agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-25 | [This text should be read in romana] | VALEA OLTULUI. – Marius Tevanian Daniel De când a venit Flori la noi, să aibă grijă de mine, È™i mai ales în ultima vreme, de când mama a trecut în È›inutul eternelor lumini, această fată m-a obiÈ™nuit să iau masa de seara pe la ora È™apte. Eu fiind la televizor, deodată mă simÈ›eam luat din spate cu că-ruciorul È™i dus la bucătărie. - Hai să-È›i dau să mânânci... Acum îi văd pe prietenii tăi că vin. - La ora asta poate vine Florin. – am spus eu. ÃŽntr-adevăr, cum se lăsa seara, parcă aÈ™teptam să vină cineva... Cum se lăsa seara, în special de când m-a părăsit mama, simÈ›eam nevoia de a veni cineva. De obicei aÈ™teptam să vină unul din cei doi prieteni ai mei, Florin sau Augustin cu Mihaela. Este adevărat că, în ultima vreme, de când eram cu Flori nu m-am mai simÈ›it aÈ™a singur. Aveam senzaÈ›ia că trăiesc un fel de menaj în doi. - Te rog Flori, după ce mănânc pot să mai stau la geam? Este de-abia È™apte. - Bine, te mai pun la fereastră, dar o să pierzi filmul.. ÃŽn general, Flori mă punea la fereastră după masa de prânz, pe la trei, È™i stăteam până la È™apte seara. Dar în perioada aceasta de vară, după ce mâncam seara, ea mă mai punea o jumătate de oră sau o oră, la fereastră. Dacă venea Florin, stăteam până aproape de zece seara la taifas. ÃŽn seara aceea, după ce Flori m-a pus a doua oară la fereastră, l-am văzut, spre surprinderea mea, pe Mihai Kropacs cum a venit cu maÈ™ina. ÃŽn acele clipe am simÈ›it dintr-odată întregul parfum al anilor trecuÈ›i cum capătă viață în faÈ›a mea. - Hai să te scot afară DănuÈ›... ÃŽmpreună cu Ady să mergem aici, la terasa asta, să bem câte-o bere. Vrei? Eu eram bucuros... Dar în acelaÈ™ timp m-am uitat cu sfială în cameră, la Flori. Am simÈ›it un gol în suflet, în stomac. DeÈ™i ea era mulÈ›umită când se găseÈ™te cineva s-o ajute să mă scoate afară, totuÈ™i nu È™tiam cum va reacÈ›iona în cazul de față. - Vreau să ies puÈ›in cu băieÈ›ii afară, la terasă... AÈ™ putea? Flori m-a pus în cărucior, È™i împreună cu băieÈ›ii ne-am dus la terasa magazinului de lângă noi. - Vine È™i... doamna cu noi? – s-au mirat timizi atât Ady cât È™i Mihai. Eu eram mândru... Cu adevărat mândru de Flori care ne însoÈ›ea. Ne-am aÈ™ezat la o masă aici, la „Miandraâ€. Deodată, în timp ce vorbeam cu băieÈ›ii, m-am simÈ›it luat din spate de după gât. - DănuÈ›!... Ce faci aici? M-am uitat imediat în spate... - Hepa...! Lume nouă! – am exclamat eu, când am văzut-o pe Cristina. Era aceeaÈ™i Cristină, È™i totuÈ™i alta. Nu È™tiu cum să spun. – Este de-ajuns să ies È™i eu odată în lume, È™i dau numai de cunoscuÈ›i. Acum câțiva ani, Augustin mi-a făcut cunoÈ™tință cu Cristina, prietena lui din copilărie, È™i vecină de bloc. Flori, înaltă, blondă, cu părul acela bogat, care forma o coroană în jurul ei, avea o carizmă care domina. Pe lângă ea, Cristina, creola aceea care mă fermecase cândva, mai mică de statură, se pierdea, se estompa. - Ce mai faci DănuÈ›?... Am auzit de mama ta... ÃŽmi pare rău. Tu ce faci, cum eÈ™ti? Flori se uita la noi să vadă cum ne înÈ›elegem, cum mă descurc în asemenea situaÈ›ii. - Ce să fac... Mă descurc È™i eu cum pot... Acum mi-am mai revenit. Flori m-a ajutat foarte mult. – am spus eu. – Astă iarnă a fost foarte greu... - Ei, mai are el câțiva colÈ›iÈ™ori, dar... am grijă să i le tai eu. – a râs ea, È™i din pieptul ei se desprindea o căldură inefabilă. Mihai È™i Ady, care au asistat È™i ei la această discuÈ›ie, s-au uitat l ceas. - Dacă plecaÈ›i, vă rog să m-ajutaÈ›i să-l urcăm pe DănuÈ› pe scară. – a spus Flori care se pregătea să se ridice de pe scaun... - Nu plecaÈ›i nicăieri deocamdată - am auzit în spatele meu vocea lui Augustin. Am văzut-o pe Flori cum zâmbea, râdea. Se lăsase deja seara, întunericul. - Este de-ajuns să te scot afară, că te întâlneÈ™ti cu toÈ›i cunoscuÈ›ii tăi. – mi-a spus Flori, după care a început să vorbească cu Mihaela. – Nu È™tiam de ce Dany îmi tot spune să-l aduc aici, la terasa aceasta... Este adevărat că este È™i aproape. M-am uitat la Augustin care stătea în picioare în spatele meu, m-am uitat la Cristina care reprezenta o parte din viaÈ›a mea, m-am uitat la Mihaela care era aranjată, îmbrăcată cochet. De altfel, întotdeauna ea are o È›inută distinsă. M-am uitat apoi la Flori, care în ciuda faptului că s-a îmbrăcat în fugă într-un tricou È™i pantaloni gri, în È›inuta ei se vedea o anumită distincÈ›ie, o nobleÈ›e conferită de universul mănăstiresc din care a venit. De altfel, în acele momente îmi puneam problema dacă Flori nu se întreabă ce caută ea între noi. Ea care era obiÈ™nuită să se învârtească într-o societate înaltă È™i prin restaurante de lux, se vedea acum într-o terasă amărâtă de cartier, împreună cu un invalit ca mine, a cărui îngrijire îi închidea orice orizont. - De ce nu staÈ›i puÈ›in la masă? - Ne grăbim... – a spus Augustin privind la ceas. –Dane, eÈ™ti dispus să facem o plimbare prin oraÈ™?... - Sigur că da!... Când? – am sărit, crezând că prietenii mei vor să mă plimbe cu maÈ™ina mâine sau poimâine. - Acum... Facem o mică plimbare prin parc, în „Polivalentăâ€... Flori a luat cana mea în mănă, È™i împreună am urcat în maÈ™ina lui Augustin. ÃŽn cinci minute am fost în parc învăluiÈ›i de vraja acelei seri de vară. De 30 de ani, de când s-a făcut acest parc, pot să spun că am fost aici, cu tata, aproape la orice oră din zi È™i din noapte. Spun la orice oră din noapte, pentru că am fost cu tata aici în sala „Polivalentă†la cenaclul „Flacăraâ€, de unde am venit acasă la patru dimineaÈ›a... Mă rog, asta a fost altă problemă... Acum seara era frumoasă, senină, luminile din parc păreau că sunt o mulÈ›ime de licurici care coboară sclipind, la vale. - Ei, cum te simÈ›i? – m-a întrebat Augustin când am coborât din maÈ™ină să stăm puÈ›in în față, la Polivalentă. Flori s-a uitat la mine È™i a râs. - Nu-l mai întrebaÈ›i. Voi nu-l vedeÈ›i că este într-al noulea cer? - Am zis È™i noi să mai ieÈ™im la aer, - a zis Mihaiela – Astăzi am lucrat toată ziua, È™i am zis să ieÈ™im afară. Am stat atunci puÈ›in pe bordura aceea, devenită legendară, din faÈ›a Polivalentei. - Flori, aici am vrut să vin cu tine, pentru că aici am venit cu aproape toÈ›i prietenii mei, în afară de tata. - De câte ori ieÈ™im cu DănuÈ› afară – a spus Augustin – venim aici È™i stăm. - Bine, dar nu pot să-l aduc singură aici. – se „plângea†Flori – El vrea să venim aici, în parc, însă nu pot să-l traversez singură soseaua... Mi-este frică... - Poate în vara asta te duc undeva... – mi-a spus Augustin căzând pe gânduri. - Unde? – am întrebat eu, tresărind de emoÈ›ie. - Poate ieÈ™im din BucureÈ™ti într-o mică plimbare. – a spus Mihaela privind-o pe Flori. Eu n-am mai spus nimic. Știam foarte bine că Augustin este ocupat, iar dacă va avea câteva zile libere, va pleca cu Mihaela undeva, într-un mic concediu. Cum este È™i normal. ÃŽn vremea asta toÈ›i patru am coborât încet, încet, jos, unde ne-am plimbat pe malul lacului. „La luminaÈ›ieâ€, cum ar spune Caragiale. Relativ imobilizat pe scaunul meu cu rotile, priveam în sus, spre prietenii mei, cu un sentiment de libertate, dornic să merg în orice parte a oraÈ™ului, a țării, dacă se poate. Mă uitam la Flori È™i mă rugam la Dum-nezeu să mi-o È›ină lângă mine cât se poate de mult timp. ÃŽn acelaÈ™i timp, în căruciorul meu de invalid mă bucuram de viață, de Augustin pe care-l cunoÈ™team că-mi face din cănd în când surprize. Și încă surprize din acestea mari, pe care este imposibil să le mai uit. Totodată, în acea seară am avut cu adevărat impresia că mă aflu într-o poveste, unde Flori este o zână înaltă, aurie, pe care am găsit-o după multe căutări. Iar lângă noi Augustin È™i Mihaela sunt doi vrăjitori fermecaÈ›i, care îmi fac visele să devină realitate. Atunci, pe acele alei luminate de pe marginea lacului, am simÈ›it ceva magic. O magie provenită atât din atmosfera nopÈ›ilor de vară, cât È™i din plăcerea cu care bunii noÈ™trii prieteni ne-au scos afară. Pentru mine cel puÈ›in, care tot timpul stau imobilizat în căru-cior, această plimbare a însemnat o evadare în lume. Totodată a fost o ocazie binevenită în care am gustat o părticică foarte mică din viață. Viitorul apropiat avea însă să-mi arate că acesta a fost doar începutul. - Niciodată n-am mai fost la o oră ca asta pe-aici, jos, pe la lac... Lacul era liniÈ™tit, calm, ca o oglindă. Aproape nici o adiere de vânt nu deranja suprafaÈ›a lui. Admosfera acea nocturnă, parcul luminat de sus până jos, ca sub un voal de mireasă, faptul că eram însoÈ›it de prietenii mei, faptul că o vedeam pe Flori lângă noi, toate acestea îmi dădeau un sentiment de euforie pe care nu l-am mai simÈ›it niciodată pâ-nă atunci. ÃŽn acea clipă am simÈ›it o emoÈ›ie, vecină cu un început de dragoste... Nu! Nu se poate! Nu È™tiu ce vorbesc. Parcul acela pe care-l È™tiam de-atâția ani, se transforma sub paÈ™ii noÈ™trii într-o pădure vrăjită, în care Augustin È™i cele două fete m-au dus să văd È™i altă față a lumii. - Hai să urcăm sus, la maÈ™ină. – a spus Augustin, urcându-mă la deal cu căruÈ›ul. - Da, s-a făcut târziu. – a remarcat Flori. - Ce, vă grăbiÈ›i? – a întrebat Mihaela, care probabil că È™tia intenÈ›iile lui Augustin - Nu... Dany ar fi în stare să se plimbe È™i toată noaptea. – a râs Flori în timp ce am ajuns la maÈ™ina lor. ÃŽn sfârÈ™it, Augustin m-a pus în maÈ™ină, însă în loc să mergerm acasă, la ora aceea am pornit pe magistrală în jos. Era o seară magnifică, splendită, de vară. Luminile din oraÈ™ îmi produceau o stare de euforie, conjugată cu bucuria de a ieÈ™i cu Flori È™i cu prietenii mei afară. - Hai să vezi BucureÈ™tiul seara. – a spus Mihaela. – Să-È›i arătăm unde lucrăm noi... - Am mai văzut eu oraÈ™ul noaptea, dar... - Dar acum are mai mult farmec... Ce È™tiÈ›i voi? – a surâs Flori. Apoi ea mi-a spus mie.- Uite, ei doi sunt niÈ™te îngeri... ÃŽngerii tăi. ÃŽntr-adevăr, toată această plimbare nocturnă avea un farmec deosebit, care la ora aceea, căpăta niÈ™te conotaÈ›ii magice. De altfel, perioada aceea de vară avea să reprezinte pentru mine viaÈ›a adevărată pe care n-am apucat s-o trăiesc. Deocamdată, în maÈ™ina lui Augustin trăiam din plin fiecare clipă alturi de ei È™i de Flori. La ora aceea prin centru, È™o-seaua era destul de liberă. Când am ajuns în dreptul Casei Poprului, toată clădirea era scăldată într-o baie de lumini. De-abia am apucat să mă uit la această clădire grandioasă, că am È™i ajuns în dreptul Arcului de triumf, care era tot aÈ™a de luminat, conferind oraÈ™ului o linie de eleganță, aÈ™a cum era pe vremea copilăriei mele. - Cât s-a schimbat BucureÈ™tiul de când am plecat eu! – a exclamat Flori. - ÃŽntodeauna mi-a plăcut să mă plimb seara prin BucureÈ™ti. – am spus eu, căzând în visare. – Mai ales prin zona aceasta... - Lasă DănuÈ›, că o să mai avem ocazia să ieÈ™im undeva. – a spus Mihaela care se dovedea a fi o fată minunată. ÃŽn vremea aceasta Augustin conducea înapoi spre casă. DeÈ™i era destul de târziu, noi eram veseli, binedispuÈ™i. Prin parbriz vedeam È™oseaua ca pe un È™arpe lung care este înghiÈ›it tot mai mult de un monstru metalic. MaÈ™ina noastră. - Þi-a plăcut Dani plimbarea nostră? – m-a înrebat Augustin. - AÈ™a de mult încât mă gândesc să scriu o mică nuvelă. - Poate mai facem o plimbare undeva... Să vedem. – a spus Mihaela cu un aer enigmatic. ÃŽn clipa aceea nu mi-am dat seama de nimic. Am ajuns acasă seara târziu. Ne-am culcat direct, fără să mai mâncăm nimic. Flori m-a dezbrăcat È™i m-a culcat... ÃŽn fiecare seară, după ce mă culca pe mine, în camera de lângă bucătărie unde dormea, ea avea obiceiul să-È™i facă rugăciunea. Niciodată n-am văzut-o cum se roagă, dar întodeauna mi-am imaginat-o ca pe o vioară lungă, sensibilă, în aproprierea căreia toată fiinÈ›a ta vibrează. Uneori îmi doream să fiu în camera ei seara, dimineaÈ›a când se roagă, atunci când fiinÈ›a ei se strânge în ea însăși, revelând adevărul despre femeie, pe care nu l-am văzut niciodată. Cu toate că Flori mi-a impus un program destul de sever, cu care n-am fost obiÈ™nuit înainte, am încercat să învăț felul ei de a fi. ÃŽn ea vedeam o îmbinare de rigoare precisă, de o anumită duritate, cu o tandreÈ›e de felină, de o dulce feminitate care ieÈ™ea din profunzimi nebănuite. Parcă o văd cum venea seara din oraÈ™ cu părul ei tapat, cea ce îi dădea un aspect de lady venită din occident. Când intra pe ușă îmi aruncam repede o privire asupra ei, să văd în ce dispoziÈ›ie se găseÈ™te. ÃŽntotdea-una, în asemenea cazuri, o vedeam prospătă, parfumată, ceea ce mă făcea să-i ies cu căruciorul în față. - Iartă-mă c-am întârziat. – când vorbea, ea avea un accent dulce, ardelenesc, în care prelungea ultima silabă. - Þi-am adus un pachet de ciocolată. Hai la bucătărie să-È›i dau să mănânci. Vedem un film pe PRO TV. Sunt cam obosită... N-a venit nimeni pe la tine?.. Am privit-o cum vorbeÈ™te. Era veselă, binedispusă, proaspătă, parfumată, strălucitoare. Arăta ca o bijuterie abia scoasă de la bijutier. - Mi-e cam foame mami. Ce avem de mâncare?...