După o așteptare de numai treizeci de minute (record de punctualitate !) urcă în hodoroaga numită pompos “autobuz” – cu patru reparații la activ – rablă ce se învrednici să oprească în stație.Miliță urcă pe ușa din mijloc civilizat, ca de altfel și ceilalți călători care răbdaseră cu stoicism venirea autobuzului. Așadar, Miliță urcă pe ușa din mijloc, aceasta fiind oricum singura disponibilă, celelalte două având mici hibe care de afară nu se observau fiind total închise, dar odată ajuns înăuntru se descoperea o lume complet necunoscută pentru omul de rand, dar oricum familiară unui gestionar de depozit auto-moto. Ușile erau blocate sofisticat – cea din spate cu deja obișnuita bară metalică iar în loc de geam era proptit un placaj dintr-o și mai veche lozincă pe care se mai distingeau vag litere cu rezonanță puternică în inimi :” … Par…Muncit…omîn” și în plus un maldăr de anvelope uzate care ocupau nu numai scara ci și toată platforma din spate a autobuzului, prilej cu care călătorii se călcau lejer pe picioare schimbând duios între ei vorbe de duh ca niște buni creștini ce se aflau. Ușa din față era nu atât blocată, cât nu se deschidea în nici un fel, fiind sudată, șoferul asigurându-se astfel împotriva unor (eventuale) tentative de pornire frauduloasă a mașinii de către persoane străine de cauza întreprinderii de transport în comun. La urma urmei, pe el ca șofer nu-l interesa PE UNDE urcă și coboară călătorii; datoria LUI era să-i DUCÃ - pe cât mai mulți posibil – la locurile lor de muncă – în general- căci, nu-i așa ? dacă n-ai călători pur și simplu șomezi, iar în societatea socialistă multilateral dezvoltată nu sunt șomeri, dar sunt retribuții și astea TREBUIE să fie mari că altfel, el, tovarășul Șipcă Ilie, șofer cu state vechi în serviciu în slujba întreprinderii și fruntaș în producție an de an – cabina fiindu-i tapetată cu stegulețe roșii de formă, mai ales, triunghiulară, cu șnur galben, inscripționate conform standardelor partinice și sindicale -, s-ar angaja în altă parte și ar fi păcat. Vedeți așadar, ce personaj important este tovarășul Șipcă și ce loc important ocupă el în schema întreprinderii…Și uite așa, urcă Miliță, fără să știe peste ce conștiincios om al muncii dă, mai ales că și el, Miliță, nu e un oarecare. Și nu este superstițios, pentru că dacă ar fi fost ar fi luat aminte la câteva lucruri extreme de importante pentru o asemenea categorie de oameni, precum urmează : Întâmplarea are loc într-o zi de marți – of, of ! cele trei ceasuri,zicem noi, rele !...Apoi, de dimineață, chiar la ieșirea din bloc, motanul mare și negru al coanei Veta de la trei îi tăie cu nonșalanță drumul, cotind-o imediat în grădinița blocului, dichisită – nu spun ba – de Nea Buligă, zis Sfâr pentru că avea obiceiul să dea cu azvârlita unele obiecte spre ăia care îi încălcau domeniul și „ăia” erau desigur copiii care jucându-se cu mingea, o mai scăpau printre trandafiri, crăițe sau micșunele. Deci, cum spuneam, cotoiul coanei Veta îi tăie calea, îndreptându-se chiar spre „locul sacru” pentru a-l spurca în inconștiența sa nevinovată, drum pe care Bilă (numitul motan) îl știa prea bine, iar pe celălalt, respectiv „cerberul” grădiniței, el, Bilă, îl cunoștea perfect și din față, și din spate, și din profil, și de sus, și de jos, dar acum, fiind foarte devreme, Nea Sfâr nu era prezent la datorie. Un alt aspect : cel al numărului de călători urcați în autobuz – fix 13, fără să punem la socoteală pe șofer, pentru că el nu călătorește, ci conduce autovehicolul. Cert este că și numai cu cele trei ipostaze ale complotului