtru îl încălzi la degete așa că Ilie o lăsă să-i cadă la picioare, strivind-o sub talpa papucului de cauciuc. Dădu într-o parte portița de nuiele a grădinii de legume, intră printre straturile plivite temeinic de Ilinca și smulse din pământ două tulpini viguroase de praz. Le scutură de țărână apoi se îndreptă agale către casă. Bucata de mămăligă rece, dezvelită mai devreme de ștergarul cu care o acoperise grijuliu femeia, ademenise motanul negru care se înfruptase deja cu o porție bună. „M’nezeii mătii de șarlă !” sudui Ilie aruncând cu un retevei găsit la îndemână după umbra motanului care se strecură rapid printre picioarele agresorului, dispărând în grădină. Luă ce mai rămăsese din mămăligă și se așeză ostenit de mânie pe treptele din scândură de cireș din fața casei. Mușca vârtos din prazul iute, zemos, apoi cu grijă din mămăligă, urmărind să risipească cât mai puțin din firimiturile care se desfăceau la fiecare îmbucătură. Micul dejun și prânz totodată dură puțin, dar la sfârșit bărbatul desfăcu brațele larg, trosnindu-și oasele spatelui, apoi mângâindu-se pe pântece, zâmbi pentru sine. Plimbându-și cinematografic privirea peste imaginea curții împrejmuite cu garduri sărăcăcioase din nuiele demult uscate, Ilie încercă din nou sentimentul acela de deznădejde în fața sorții mult prea nedrepte cu liceanul de altădată. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy