Gata de culcare, Bogdan?


Ce-i cu gălăgia asta ? Nu-i vina ta? Dar a cui? A papuceilor? Se ceartă care e mai frumos? Oh! Nu! Iar? Bine, atunci, dacă promiți să mergi în pat, am să-ți spun povestea despre șosetele gălăgioase, și, între timp, poate, se liniștesc și papuceii.

Eram cu tata la magazin. Trebuia să-ți cumpărăm haine pentru prima ta tabără la munte. Mai ții minte? Bineînțeles că mai ții minte, că doar un an întreg, dupa aceea, ne-ai vorbit despre ea.
Cumpărasem noi cămășuțele, pantalonașii, o flaneluță din lână și o pijama cu omuleți de zăpadă pe ea. Mai rămăsesără de cumpărat șosetele. Pe raftul la care ne-am oprit erau însă așa de multe, că ne-a trebuit timp până să ne hotărâm.
- Ce crezi de șosetele astea cu schiuri? mă întreabă într-un târziu tata. Că tot merge Bogdan la munte.
Nici n-apuc să-i răspund că aud :
- Nu. Alea nu sunt frumoase! Noi suntem cele mai frumoase. Și mai potrivite, că avem săniuțe roșii.
- Ba noi, că avem fulgi de zăpadă!
- S-o credeți voi! Noi, șosetele albastre cu steluțe, suntem cele mai frumoase și mai călduroase pentru Bogdan.
Eu și tata stăteam și ascultam și nu ne venea a crede. Cum? Celelalte hăinițe nu ne-au dat nici o bătaie de cap, iar șosetele astea fac atâta gălăgie, că nu putem alege o pereche pentru băiatul nostru.
Toate începuseră să se foiască pe raft: unele se ridicaseră pe vârful degetelor, altele pe călcâi. Și, când am crezut că s-au linișit în sfârșit, numai ce vedem că se ridică din spatele raftului o pereche de șosete și le pune la pământ pe toate celelalte:
- Noi suntem șosetele de care aveți nevoie: suntem din lână moale, cu balonașe, cu brăduți și reni și mai ales suntem cele mai călduroase. Apoi, noi suntem și vesele. Vedeți? Aici sus, pe manșetuță avem câte un clopoțel, care face”clinc! clinc!” când mergi.
- Ba noi, se ridică din teancul cu șosete o altă pereche. Noi, că suntem făcute din lână și bumbac, numai bune pentru cizmulițele pe care tocmai i le-ați cumparat lui Bogdan. Uite! Noi avem și schiuri și patine, iar manșetuțele noastre sunt bătute cu steluțe.

Eu și tata n-am mai îndrăznit să întârziem în fața raftului. Într-adevar, toate erau frumoase, dar nu știam pe care să le alegem, ca să nu le stârnim și mai tare.
A trebuit să stăm câteva minute departe de raft și să ne sfătuim ce să facem. Apoi, când ne-am întors, numai ce vedem la capătul raftului o pereche de șosete albe, care nu spuneau nimic, care nu stăteau nici pe vârfuri nici pe călcâi și care nici nu pășeau peste celelalte.
- Cred că o să le cumpărăm pe astea .Ce spui, tată?
- Da. Și asta numai pentru că au fost cele mai cuminți, îmi răspunde el.
- Eu zic să cumpărăm chiar două perechi.
- Oh! Sigur! Uite ce moi sunt ! Și albe ca zăpada!
Tot raftul de șosete a tăcut ca prin minune.
- Mulțumim tare mult ca ne-ați luat , numai ce la auzim pe șosetele albe. E o mare onoare pentru noi să fim șosetele lui Bogdan, și promitem să fim cuminți cum am auzit că este și el.
Când să ieșim din magazin, am dat să mă mai uit încă o dată în sacoșă, la toate minunățiile pe care le-am cumpărat și numai ce le aud pe șosetele albe și cuminți, șoptindu-și una alteia:
-Tare mă bucur că o să mergem la munte în iarna asta!
-Și eu, dar ce-ai spune daca am mișca din clopoțelul ăsta argintiu pe care-l avem la gleznă, să știe părinții lui Bogdan că și noi putem face “clinc! clinc!”

-Clinc! Clinc! Bogdan!
-Noapte bună, Bogdan!