obscurantist împotriva ateismului și tot s-ar fi găsit cineva să-și dea seama de seria de necazuri probabile ce-ar fi decurs din aceasta. Miliță nici nu bănuia ce calvar al timpului pierdut pe drum îl aștepta odată cu îmbarcarea sa în sus-amintitul autobuz de pe linia 4 a transportului orășenesc în comun. S-ar putea pune întrebarea : de ce ? Un răspuns în doi peri – de genul „de clanța ușii” nu-i recomandat măcar din respect pentru cititor, așa că nu vom face decât să dăm un răspuns așteptat de toți : Simplu ! Și o altă întrebare ,urmare a răspunsului : De ce simplu ? Asta pentru faptul că în acel moment, Miliță deborda de fericire. Era, deci, fericit că obținuse după multe promisiuni – în sfârșit – mult dorita angajare în câmpul muncii dar nu oriunde ci, chiar la această faimoasă întreprindere de transport în comun. Și pe cine ar trebui să întrebe, dacă nu pe cel mai autorizat reprezentant al întreprinderii și anume pe șofer, iar pe șofer noi îl cunoaștem deja ca pe un veritabil produs al clasei muncitoare, multifruntaș în întrecerea socialistă, cu origine socială sănătoasă, cu recomandări solide, fără abateri imorale, a cărei soție este chiar propagandistă la cursurile de învățământ politico-ideologic și proaspătă absolventă a unei înalte școli de partid. Iată ce oameni minunați poseda întreprinderea, iar Miliță de-ar fi cunoscut și aceste aspecte, cu siguranță, ar fi fost de o mie de ori mai fericit. Dar Miliță habar nu avea de aceste lucruri privind unii din viitorii colegi, era, cum am mai spus – simplu, fericit… Și iată-l, cu fața radiind de bucurie, lângă tovarășul Șipcă așteptând momentul prielnic pentru a i se adresa și,bineînțeles, să afle cât mai multe din cele ce îl interesa. Clipa mult visată, crezu el, sosi neașteptat de repede – la lumina roșie a semaforului dintr-o intersecție, care se încăpățâna să rămână monocolor în ciuda faptului că așteptau de vreo trei minute. „- Nu vă supărați, tovarășe șofer, eu…în fine, unde trebuie să merg, unde trebuie să mă adresez pentru completarea unor acte, că știți, că și eu…mda, m-am angajat la dumneavoastră, la Întreprindere…” Puțin răstit, răspunsul căzu ca o ghilotină făcându-l pe Miliță să roșească, simțindu-se aproape vinovat că l-a inoportunat pe șofer : „-La Capăt tovarășe, la Capăt !...și pufăind din țigara super-long „București-lux” – 10 lei pachetul, exact în fața plăcuței cu inscripția „Fumatul în cabină strict interzis” , tovarășul Șipcă se concentră asupra semaforului care după câteva chinuri electrice își schimbă culoarea în galben și la ea și rămase, atenționând participanții la traficul rutier cu lumina sa intermitentă. Drept pentru care, tovarășul Șipcă apăsă cu toată puterea pe accelerator și porni în trombă pe ruta stabilită, speriind și o babă care tocmai vroia să traverseze. Dar nici nu luă bine viteză că autobuzul înțepeni iar (nu era stație); tovarășul Șipcă, dezinvolt, descinse de la volan și intră cu grăbire în „Alimentara” care-și deschidea larg ușile drumeților însetați și flămânzi, din care reveni după circa 5 minute - minute de exasperare profundă pentru călătorii din autobuz – cu o sacoșă încărcată până la refuz de produse foarte căutate aici și aiurea de „fraierii” care așteptau cuminți la coadă, în speranța că vor „apuca” și ei ceva din ceea ce se „va da”, dar nu toți se aveau, ca tovarășul Șipcă, bine cu responsabilul. Reurcându-se la volan și zărindu-l pe Miliță în același loc, nemișcat în așteptare, îi aruncă din mers, din nou, „La Capăt, to’ar’șe” și apoi, parcă uitând total de el, se concentră pe condusul mașinii. „-Bine, fie