- Nene, se adresă nepotul lui Săndel acestuia, dă-mi și mie un pol, că ai mei nu sînt acasă. Și îi recuperezi de la mama, cînd ia salariul.
- Adică la sfîntul Nafonfil. Lasă, că o știu eu pe mă-ta: „Cin’ te-a pus, Săndele să-i dai bani cu împrumut? Acu’ așteaptă”. Ia de colea zece lei, da’ plătești și votca mea din ei. Da’ tu pe ce naiba îi cheltui, că la distracții nu prea mergi?
- Am fost cu niște profesori din Germania, care au venit să predea la noi cursuri. Ne-a pus decanul pe noi, ăștia din ultimul an, să-i plimbăm pe la munte.
- Și pe unde anume i-ați plimbat? întrebă Săndel. Și ce anume au vrut să vadă la noi?
- La munte, nu zisei? Au vrut să vadă Peleșul. Cu ocazia asta, l-am vizitat și eu, că nu-l văzusem.
- Eu am fost cu clasa, cînd eram pionier, zise Dan a lu’ Nașu. De atunci, n-am mai avut ocazia, deși am trecut de cîteva ori prin Predeal.
- Peleșul e în Sinaia, îl corectă Săndel. În Predeal e castelul Bran.
- Ba ăla e chiar în Bran, interveni Poetul. Că d’aia îi și zice așa.
- În fine, nu contează, zise Dan a lu’ Nașu. Eu îmi aduc aminte că ne-au dat niște papuci mari din pîslă. Aveam la mine o sticluță cu tuș roșu, nu mai știu pentru ce-l luasem, cred că pentru desen. S-a desfăcut dopul și mi-a curs pe papuci. Or mai fi ăia pătați și acum? Nu i-ai văzut pe acolo din întîmplare? Că după cît de greu se toceau, cred că există și azi.
- Ba, ne-au încălțat și pe noi. Eu i-am uitat în picioare la ieșire și mi-a fost lene să mă mai întorc de la autocar să-i duc înapoi. Oricum, mi-a plăcut castelul, deși n-am înțeles o iotă din ce ne-a spus ghidul, că vorbea în germană, pentru profesori. Am priceput totuși că are un tunel secret, care pleacă din bibliotecă și naiba știe unde duce. Era un raft pus acolo la hoha, cu cărți false. Apăsai pe un buton secret și se deschidea o ușă. Dar zicea ghidul că nu funcționează, să nu mai pipăim mobila c-o murdărim cu deștetele. De parcă am fi fost copii.
- Și la noi în oraș se zice că ar fi un tunel secret, interveni Bicuță. Pleacă de la Biserica Negru Vodă de la Coșoteni și se oprește în grădina publică. Dar unde anume, habar n-am. Dar cred că acum nici nu mai există, adică e astupat.
- Bunicul meu, din partea mamei, își făcuse un tunel pe sub casă, din bucătărie și pînă la cotețul porcului, zise Poetul.
- La ce i-a trebuit tunel? se miră Săndel. Că doar nu dădeau tătarii.
- Nu dădeau tătarii dar dădeau de comuniștii, se înscrie în ceape. O dată a uitat ușa deschisă și s-a trezit cu purceii în casă, îi roseseră toate preșurile.
- Așa, nepoate, interveni Săndel, zi-i mai departe cu nemțălăii. I-ați distrat bine?
- La început nu prea mîncau decît chestii la pachet, niște zemuri de-ale lor. Cică să nu le crească colesterolu’. Pe urmă, s-au dat și pe sarmale, mai ales în ultima seară cînd s-au făcut muci. Am stat la o vilă, era totul aranjat, noi n-am plătit decît partea noastră.
- Și ce-ați avut la meniu? întrebă Bicuță.
- Păi, ce se mănîncă de obicei, în cazuri de-astea. Fripturi la grătar, chioftele, mici, sarmale, bulz…și normal, băutură. Palincă și vin de-ale noastre. La sfîrșit, tort de fructe cu înghețată. Banane, kiwi și portocale… Dintr-ăla n-au prea mîncat, că le creștea glicemia. Ni l-au lăsat nouă. Eu n-am mai avut linguriță, așa că m-am servit direct cu mîna.
- Ca dacii, că așa am văzut eu într-un film, completă Bicuță. Așa, cu mîna goală, că pe vremea aia nu aveau tacîmuri.
- Și ce mîncau cu mîna goală, dacii ăia, Bicuță? întrebă Poetul.
- N-am văzut bine ce anume. Păi ce puteau mînca? Tort de portocale și kiwi, că înghețata nu se inventase încă.
- Cum v-ați înțeles cu ei? Sau foloseați limba gimnastică?
- Eu nu știu în germană decît „cămășuțăn ghemaht, cărămidăn ghefraht”. Și „maine claine cațe suferă de mațe și de constipațe”. Le-am repetat de cîteva ori dar nu m-au înțeles. Cred că era în alt dialect, că au și ei mai multe dialecte.