- îi spuneam eu. De câte ori o vedeam că vene acasă proapătă, aranjată, ieÈ™eam din monotonia mea. - Să vedem ce-avem în frigider. – a mai spus Flori după ce È™i-a pus halatul ei albastru, înflorat. Halat care, în ochii mei, exprima toată personalitatea ei. - Nu vrei să mâncăm aici, în cameră? – Am întrebat eu timid. – Ne uităm È™i la televzor. - Nu pisoi. – mi-a spus ea blândă, dar hotărâtă.. – ÃŽÈ›i dau să mănânci repede la bucătărie, È™i-apoi ne uităm la televizor. Sunt cam obosită. Flori mă punea în faÈ›a mesei din bucătărie È™i-mi dădea să mănânc. Eu de-abia mâncam, de-abia mestecam. - De ce te uiÈ›i aÈ™a la mine?.... – mă întreba ea în vreme ce îmi dădea câte-o lingură cu salată de cartofi. - Mâine, dacă este frumos, te scot afară pe la prânz. - Adevărat mami? – am sărit eu în sus. Parcă eram un copil. ÃŽn ultima vreme îmi luasem obiceiul să-i spun „mamiâ€, ceea ce am observat că-i face plăcere. – Tu eÈ™ti „mamiâ€, iar mama este totdeauna mama, care este cu mine, aici. - Numai să găsim pe cineva să m-ajute să te cobor pe scară... Eu te-aÈ™ scoate în fiecare zi cu căruciorul afară. ÃŽnsă nu pot să te caobor pe scările astea. - Nimeni nu se gândeÈ™te să facă o pantă aici, pe scară... Ce film avem mami în astă-seară? – am întrebat-o eu, privind-o cum caută cu telecomanda un canal la televizor. ÃŽn fiecare seară, aici, în camera cea mare, eu cu Flori duceam o viață liniÈ™tită, calmă. Era o admosferă aÈ™a de dulce, aÈ™a de intimă, încât de la o vreme mi-a fost teamă că se sfârÈ™eÈ™te. Parcă aveam o presimÈ›ire... Această perioadă a fost una dintre cele mai dulci etape, care a încercat să-mi arate cum ar fi fost viaÈ›a mea alături de un suflet de femeie. Până să vină Flori la mine ca îngrijitoare, am mai avut două femei care m-au îngrijit. ÃŽnsă pe ea am considerat-o ca pe o prietenă de suflet, cu care puteam să discut orice problemă. - Nu mai vin băieÈ›ii tăi? – mă întreba Flori. – Florin al tău este ca un bondar mai puturos, mai leneÈ™... - Pe el îl cunosc de mai mult timp. - Augustin în schimb, parcă este o fetiță, un bibelou pe care să-l pui în vitrină. - Auleu mami! – am râs eu. – Dacă te-ar auzi Florin È™i Gusti cum îi caracerizezi! Apoi, din bucătărie Flori mă aducea cu căruciorul aici, în camera cea mare, unde obiÈ™nuiam să ne uităm la câte un film care se dădea pe Pro TV sau pe Antena 1. Atât de mult m-am deprins cu acest program, încât îl consideram ca pe un mit, ca pe un ritual. Mai târziu, peste câteva luni, aveam să caut mult, foarte mult, acest program care mă învăluia în personalitatea ei... Parcă o văd pe Flori, seara, după ce termina de spălat vasele, cum venea la televizor È™i se lungea pe canapea, alături de căruciorul pe care stau eu. ÃŽmbrăcată în halatul ei, acela gros, albastru, cu flori mari, o vedeam ca pe o domniță fină, provenită din casele vechi, boiereÈ™ti. Din cărucior, de unde mă uitam la televizor, îi simÈ›eam căldura fiinÈ›ei ei. ÃŽn acele clipe mi se părea că Flori este învăluită într-o aură dulce, tantră, în apropierea căreia am simÈ›it întodeauna o liniÈ™te, o pace, o relaxare sufle-tească. - Ia să vedem noi la ce film ne uităm astă-seară.- îmi spunea spus ea, citind în programul pe care-l cumpăra în fiecare săptămână. ÃŽn general, seara, în asemenea mo-mente, era o admoferă caldă, care îmi dădea un sentiment de intimitate. – Ce te uiÈ›i aÈ™a la mine? Ce mă examinezi? - N-am voie nici măcar atât? – am întrebat-o eu amuzat. Ea È™i-a aruncat ochii spre mine, È™i a luat telecomanda de la televzor în mână. ÃŽn clipa aceea, avea acea dististincÈ›ie pe care o aveau cândva fetele ieÈ™ite de le pension. - ÃŽÈ›i dau voie să te uiÈ›i la mine cât vrei. Numai să nu cazi în sminteală. - Cum?... ÃŽn ce să cad? – am pufnit în râs. - AÈ™a se spune la voi, la mănăstire? - Da... Un călugăr n-are voie să se uite prea mult la o femeie, pentru că se sminteÈ™te... Uite că începe un film pe Antena I... O, este triler!... Astăzi n-a venit nici unul din prietenii tăi. M-am uitat la ceas. Era vreo È™apte seara. Câteodată, seara,. după ce mâncam, îna-inte să înceapă un film la televizor, îmbrăcată în halatul ei albastru, Flori avea obiceiul să-È™i facă unghiile. Sigur că am mai văzut-o È™i pe sora mea cum își făcea unghiile, însă acum, de câte ori o vedeam pe ea cum își face manechiura, mi se părea că este o advărată bijuterie. Cu un ochi la televizor È™i c-un ochi la ea, râdeam. - Nici nu È™tii cât m-am obiÈ™nuit cu tine, Flori. - Da?... Peste o lună, două, n-ai să mă m-ai vezi. Plec în Ardeal unde mi-e locul... Stai c-a sunat... Sper că nu este Lili, pentru că n-am chef de ea. - Bună seara!... – am auzit eu glasul calm al lui Augustin. - Ne primiÈ›i? – a întrebat veselă Mihaela. De câte ori veneau Augustin È™i Mihaela, Flori se mai înviora. O înÈ›elegeam per-fect. Era ca un crin imperial care se deschide. Și ca întotdeauna, de câte ori îl vedeam pe Augustin, eu mă bucuram. Mă simÈ›eam bine È™i când o vedeam pe Flori că-i face plăcere compania lor. - Sperăm că nu v-am deranjat. – A spus delicat, Mihaela. - Nu păpușă! - A râs Flori. – Voi puteÈ›i să veniÈ›i oricând. ÃŽl mai scoateÈ›i pe Dany din plictiseală... - Nu vă deranjaÈ›i cu nimic. – a spus Mihaela. – Nu putem să stăm mult. L-am văzut pe Augustin cum se grăbeÈ™te... Nu È™tiu... Parcă avea ceva... Era preocupat de ceva. ÃŽn fond este sfârÈ™it de săptămână, mă gândeam eu. Poate aveau È™i ei un program pentru astă seară sau mâine. ÃŽnsă, când plecau i-am văzut pe Mihaela È™i pe Augstin cum È™uÈ™otesc cu Flori. N-am prea dat importanță. - Mai staÈ›i puÈ›in... vă rog. - Lasă mamă, că au È™i ei treburile lor. – a spus Flori care se purta cu mine cum te-ai purta cu un copil. După ce au plecat ei, a început un film la televizor... Dar ce face Flori? O auzeam cum tot aranjează ceva... Tot mergea din camera ei în dormitor... La ora asta? Ce-a apu-cat-o? Ea care se uită la filmele de seară împreună cu mine?... Este adevărat că de cele mai multe ori, cănd se întinde pe canapea, aici, lângă mine, o apucă somnul. - Nu vii mami să vezi filmul? – o strigam eu. - Dar ce? Fără mine nu poÈ›i să te uiÈ›i la film? – am văzut-o eu cum stătea în pragul uÈ™ii. – Uite-te È™i tu la film. Ne culcăm mai devreme astă seară... M-am uitat atunci la ea. N-am zis nimic. Mă obiÈ™nuisem s-o ascult fără să mă opun. Nu atât pentru că n-aveam ce face, dar această dependență față de ea îmi dădea un sentiment cald de prietenie, de siguranță, că împart È™i eu viaÈ›a cu cineva. De obicei seara își făcea baie, È™i mie îmi plăcea tare mult când venea după aceea în cameră, în halatul ei albastru, legată cu un prosop la cap. Atunci o vedeam proaspătă, îmbujorată. Avea o față. albă, puÈ›in roză, È™i netedă, aproape fără nici un rid. ÃŽn acele momente simÈ›eam în casă o admosferă caldă, plăcută, alimentată È™i de persoana ei care avea o anumită distincÈ›ie. - Tu nu eÈ™ti făcută pentru a fi călugăriță aÈ™a cum eu nu sunt făcut pentru popă. Flori care își făcea unghiile, s-a oprit cu forfecuÈ›a în aer, È™i s-a uitat la mine. - De ce... de ce spui asta? -Tu eÈ™ti o fată aÈ™a de drăguță... Pe de-asupra eÈ™ti foarte capabilă, foarte activă. - Ce È™tii tu pisoi!- a oftat ea, în timp ce făcea televizorul mai încet. - Hai să te culc... Mâine dimineață trebuie să te scoli devreme. - De ce?... Vine cineva?.., Nu mi-a răspuns... ÃŽnvățasem deja că nu-i place să-i pun întrebări despre viaÈ›a ei, sau des-pre programul pe care-l avea zilnic. - Somn uÈ™or pisoi. ÃŽngerii să te sărute. – Mi-a spus ea, aÈ™a cum avea obiceiul atunci când era mai binedispusă. DimineaÈ›a m-am sculat mai devreme, cu vocea ei în urechi. Era într-o sâmbătă. - Hai pisoi, scoală-te... – mi-a spus ea încet - Trebuie să te-mbrac, să-È›i dau să mă-nânci, că vine cineva la mine... - La tine?!... – am exclamat eu surprins, privind-o din cap până-n picioare. – Cine vine la tine la ora asta! Acest lucru m-a mirat mult... Foarte mult. N-am s-o uit niciodată pe Flori cum a fost în ziua aceea. Când trebuia să facă treabă era iute, era foarte expecditivă. M-a spălat repede, m-a dus la baie... Apoi a aranjat prin casă, m-a îmbrăcat pe mine curat, frumos. La masa de dimineață mi-a dat să mănânc mai mult ca de-obicei. Ceea ce m-a cam mirat. M-au apucat È™i pe mine emoÈ›iile... Am simÈ›it cum mi se pune un gol în stomac. - Nu-mi faci cafeaua? Deschide calculatorul, te rog Flori. – am rugat-o eu. ÃŽncercam să corectez o nuvelă de-a mea mai veche - Mai ai puÈ›ină răbdare. Ai să cunoÈ™ti un băiat frumos...- a râs Flori după ce s-a îmbrăcat È™i ea. - Să nu se sperie băiatul de mine când m-o vedea aÈ™a cum sunt. Am văzut-o pe Flori cum m-a privit dintrodată din cadru uÈ™ii dinspre baie.. - Să nu te mai prind că vorbeÈ™ti aÈ™a! - Þi-ai aranjat părul aÈ™a cum imi place mie... – am spus eu măsurând-o din cap până-n picioare. – AÈ™a cum te-am văzut când ai venit la mine prima oară. - Da?... Ce È›i-ai spus atunci? - Că o fată ca asta n-o să stea cu mine. - Ei, uite că te-ai gândit greÈ™it... ÃŽn timpul acesta a sunat interfonul. - A venit băiatul! – am spus tresărind. Eu eram mai emoÈ›ionat decât ea. De fapt, dacă mă gândesc bine, în afara unor greutăți mai mari sau mai mici, pe care le întămpinam amândoi zi de zi, viaÈ›a mea cu Flori a fost pentru mine o adevărată mulÈ›umire sufletească. Ei îi plăcea ordinea, o anu-mită disciplină din care nu ieÈ™ea... ÃŽn sfârÈ™it, când mami a deschis uÈ™a, spre marea mea surpriză au intrat în casă... Augustin È™i Mihaela. - Ei, ei, ei...! Uite cine era băiatul pe care-l aÈ™tepta Flori! – am exclamat eu sur-prins. – Ce-i cu voi dragilor la această oră matinală? - Este un timp aÈ™a de frumos afară!. – a spus Mihaela. – Ne-am gândit să facem o plimbare... Mergem È™i noi la o terasă. Poate până la Băneasa... - La Băneasa? – am sărit eu, în timp ce Augustin mă ducea cu căruciorul la ma-È™ină. Afară... Eram deja afară... Augustin m-a coborât pe trepte cu căruciorul în două roÈ›i, aÈ™a cum făcea odinoară tata, apoi m-a luat în braÈ›e È™i m-a pus în maÈ™ină. Eu eram fericit, bucuros că merg la plimbare, undeva la o terasă, poate la Băneasa, - Ultima dată la Băneasa am fost cu tine, Gusti. – am spus eu ÃŽn vremea aceasta am văzut-o pe Flori încărcată cu o sacoșă mare. „Ce Dumnezeu?â€, mi-am spus eu. „Doar mergem pentru câteva ore la pădurea Băneasa!