și la capăt” își spuse Miliță, gândindu-se că peste numai câteva stații va coborî și-și va rezolva problemele. Ajuns aici, după ce coborî din autobuz, Miliță privi în dreapta și-n stânga doar-doar va descoperi ceva care să aducă a birou. Însă, în afara unor șoferi strânși în jurul unei mese improvizate din niște plăci de lemn acoperite cu un ziar slinos, care-și luau un prânz frugal într-un vacarm specific unor astfel de adunări spontane, nu zări nimic. De grup se apropie și tovarășul Șipcă Ilie care se contopi într-o clipă cu formația gălăgioasă ce făcea concurență, și se pare, nu fără succes, motoarelor autobuzelor staționate mai încolo și care-și consumau conștiincios porția de motorină turând în gol. Tovarășul Șipcă își puse la bătaie, asemenea colegilor săi, conținutul pachetului de acasă care consta în câteva felii de salam cu soia, o bucată de brânză de o culoare nedefinită, tip „cauciuc sintetic”, o ceapă și pâine. După ce curăță cu grijă salamul de coji, tovarășul Șipcă își roti ochii în jur fixându-i în final pe două mâțe cracănate, cu blana scămoșată și murdară, cu urechile zdrențuite și pline de răni, urme ale mai vechilor dar și mai noilor lupte organizate pe maidane, acoperișuri sau alte medii specifice neamului pisicesc.Acestora, tovarășul Șipcă le aruncă milos cojile de salam asupra cărora dihăniile se aruncară hămesite, dar entuziasmul li se stinse brusc, detectând cu nasul lor fin materialul plastic cu care fabrica învelise salamul. Un efect de circumspecție normal se produse când li se aruncară două feliuțe din mezelul propriu-zis. Mult mai rezervate de astă dată, reprezentantele sexului frumos printre felinele cartierului, după ce luară contact olfactiv cu mai sus numitele produse, se zburliră și scuipând, făcură stânga-mprejur dispărând dincolo de mormanul de gunoi, pus la fermentat, probabil, pentru stația de bio-gaz aflată în proiect de aproape șase ani, în vederea umplerii buteliilor care la indicațiile mai mult decât prețioase fuseseră așezate pe capotele autobuzelor mărindu-le, astfel, stabilitatea și micșorându-le substanțial viteza de deplasare, călătorii fiind protejați împotriva tentativelor de vitezomanie a unor șoferi - și iată, deci, încă un exemplu puternic ancorat în realitate privitor la grija față de om în statul socialist multilateral dezvoltat…Miliță, convins că nu înțelese bine îndrumările șoferului și că problemele sale ar fi rezolvate la capătul celălalt, așteptă cuminte ca măcar unul dintre șoferi să plece din nou în cursă. După vreo 20 de minute gașca se sparse, semn că masa luă sfârșit, fiecare șofer îndreptându-se spre mașina sa. Dacă ceilalți își așezară în parbriz plăcuțele pe care scria după caz: „Se retrage la garaj”, sau „Defect”, sau „Rezervat – convenție”, autobuzul de pe linia 4 condus de tovarășul Șipcă se îndreptă singur la peronul de pornire în traseu, unde o grămadă incoloră de persoane aștepta sfârșită sosirea mașinii. Conștient de menirea sa în întreprindere și mobilizat de înălțătoarea lozincă din cabină „CLIENÞI NOȘTRII ESTE STÃPÎNI NOȘTRII”, caligrafiată de însăși Nuțica, soțioara lui iubită, tovarășul Șipcă după ce așteptă să urce toată lumea porni autobuzul rapid, uitând ușa deschisă, sfidând astfel, inscripția „Atenție! „ Autovehicolul din construcție nu pornește cu ușile deschise”, dar, oricum, era acum parcă mai răcoare dacă socotim canicula de afară. Ca să fie sigur de astă dată, Miliță i se adresă din nou șoferului : „- Știți, tovarășe…eu…știți, v-am mai întrebat… „- Ce m-ai întrebat cetățene ? Ce, io poci pentru ca să mai țin