Profesorul intră pe ușă. Cu el odată, sau mai precis în urma lui, își făcu loc și o dîră subțire de aromă de vanilie. Exact ca în desenele animate, alea cu sconcși. Toți fremătară instinctiv nările, încîntați de miros.
- Vin direct de la școală, zise Profesorul, încercînd să se scuze. Suplinesc un coleg la Școala 6. De acolo, mirosul acesta. Îți pătrunde și în piele. Cred că e prima școală de care am auzit să miroasă a vanilie. Vis-a-vis, e laboratorul lui Miță, regele cozonacilor, cum îl strigau țiganii cînd îi dedicau manele. Iar acum, înainte de Florii, se fac cozonaci pe bandă. În recreație, ies toți în fața școlii să miroasă vanilia sau ce mai pune el în cozonac. Dar n-am văzut niciunul care să cumpere măcar un cozonac sau altceva. Zgîrciți, profesorii ăștia. Pînă am făcut eu o chetă și am cumpărat doi cozonaci și cîteva beri, să avem ce glojdi în recreație.
- Miță, ăsta, n-a fost securist înainte de 89? Sau îl confund? întrebă Săndel.
- Îl confunzi, răspunse Profesorul. Nu el era securist, ci frati-su, Sache Cimitir. Cimitir era porecla.
- De Sache Cimitir am auzit, dar nu știam că sunt frați. Deși, dacă mă gîndesc mai mult, chiar seamănă, interveni Dan a lu’ Nașu.
- Seamănă pe dracu’, răspunse din nou Profesorul. Miță e înfiat. Deși, se spune că, după un timp, dacă stai împreună, începi să semeni unul cu altul. Și cu animalele la fel. Uite, cîinele lui Bicuță a început să facă burtă, stă numai lîngă grătar, mai ales cînd se fac micii, mai rămîne să scrie și în caiet și să chelească.
- Și ce dacă a fost securist? întrebă Poetul. Ce, a făcut cuiva rău? A intrat vreunul la pîrnaie din cauza lui? O fi fost unul mai pîrlit, dacă a ajuns să facă prăjituri. Ãia deștepții fac afaceri mari, cu țigări și alcool sau cu agricultura.
- Eu n-am putut să-i sufăr pe securiști, zise Profesorul. De cînd m-au anchetat în 77. Un coleg de-al meu a trimis niște scrisori la Europa Liberă și fraierul le-a pus la poștă. Eram elevi pe atunci, ultimul an de liceu. L-a depistat după scris, au avut ei grijă să pună mîna pe caietele noastre. Acum abia realizez cîtă muncă pe bieții securiști. Să ia ei la rînd toate caietele din școli și să le citească. Cred că mulți dintre ei s-au cultivat tot citind teme la română, istorie sau geografie, că matematica nu le trebuia. M-a chemat și pe mine atunci să mă întrebe dacă știu cine e Paul Goma. Eu știam, dar nu prea mă interesa, mai mult muzică ascultam. Eram fan Deep Purple. Mi-a dat și o palmă, doar să recunosc ceva, adică să-l dau în gît cum ar veni, dar n-aveam ce anume, că doar nu scrisesem eu scrisorile și habar n-aveam cine le trimisese.
- Nu era Radu Tinu comandant pe vremea aia? întrebă Săndel.
- Ba da. Pe urmă s-a mutat la Timișoara. Revoluția l-a prins acolo. Am înțeles că și-a scris și memoriile în care ne explică cum e cu patriotismul. În fine…voiam să vă spun că am mai avut parte de ei în facultate.
- Să nu spui că te-au anchetat și acolo, zise Săndel. Bicuță, ia adu o sticlă de Recaș, că mi s-a uscat gura. Rece și sec să fie.
- Rece, să trăiți, zise Bicuță căutînd tirbușonul sub tejghea.
- Eram prin anul doi, la facultate, în Constanța, și aveam o prietenă, Fana, mai mare cu vreo cinci ani decît mine. Era profesoară la un liceu, preda germana. Locuia în oraș, într-o garsonieră, cîteodată mai rămîneam la ea peste noapte, deși nu era cine știe ce dragoste între noi. Mai mult aveam nevoie unul de altul fizic.
- Nu era pe Lenin, facultatea aia? întrebă Poetul. Că alta nu știu în Constanța. Mai era adică, Institutul de Marină, dar nu cred că aveai treabă acolo.
- Pe Lenin, da. Era prin noiembrie, dar era destul de cald afară. Stam la internat, cu încă doi colegi în cameră. Pe la 10 seara ne-am culcat. Programul la televizor se terminase, chiar și tv Chișinău. Ne distram cînd dădeau moldovenii timpul probabil „La Chișinău, trii gradi di frig” și „șeaț prin văgăuni”. Erau tare simpatici, dar mai exageram și noi, ce-i drept. Abia ațipisem, cînd aud bătăi în ușă. Era femeia de serviciu, care făcea și tură de noapte, pe post de paznic. După ce mă identifică, îmi spune: „Băiatule, ai făcut ceva rău? Te caută securitatea”. Mi-am tras peste pijama un trening, mi-am încălțat din mers adidașii și am urmat-o pe femeie ca în transă. Într-un fel m-am mai liniștit, îmi făcusem gînduri negre, credeam inițial că poate au pățit ceva ai mei. Veștile rele ajung repede, știți voi. Cît coboram scările, eram la etajul trei, mă gîndeam ce prostii făcusem, ce bancuri spusesem și cui anume. Jos, mă aștepta un tip solid, brunet, cu mustață și haină de piele. Îmi bagă sub nas o legitimație „sunt maiorul cutare”, zice el. Adică a spus un nume, dar l-am uitat imediat. „Haideți cu mine”. Nici „vă rog”, nici altceva…
- Și te-ai dus cu el? întrebă Săndel.