â€. ÃŽnsă n-am dat importanță. - Hai, sunteÈ›i gata? – a întrbat Augustin de la volan, în timp ce a pornit motorul. Când a pornit, el a dat drumul la casetofonul din maÈ™ină care ne-a învăluit într-o muzică liniÈ™tiotare, calmă... Această muzică exprima parcă drumul pe care-l aveam de făcut. - Doamne ajută! – a spus în momentul acela Flori. Pentru ca să se întoarcă înspre mine. – Să nu spui că nu ieÈ™i afară. Ai văzut ce prieteni ai? - Am vrut să mai ieÈ™im puÈ›in afară. – a spus Mihaela care stătea în față, lângă Augusti. – Nu È™tiu de ce m-a luat o mică durere de cap... - Ști că È™i pe mine m-a cam luat niÈ›el capul? – a spus Augustin de la volan. - Mihaela, dă-mi È™i mie sticla aceea de apă minerală. Eu stăteam lângă Flori È™i nu spuneam nimic, însă de câteva minute am simÈ›it cum mi se ridică din coÈ™ul pieptului o senzaÈ›ie de rău, împreună cu o mică ameÈ›eală È™i un val de câldură. ÃŽntre timp am ieÈ™it afară din BucureÈ™ti... ÃŽnsă eu nu recunoÈ™team drumul ce ducea spre Băneasa. Doar îl cunoÈ™team destul de bine. Până să mă dezmeticesc eu, noi am intrat în PiteÈ™ti, un oraÈ™ care mie mi sa părut destul de mic. Și acest lucru m-a mirat.... Ce căutăm noi în PiteÈ™ti? Doar n-am venit aci într-o simplă plimbare! - Ai mai fost vreodată prin PiteÈ™ti? – m-a întrebat Augustin zâmbind, de la volan. Mihaela È™i Flori râdeau... Se distrau pe seama mea. Le vedeam pe amândouă cum se străduiau să rămână serioase. - Eu?... Niciodată n-am mai fost prin locurile astea. Dar... unde mergem?.. – am întrebat eu, privindu-i nedumerit. – Pot să È™tiu È™i eu? Cele mai importante locuri ale acestui mic oraÈ™, mi se pare că au fost câteva cădiri, unele mai înalte, È™i căteva magazine. Ceea ce mi-a atras atenÈ›ia a fost că oraÈ™ul este de destul de curat È™i bine amenajat. - Păi... ne-am gândit să mergem puÈ›in pe Valea Oltului... Nu vrei DănuÈ›? – L-am auzit pe Augustin cum râdea. - Unde??!!... – am strigat eu, privindu-i pe toÈ›i trei. – Voi vorbiÈ›i serios?... Și... È™i când ne întoarcem acasă? - Ee...! Mâine. – a râs Augustin. – Ce, nu-È›i convine? - Ba îmi convine! Cum să nu-mi placă! – M-am bucurat eu. ÃŽnsă tot mai mult simÈ›eam cum mi se face rău. – N-am mai fost la munte... de când eram mic... de prin 67, mi se pare... - AÈ™a de mult? –s-a mirat Flori – Este-o viață de om de-atunci... - Păi atunci am fost cu tata la Poiana Þapului. – Mi-am adus eu aminte. – Tata a luat cu noi, în tren, triciclul pe care-l aveam, È™i apoi, ne-am plimbat cu el toată Valea Prahovei... ÃŽn timpul acesta maÈ™ina mergea... A traversat PiteÈ™tiul în vre-o zece minute. Iar mie nu-mi trecea senzaÈ›ia aceasta de greață. - ÃŽncă mă mai doare puÈ›in capul, È™ti Miheala? – a spus Augusti de volan. – Mai dă-mi sticla aceea cu apă minerală. - Văd că È™i DănuÈ› s-a cam albit la față. – a observat Flori. - Gusti, te rog, dacă vrei, deschide puÈ›in geamul din dreptul meu. – l-am rugat eu pe Augustin. Flori s-a uitat atunci la mine. -Vrei să deschidem fereastra? Niciodată nu te-am văzut aÈ™a... „Of, de m-ar lăsa senzaÈ›ia asta de greațăâ€, mă gândeam eu, în timp ce încetul cu încetul am simÈ›it burboane de sudoare cum îmi acoperă fruntea. ÃŽn vremea aceasta maÈ™ina aluneca pe sosea cu 80-90 de kilometri pe oră. De multă vreme oraÈ™ul rămăsese în urmă...De-acum, am început să văd soseaua cum urca încet, încet, într-o pantă care devenea tot mai mare. Pe marginea soselei, la un nivel mai jos decât drumul principal, casele cu acoperiÈ™uri de paie, È›uguiate, mă făceau să alunec într-o admosferă blagiană. Mie, care n-am mai fost deloc prin aceste locuri, tot ce vedeam mi se părea ceva făcut de o mână divină. Peisajul cu căpiÈ›e de fân, casele cu prispele lor, câmpurile întinse cu recol-te de grâu, toate acestea pentru mine formau un tărâm ameÈ›itor, în care nu È™tiu cum am ajuns... Și în sfârÈ™it, ca prin farmec, apariÈ›ia munÈ›ilor în zare, acoperiÈ›i de o pâclă de ceață. ÃŽnchipuiÈ›i-vă un deÈ›inut care a stat o viață întreagă într-o celulă, de unde a văzut o fărâmă de lume doar printr-o fereastră... Dintr-odată, acest deÈ›inut se trezeÈ™te într-un È›inut liber, nelimitat. AÈ™a eram eu. Efectiv. M-am simÈ›it ca un orb căruia i s-au deschis ochii, însă nu poate să suporte lumina zilei. Numai că, în toată această vreme, nu-mi trecea senzaÈ›ia de greață. Flori s-a uitat din nou la mine. - Ce alb eÈ™ti la față!... – a mai spus Flori, care s-a uitat la mine. - Hai să vă spun un „Tatăl nostruâ€, dacă vreÈ›i. Poate ne trece la toÈ›i starea aceasta. - N-ar fi rău. – a spus Mihaela întorcându-se spre noi de pe locul ei din față. ÃŽn maÈ™ină s-a făcut o liniÈ™te deplină. Augustin a oprit È™i casetofonul. Motorul se auzea cum torcea lin pe sosea. Eu m-am lăsat uÈ™or pe spatele canapelei. SimÈ›ind-o pe Flori lângă mine, eu eram din ce în ce mai relaxat. Și-n liniÈ™tea ce s-a lăsat peste noi, interiorul maÈ™inii a început să vibreze de glasul îngrijitoarei mele, care parcă ne unea într-un singur fior. - „Tatăl nostru, Care ne eÈ™ti în ceruri, sfinÈ›ească-se numele Tău... Vie împărăția Ta. Facă-se voia Ta, precum în ceruri aÈ™a È™i pe Pământ... Pânea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi... Și ne iartă nouă greÈ™elele noastre, precum È™i noi iertăm greÈ™iÈ›ilor noÈ™trii...†O auzeam pe Flori ca prin vis cum spunea „Tatăl nostru†cu o voce calmă, liniÈ™titoare. Voce care vibra în cercuri concentrce învelind maÈ™ina noastră într-o pace binefăcătoare. ÃŽn acelaÈ™i timp, noi am devenit dintrodată foarte linÈ™tiÈ›i, foarte binedispuÈ™i, ca È™i cum a venit Cineva È™i, cu o pală de vânt, ne-a luat toată starea noastră de indis-poziÈ›ie. Da!... Pentru prima dată, acolo, în maÈ™ină, am simÈ›it cu adevărat forÈ›a Duhului. Acest Duh care ne unea pe noi, toÈ›i patru, într-un farmec fără precedent. De fapt, peste toată această plim-bare, peste toată această excursie a noastră, plutea o Vrajă, un fel de mister care se re-vărsa peste noi într-o comuniune de spirite, ceea ce aprofunda fiecare clipă, fiecare metru parcurs în mirifica regiune a Oltului. Deodată, în timp ce maÈ™ina parcurgea soseaua care continua să urce, o vedem pe Mihaela cum despacheta ceva. - UitaÈ›i, m-am gândit ca până ajungem în Căciulata să mai luăm ceva. Și în fuga maÈ™inii pe sosea, Mihaela de pe locul din față, a despachetat câteva prăjiturele mici. - Vai Mihela!... – a spus Flori emoÈ›ionată.- V-aÈ›i deranjat prea mult... - Astea sunt făcute de mine... ÃŽncearcă să-i dai È™i lui DănuÈ›. - Ei, asta-i acum! – a spus Flori întorcându-se spre mine. Se ivise încă un moment de încercare pentru amândoi. – Să vedem cum o să-È›i dau să mănânci... Fii atent pisoi, să nu-È›i să nu-È›i cadă din gură... Ajută-mă È™i tu pe mine... Nu te miÈ™ca... Să È™tii Mihaela că sunt bune... - Flori, dă-mi È™i mie batista, sau un È™erveÈ›el dacă-l ai la tine. – am spus eu, în timp ce căutam batista pe banncheta maÈ™inii. MaÈ™ina rula pe soseaua care a început să urce în serpentine, pe de altă parte eu mă srijineam cu mâinile pe canapeaua ei ca să nu-mi pierd echilibrul... Iar Flori?... Flori trebuia să-mi dea în gură bucățele din prăjitură... - Am spus eu că este greu să-È›i dau să mănânci aici, în maÈ™ină.. – a spus ea, È™ter-gându-mă cu un È™erveÈ›el la gură. – AÈ™teaptă mai întâi să găsim o terasă... - Dă-i totuÈ™i È™i lui, Flori, o bucățică, două. – a spus Mihaela care stătea în față- - Eu zic să căutăm mai întâi camere la un hotel... – a intervenit Augustin care conducea, fiind atent È™i la drum. - Să vedem dacă o să găsim un hotel care să aibe È™i o pantă pentru căruciorul lui DănuÈ›... Cu greu, Flori mi-a dat câte-o bucățică de prăjitură în gură. ÃŽn plin mers al maÈ™inii eu trebuia să mănânc cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Erau de altfel niÈ™te prăji-turele bune... foarte bune! Dulci, gustoase, fragede, veneau exact bine pe stomacurile goale, înainte de o eventuală masă. Masă, unde? Rămânea de văzut... De fapt în acele momente totul mi se părea frumos, bun, excelent, ieÈ™it din comun. Aerul acela de munte, tare, purificat, drumul acesta împădurit printre brazii verzi, ne învăluia pe noi toÈ›i, cei din maÈ™ină, într-o admoferă de basm, ceva care făcea ca toate momentele să rămână săpate adânc în sufletele noastre. Când Flori mi-a dat bucăți mici din prăjiturele făcute de Mihaela, acolo, în maÈ™ină, gustul lor a avut pentru mine un efect exact invers de cum aveau acele celebre „madilene†ale lui Proust. De câte ori mânca anumite prăjituri, denu-mite „madileneâ€, celebrului scriitor francez îi veneau în faÈ›a ochilor momente din trecutul lui, pe care le trăia la maximum. Ei bine, atunci când, în mersul maÈ™inii, Flori mi-a dat bucăți mici din aceste prăjituri făcute de Mihaela, prin gustul lor, prin dulceaÈ›a lor, toate locurile prin care treceam, drumurile acestea împădurite, aprofundau în mine prezentul la o intensitate maximă. Prezent pe care vroiam să-l opresc cu orce preÈ› pe loc. - Vă place muzica pe care o avem? – a întrebat la un moment dat Augutin dând drumul la o bucată mai lentă. - Da – am spus eu. - Este o muzică aÈ™a cum È™tii tu. - Ce mai vrei pisoi? – am auzit-o pe Flori. – Avem È™i muzică... Drumul acesta este aÈ™a de plăcut, încât cu voi nici nu È™tiu cum a trecut vremea. ÃŽntr-adevăr, muzica aceasta, frumoasă, din maÈ™ină, care ne desfășura sufletele la poalele munÈ›ilor, îmi dădea convingerea că mă aflu sub mâna lui Dumnezeu. ÃŽn acelaÈ™ timp, pietrele de pe marginea drumului care fugeau cu viteză în urmă, mă purtau parcă în basmele vechi, populare, unde printr-un cuvânt, printr-un gest, dorinÈ›ele È›i se îndeplinesc pe loc. La un moment dat, munÈ›ii aceÈ™tia care ne înconjurau, mi-au dat impresia că Tim-pul este o bucată de Stâncă aplecată peste apele Oltului. Nici mult nu-mi trebuia să mă rog acestor munÈ›i, ca prin magia lor să facă în aÈ™a fel, încât să rămân cu Flori, Mihaela È™i Augustin, aici, în mijlocul lor. Nu! Nu sunt eu cel care trece prin aceste locuri ma-gice. Este un vis... Categoric! - Nu vrei Augusto să mai oprim puÈ›in aci, pe sosea? – a întrebat Mihaela deodată Chiar atunci treceam pe un drum liniÈ™itit. Pe de-o parte È™i de alta a È™oselei se ri-dicau munÈ›ii care ne făceau să respirăm un aer tare, puternic, încărcat de ozon. Când Augustin a oprit la marginea soselei, m-am întrebat ce minune m-a adus aici, prin aceste miraculoase locuri... PuÈ›in mai încolo era o mică terasă, pierdută undeva, pe drum. De-acolo Augustin a cumpărat atunci niÈ™te mici È™i patru cutii cu bere. - Vino DănuÈ› să te pun în cărucior. – Mi-a spus el, gata să facă orice pentru mine. Acolo, la maginea drumului, Flori mi-a dat în gură câte-o bucățică de mititel cu puÈ›in muÈ™tar. - Uite-te unde-am ajuns să-È›i dau să mănânci. – a râs Flori când îmi dădea să mă-nânc un mic cu muÈ™tar. - Să mai vadă È™i el cum este în natură. - Mihaela, - am spus eu, după ce am înghiÈ›it ultima bucățică de mic. – Crede-mă te rog, că aÈ™a ceva n-am trăit niciodată. Era o liniÈ™te în care foÈ™netul copacilor È™i ciripitul păsărilor făcea să ne simÈ›im o parte din natură. Acolo, la marginea drumului, în afara oraÈ™ului, în afara lumii prăfuite, m-am simÈ›it de parcă aÈ™ fi eliberat dintr-un cadru mic, îngust, în care am fost închis atâta vreme. Am avut impresia că lumea de care aparÈ›in, se dilată, se dilată mereu, iar pe mine mă-nconjoară cu iubire, cu un fel de dragoste, în care Augustin È™i Mihaela, completaÈ›i de Flori, mă refăceau pe mine ca persoană. O persoană nouă, în faÈ›a căruia se deschid alte orizonturi, cu alte speranÈ›e de viață. ÃŽn acele clipe am simÈ›it cum natura mă împărtășeÈ™te. - Trebuie să ne cam grăbim. – a spus Augustin privind la ceas. – Mai trebuie să căutăm camere la hotel... Augustin conducea maÈ™na prin toată Căciulata cu viteză redusă, în vreme ce Mi-haela era atentă la toate hotelurile apărute în calea noastră. - Trebuie să găsim un hotel care să aibe È™i o pantă.... Uite, am să opresc la hotelul ăsta... Cum se numeÈ™te?... Atât Mihaela, cât È™i Flori, s-au uitat prin geamul maÈ™inii. Uite Augusto... Traian se numeÈ™te... – s-a uitat Mhaela. - Mie mi se pare destul de curat... - Dacă vreÈ›i, viu È™i eu cu voi. – a spus Flori Pe mine m-au lăsat în maÈ™ină È™i ei au plecat... Au plecat în hotel. Au plecat să caute civlizaÈ›ia, confortul. Pentru mine!... Aici!... La munte!... Noi