minte pă orcine mă întreabă ?... „- Unde mă adresez pentru acte, că știți, vă voi fi coleg, se precipită vădit timorat, Miliță, apăsând cât se poate de tare pe coarda sensibilă. „- Aaaaa! La Capăt, tovarășe, la Capăt, și nu mă mai ține dă vorbă to’ar’șe că io am răspundere și răspund dă secoritatea vuastră că vezi cetățene io trebe să am și grijea carosabelui dar și grijea călătorului adică dumneatale…” Autobuzul, după ce aproape că se târî pe străzile prăfuite și murdare ale urbei, ajunse la celălalt capăt unde Miliță întâlni cam aceeași atmosferă veselă în care tovarășul Șipcă se încadra perfect. Peisajul era oarecum schimbat și Miliță înțelese, zărind o gheretă ruginită dar în care animația era la cote maxime, că în sfârșit putea să-și rezolve problemele. Molipsit de voioșia locului, se îndreptă spre dugheana pe care scria denumirea întreprinderii și ceva mai jos cuvintele „Control – tură”, și plin de optimism intră prin fanta ce ținea loc de ușă și ca orice om bine educat dădu „bună ziua” ce sună aici mai mult formal, încăperea răsunând de râsetele și strigătele unor oameni care purtau cu mândrie pe piept insignele de controlori. Atmosfera era întreținută și de o stare euforică posedată de protagonistul scenei improvizate, euforie pe care Miliță o puse inițial pe seama căldurii caniculare de afară și pălăvrăgelii la cote fierbinți din interior, dar adresându-i-se acestuia, de data asta strigând, îl învălui un abur de prăștină fabricată ilegal la domiciliul personal. Personajul în cauză își drese vocea sorbind apoi cu nesaț dintr-un lichid ce se dorea cafea, cumpărată cu mari sacrificii, pe sub tejghea de la focoasa Paraschiva, aia care vindea la singura cofetărie din oraș (numai la prieteni și cunoștințe) acele plicuri - minune, inscripționate „Cafea cu înlocuitori – 75 % cafea, 25 % năut” dar toată lumea știa că procentele sunt exact pe dos, iar năutul nu este chiar năut ci praf de castane, ghinde, jir, tărâțe și alte alea care nu făceau palpitații inimilor slabe, iar cafeaua, doar cicoare în cel mai bun caz, care a stat lângă un sac de fasole în care s-au rătăcit, nu se știe cum, și câteva boabe de cafea autentică. După operația de îngurgitare a renumitului, deja, „nechezol” se opri din pokerul care îi aduse în stânga un venit suficient să-și permită și o sticlă de „Pelinaș” (luată și aceea tot pe sub mână) și întorcându-se complet cu fața la Miliță, tună și el pentru a acoperi cât de cât vacarmul din încăpere, e drept, cu un glas nu tocmai de invidiat, în niște registre dubioase : „ – Persoanele străine nu e voe să intre acilea că se lucrează și e enterzis intrarea…” Văzând că Miliță încearcă să spună ceva, nu-i lăsă timp și continuă pe același ton răstit : „ – Cine ți-a dat voe să vii acilea și să ne întrerupi din munca noastră ?...” și mai sorbi din lichidul maroniu plescăind de plăcere. După un râgâit plin de satisfacție, observă că acela pe care îl apostrofase nici gând nu avea să se retragă. Își luă seama și schimbând puțin tonul i se adresă lui Miliță mai pașnic : „ – Deci, cet’țene, to’ar’șe, care este scopu venirii dumneatale acilea ?” spuse plin de importanță personajul, după care îi mai scăpă un râgâit. Miliță se îmbărbătă și făcându-și curaj spuse : „ – Știți, eu m-am angajat la…aici, la întreprindere și vreau să știu unde trebuie să mă adresez ca să-mi pun la punct angajarea ; tovarășul șofer mi-a spus de două ori „la capăt”, așa că dacă am ajuns, aici, la capăt, v-am găsit pe dumneavoastră și…” Interlocutorul său făcu eforturi vizibile să priceapă sensul acestui demers, adresat exact