Gata de culcare, Gigi?


Cum? Nu ești încă în pat? Da’de ce? Te necăjește ceva? Ce anume? Þi-ai strâns jucăriile și nu găsești căluțul alb? Ai uitat că l-am dus la domnul Trot să-i coase la loc șaua? Și pentru că acum ești gata de culcare, am să-ți spun povestea cu ursulețul de pluș.

Tot așa, într-o seară, eu și sora mea ne strângeam jucăriile și, ce să vezi ? Lipsea ursulețul maro de pluș. L-am căutat noi sub pat, sub masă, apoi din nou în cutia de jucării. Nimic. Și uite așa am ajuns să răscolim toată casa, până când mama ne-a trimis la culcare. Ne-am dus noi, dar cu lacrimi în ochi.
A doua zi, dimineață, ne pregăteam să pornim iar în căutarea ursulețului nostru când numai ce-l vedem pe acesta stând pe cutia de jucării și așteptând liniștit ca noi să ne trezim.
- Ursulețule, dar unde ai fost ? Te-am căutat toată casa! s-a grăbit să spună sora mea.
- Din cauza ta ne-am dus la culcare plângând, am adăugat eu.
- Îmi mai pare tare rău că v-am necăjit! Dar am fost la vecina noastră, croitoreasa.
- Cum? Unde? Dar nu crezi că trebuia să ne spui și nouă de vizita asta?
- Ba da. Dar când s-a întâmplat, voi erați la grădiniță…și apoi nici n-a fost, de fapt, o vizită.
- Și de ce ai fost tu, atunci, la doamna Dolu?
- Am fost să-mi repar blănița. Uite aici, pe burtică! Vedeți? Aici, ne-a arătat el cu lăbuța lui de pluș urma unei julituri.
Atunci, amândouă am sărit din pat și l-am îmbrățișat pe ursuleț:
- Sărăcuțul de tine!
- Prin câte a trebuit să treci !
- Da, dar doamna Dolu e o croitoreasă bună. Aproape că nici nu se mai vede julitura, a observat sora mea.
- Da’ cum se face că te-ai lovit , că doar noi avem mare grijă de tine.
- Da. Știu. Și totuși… Asta s-a întâmplat ieri. Ieri, când ați plecat la grădiniță - mai țineti minte?- m-ați pus în grabă pe cutia de plastic, plină cu cuburi. Și uite așa, când am dat să mă așez mai bine, că tare mă mai necăjeau cuburile alea, m-am agățat în cel mai ascuțit și mi-am rănit blănița.
-Oh! Ce rău ne pare! Păcat că n-ai putut să ne aștepți !
-Am crezut că mă întorc până veniți voi. Doamna Dolu m-a cusut frumos, m-a periat și m-a asezat în coșul ei de lângă mașina de cusut, promițându-mi că mă duce ea înapoi acasă.
-Și?
-Între timp a venit în vizită sora ei și au stat amândouă de vorba până seara târziu. Și au uitat de mine.
-Dar tu știai drumul înapoi. De ce nu te-ai întors singur?
-Dar v-am spus că se înserase. Și eu nu vreau să ies pe întuneric singur.
-Așa e, ursulețule. Ai dreptate. Seara nu e bine sa ieși singur din casă. Tare ne mai bucurăm că ești iar aici, cu noi.
-Nici o prietenă de-a noastră nu are așa un ursuleț ascultător !
-Dar știi ceva? Acum ești mai frumos ca niciodată.
- Da, acum sunt cel mai frumos ursuleț, cusut pe burtică, răspunde el , uitându-se încă o dată la cusătura făcută de doamna Dolu.
- Da. Dar tu ești ursulețul nostru și noi, eu și sora mea, îți promitem ca de acum încolo să te punem numai între pernițele astea moi și pufoase, de pluș ca și tine.
- Uaa! Ce mă bucur!! Asta înseamnă că nu mai trebuie să mă mai duc la doamna Dolu și să aștept o zi întreagă în coș.
- Nu. Niciodată.
- Oh! Dar e târziu. Trebuia să fim de mult plecate la grădiniță!
- Iar eu am să vă aștept aici, între pernițele astea moi și călduroase, a strigat după noi ursulețul fericit.

Noapte bună, Gigi!