Aveam opt ani când, întorcându-mă de la școală, la prânz, i-am spus mamei, bucuroasă, că mă mărit cu profesorul de matematică. Eram foarte hotărâtă. Avea păr negru, lucios și ochii albaștri, întunecați. Era distins, înalt și zâmbea frumos. M-a cucerit de la prima privire.
Mama a râs îngăduitoare, m-a mângâiat pe creștet și m-a lăsat să visez.
- La înălțimea vârstei de opt ani vezi lucrurile mai simplu! mi-a spus. O să crești și n-o să mai vrei să te măriți așa repede!
- De ce? E atât de frumos!
- Mai vorbim peste vreo zece ani!
Avea dreptate mama? N-avea? La opt ani nu mă interesa că proful de mate era mult mai mare și însurat pe deasupra, iar eu «mă încălțam pe dos ».
Au trecut anii, mintea mea nu a stat în loc, proful de mate mi-a devenit diriginte. M-a întrebat mama într-o dimineață, complice :
- Hei, ce faci? Nu te mai măriți cu el?
- Hai lasă-mă, mamă! Ce știam eu în clasa a doua? i-am replicat în fugă. Azi am teză!
Următoarea dată când i-am spus mamei că mă mărit, a fost peste vreo douăzeci de ani, și nu știu de ce, dar mama m-a luat foarte în serios, deși el nu era nici profesor, nici înalt și nici n-avea ochi albaștri. Așteptam ca mama să mă alinte pe cap și să-mi spună că trebuie să mai cresc și să mai aștept! Dar n-a fost așa.
S-o fi gândit că era de-ajuns cât am crescut? Plecase copilăria demult, cu toate iubirile ei neîmpărtășite, plecase timpul când iubeam, în taină, un copac. Era un cireș bătrân, desprins parcă dintr-o pictură. Crescuse în hat și pe lângă el treceam zilnic în drumul meu spre școală. Fiind la jumătatea distanței spre casă, mă odihneam deseori la umbra lui. Îmi completam jurnalul gustând cireșele zemoase, apoi îmi puneam ghiozdanul sub cap și pândeam cerul și soarele printre crengile verzi. Sufletul meu nu cunoștea teama, lumina îmi era călăuză și inocența o comoară de nedescris. Preaplinul de bucurie și liniște s-a transformat în freamăt. Ca o foșnire de aripi mătăsoase ce-și caută sufletul geamăn. Dar nimeni nu mai iubise un copac în copilărie, nimeni nu-și cufundase capul în iarba verde, visând oaze de lumină și liniște.
Cât de frumoasă este lumea pentru un copil! Cât de pură imaginea ei! Îmi comparam sufletul cu o harpă. Sau o harfă. Nu știam care e forma corectă, așa că într-o compunere școlară le-am scris pe amândouă. Profesorul a tăiat un cuvânt, mi-a spus cum e corect și eu am uitat până a doua zi. Pe cine interesa cum se spune?
Vizualizam vântul cu degete subțiri cum atingea corzile sufletului meu și cireșii înfloreau la comandă. Imi creasem o lume interioară în care nimeni nu avea acces. Pentru că viața nu a fost prea generoasă cu mine, îmi umpleam existența, refugiindu-mă într-o lume misterioasă. Acolo nu-mi lipsea nimic. Eu eram Regina. O regină blândă, generoasă care făcea numai lucruri bune. Îmi doream din tot sufletul să fiu așa!
Dar în realitate, băteam pisica pentru că nu voia să miaune și fugea câte două săptămâni de acasă, băteam cocoșul vecinilor pentru că venea la găinile noastre. În realitate, eram o fetiță cu genunchii zdreliți, care știa să tragă cu arcul, cu praștia, să împuște cu paie de chibrit, să arunce cuțitul și să le facă riduri de expresie părinților.
Doar seara, de pe un colț de pernă, mă vedeam prințesa cu zulufi, rochițe de dantelă și maniere impecabile. O fi sperat și mama în ascuns, că nu voi fi un băiețoi toată viața? Oare la ce s-a gândit când am apărut în pragul ușii, prințesă, radiind în rochia albă de mireasă?