am venit la munte ca să găsim confort! Ce să-i faci dacă porneÈ™ti la drum cu un invalid ca mine!... Din maÈ™ină mă uitam la peisajul acesta îmbelÈ™ugat, cu brazi înalÈ›i È™i proaspeÈ›i, care îți renprospătau sângele, oasele, carnea de pe tine, toată fiinÈ›a. Pe mine, unul, mă înebunea! ÃŽn cele câteva minute cât am rămas singur în maÈ™ină, am admirat verdeaÈ›a, copacii din împrejur, È™i mai ales... mai ales bordura acea din faÈ›a hotelului înaltă de jumătate de metru. Făcută din bucăți mari de piatră, această bordură dădea peisajului un caracter rustic, o admosferă specifică de munte. N-a durat nici câteva minute, că i-am È™i văzut pe toÈ›i trei prieteni cum vin înapoi. Mihaela È™i Augustin erau pe gânduri. Flori se uita la ei. AÈ™tepta verdictul lor. - Ce ziceÈ›i?. – a întrebat cam nehotărât Augustin. – Nu È™tiu ce să spun... - Mie nu-mi prea place – o auzeam pe Mihaela cum spune – - Totul este să-l pot duce pe DănuÈ› la baie. – a spus Flori, pe capul cărăia cădea de fapt toată îngrijirea mea. – ÃŽnsă pentr-o noapte ne descurcăm noi... - Hai să mai încercăm să vedem un hotel. - A mai spus Mihaela. - Hotelul acesta mi-ar fi convenit - TotuÈ™i, n-ai văzut Augusto, ce camere mici È™i înguste avea? – se gândea Mihaela la felul cum arăta hotelul. Augustin a pornit astfel maÈ™ina È™i am colindat tot centru, trecând de la un hotel la altul... - Ne apucă noaptea tot căutând.... – a oftat el. Era deja obosit. - OpreÈ™te aici, Augusto... – A spus deodată Mihaela. – Acest holtel mi se pare mai bun... Flori era tot timpul atentă È™i ea. O vedeam cum de-abia aÈ™teaptă să ne cazăm la unul dintre hoteluri. Și avea dreptate. Era obosită. Noi toÈ›i eram obosiÈ›i. - Eu zic să ne-ntoarcem la hotelul pe care l-am văzut prima dată. - Dacă nici hotelul acesta n-are pantă, - a spus Augustin obosit. – eu mă întorc la „Traianâ€.. Am văzut că are camere destul de curate... Pe mine mă treceau toate emoÈ›iile acumulate în ultimii 10, 15, 20 de ani. Și ne-am oprit în faÈ›a unui hotel. „Oltâ€, mi se pare că se numea. Dar după ce au vizitat camerele, Augustin È™i Mihaela s-au întors la maÈ™ină. Se vedea că nu prea erau mulÈ›umiÈ›i. - Parcă tot primul hotel era mai bun.... – spunea Augustin dus pe gânduri – Came-rele erau È™i mai ieftine... - AÈ›i văzut È™i voi ce camere mici aveau... - Pe mine nu mă deranjează nici dacă ar avea toaleta afară. - spunea Flori care avea o grrijă în plus.. – ÃŽnsă cum o să-l duc pe DănuÈ› la baie?... Și aÈ™a am trecut pe lăngă hotelurileâ€Oltâ€, „Jiuâ€, È™i alte vreo câteva. Augustin era dus pe gânduri.. Se gândea... O vedeam pe Mihaela cum se uită la el. Avea încredere în prietenul ei... ÃŽn talentul lui de improvizaÈ›ie, în imaginaÈ›ia lui. De altfel, toÈ›i trei aveau o problemă mare în toată excursia asta... Grija mea... ÃŽnsă, aÈ™a cum îl cunoÈ™team eu, am fost sigur că Augustin va găsi o soluÈ›ie. Poate cea mai bună dintre toate. - Lasă... Dacă vom găsi două camere libere, o să găsim noi o soluÈ›ie... Dacă Flori avea grijă în mod direct de mine, odată ce am venit în această excursie, eram sigur că Augustin ajutat de Mihaela, vor face ca toate problemele cu care ne con-fruntăm, să iasă cât se poate de bine. AÈ™a se face că ne-am întors de unde-am plecat. Cu alte cuvinte la hotelul „Traianâ€. - Eu zic să mă duc la recepÈ›ie, să văd dacă au camere. - A spus Augustin. - Viu È™i eu cu tine, Augusto. – a spus Mihaela.. - Sunt obosită... Sunt frântă. – A spus Filori privindu-mă pe mine. – Cred că È™i tu eÈ™ti frânt. Ar fi bine dacă scumpii noÈ™trii ar găsi camre la parter. Da, eram obosit. Dar mai mult decât obosit, eram emoÈ›ionat... curios... Curios să văd unde vom sta... ce fel de camere sunt... Ce fel de paturi au... ÃŽncă de când eram mic, eu aveam o... „chichițăâ€, ca să spun aÈ™a. Nu-mi plăcea să mă culc pe o saltea moale. Nu mă simÈ›eam bine… SimÈ›eam un disconfort. ÃŽn sfârÈ™it, când au venit, Augustin m-a È™i pus în cărucior. - Ce-aÈ›i făcut? – a întrebat imediat Flori cu acea speranță a omului obosit. - Am luat două garsoniere la etajul III. – A spus repede Augustin, în timp ce mă lua pe mine din maÈ™ină. - Hai DănuÈ›, în spatele hotelului este o intrare cu o pantă pe unde se aduc căru-cioarele cu mărfuri… Am vorbit cu hoteliera…Trebuie să ne grăbim, pentru că liftul ăsta nu funcÈ›ionează decât două ore… - Cum nu funcÈ›ionează decât două ore?! – m-am mirat eu. Am crezut că n-am înÈ›eles bine. – Tu vorbeÈ™ti serios? - Da, aÈ™a mi-a spus hoteliera. – a spus Augustin fără nici o urmă de glumă – Acum, hai Mihaela, È™i tu Flori, ajutaÈ›i-mă...Eu îl duc pe DănuÈ› la intrarea din spate, È™i voi veniÈ›i È™i-mi È›ine-È›i liftul. Flori s-a uitat odată la mine È™i a început să râdă. PriiveliÈ™tea mea purtat în cărucior, acolo, departe de casă, era de un amuzament inedit. - DănuÈ› a plecat la plimbare!... Ce fericit eÈ™ti pisoi! - Lasă-l È™i tu Flori! – a spus Augustin ducându-mă către intrare. – Pentru el acum totul este nou. - Parcă aerul, locurile acestea l-au schimpat complet. – s-a mirat È™i Mihaela. ÃŽntre timp, cu Augustin am trecut prin faÈ›a hotelului, unde era o pajiÈ™te verde cu flori de diferite culori. Acolo, pe pajiÈ™te, prin iarba aceea proaspătă, pe unde circulă o sevă sănătoasă, de munte, la toÈ›i patru ne-a atras atenÈ›ia un rond de lăstuni care erau ca niÈ™te copii cu capetele ridicate în căutarea Energiei unice din care izvoreÈ™te ViaÈ›a. Am văzut-o pe Mihaela cum s-a oprit o clipă în faÈ›a lor. Se vedea că a impresioant-o. - Mă uitam la florile astea.. Ce drăguÈ›e sunt!... Un buchet de flori în aceste locuri de munte!... Nu È™tiu Augusto, dar mie mi se pare drăguÈ›, impresionant. - Da, într-adevăr, - a observat Augustin – Aici se încadrează perfect. Am avut atunci impresia că È™i natura, această natură în miniatură din faÈ›a ho-telului, lua parte la fericirea prin care treceam în acele momente. - Nu È™tiu dacă observaÈ›i – a spus Mihaela – Dar aici, la munte vegetaÈ›ia are altă culoare, altă prospeÈ›ime... Flori, cu geanta aia neagră È™i mare pe umeri, s-a oprit È™i ea o clipă. - Ce vă zic eu de-atâta vreme?... N-aÈ™ da un oraÈ™ sau un sat de munte, ca să stau în BucureÈ™ti, pentru nimic în lume... Nu È™tiu... aici È™i oamenii sunt altfel. După ce ne-am oprit o clipă È™i noi, Augustin a pornit împreună cu mine către in-trarea din spatele hotelului. Acolo era panta aceea pe care Augustin m-a împins încet. - Þin’te bine, DănuÈ›. Fi atent că acum urcăm... Și încet, încet, am urcat cu căruciorul pe panta aceea mică, de unde am intrat într-un hol destul de mare. Nu pot să spun că hotelul era cine È™tie ce luxos¸ însă ceea ce m-a impresionat, a fost că acest hol era acoperit cu o mochetă mare È™i trei sau patru fotolii aÈ™ezate pe cele două laturi ale lui. ÃŽntre timp, Flori s-a dus la lift. - Voi doi urcaÈ›i cu liftul, È™i eu cu Mihaela venim pe scări. - Dar încape cătruciorul în lift? – a întrebat Mihaela puÈ›in îngrijorată. - Trebuie să încapă!... Nu există! – a spus Augustin sigur pe sine. – ÃŽi scot È™i pedalele de la căruÈ›... Am să-i scot È™i cercurile astea de la roÈ›i ca să încapă în lift... UiaÈ›i, È›ineÈ›i-le voi... Am urcat, în fine, cu liftul până la etajul III. Pe palier era o liniÈ™te desăvârÈ™ită, iar noi am intrat într-o garsonieră mică, confort II. De la intrare ne-a întâmpinat un mic ves-tibul. Când am intrat cu căruciorul în cameră, inima îmi bătea tare... foarte tare. Cu două paturi aÈ™ezate în mijloc, această cameră părea destul de mică, dar curată. Imediat lângă ușă se afla un dulap în perete, în care Augustin a pus pedalele căruciorului, împreună cu cercurile pe care le-a scos de la roÈ›i. Pe jos camera avea o mochetă albastră, ceea ce îi dădea o admosferă liniÈ™tită, de pace sufletească... Prima dată când am intrat cu Augustin, la primul contact, mi s-a părut că este o cameră rece, în care îți vine greu să te acomodez. ÃŽnsă n-a fost... n-a fost de loc aÈ™a. - Uite DănuÈ›, aceasta este camera. – mi-a spus Augustin. – Ce zici? ÃŽÈ›i place? Căruciorul nu prea încape aici. După ce-a intrat, Flori s-a uitat în cameră, în jurul ei... dar înainte să spună ea ceva, Mihaela a observat cu multă prespicacitate. - SpaÈ›iul ăsta este prea mic... - ÃŽntradevăr, - a intervenit È™i Flori – Cum o să-l ducem pe DănuÈ› cu căruÈ›ul la pat, să-l dezbrac?.. SpaÈ›iul este aÈ™a de îngust..!. Imediat Augustin È™i-a făcut ochii roată prin cameră. Spiritul său inventiv a È™i început să funcÈ›ioneze. Chiar lângă ușă era un dulap în perete. - Să vedem dacă scaunele astea încap în dulap. – a spus el deodată. Și până să ne dezmeticim noi dacă vorbeÈ™te serios, Augustin a È™i deschis uÈ™a dulapului. – AÈ™a... perfect!... Tot aici punem È™i cercurile roÈ›ilor pe care le-am scos de la căruÈ›. Fiindcă È™i astea È›in loc. Flori s-a uitat la mine È™i a oftat. - De-aia părinÈ›ii nu te duceau nicăieri...! Cine È™tie cât s-au canonit tine... - Da!... E-adevărat... – am recunoscut eu. - Nimeni n-a avut părinÈ›i cum am avut eu. Numai tata m-a dus odată la munte... Și acum am venit cu Gusti. - Vezi Flori, dacă mai ai probleme, chemaÈ›i-ne. Am aÈ™teptat-o pe îngrijitoarea mea să mă dezbrace È™i pe mine. De atâta drum mă simÈ›eam obosit., moleÈ™it... Plus că, din cauza vitezei maÈ™inii, combinată cu zgomotul surd al motorului, aveam o stare de greață. Când Flori sa apropriat de mine, m-am relaxat, pentru că È™tiam că are să mă dezbrace È™i să mă întindă în pat. - Hai să te dezbrac È™i pe tine pisoi... ÃŽnsă nu È™tiu cum să fac să te duc la baie...? SimÈ›i nevoia... nu-i aÈ™a? - Mmm...da. - Normal...! După atâta timp...- a spus Flori în timp ce-mi scotea pulovărul de pe mine. Eu am rămas atunci doar în cămașă... ÃŽn timpul acesta prietenii noÈ™trii s-au întors la noi în cameră. - Ce-ai făcut, Flori? – a întrebat Mihaela – Cum te-ai descurcat? - Nu È™tiu cum să-l duc pe DănuÈ› la baie... - s-a plâns Flori. ÃŽntre timp Augstin se È™i uita la uÈ™a de la baie, de parcă ar fi vrut să facă ceva... ÃŽl vedeam cum caută să-i vină vre-o idee. - Zici că nu încape căruÈ›ul lui DănuÈ› în baie?... -Trebuie să-l duc È™i pe el la baie... ÃŽnsă nu È™tiu cum să fac. – a spus din nou Flori. - Scot uÈ™a... Care este problema? Nici n-a durat cinci minute, È™i-l vedem pe Augustin că vine bine dispus. - Gata!.. – a venit el în cameră. – S-a aranjat... Am scos uÈ™a... Acum, Flori, poÈ›i să-l duci pe DănuÈ› la baie. - Doamne! – făcu Flori. – Vezi Pisoi? Pentru tine demontăm hotelul... - Dacă mai este nevoi de ceva, chemaÈ›i-ne... - Ah, îngerilor!... – a luat-o Flori pe Mihaela pe după umeri. – Nici nu È™tiu cum să vă mulÈ›umesc... După ce-au plecat prietenii noÈ™trii, îmbrăcată în treningul ei verde cu grena, Flori m-a dus cu cărucioru până în pragul uÈ™ii de la baie. - Acum vino încet aici.... - M-a luat ea în braÈ›e È™i m-a aÈ™ezat.... – Fi atent să nu cazi... Mai cu frică, mai cu un efort să mă È›in să nu cad... am stat... cu o mână prinsă de chiuvetă... - Flori!... Ia-mă de-aici te rog. -Vino... stai... ajută-mă È™i tu. Locul este mic... Of!.. Nici să te È›ii nu poÈ›i... Trebuia să mă obiÈ™nuiesc, însă nu puteam. Eram un băiat neputincios în mâinile unei fete frumoase. O fată care mă îngrijea destul de bine pe atunci. ÃŽn plus, această fată este o fire sensibilă, o femeie care, în ciuda staturii sale înalte, nu este obiÈ™nuită să aibe grijă de o persoană lipsită de orice posibilitate de a se miÈ™ca. De aceea trebuia să dau dovadă de înÈ›elegere față ea. Aceasta cu atât mai mult, cu cât aici nu eram acasă. N-aveam condiÈ›iile pe care le aveam în casa mea. ÃŽn timpul acesta, Flori a observat că mă uit la ea. - Iar te uiÈ›i la mine? Trebuie să-nÈ›elegi că nu sunt obiÈ™nuită să îngrijesc un băiat aÈ™a, ca tine.... Acum stai să duc pe pat. - Știu mami, îmi dau seama. – m-am uitat la ea înÈ›elegător. – Dar te rog, ai răb-dare cu mine. Flori m-a luat iar în braÈ›e È™i m-a pus pe marginea patului. S-a uitat odată la