- Auzi întrebare! Păi aveam de ales? Trebuia să traversăm o curte interioară, eu nu întrebam nimic, nici el nu vorbea. Doar femeia, în urma noastră „Băiatule, unde te duci? Ce să spun colegilor tăi?” Eu dădeam din umeri, eram buimac de-a dreptul. Cred că am îngăimat ceva, acolo. La poartă, un Renault Gordini alb. Pe locul din față sta o tipă, iar în spate, Fana, prietena mea, care m-a salutat și mi-a strîns mîna. Alte gînduri s-au repezit atunci în capul meu: „Cu ea ce or avea? O fi vorbit și ea ceva prostii”? Deodată m-am luminat: nu putea fi vorba decît de aventura din liceu, probabil au descoperit chestii noi. Cum mă gîndeam eu așa, maiorul, care deja se așezase la volan, se întoarce spre Fana și întreabă: „Unde mergem”? Fana, la rîndul ei, mă întreabă pe mine: „Unde mergem?” Eu rămăsesem perplex. Puteam s-o întreb și eu pe domnișoara din fața mea, dar asta însemna un fel de „telefonul fără fir”, cine știe ce ar fi putut înțelege. Așa că m-am mulțumit să întreb la modul general: „Cum adică, unde mergem?” Unde altundeva decît la secția lor?
- Renault Gordini nu semăna cu Dacia 1100? întrebă Săndel.
- Lasă, domnule, omul să povestească. Auzi la el, ce întrebări pune, izbucni Dan a lu’ Nașu.
- E mai rotundă, Dacia e pătrățoasă, răspunse Profesorul. „Mergem la Eforie?”, întrebă Fana. „Ce să facem la Eforie?” întreb la rîndul meu. Maiorul aștepta cu mîinile pe volan. „Atunci, la Mamaia!”, zise din nou Fana. „Ce să facem la Mamaia?” întreb eu din nou. Mă gîndeam că acolo au case conspirative sau cine știe ce săli de tortură. „Mai bine mergem la tine!” stabili maiorul, uitîndu-se spre Fana. În drum, ne-am oprit cîteva minute, maiorul a coborît și a revenit cu o sacoșă plină cu sticle de bere. În final, am ajuns la Fana, în garsonieră, și m-am lămurit. Ei se cunoșteau de cîțiva ani, aveau chef de o petrecere și s-au gîndit să mă ia și pe mine. Am băut cîteva beri, dar tot nu mi-am revenit pînă dimineața. Pe la șase, am plecat cu primul troleu spre cămin. Cînd am ajuns, toți erau în fierbere. Încă nu fusesem executat, dar căutau din priviri urme de tortură. Cînd le-am povestit cum stă treaba, m-au privit pieziș. Era clar că nu mă credeau. Cam un an după aceea, m-au ocolit toți, probabil de frică să nu-i torn cu ceva, doar eram prieten cu securiștii, nu?
- Și cu amica ta ce s-a mai întîmplat? întrebă Săndel.
- Cu Fana? Ne-am despărțit după un an. Ea voia să facă copii, iar pe mine chestia asta mă speria. În final, s-a măritat cu un șofer dintr-o comună de lîngă Mangalia. Am auzit c-o bătea ăla de-o snopea, cu basca udă. Ba, și soacră-sa o mai altoia. Ea era totuși o femeie fină, așa că a dat divorț de șofer, nu înainte de a-i face un copil. Mai multe nu știu, astea mi le-a povestit un fost coleg, care își luase repartiție în Mangalia. După 90, cred că s-a mutat la București, de acolo erau părinții ei.
- Nu ne-ai spus, era frumoasă? întrebă Poetul.
- Cum să vă spun, răspunse Profesorul… era așa… Uite, cînd Dumnezeu a vrut să facă lumea, în prima zi a făcut pămîntul. S-a uita la el și a zis: „E frumos!”. A doua zi a făcut marea. S-a uitat la ea și a zis: „E frumoasă!”. În a trei a zi a făcut cerul. S-a uitat la el și a zis: „E frumos!” În fine, în ultima zi a făcut femeia. S-a uitat la ea, cu mîna la bărbie, gînditor, apoi s-a uita iar. Și a zis: „Se machiază!”
- Parcă era altă ordine în Facere, zise Săndel. Dar parcă mai contează… Bicuță, mai adu o sticlă de vin, să-l fac șpriț.