(la începuturi...)

De două luni de când ne-am mutat în apartament, lucrurile au început să se schimbe. Parcă lumea de afară nu mai e aceeași în fiecare zi. Uneori mă trezesc noaptea să o privesc cum doarme. O învelesc și o sărut încet, să nu o trezesc. Dimineața e aproape și încă nu am reușit să adorm. O rază insistentă de lumină de la becul din blocul de vizavi își croiește drumul prin întunericul crunt din cameră. Lumânarea s-a stins de mult. Am o zvâcnire să mă ridic să o aprind, dar rămâne la stadiul de intenție. Ar însemna să mă ridic din pat. Să renunț câteva clipe la căldura corpului ei. E prea complicat. Și atâta timp cât o simt cum visează abandonată lângă mine, întunericul pare mai luminos ca niciodată.
Ne-am mutat aici din greșeală. Eu vroiam să evadez din lumea în care crescusem. Fugeam de un trecut ce îmi invada prezentul din când în când. Ea vroia să fugă cu mine. În dimineața în care am ajuns aici eram entuziasmați. Urma o noapte în care aveam să dormim iar împreună după atâta timp. Nu mai contau nici perdelele rupte, nici praful de un deget de pe bibliotecă, nici ziarul rupt de pe noptiera care avea să ajungă mai târziu “micuța” ei prietenă. Nu știam atunci că pe biroul meu se vor duela pentru supremație zeci de hârtii, scrumiere, căni de cafea și câteva lumânări parfumate. Nu știam atunci nici că va veni seara să mă mângâie în timp ce mă afund tot mai tare în muncă. Nu știam că o să se trezească dimineața înaintea mea să încălzească veșnica mea cafea. Chiar nu știam…
Ne-am adus aminte de lumea de afară de-abia după câteva zile în care am făcut dragoste, am băut cafea și am stat tolăniți pe covor,. Nu vroiam să mă ridic de pe covor. Nu vroiam să nu îi mai simt pielea lipită de a mea. Nu vroiam să golesc scrumiera. Nu vroiam să se termine cafeaua din cana roșie. Nu vroiam să o deranjez în timp ce mă lăsa să o alint. Nu vroiam să mă descopăr de ea. Îi rosteam numele în șoaptă, să mă conving că nu e doar un alt vis, întretăiat cu o realitate plăsmuită de mine. Nu vroiam să schițez vreun gest care să o facă să își ridice capul de pe pieptul meu. Îmi părea atât de cunoscută…
E deja ora 4. Și încă nu am reușit să adorm. Aș vrea să intru în mintea ei. Să văd ce visează. Să fiu o parte din visul ei. Nu îmi spune niciodată ce visează. Se trezește dimineața și o simt cum se încolăcește în jurul meu. Þin ochii închiși, și mă prefac în continuare că dorm. O las să savureze fiecare clipă. Uneori mă întorc brusc și o sărut. Face ochii mari și mă întreabă de cât timp sunt treaz. Îi zâmbesc cu ochii între-deschiși și îi spun că nu o să știe niciodată…


II...
M-am trezit prea devreme pe gustul meu. Cu ochii pe jumătate deschiși, întind mâna către jumătatea de pat care până acum era goală. Evit să mă mișc brusc, de teamă să nu o trezesc. O mângâi pe gât și o sărut încet. Cel mai indicat ar fi să mă ridic și să mă duc să fac cafea. Dar nu pot. Mai rămân câteva clipe să o admir când doarme. Dumnezeule, cât e de senină. O rază jucăușă îi desenează un curcubeu pe chip. Vreau să o înlătur, să nu îi deranjeze somnul. O acopăr și mă ridic încet. Deshid ușa ca un spărgător de seifuri care sparge ultima versiune de seif. În bucătărie toate par într-o ordine dinainte stabilită.Încep ritualul de-a dreptu’ idilic de a face cafea. Încerc să fiu cât pot de silențios. Îmi aprind o țigară și mă arunc în scaun. Lipsește ceva. Da. Lipsește ea. Trag primele două fumuri însetat și îmi aduc aminte că diseară mi-am propus să îi pregătesc o seară specială… Da. Fac un inventar mental al lucrurilor de care am nevoie, așez țigara în scrumieră și mă ridic să dau drumu’ la muzică. Las muzica încet, să nu îi tulbur dimineața și îi caut cana preferată de cafea…
De 10 minute stau în pragul ușii și o privesc cum doarme. Nu îndrăznesc să schițez nici un gest. Așez cănile de cafea pe birou și mă cuibăresc lângă ea. Mă încolacesc în jurul ei și o lipesc de mine. Murmură câteva cuvinte. M-a simțit, dar încă nu vrea să se trezească. Îi șoptesc că e gata cafeaua. Îmi răspunde că vrea doar să o țin în brațe. Cafeaua mai poate să aștepte…
- Hei, ticălosule… e gata cafeaua aia?...
- Imediat, stai în pat. În dimineața asta am chef să te răsfaț. E a treia oară când încălzesc cafeaua. De fiecare dată se răcește pe birou. Îmi promit că mă bag lângă ea în pat doar câteva secunde, și ajungem să ne abandonăm unul în brațele celuilalt și să uităm de cafea. Pentru a nu știu câta oară. Mintea îmi sare haotică în secvențe alb-negru și sepia. Mi-o amintesc îmbrăcată în haine de casă, cu pantalonii de trening și cămașa ei cu pătrățele. Cu mâinile în buzunar și, cu atitudinea aferentă, mă privea pe furiș...
- Ai plecat în Brazilia după cafea?... și începe să râdă…
- Vin imediat… erau băieții plecați de pe plantație și a trebuit să o culeg eu singur… Torn cafeaua înapoi în căni și intru în dormitor. Îmi spune să așez cănile alea undeva și îmi sare în brațe. În dimineața asta vrea să mă sărute. E atât de senină dimineața…
A plecat în oraș. Am rămas singur câteva ore. Primul meu instinct e să mă desfăt și să profit de timpul liber. După câteva clipe îmi dau seama că deja îmi lipsește. Hmm. Știu. Mă duc să iau cele necesare pentru diseară. O așteaptă o surpriză. Sper doar că nu m-am dat de gol. Știu că mi se citește în ochi. Știu că doar ea știe să mă citească. Îmi caut hainele și îmi promit că plec imediat. Din pantalonii mei cade o foaie. Cu niște gesturi de pensionar blazat, mă aplec și ridic foaia. O desfac și izbucnesc în râs. “Să nu uiți de surpriză…