mine. - Of!...tu n-ai nici o vină. Știu asta... Acum stai să te-mbrac cu pijamaua... Am luat cu mine pijamaua ta, aia albastră, că este mai groasă... ÃŽn timp ce-mi scotea cămaÈ™a, eu mă uitam la ea. - EÈ™ti genială, admirabilă!... Te rog, ai răbdare cu mine. - Nu te mai uita la mine... Hai, vino să te culc... Stăm È™i noi în pat o oră, două. Poate vin Mihaela È™i Augustin să mergem la o terasă, să mâncăm ceva. Nu-mi venea să cred, nu puteam să realizez că eu, un invalid motoric, cel care toată viaÈ›a am stat în casă, cel pe care doar tata l-a plimbat cu un tricilu, acum m-am trezit deodată la munte cu doi prieteni apropiaÈ›i È™i cu o fată frumoasă, împreună cu care împart o cameră de hotel. Era senzaÈ›ional! Magnific!. Ceva nesperat.. Am adormit cu acest vis frumos câteva ore. Poate È™i datorită acestui aer tare, de munte, am avut un somn adânc, liniÈ™tit. Deodată m-am trezit. Afară se făcuse întuneric. Eu însă puteam să disting tot ce este în jurul meu... Miracolul de-abia acum începea. Când mi-am deschis ochii, dincolo de cele două noptiere, am văzut silueta lungă a lui Flori care dormea liniÈ™tită în patul ei. Am avut impresia că un înger a vrut să-mi arate cum este să te trezeÈ™ti lângă o femeie frumoasă. Cele două paturi erau aÈ™ezate paralel, în aÈ™a fel, încât dacă întindeam mâna, atingeam cu vârful degetelor mâinile lui Flori... Această fată cu nume de floare, îți dădea, oriunde te-ai fi dus, acel sentiment de siguranță care te face să te desprinzi liniÈ™tit de toa-te. Nu, nu era vis. Era realitate. O realitate filtrată prin zonele mele subconÈ™tiente care-mi dădea senzaÈ›ia spaÈ›iului vast, liber. ÃŽntr-o clipă mă eliberasem de angoasele mele înguste, închistate, închise într-un cadru de lemn. Nu puteam să realizezi câ cea ce ni se întâmplă, ni se întâmplă cu adevărat. La un moment dat am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum se trezeÈ™te, se întinde. - Te-ai trezit pisoi? – m-a întrebat Flori, jumătate adormită. – Mai stăm câteva clipe, È™i dup-aceea te îmbrac. Mă uitam la ea È™i râdeam. M-am simÈ›it deodată odihnit, relaxat. Parcă pluteam. - Oare È›i-ai fi închipuit că ai să ajungi cu mine la munte, într-o cameră de hotel? – am întrbat-o eu, privind-o satisfăcut, mulÈ›umit, extaziat aproape, că mă aflu cu Flori la munte. Flori s-a sculat din patul ei È™i s-a dus să deschidă uÈ™a de la balcon. ÃŽn cameră a intrat un aer proaspăt, de munte. ÃŽn faÈ›a balconului, muntele se ridica în întuneric ca un zid viu, imens. Aerul acela proaspăt, tare, mă îmbăta, mă fascina, mă arunca undeva, dincolo de realitate. Era o minune. Ceva senzaÈ›ional. Nimic din ceea ce am trăit până atunci, n-ar fi putut egala clipa aceea de unică tandreÈ›e, de care mă simÈ›eam cuprins. Am văzut în Flori o prietenă adevărată, o prietenă care mi-a dat-o Dumnezeu. ÃŽn toată această excursie a mea era un fel de Vrajă, un vis din care mi-era teamă să mă trezesc. O Vrajă provocată È™i de data aceasta de Augustin, care dorea de mult timp să mă scoată din cercul îngust al camerii mele. Când în sfârÈ™it Flori m-a sculat era ora nouă seara. Ora când, aici în sta-È›iune, începea viaÈ›a de noapte. - Hai se te îmbrac... – a spus ea. – Acum vin Augustin cu Mihaela È™i mergem la o terasă să măncăm ceva. ÃŽntr-adevăr, simÈ›eam că-mi este foame. Aerul acela tare, de munte, îmi dădea o poftă grozavă de mâncare. ÃŽn clipa aceea aÈ™ fi mâncat orice. Mai ales o pereche de mici la grătar cu o halbă de bere. - Unde suntem? – am întrebat senin. Afară, deÈ™i era întuneric, prin uÈ™a balconului se putea distinge zidul compact, viu, al munÈ›ilor Meridionali, peste care plutea Duhul dulce al acestor locuri. Am admirat fas-cinat luminile aprinse ale acestui mic oraÈ™. ÃŽn acelaÈ™ timp, o priveam pe însoÈ›itorea mea cum stătea în balcon È™i admira împreună cu mine peisajul. DeÈ™i la ora aceea de seară nu se putea distinge mare lucru, totuÈ™i aerul acela de munte, luminile care se vedeau de-afară, silueta lui Flori de pe balcon, îmi dădeau admosfera unui basm. Era superb! Pei-sajul, vreau să zic. - Acum înÈ›elegi de ce vreau să stau în Ardeal, È™i nu în Bucuresti? – mi-a spus Flori de la balustrada balconului. - La voi mă sufoc, mă simt constrânsă ca într-o cuÈ™că. Majoritatea cunoÈ™tinÈ›elor mele sunt acolo, în Ardeal. Eu eram ca vrăjit. Nu mă săturam să admir peisajul acesta montan. Parcă eram în acele basme, unde Pârslea a plecat peste munÈ›i È™i văi pentru a o găsi pe Ileana Cosân-zeana. Totodată îmi venea în minte teoria ondulatorie a lui Blaga cu acel „deal-vale†im-primat în conÈ™tiinÈ›a poporului român... Peste puÈ›in, în cameră au intrat Augustin care era gata de drum. - Hai, sunteÈ›i gata? Mihaela se îmbracă să ieÈ™im la o terasă, să măncăm ceva. -Păi nu e târziu? –am întrebat eu, privind-o în acelaÈ™ timp pe Flori, care devenise sfătuitoarea mea. Oare eram sub influienÈ›a ei? - De ce să fie târziu? Este de-abia... zece seara. – a spus Augustin prinvind la ceas. – Mergem cu maÈ™ina până aici, în colÈ›, să mâncăm ceva... ÃŽn timpul acesta Mihaela a intrat în camera noastră cu un cozonac È™i cu o sticlă de Pepsi. ¬ ÃŽnainte de a pleca, hai să luăm câte-un mic aperitiv. M-am uitat atunci la prietenii noÈ™trii. Ce prieteni minunati sunt ei, care m-au adus aici, la munte, È™i acum fac tot posibilul să mă simt bine. Să mă simt bine! Ce sintagmă minoră folosesc față de cea ce trăiesc! ÃŽn camera aceea mică, în faÈ›a celor două paturi, pe o măsuță joasă Mihaela a întins un È™ervet, peste care a pus o farfurie cu un cozonac tăiat felii. - Să-È›i dau È™i È›ie pisoi... – îmi dădea Flori în gură câte-o bucățică de cozonac. – Fi atent să nu faci frimituri pe tine... Nu te miÈ™ca... Mănâncă cum te-am învățat... Cu gura închisă. - Dă-mi È™i un pic de Pepsi, mami. Augustin ne-a turnat Pepsi în pahare, È™i cu un pai am băut cât se poate de încet. - Șterge-te la gură pisoi. – am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum îmi dă un È™ervet. Flori îmi dădea să mănc câte-o bucățică din cozonac. O vedeam pe Mihaela cum se uită la noi. DeÈ™i de-acum pot să spun că ea îmi cunoaÈ™te situaÈ›ia, totuÈ™i, oricât, mă jenam de ea. Acum, hai să spunem că suntem noi între noi. ÃŽnsă cum peste puÈ›in vom merge la o terasă, la un restaurant, trebuie neaparat, cu orice preÈ›, să fiu atent la modul în care mănânc, la carizma pe care trebuie s-o am. Augustin era deja cu cheile de la maÈ™ină în mână. - Hai, sunteÈ›i gata?... Eu îl duc pe DănuÈ› la maÈ™ină. ÃŽn câteva minute prietenul meu m-a È™i pus în maÈ™ină. Opelul n-a mers nici cinci minute de la hotelul în care stăteam, pentru că am È™i ajuns la o terasă destul de frumoasă, aÈ™ezată undeva în centru oraÈ™ului. Această terasă era de fapt un adevărat restaurant unde se putea servi masa de prânz, sau cina. „La Trivale†se numea acest restaurant, care avea un stil naÈ›ional, ceea ce îi dădea o admosferă pitorească, învăluită în spiritul acestor locuri de munte. Chiar dacă noi am stat afară, pe trerasă, peste tot se putea observa cum pereÈ›ii acestui restaurant sunt căptuÈ™iÈ›i cu rogojini È™i È™tergare în motive naÈ›ionale. Fetele care serveau pe la mese, erau îmbrăcate în costume populare, specifice acestei zone, unde Oltul își depune amprentele sale într-o vale creeată de curgerea lui. Mie mi-a făcut plăcere să mă uit la toate aceste fete care serveau, că sunt oltence frumoase, tinere, ca niÈ™te lujere sălbatice crescute din iarba săntoasă de munte. ÃŽn iiile lor albe, prelungite cu acele hote colorate È™i tivite în fire aurii, aceste fete păreau desprinse din eposul cel mai crud al basmelor româneÈ™ti. - Te uiÈ›i la fetiÈ›e? – a râs Flori. – Da, de câte ori îl scot afara, îl văd cum ochii îi fug după fetiÈ›e. - Da!... Și care-i problema? – am întrebat eu amuzat. –Întodeauna fetele frumoase m-au inspirat... Abia acuma pot să spun că am ieÈ™it È™i eu în lume. - Lasă-l È™i tu Flori. – a itervenit Augustin. – El este poet... Are nevoie de inspi-raÈ›ie. - Lasă-l să se bucure È™i el. – a adăugat Mihaela ÃŽntr-adevăr, aceste momente erau pentru mine ca niÈ™te fleÈ™uri de bliÈ› pe care aÈ™ fi vrut să le menÈ›in cât mai mult aprinse. ÃŽnsă mă temeam că lumina È™i căldura lor nu vor È›ine decât o fracÈ›iune de secundă... Flori s-a uitat la mine cu un aer care vroia să spună că deja mă cunoaÈ™te foarte bine. - Și mai vrea să se călugărească!... – a râs ea. Apoi s-a uitat la mine. - Tu n-ai să poÈ›i fi niciodată călugăr... ÃŽÈ›i place prea mult lumea... Ce, nu te È™tiu eu? De-acolo, de pe terasă, se puteau vedea formele munÈ›ilor ca umbra unui uriaÈ™ care se ridică în noapte. Acolo, afară, era destul de răcoare. Chiar dacă se lăsase frigul, această seară avea pentru mine caracterul unui vis, învăluit într-o magie din care nu puteam să-mi revin. Mihaela s-a uitat pe meniu. - Vă că are aici È™i ciorbă de burtă... Cum o fi?... Să comant o porÈ›ie. Eu am vrut o porÈ›ie de pizza care era destul de supÈ›ire, . Flor se uita după chel-neriÈ›a care ne-a servit. - Ce-È›i trebuie? – a întrebat imediat Mihaiela – ÃŽÈ›i trebuie ceva?. - AÈ™ avea nevoie de câteva serveÈ›ele pentru DânuÈ›. – a spus încet Flori. Era oa-recum jenată. Ceea ce era normal. Să te duci la un restaurant cu un invalit ca mine nu este uÈ™or. - Nu Flori, n-o să-mi gurgă nimic din gură. ÃŽÈ›i promit. Eram extaziat, emoÈ›ionat... bine-dispus... Mă străduiam să fiu în sfârÈ™it un om normal, ieÈ™it într-o societate care cerea un comportament mai civilizat. ÃŽn vremea Augustin a È™i rugat o chelneriță să ne dea cuÈ›it È™i furculiță. Flori era jenată.. - Pentru tine trebuie să-È›i tai bucățele mici. - Nu È›i face probleme Flori – a spus Mihaela, care se zgribulise puÈ›in. – Dă-i încet să mănânce... Nu ne grăbim... Flori se uita la mine în timp ce mi-a dat bucățele mici. - Fi È™i tu atent, Pisoi... Să nu-È›i cadă din gură - Ce vreÈ›i să bem? – m-a întrebat Augustin. – Eu iau o bere. - DănuÈ› să nu mai bea cocacola acum, la ora asta. – a spus Flori privindu-mă într-un fel. Am ajuns deja s-o înÈ›eleg din priviri. -Bine... Atunci beau o sticlă de spray. – am adăugat eu privind-o la rândul meu pe Flori. Augustin a comadat atunci o pizza pentru mine È™i pentru Flori, iar Mihaela a luat, o porÈ›ie de ciorbă de burtă È™i mici. Flori îmi dădea să mă-nânc cu atenÈ›ie. - Te rog să fi atent cum mănânci. – mi-a spus ea cu o voce blândă, dar hotărâtă. - De la început eu mi-am propus, pe cât se poate, să nu ies din cuvântul ei. ÃŽn pri-mul rând pentru că doresc foarte mult să-mi schimb atituditunea de viață. Atunci când am ocazia să ies în lume, trebuie să È™tiu cum să mănânc fără să-mi curgă mâncarea din gură. ÃŽn al doilea rând, È›iu foarte mult ca îngrijitoarea mea s să fie muÈ›umtă de mine, de felul în care mă străduiesc să întrept comportamentamentul. ÃŽntrucât, dacă sunt atent, aÈ™ putea să fac progrese mari în această privință. Atunci când a venit la mine, mi s-a părut că Flori este o fată plină de taine inexplicabile, È™i m-am mirat că o asemenea fată venise să aibe grijă de un invalid ca mine. O fată în care dimensiunea religioasă lăsase amprente adânci. De altfel, avea alura unei doamne tinere, intelectuale. de un rafinament deosebit. Și faptul că am ajuns acolo, la munte, cu ea, È™i împreună cu pritenii mei mi se părea un miracol. ÃŽmi plăcea să fiu mai supus față de ea, în special în timpul mesei. Toate aceste lucruri nu i-au scăpat ochiului Mihaielei, care mi-a spus mai mult în glumă. : - Ei, acum ai intrat la stăpân! - Nu-i chestia că am intrat la stăpân. – am spus eu, cu ochii la Flori. – Dar ea mă învață numai lucruri bune, de care o să am nevoie de-acum încolo. Și fii sigură Flori, - am a-dăugat eu, cu ochii la îngriitoarea mea, - chiar dacă ai să pleci de la mine, am să te pomenesc mereu. ÃŽn special de la tine am învățat cum să mănânc. - Cel puÈ›in vreau să È™tiu că ai învățat ceva... Că vei rămâne cu ceva după plecarea mea. - Of, Flori!... Ai început