Am obosit să stau pe acoperișul ăsta atât de înalt. Am amețeală de la atâta înălțime. Am așteptat să aterizezi cu parașuta ta imaculată. Sunt neputincios până la limita nebuniei. Aștept să te așezi lângă mine. Lipesc obrazul de acoperiș și aștept să îmi treacă amețeala. Nu mă aștept să trăiesc. Nu mă aștept să mă auzi. Nu mă aștept să înțelegi. Azi este o zi în care te urmez ca un simplu om pe coridoare de spital și aștept să naști un ultim cuvânt pe care să îl agăț de centura mea. Îmi imaginez disperare și tu stai în liniștea ta neîncepută. Aștept jocul tău cu vise atârnate la uscat.
Echipa pregătește această acrobație a ta. Mă simt nepregătit în cuvinte să descriu ce simt. Inventez lumea din jur doar pentru a te face să înțelegi. Te pricepi să faci nori din apa asta care ne înconjoară și nici nu știi asta. Pe mine mă pui pe fiecare nor și mă trimiți în cer. Mă străduiesc cu mâna asta nebună de sângele tău să sculptez undeva iubirea. Privesc ochii tăi și îmi par ireali, ca atunci când ți se oferă șansa de a privi un nemuritor în ochi și simți că nimeni cu te va crede.
Eu și sufletul meu nu crede că exiști. O mică zeitate, o mică privire, o mare iubire. Mă aplec peste balustrada vieții și încerc să te culeg cu o mână. Suntem pedepsiți. Aș vrea să mă întorc în viețile anterioare să văd cu ce ți-am greșit, cu ce am făcut acest imposibil.
Cuvintele nasc și mor în reacții ciudate. Aș putea să... și tot intră în așteptare. Aștept ceva să mă convingă, dar ai făcut tot să mă convingi că ești reală.
Scenarii din lumea a doua îmi intră în minte la fiecare pas. Ei cred că am căzut. Eu cred și sunt nemulțumit. Privesc copii care pășesc spre scoală și amintiri din lumea școlii mă clatină. Atunci lumea era atît de mică, atât de nesemnificativ pare totul acum. Nu vedeam decît tragedia unei ore de lecții, disperarea unei lucrări, stresul nedefinit al unui profesor și amprenta pe care o lăsa în mintea mea. Mă întreb dacă lumea mea de acum este la fel de mică. Pot oare să fac câțiva pași să o măresc, să scap de câțiva pași inutili? Numai tragedia te poate purta în lumea mai mare, în lumea în care ochii ți se deschid mai mult.
Mă plimb cu tine pe poteci pe care le-am străbătut atunci de ziua noastră, în care ne țineam de mână fără nimeni în jur. Potecile erau aceleași ca și prima dată. Mă gândesc la tine? Am mintea obosită de lumea noastră. Vreau să mă odihnesc pentru totdeauna doar pentru a păstra lumea noastră. În lumea lor găsesc soluții, în lumea noastră nu am nici o problemă, doar liniștea privirii tale și nebunia glasului tău orgolios care nu vrea să îmi bucure viața cu cuvintele pe care sufletul meu le dorește.
Scări pline de molozul unui cerșetor și de mirosuri neplăcute își păstrează savoarea în colțul ochilor mei. Refuzuri abătute de dorințe. Beții dulci de incredibil.
De câte ori ai plecat cu totul? De câte ori te-ai întors cu totul? Am obosit amândoi și ochii noștrii sunt mai fericiți ca niciodată când se văd, când se întâlnesc, când dansează. În lumea noastră toți sunt muritori. Lumea noastră o să moară odată cu sufletele noastre...niciodată.