persoanei sale. Și căldura, și țuica, și „cafeaua”, și fumul de țigări ce îmbâcsea de tot aerul își spuseră cuvântul ; amețit, realiză în sfârșit situația și cu opinteli în vorbire, începu să-l lămurească pe Miliță : „- Nuuuuu, to’ar’șe, nuuuuu ! Acilea e capătu da’ la Capăt, adică la to’ar’șu Capăt c-așa-l cheamă, Vasile Capăt, el se ocupă de angajeri. Hai oleacă afară să-ț zic câte ceva mai multe că vezi la to’ar’șu Vasile, Sile cum îi zicem noi toți ăștia vechii, trebui să te duci în oraș în centru. Deci iei autobuzu și te scobori la „Centru”- asta-i stație –acolo mai întrebi da nici nu-i nevoe că se vede clădirea că dacă vezi unde-i Meliția pă stânga vezi și clădirea noastră vizavi da’ vezi că to’ar’șu Vasile trebui știi îț spui că mi-ești simpatic să-l ungi cu cevașelea…vezi că acoleoșea este și cofităria unde e Paraschiva intri și zici că ti-am trimes io pă mine mă chiamă Arțărel Rogojină și te servește ia cu ce trebui numai să auză ia dă Artzy adică io mai alintat…” După aceste sfaturi, tovarășul Rogojină reintră în dugheana „Control – tură”, nu înainte de a slobozi succesiv o râgâitură sănătoasă și un „vânt” la fel de sănătos, ceea ce-i mări, la superlativ, sentimentul de ușurare și satisfacție a datoriei împlinite a unui controlor de tură și folositor, nu-i așa ? societății. Inutil să mai spunem că Miliță găsi și „Centrul”, și „cofităria”, îl găsi și pe tovarășul Capăt Vasile, iar Întreprinderea de Transport Orășenesc își mai adăugă un om al muncii pe statul de retribuții. Întâlnirea dintre cele două părți fu scurtă dar benefică. Pentru a-și arăta bunăvoința până…la capăt, tovarășul Șef – Personal Vasile Capăt îi rezolvă lui Miliță rapid, toate formele de angajare și inventă (oricum, nu era pentru prima oară) pentru acesta, devenit acum, oficial, „tovarășul Cesare Emilian” ca pe Buletin, pe Legitimație și pe Ecuson, inventă deci, postul de Șef – Distribuitor – Bilete” la singura tonetă a Întreprinderii, aflată la intrarea în Parcul Orășenesc, post care, să recunoaștem, n-ar fi existat, dacă n-ar fi existat și minunații oameni de bază ai întreprinderii de transport : tovarășu’ Ilie Șipcă, Arțărel Rogojină, Nuța Șipcă cea care arată firul roșu conducător la ședințele de învățământ ideologic și Vasile Capăt. Lor și celorlalți deasemeni minunați anonimi care prin munca plină de dăruire nu precupețesc nici un efort pentru ridicarea Întreprinderii de transport pe culmi nebănuite de rentabilitate, deci lor, li se adăugase timidul dar tenacele Emilian Cesare; ieri, necunoscutul urmaș al unui marinar de naționalitate incertă, oprit pentru o zi într-un mic port dunărean, iar în amintirea lui, după nouă luni din ziua cu pricina, născut fiind, micuțul fu botezat Cesare, dar la Primărie, constatându-se că pruncul nu are nume de familie (mama nevrând să dea copilului numele ei de fată) se găsi grabnic soluția salvatoare, astfel că pentru marcarea în eternitate a tatălui de o zi, copilul primi un nou prenume – Emilian (așa îl chema pe notar), prenumele Cesare devenind automat un veritabil nume de familie…,- azi, un participant activ, intrat definitiv în marea familie a celor ce muncesc, întărind peste ani, puternicul detașament muncitoresc din Întreprinderea de Transport Orășenesc în Comun…După numai o săptămână, tovarășul Vasile Capăt deveni, pentru Miliță, Sile, tovarășa Nuța Șipcă deveni Nuțica, tovarășul Ilie Șipcă deveni Iliuță, tovarășul Arțărel Rogojină deveni Artzy, iar pentru cei patru, tovarășul Emilian Cesare deveni Milly, dar pentru noi a rămas, rămâne și va rămâne în continuare Miliță…
Miliță... și atât.