să mă obsedezi cu plecarea ta. ÃŽn tot acest timp, Augustin nu spunea nimic. Stătea la masă cu o ceaÈ™că de cafea È™i analiza... ÃŽntr-un târziu, i-a venit o idee pe cât de nouă, pe atât de surprinzătoare. - Ce-ar fi, Flori, să-l iei pe DănuÈ› acolo, la tine. Am văzut-o pe îngrijitoarea mea cum a fost luată prin surprindere. Nu se aÈ™tepta. Nici nu se gândise la o asemenea variantă. - Bine, dar... acolo am numai băbuÈ›e, bunicuÈ›e... Este imposibil... El este bărbat. ÃŽn primul rând nu permite Episcopia. - Ei, parcă nu se poate să se obÈ›ină o dispensă! – a spus Augustin, privind-o pe Flori analitic. – Cu puÈ›ină bunăvoință se poate obÈ›ine orice. Flori s-a uitat la mine cu o îndoială destul de mare. ÃŽn primul rând îi era destul de greu sâ-È™i ia o responsabilitate aÈ™a de mare cu unul ca mine. - Cel puÈ›in dacă DănuÈ› s-ar fi descurcat singur... Lui îi trebuie un personal special. – o vedeam pe Flori cum este cam nehotărâtă. - - Și nu se poate pune o soră, o călugătiță de pe-acolo să aibe grijă de el? – a întrebat Augustin, care judeca situaÈ›ia în mod logic. – Am înÈ›eles că tu eÈ™ti într-un post de conducere. Flori se uita la mine... Eu eram în culmea fericirii. - AÈ™ veni la tine, la mănăstire, din mai multe motive. - Și care sunt alea? – m-a întrebat Flori. - ÃŽm primul rând aÈ™ vrea să rămân cu tine... M-am săturat să tot umblu din femeie în femeie care să mă îngrijească. ÃŽn al doilea rând... nu È™tiu... dar simt că a sosit momentul să fac o schimbare. O mare schimbare în viaÈ›a mea... Iar în al treilea rând, aÈ™ face orice, numai să scap de Lili... Femeia aceasta mă stresează, mă omoară... mă bagă în spital. La propriu! - Adevărul este că femeia asta îl enervează pe Dani. – vorbea Flori cu prietenii noÈ™tri. – Nu È™tiu, dar există persoane care prin simpla lor prezență excită, enervează, - Dar de ce are grijă această vecină de casă? – a întrebat È™i Mihaiela care n-avea de unde să È™tie situaÈ›ia mea... Marea mea problemă. - Aici Aida are dreptate. – a explicat Augustin. – Cea mai apropiată este Lili. - Dar dă-o dracului! – am exclamat eu. – Cel. puÈ›in aici nu vreau să aud de ea. AÈ™a m-am săturat de persoana ei, încât sunt dispus să plec oriunde. Chiar È™i la azil... - Tu nu È™tii ce vorbeÈ™ti. – m-a întrerupt Flori. – Tu ai o situaÈ›ie foarte bună. ÃŽn primul rând ai o casă a ta, proprie. Din care nu te dă nimeni afară. - Pe cuvântul meu Flori – am accentuat eu – Dacă tu pleci, am să fac orice, numai să scap de Lili. De influienÈ›a ei... Și apoi trebuie să fac ceva, să... să plec din casa mea... Această casă mă apasă, mă sufocă... - Nu vorbi aÈ™a! – mi-a spus Flori care a cunoscut-o e sora mea. – Tu ai o soră foarte bună, care are grijă de toate. ÃŽn situaÈ›ia ta, tu ai un mare noroc cu ea. - Da, aÈ™a este. Aida are grijă să nu-mi lipsească nimic. Afară, acolo pe terasa unde stăteam, la ora aceea destul de târzie, era aÈ™a de plăcut, aÈ™a de relaxant!... Terasa aceasta într-o staÈ›iune de munte, în răcoarea serii, îmi producea o asemenea stare de euforie, o bucurie mută, încât am simÈ›it o comunicare deplină cu prietnii mei, cu munÈ›ii care se ridicau într-o masă compactă în faÈ›a noastră. ÃŽn acele clipe am avut impresia că bucăți din mine fac parte integrantă din natură. Parcă îmi regăseam adevărata conÈ™tiență. O conÈ™tiență mistică. Nu! Locul meu este aici... Și cănd mă gândesc că aceste unice clipe le datorez prietenilor mei, Augustin È™i Mihaela, îmi vine să-i îmbrățiÈ™ez pe amândoi. Ce fată minunată era Mihaiela! O prietenă desăvârÈ™ită pentru Augustin. ÃŽntr-un târziu, prietenul meu s-a uitat la ceas. Se vedea că este obosit. ÃŽn primul rând, m-a cărat pe mine. Ceea ce nu este deloc uÈ™or cu o persoană ca mine, care se lasă cu toată greutatea în mâinile lui... Fără să vreau, bineînÈ›eles. - Ei, s-a cam făcut târziu... Mâine trebuie s-o luăm spre BucureÈ™ti... Era ora unu È™i jumătate noaptea când am ajuns cu maÈ™ina la hotelul nostru. Ho-teliera, care ne cunoÈ™tea deja, a venit să ne deschidă uÈ™a de la intrare. - Vă rugăm să ne scuzaÈ›i că venim la ora asta. – au spus în acelaÈ™ timp Mihaela È™i Flori. - Nu face nimic. – a spus hoteliera.. – StaÈ›i să chem liftul. Augustin m-a dus pănă la lift. - Hai să scoatem pedalele de la căruÈ›. - DănuÈ› este obosit, este fleaÈ™că. – A spus Flori cu pedalele de la căruÈ› în mână. – Noi urcăm sus să deschidem uÈ™a. ÃŽn hotel era liniÈ™te... era noapte... Lumea venise aici, la munte, în căutarea liniÈ™tii, în căutarea odihnii. Cea mai mare parte din această lume era aici pentru tratament, să bea din apele termale care se găsesc în această staÈ›iune. Numai noi căutam puÈ›ină distracÈ›e, o mică evadare către altceva. Sau mai bine zis, Augustin a vrut să mă scoată pentru puÈ›ină vreme din camera mea în natură. ÃŽntr-o natură în care piciorul meu de invalid n-a călcat niciodată... De-abia, de-abia, Augustin a încăput cu căruciorul meu în liftul care ne-a dus într-o secundă la etajul III, unde aveam noi camerele. Acolo tot etajul dormea... Prin culuarul lung, curat, mocheta aceea verde ne înghiÈ›ea paÈ™ii într-o liniÈ™te deplină. Numai noi patru violam această liniÈ™te profundă, care se făcuse stăpână peste hotel. ÃŽn sfârÈ™it, când am ajuns în garsoniera noastră, Flori m-a luat din mâinile lui Augustin. - Vai, vă muÈ›umim la amândoi... DănuÈ› este într-al noulea cer... - OdihniÈ›i-vă bine, că mâine o pornim înapoi, spre casă. – a spus Mihaela. La ora aceea, deÈ™i era târziu, noi toÈ›i patru eram binedispuÈ™i. ObosiÈ›i, dar bine-dispuÈ™i. - Hai, vino Pisoi, să-È›i pun pijamaua...-mi-a spus Flori apropiindu-se obosită de mine ca să-mi scoată cămaÈ™a.. – AÈ™a mi-e somn, că de-abia aÈ™tept să mă culc. Din camera noastră mică, Flori m-a dus mai întâi la baie... La baia aceea îngustă în care de-abia îmi È›ineam echilibru. - Hai mai repede... Să te culc... Nu mai pot de somn... Și mâine ne-aÈ™teaptă o zi grea... Ne-ntoarcem acasă. Apoi, în camera aceea dulce, care devenise lăcaÈ™ul viselor mele, Flori m-a pus din căruÈ› pe marginea patului. O clipă am încercat să-mi păstrez echilibrul ca să nu mă las prea greu în mâinile ei. Atunci, în fracÈ›iunea aceea de secundă, căldura È™i parfumul ei mă îmbătau, îmi dădeau o stare euforică, sau mai degrabă, o moleÈ™eală plăcută, însoÈ›ită de sentimentul că aparÈ›in È™i eu cuiva. Aproprierea unei persoane cum era Flori, mă împlinea, îmi dădea siguranÈ›a că nu sunt singur. - Nu te lăsa greu... Să te culc. - Acoperă-mă, mami. - Hai culcă-te Pisoi... Mâine mergem spre casă. ÃŽn sfâșit, când ne-am culcat, eu m-am uitat spre patul în care era Flori, mulÈ›umit, satisfăcut că mă găsesc la munte. Și încă cu o fată, sau mai degrabă cu o femeie de patru-zeci de ani, atât de rafinată, atât de drăguță. Cu toate că ea nu era lipsită de o uÈ™oară duritate, sau mai bine zis, o indolență, totuÈ™i avea în ea o sensibilitate deosebită, o dulceață care te făcea să te simÈ› bine sub influenÈ›a ei. De altfel, se poate spune că era o fată chiar rece, care își face numai datoria. ÃŽnsă dacă stăteai o perioadă cu ea, simÈ›eai o anumită tandreÈ›e, o dragoste du-hovnicească față de natură, o încredere în puterea lui Dumnezeu. Atunci, în acea seară, am fost sigur că ceea ce mi se înâmplă acum, trăiesc o singură dată în viață. DeÈ™i aÈ™ vrea foarte mult ca întâmplarea ce m-a adus aici să se repete, am fost aproape convins că nu voi mai putea prinde o asemenea ocazie. ÃŽn sfârÈ™it, obosit, am căzut într-un somn greu, adânc. DimineaÈ›a, când m-am trezit, Flori dormea în patul de-alături. Cele două noptiere ne despărÈ›eau paturile noastre ca două hotare ale castității. Peste câteva momente o văd pe Flori cum se miÈ™că, se întoarce cu faÈ›a spre patul în care eram eu. Era ca o floare de colÈ› crescută singuratică, sălbatică, pe o stâncă. - EÈ™ti aici? – m-a întrebat ea în timp ce se întindea. – De n-aÈ™ mai pleca de-aici... Când mă gândesc că iar o să dau cu ochii de Lili a ta... - A mea? Pardon!... M-am săturat de ea până peste cap! Nu È™tiu unde să plec, numai să scap de această vecină. ÃŽnbrăcată în blugi È™i cu o bluză gri, Flori s-a dus în micul balcon pe care îl avea camera. O vedeam cum îi place să mediteze. Silueta ei se profila pe munÈ›ii din faÈ›a noas-tră, unde se încadra perfect. Ziceai că este o ielă înaltă ruptă din munte. După câteva mi-nute m-a îmbrăcat È™i pe mine într-o bluză mai curată, în vreme ce Augustin a intrat în ca-meră. - SunteÈ›i gata de plecare? Ce părere ai? – m-a întrebat Augustin când m-a văzut că mă uit pe uÈ™a balconului. - Vino mai bine să te scot puÈ›in pe balcon, să priveÈ™ti peisajul... munÈ›ii aceÈ™tia. - Ce părere să am? Numai tu È™i cu Mihaela puteaÈ›i să-mi faceÈ›i o asemenea sur-priză. Când mă uit la munÈ›ii aceÈ™tia, mi se pare că trăiesc în imaginaÈ›ie... Și deÈ™i uÈ™a era îngustă, Augustin m-a scos cu căruÈ›ul afară pe balcon. Căruciorul abia a încăput pe această ușă a balconului. - Stai bine aici? – m-a întrebat prietenul meu în timp ce È™i-a aprins o È›igare. – Stai È™i priveÈ™te cât poÈ›i de mult... Cu peisajul acesta n-ai să te mai întâlneÈ™ti. Și avea dreptate... Prietenul meu avea foarte mare dreptate... Viitorul avea să-mi arate peste puÈ›ină vreme, că pentru aceste unice clipe, anumiÈ›i îngeri se vor răzbuna cum-plit pe soarta mea. A fost ca È™i cum, pentru o clipă de fericire, aceÈ™ti îngeri aveau să mă arunce mai târziu într-o realitate groaznică. Deocamdată însă, mă bucuram din plin de aceÈ™ti munÈ›i, în faÈ›a cărora aveam senzaÈ›ia că trăiesc, în mod real, file dintr-un basm. - Gusti, uite, acum, când mă uit la munÈ›ii aceÈ™tia, mi se pare... mi se se pare sunt într-un vis... Unde este mama să mă vadă? - Fi sigur că te vede de-acolo, de unde este. – mi-a spus Augustin din uÈ™a bal-conului. - Da, într-adevăr, acum, peste tot pe unde umblăm, am impresia că mama este cu noi... Simt prezenÈ›a ei... - Să È™tii că mama ta te urmăreÈ™te, te veghează. – am auzit-o pe Flori din cameră. Ea stătea de vorbă cu Mihaela. - Eu n-am cunoscut-o pe bunii în toată putera ei. - ÃŽn 98, când am cunoscut-o, - È™i-a amintit Augustin - doamna Tevanian era o femeie micuță, È™i de câte ori mă vedea, mă punea să dau jos câte-un borcan de sus, din nișă. - Da… Și aÈ™a mama nu era înaltă… Dar în ultima vreme se micÈ™orase prea mult. ÃŽn vremea aceasta, eu nu mă săturam să privesc siluetele voluminoase ale mun-È›ilor din faÈ›a mea. Parcă erau niÈ™te babe uriaÈ™e, gârbovite, sprijinind cerul pe umerii lor. Și cu cât mă uitam vizavi, cu atât mi se întărea convingerea că pe vremuri imemoriabile, aceÈ™ti munÈ›i trebuiau să fi fost niÈ™te fete tinere, pe care Dumnezeu le-a pietrificat, trans-formându-le în aceste stânci pleÈ™uve... Aceasta este o legendă care mi-a venit pe moment în minte. Din această reverie, din această clipă de rătăcire a mea, m-au trezit Augustin È™i vocile vesele ale fetelor pe care le-am auzit din balcon. - Adu-l pe DănuÈ› în cameră. – am auzit-o pe Mihaela în cameră. - Mihaela iar s-a deranjat pentru noi. – a spus Flori. – Pune-l aici, lângă măsuÈ›a asta... ÃŽncet... să nu dea cu piciorul... Pe măsuÈ›a aceea joasă din faÈ›a paturilor, Mihaela aÈ™ezase pe un È™ervet câteva felii de cozonac, alături de care Augustin a deschis o sticlă mare de Pepsi. - Văd că mă răsfățaÈ›i prea mult. – am spus eu. ÃŽn clipa aceea m-am uitat cu o nespusă bucurie la Augustin È™i la Mihaela. Flori mi-a dat atunci două felii de cozonac, după care am sorbit încet, cu paiul, Pepsi din paharul în care prietenul meu a avut grijă să-mi toarne din nou. - Fii atent Pisoi, să nu faci frimituri pe tine. – m-a făcut atent Flori. Eu cu căruciorul în faÈ›a acelei măsuÈ›e joase mă străduiam să nu fac vre-o miÈ™care, de frică să n-o lovesc cu piciorul. ÃŽn acelaÈ™i timp, mestecam cu grijă bucÈ›ile de cozonac, atent să nu fac frimituri pe mine. - Dă-mi Flori puÈ›in să beau Pepsi... - Păi ai acolo, în pahar... Uite, ia cu paiul... – a spus ea, È™i apoi a vorbit cu Mihaela – Of, fără mine nu poate să facă nimic...Vreau să-l învăț să se descurce atât cât se poate. Dacă te găseÈ™ti undeva în societate, ce faci? – a mai adăugat Flori privind spre mine. Cu paharul în față am sorbit cu paiul puÈ›in câte puÈ›in din Pepsi, băutură care îmi place în mod deosebit. Eram atunci fericit, mă simÈ›eam plecat departe de casă, singur, fără tata, doar cu prietenii mei È™i cu o fată care mă îngrijea. ÃŽn acea clipă, pentru o fracÈ›iune de secundă, am simÈ›it o lumină È™i o căldură cum îmi acoperă întreaga față. Aerul acela purificat, de munte, compania prietenilor mei, camera curată de hotel, plimbarea care mă mai aÈ™tepta pe Valea aceasta a Olului, locurile pe care le văd pentru prima dată, toate acestea îmi dădeau o stare de fericire în care aÈ™ fi vrut să cuprind în-treaga lume. - Eu zic că ar fi timpul să plecăm, fetelor. - A spus prietenul meu. - Uită-te bine la ei. Ei sunt îngerii tăi. – Am auzit-o pe Flori. Apoi, prvindu-l pe Augustin, a adăugat. – Nu putem să ne abatem È™i pe la Cozia? Cine È™tie dacă el va mai avea ocazia să vadă o mănăstire. - Da, este foarte simplu. – a spus Agustin cu harta în mână. – Când plecăm spre BucureÈ™ti ne abatem puÈ›in pe autostradă, È™i la câțiva kilometrii dăm de mănăstire. Cu această ocazie mai vizităm È™i noi o mănăstire. După această mică gustare, pe care am luat-o, să spunem, la botul calului, Augus-tin m-a È™i luat cu căruciorul... ÃŽnsă înainte să ieÈ™im pe ușă, am mai privit odată această cameră a fericirii mele. - Uită-te bine prin cameră – mi-a spus Augustin întorcând căruciorul de la ușă. -Da... o să-mi amintesc mereu de ea. – am oftat eu adânc, în timp ce am privit cu regret la mocheta aceea albastră de pe jos, la paturile de o singură persoană, despărÈ›ite de cele două noptiere („hotarele castitățiiâ€, cum le-am spus eu) la aplicele de pe pereÈ›i, sau la televizorul cocoÈ›at în colÈ›ul de păianjen. Am mai privit odată, cu un nespus regret, uÈ™a balconului, prin care se vedeau siluetele munÈ›ilor. - Gusti... este o cameră dintr-o poveste... ÃŽn camera asta am fost fericit... ÃŽntr-adevăr fericit... ÃŽn sfârÈ™it, cu greu am ieÈ™it din cameră. Parcă mi s-a rupt ceva din mine. ÃŽn cele din urmă am coborât în holul hotelului de unde Augustin m-a pus în maÈ™ină. - Hoteliera m-a întrebat dacă eÈ™ti fratele meu. – mi-a spus Flori, după ce s-a aÈ™ezat în maÈ™ină lângă mine. Și prietenul meu a demerat atunci maÈ™ina pe drumul spre Cozia. - Ai mai fost la vre-o mănăstire până acum? – m-a întrebat Mihaela. - Numai o singură dată, prin optzeci È™i ceva... ÃŽmpreună cu Aida, È™i Traian, soÈ›ul ei, am fost la CăldăruÈ™ani, unde am vizitat È™i mănăstirea. - Vreau să-l duc acum la Cozia, pentru că nu cred că va mai avea ocazia să intre într-o mănăstire. – a spus Flori, privindu-mă într-un anumit fel. - Eh, nu se È™tie niciodată! – a exclamat Augustin de la volan, oarecum enigmatic. Eu m-am uitat nedumerit la Augustin. Nu stiam ce vrea sa spună. ÃŽn sfârÈ™it, cu o casetă pusă la casetofonul maÈ™inii, am demarat spre mănăstirea Cozia. Acolo, în maÈ™ină, pe locul meu din spate, lângă Flori, eu eram fericit, entuziasmat, curios... Curios de ceea ce voi vedea, de locurile noi în care voi ajunge. ÃŽmi bătea inima... DespărÈ›it de mama, despărÈ›it de tata, călătoream prin È›ară, cu pritenii mei È™i cu femeia care mă îngrijeÈ™te. Niciodată nu mi s-a întâmplat aÈ™a ceva... M-am uitat în jurul meu... Din maÈ™ina noastră care mergea cu vreo 70-80 la oră, am putut vedea aceste locuri de legendă cu spiritul lor liniÈ™tit care se mula perfect pe starea noastră de bună-dispoziÈ›ie. ÃŽntr-adevăr, eu mă uitam senin, vesel, la aceste case, clădiri, care ne dezvăluia psihologia specifică oamenilor născuÈ›i la poalele munÈ›ilor. Toate acele case cu cerdac în bătătură, stâlpii de lemn sculptaÈ›i în motive olteneÈ™ti, sau puÈ›urile acelea rotunde, cilindrice, daÈ›i cu var alb, îmi dădeau impresia că înaintez într-un È›inut de legendă. Și dacă mai adaug liniÈ™tea, pacea lo-cului în care se ridicau zidurile mănăstirii, mă voi apropia poate de înÈ›elegerea misterului care cuprinde această Vale a Oltului. ÃŽntr-adevăr, când am ajuns în faÈ›a unei porÈ›i mari, de lemn, am avut impresia că o aură de lumină doreÈ™te să-mi arate Voia lui Dumnezeu, cea care prin ajutorul prietenilor mei, m-a adus aici.. Mihaela È™i Flori au ieÈ™it din maÈ™ină. Augustin a scos căruciorul din portbagaj. - Să te ajutăm cu ceva? – l-au întrebat fetele pe Augustin. - Þine-È›i voi pedalele până-l scot pe DănuÈ›. Afară era cald. Soarele poleia pe toată lumea care venise în aceste sfinte locuri unde Duhul Istoriei se făcea simÈ›it. Eu eram fericit, senin. M-am uitat în jur fără să pot crede că eu am ajuns în această parte a lumii. „Unde este mama?†M-am gândit eu, fericit că sunt prin niÈ™te locuri unde nici nu mi-aÈ™ fi imaginat că voi ajunge. Cum am trecut pragul unei porÈ›i mari de lemn, o pace, o liniÈ™te, o relaxare totală a pus stăpănire pe mine. Curtea mănăstirii era mare, È™i plină de vizitatori veniÈ›i din toate părÈ›ile țării. Drept în față se ridica biserica mănăstirtii, care deÈ™i nu era prea mare, se impunea prin vechimea ei. ÃŽn dreapta biseiicii, mai în spate, se întindea un corp lung de clădiri cu ziduri albe. - Acolo trebuie să fie chiliile călugărilor... Vezi DănuÈ›? – mi-a spus prietenul meu în timp ce mă ducea cu căruciorul spre biserică. Imediat în urma noastră veneau fetele. - Dacă poÈ›i Augustin, să-l urcăm pe DănuÈ› în biserică. Cum să facem? ÃŽncet, încet, prietenul meu m-a urcat cu căruÈ›ul pe două roÈ›i treptele acestei bise-rici care păstra nealterat aerul veacurilor trecute. Pe măsură ce înaitam în acest lăcaÈ™ sfânt, o linÈ™te tot mai mare punea stăpănire pe mine. ÃŽntr-adevăr, am avut senzaÈ›ia că intru într-o pâlnie care mă absoarbe undeva, în negura timpului. Acele icoane bizantine, lite-rele chirilice, slavone, de pe zidurile decojite de vreme, vitraliile lungi prin care intra o lumină difuză, toate acestea parcă mă trăgeau undeva în sus, într-un horn, dincolo de catapeteasma bisericii. Peste tot, se puteau vedea picturi murale încadrate de mici texte scrise în litere slavone. Cadrele acelea lungi, ovale, pictate în culori, mai degrabă închise, reci, mă făceau să aud zgomotul paÈ™ilor grei, impozanÈ›i, ai domnitorului, împreună cu boierii lui pământeni. Mircea cel Bătrân, cel care a ctitorit această mănăstirea, se ridica imozant, somptuos, desupra capetelor noastre, ca un duh ocrotitor al acestor locuri. Eu priveam toate aceste lucruri cu un sentiment de teamă, să nu deranjez sacralitatea ce mai dăinuie între aceste ziduri. - Să mergem puÈ›in în faÈ›a altarului. – mi-a È™optit Augustin din spatele meu. ÃŽn biserica aceea învechită de secole, paÈ™ii noÈ™trii trezea colbul veacurilor. ÃŽn acele momente m-am lăsat cuprins în mod real de un spirit al liniÈ™tii, de un Duh calm, rece, care îmi dădea o relaxare, o desprindere de întreaga mea viață. Parcă nu eram eu. A fost ca È™i cum mă aflu undeva, departe, È™i-l văd pe Augustin cum împinge un invalid într-a cărucior prin niÈ™te locuri unde nu sunt eu. Nu pot să fiu. - Unde sunt fetele? – m-am trezit eu că întreb. - Uite-le că vin în spatele nostru. Da, într-adevăr, fetele, Mihaela È™i Flori, veneau în urma noastră. Flori era în elementul ei. Eu eram ca vrăjit. Mă uitam senin, fermecat. în jur, pe zidurile acelea decojite de fantomele veacurilor... ÃŽn acele momente am avut impresia ca fiinÈ›a duhov-nicească a voivodului Mircea cel Bătrân era printre noi, ne vorbea, ne făcea să intrăm întru totul în tainele timpului, în spiritul acelor veacuri. Abia mai simteam prezenÈ›a lui Augustin care mă ducea cu căruciorul. - Vezi, fii atent, priveÈ™te cu atenÈ›ie la toate acestea... – mi-a È™optit el. Da, avea dreptate. Cine È™tie dacă voi mai avea ocazia să vin prin asceste locuri, sau în general să vizitez vre-o mănăstire. ÃŽn dreapta, de-a lungul zidului, pe niÈ™te ban-chete, într-un colÈ› mai obscur, È™edea un călugăr care părea mai tânâr, în jur de 40-50 de ani. Avea o barbă neagră, care era mică È™i deasă. La un moment dat, am văzut-o pe Flori cum vorbeÈ™te ceva în È™oaptă cu el. Peste câteva clipe, ea i-a făcut un semn lui Augustin să se aproprie împreună cu mine. - Adu-l mai aproape pe DănuÈ›... Vreau ca părintele să-i facă o mică slujbă. – i-a spus Flori în È™oaptă lui Augustin. Călugărul s-a uitat atunci la mine. S-ar fi spus că nu se mira de nimic. Dar în acelaÈ™ timp, parcă se temea de mine, de situaÈ›ia în care sunt. - AÈ™ vrea, dacă se poate, să-i faceÈ›i o mică slujbă. După ce Augustin m-a dus în faÈ›a călugărului, el s-a retras, lăsându-mă singur, doar cu el. Acest fiu al lui Dumnezeu mi-a acoperit capul cu patrafirul lui, È™i din cartea de rugăciuni mi-a citit un mic paragraf făcut pentru bolnavi È™i neajutoraÈ›i. ÃŽn momentul a-cela, inegalabil în viaÈ›a mea, sub patrafir am simÈ›it cum mi se depune pe frunte o pală de răcoare, în vreme ce m-am lăsat cuprins de o totală relaxare, cum n-am avut de multă vre-me. Pentru o clipă, pentru o clipă doar, în faÈ›a mea s-a făcut întuneric. Acea răcoare pe care am simÈ›it-o devenea din ce în ce mai mare… ÃŽndată m-am cutremurat. Am simÈ›it un fison rece cum trece prin mine. Mi-a acoperit toată fruntea… Mi-am simÈ›it palmele ume-de, reci, în timp ce frisonul a început să-mi cuprindă tot trupul. Parcă mă apăsa, devenea tot mai greu. Am avut atunci senzaÈ›ia că un aer rece mă trage undeva în jos, într-un adânc necunoscut... ÃŽnaintea mea n-am mai văzut decât un punct luminos. Un punct luminos care se mărea, devenea o lumină albă, orbitoare. Această lumină m-a înconjuarat, mi-a cuprins întreg corpul, întreaga ființă… N-am mai simÈ›it altceva decât o senzaÈ›ie plăcută de căldură… O căldură dulce, moale, cu un parfum pe care-l cunoÈ™team atât de bine…Parcă era mama. FiinÈ›a ei… Am vrut s-o strig… dar n-am putut… N-o vedeam propriu-zis pe mama, însă o simÈ›eam. ÃŽi simÈ›eam prezenÈ›a... Eram sigur că este ea… Ceva care îmi dădea un sentiment cald, plăcut, familiar… Nu era nimeni, absolut nimeni… Dar… - Mama! Tu eÈ™ti?…- mi-a È™optit atunci găndul. Nu mi-a răspuns nimeni, dar am simÈ›it pentru un moment prezenÈ›a mamei care mi-a atins capul cu mâna ei… Parcă a fost ceva ca o pală de vânt moale, dulce, drag…. Toate acestea n-au durat decât o fracÈ›iune de secundă. Dar această secundă mie mi s-a părut că a fost cât o zi întreagă. Și totuÈ™i mă simÈ›eam aÈ™a de bine, încât n-aÈ™ fi vrut să se sfârÈ™ească… ÃŽn clipa următoare am auzit clasul călugărului care îmi citea în È™oaptă versete din Blibie.. Iar când părintele-călugăr mi-a scos patrafirul de pe cap, È™i Augustin s-a apropiat să mă ia cu câruciorul, m-am È™imÈ›it de parcă mă trezeam dintr-un somn adânc. - De cât timp băiatul este aÈ™a? – a întrebat-o călugărul pe Flori, care s-a apropiat. - De când s-a născut, după câte È™tiu. – a spus cu glas scăzut Flori – Eu am grijă de el. - Ei, cum a fost? – m-au întrebat apoi, Augustin È™i Mihaela. - Nu-l mai întrebaÈ›i acuma. – a spus Flori privindu-mă.- ÃŽncă nu È™tie ce este cu el -A fost ceva ca un vis care mi s-a arătat real în faÈ›a mea. – am confirmat eu. Eu m-am jenat să menÈ›ionez momentul acela în care am simÈ›it prezenÈ›a mamei. TotuÈ™ sunt convins că viziunea pe care am avut-o cu mama, a fost reală. ÃŽn tot cazul momentul acesta a constituit o experiență unică în viaÈ›a mea. De altfel totul era nou. Niciodată n-am simÈ›it aÈ™a ceva… Imediat după acest moment de excepÈ›ie, Augustin m-a plimbat prin tot acest sfânt lăcaÈ™. Astfel, am admirat toată biserica aceea veche, unde timpul clocotea sub fiecare lespede, în fiecare colÈ›iÈ™or al ei. Icoanele vechi, de sute de ani, parcă lăsau suferinÈ›ele lui Cristos să cadă asupra noastră. Am avut impresia că Isus ne veghează, ne priveÈ™te de undeva, de dincolo de timp… Sau, când am ajuns în faÈ›a potre-tului decojit al Maicii Domnului, mi s-a părut deodată că Fecioara vrea să-mi vorbească. Cu Pruncul ei în braÈ›e, se uita la mine de parcă avea să-mi spună ceva… O clipă mi s-a părut că privirea ei ar fi vrut să mă prevină de ceva… Să mă prevină de un lucru ce avea să mi se întâmple… ÃŽn tot cazul, atunci, în biserica aceea, m-am simÈ›it fericit, m-am simÈ›it ca acei excursionÈ™ti, care mergând hai-hui prin È›ară, își îmbogățesc fiinÈ›a cu fiecare petec de natură pe unde trec. . ÃŽn momentele acelea am avut un sentiment de împlinire… Am avut impresia că harul lui Dumnezeu se revarsă o clipă asupra mea. Atunci când i-am văzut pe Augustin È™i Mihaela, È™i puÈ›in mai departe pe Flori, sufletul meu era aÈ™a de senin, aÈ™a de uÈ™or, încât am închis o clipă ochii, È™i m-am rugat în sinea mea ca prezentul pe care-l trăiesc, să-mi schimbe puÈ›in viaÈ›a. ÃŽntre timp fetele au cumpărat câteva lumănări pe care tot încercau să le aprindă… Am văzut-o atunci pe Mihaela, cum se uita destul de miratâ la lumănarea care s-a stins în mâna ei în timp ce o aprindea. - UitaÈ›i-vă È™i voi. – ne-a spus ea mirată. Nu È™tia ce se întâmplă. – De-abia am a-prins lumănarea, È™i mi se stinge… De fapt nici n-am apucat bine s-o aprind… - O fi un semn. – a râs Flori. – Sau vreo ispită. - Hai DănuÈ›, că aici este un loc plin de ispite. – râdea Augustin, în timp ce am ieÈ™it afară. – Cine È™tie cu ce ispită ne mai întâlnim. Din biserică am ieÈ™it apoi în curtea mănăstirii. Acolo, în partea dreaptă a bisericii, puÈ›in mai în spate, se vedea un zid lung È™i alb cu mai multe ferestre. - Acolo sunt chiliile călugărilor. – ne-a spus Flori. - Și ce fac ei toată ziua? – am întrebat eu. - Să nu crezi că n-au ce face. Au slujbe de trei, patru ori pe zi. După care se ocupă È™i ei de propria lor gospodărie. ÃŽn plus, au nenumărate ore în care își fac rugăciunile dimi-neaÈ›a, la prânz È™i seara. Astea sunt canoane pe care trebuie să le îndeplineasscă. M-am uitat atunci la Flori È™i am zâmbit. Nici nu ne trebuia un ghid mai potrivit ca ea. O vedeam cum se miÈ™ca liberă, vioaie, ca într-un mediu familiar, binecunoscut. Parcă era o floare de colÈ› care È™i-a găsit stâncile în natură, acolo unde își are locul. - Hai să vizităm È™i muzeul mănăstirii. – a spus Augustin. ÃŽntr-un corp al acestei mănăstiri era un muzeu mic, unde se putea veni în contact direct cu acele vestigii particulare ale Basarabilor. După ce eu cu Augustin le-am aÈ™teptat pe fete, am intrat È™i noi în micul muzeu. Acolo se găseau vechi obiecte cu valolare isto-rică, care au aparÈ›inut chiar lui Mircea cel Bătrân. Am văzut astfel pocalul de argint al domnitorului. Am avut atunci o senzaÈ›ie ciudată, care a durat însă numai o clipă. Pocalul acela de argint, cu patina vremurilor istorice, mi-a dat deodată sentimentul unei comu-nicări directe cu perioada Basarabilor… Tot acolo se găsea È™i un mic È™tand unde se vindeau cruci, biblii, mătănii, È™i alte obicte religioase. Am văzut-o atunci pe Flori cum se uita la acest È™tant care parcă o fermeca, o acapara. Se afla în universul ei. - Vrei să-È›i cumpăr o metanie mică, s-o porÈ›i la mână? – m-a întrebat ea în È™oaptă. - Sigur că da! – am sărit eu entuzeasmat. – Am s-o port mereu, ca amintire de la tine. Nicidată n-am purtat o asemenea brățară. - Asta nu este o brățară. – mi-a spus Flori când îmi punea metania la mână. – Asta se numeÈ™te metanie… Călugării, ei singuri, împletesc din astea… Această metanie este împltită dintr-un fel de È™unur mic, gros, È™i negru. Tot de la Flori am aflat că, în general, călugării își fac rugăciunile numărând de zeci de ori fiecare înpletitură în parte. Ceea ce înseamnă, în limbajul lor, să îndeplineÈ™ti un Canon. ÃŽn mănăstirea aceea, departe de casă, micul nostru grup de patru persoane era vesel, voios, plin de viață. Augustin făcea tot ce putea să mă simt bine, să rămân cu niÈ™te amintiri întipărite în suflet. ÃŽntr-adevăr, trăiam niÈ™te momente unice, din care mă voi hrăni mult mai târziu, când aveam să cad într-o groapă mizerabilă. Parcă eram cu totul pe altă lume. Tot ce vedeam acolo, tot ce trăiam în acele momente, mă fermeca, mă arunca într-o lume de vis, o lume de Duh, de dragoste spirituală. M-am simÈ›it cuprins de o adevărată magie. Parcă spiritul meu devenea din în ce mai complet. Se recreea alături de prietenii mei. Alături de Flori, care nu È™tiam cât o să rămână cu mine. Totodată, am văzut odată mai mult, cum Augustin È™i Mihaela îmi dădeau posibilitatea să văd lumea cu alÈ›i ochi. Cu ochii spiritului. Nimeni n-a mai făcut pentru mine aÈ™a ceva! Afară de tata. Am simÈ›it atunci o dragoste pentru acele locuri, o profundă dragoste pentru îndumnezeire. Atunci a fost poate, momentul în care am avut pentru a doua oară, după camera de hotel, un senti-ment tandru, duios, față de Flori. O clipă mai târziu, am văzut-o pe Mihaela cum se uita la mine cât de schmbat sunt. - Uite-l pe DănuÈ› ce schimbat este! – se mira Mihaela - Aerul de munte îi prieÈ™te. - Mă aÈ™teptam la acest lucru. – a spus Augustin, în vreme ce m-a privit cu un ochi de psiholog experimentat. – Chiar pe asta am È™i mizat. I-am promis de mult că-l duc la munte. - Da, de când ne-am cunoscut, Gust mi-a promis că mă duce cu mama la munte. – am spus eu, privindu-l pe Augustin cu recunoÈ™tiință. - Pe atunci eram sigur că este un vis imposibil de împlinit... De m-ar vedea mama pe unde am ajuns!... ÃŽn timpul acesta, în curtea mănăstirii Augustin a scos clapele de la cărucior... Eu le-am văzut pe fete cum se uitau la un copil mic care era pe-acolo, prin curte. La început n-am dat importanță. ÃŽnsă, o clipă mai târziu, când m-am întrebat ce-au găsit fetele aÈ™a de curios, m-am uitat È™i eu la copil. La distanÈ›a la care eram eu, nu se putea distinge mare lucru. ÃŽnsă, cu toate astea, am putut observa cum acel copil se uita la lume cu niÈ™te ochi vii, profunzi, ciudaÈ›i de vii. Aproape stranii. Avea o privire care parcă te oprea în loc. Ai fi zis că doreÈ™te să rămână ceva din tine acolo, ca orfandă adusă dumnezeirii. ÃŽÈ›i dădea impresia că băieÈ›aÈ™ul a fost pus acolo de o mână divină. Când au venit fetele la maÈ™ină, ele încă mai vorbeau despre felul cum arăta micul băieÈ›aÈ™. - Ai văzut Flori ce drăgălaÈ™ era copilul acela? – a spus Mihaela entuziamată. - Da… Privire ca aceea n-am văzut niciodată la un copil. – a spus gânditoare Flori. – Mie îmi plac copii mici, grăsuni, cum era acesta... ÃŽn vremea în care fetele vorbeau între ele, oarecum impresionate de copilul întâl-nit în curtea mănăstirii, Augustin m-a pus în maÈ™ină. Adâncite în propria lor discuÈ›ie, nici Mihaela, nici Flori nu s-au uitat la prietenul nostru care se pregătea să pună căruciorul în port-bagaj. Astfel că, după ce a scos clapele de la căruÈ›, el le-a sprijinit pentru un moment de gard. - AveÈ›i È™i voi grijă de clapele astea până îl pun pe DănuÈ› în maÈ™ină. – le-a spus el fetelor. ÃŽn sfârÈ™it, Augustin m-a aÈ™ezat în locul din spate al maÈ™inii alături de Flori, după care a demarat. - Și acum, mergem spre Bucduresti. – a spus acest prieten bun al meu, demarând maÈ™ina, în vreme ce a pus o casetă să cânte. – RecunoÈ™ti caseta? ÃŽntr-adevăr, caseta era a mea. AceeaÈ™i casetă care încă mai păstra, pentru Augus-tin È™i pentru mine, amintiri vii, de neuitat. La un moment dat l-am auzit pe John Lennon cum cânta „O darling!â€. ÃŽn timp ce maÈ™ina a mergea prin PiteÈ™ti, o auzim pe Mihaela cum spune. - Nu putem opri la o terasă pe-aici, să mâncăm câte-un mic? Chiar atunci maÈ™ina noastră trecea printr-un cartier din PiteÈ™ti, căruia i se spunea Trivale. Augustin de la volan s-a uitat la ceas. Deja era ora cinci după masa. - O să ajungem în BucureÈ™ti pe la 7 sau 8 seara. Ziceam să nu ne apuce întune-ricul... Dar dacă tu vrei... Poate este mai bine. Mă mai odihnesc È™i eu. De multe ori, de când Augustin mi-a prezentat-o, am fost convins că Mihaela este prietena ideală pentru el. Și aÈ™a este. El este un tip contemplativ, analzator, mai visător, dar totodată pătrunzător, un băiat care își poate face o părere aproape totală despre o per-soană la prima vedere. Gusti, aÈ™a cum îi spun eu, are nevoie de o fată grijulie, atentă față de el, È™i totodată o prietenă cu care să împartă problemele vieÈ›ii în mod egal. După cum am văzut, Mihaiela este o fată blândă.. La ideea ei, în drum spre casă, Augustin a oprit maÈ™ina în faÈ›a unui restaurant.. - Hai să ne oprim puÈ›in aici. – a oprit prietenul meu maÈ™ina. – Văd că este un restaurant mai rustic. - Mai întâi să-l scoatem pe DănuÈ› din maÈ™ină.- - Mihaela, vino să scoatem căruÈ›ul din port-bagaj. - Văd că pare un restaurtant frumos. Uite, “Corul Vânătorilor†– a spus Mihaela care ieÈ™ise odată cu Flori din maÈ™ină. – Da ce face Augustin la port-bagaj? - Parcă s-a întâmplat ceva! – a observat È™i Flori – Ar fi È™i păcat. Până acuma totul a mers aÈ™a de bine… ÃŽntr-adevăr, l-am văzut pe Gusti cum stătea în faÈ›a port-bagajului cu mâna pe frunte. Arăta îngrijorat, supărat. Mihaela, a coborât È™i ea din maÈ™ină să vadă ce se în-tâmplă. Flori, ca È™i mine, se înteba ce s-a întâmplat. S-a dat jos din maÈ™ină. - ȘtiÈ›i c-am pierdut clapele de la căruciorul lui DănuÈ›? Dar unde? Stau È™i mă gân-desc – a spus Augustin, care arăta îngrijorat peste măsură. Supărat chiar. – Nici voi nu mi-aÈ›i aras atenÈ›ia. ÃŽn sfârÈ™it, aÈ™a posomorâți, ne-am dus la o mică terasă, unde am luat mititei, È™i eu am băut o mică sticlă de spray. Era un restaurant cu o terasă care avea un aspect rustic, unde pulsa o sevă pură, cu un aer filtrat, de început de toamnă. ÃŽn tot timpul cât am stat la masă, la acea terasa, Augustin n-avea astâmpăr. ÃŽl vedeam muncit de niÈ™te gânduri. - Nu te mai gândi la pedalele alea, Gusti. – am spus resemnat. - Le-am pierdut, le-am pierdut. Asta e! Acum nu are are rost să stricăm această frumoasă plimbare pentru niÈ™te pedale. Totul a fost aÈ™a de minunat… Ar fi păcat. - Dar mi-este necaz! – a spus Augustin È™i s-a ridicat în picioare. – Când totul mergea aÈ™a de bine!… M-am bucurat È™i eu că te scot È™i pe tine undeva la munte… - Nu poÈ›i să faci tu ceva, Augusto? – l-a întrebat Mihaela. Augustin se uita mereu la mine, la căruciorul meu… Mă examina… Nu pe mine, ci se uita cu atenÈ›ie la cărucior. - Să vedem ce putem face… - a spus el dus pe gânduri. Ca întodeauna, eu aveam încredere foarte mare în puterea de invenÈ›ie a prietenului meu. – Și fără clape la picioare nu poÈ›i. Nu-i aÈ™a? - Nu pot. – am spus eu cu inima strânsă. – Să zicem că în casă stau fără clape, dar când ies afară, imediat simt lipsa lor. - Și nu se poate improviza ceva? – a întrebat Mihaela. - La asta mă gândeam È™i eu… AÈ™ putea să fac ceva din două curele… Flori nu spunea nimic. La fel ca È™i mine, aÈ™tepta.... Se uita La Augustin. La Mihaela… Totul depindea de ei. AÈ™a cum am mai spus, peste toată această plimbare a noastră plutea un farmec deosebit, un fel de vrajă de care mă lăsam dus, gustând din plin fiecare moment, fiecare fază a ei, cadru cu cadru. Și acum, această întâmplare de care ne împiedicam!… Aveam impresia că citesc un roman de aventuri în care toate aceste lu-cruri i se întâmplă altcuiva. - Eu zic că Dany se poate descurca È™i fără clape. – a spus în cele din urmă Flori. – Și-aÈ™a, când îl scot afară, ele atârnă greu. - TotuÈ™i… nu se poate să-l scoÈ›i afară fără să aibe unde să-È™i pună picioarele… Cel puÈ›in să È™tim dacă le-am lăsat acolo, la mănăstire. – a spus Augustin privind la ceas. – Unde am făcut ultimul popas? La mănăstire. - Acolo le aveam. – Am spus eu categoric. – Vă spun sigur. - Eu m-aÈ™ întoarce. – Ne-a spus Augustin, căruia gândul la pedale nu-i dădea pace. Flori s-a uitat într-un fel la mine È™i a oftat. - EÈ™ti un copil-problemă! Știai asta? – După care ea s-a uitat într-o carte cu toate mănăstirile din È›ară. – StaÈ›i, să văd dacă am aici numărul de telefon de la mănăstiri... Nu, nu le am… - Mă duc să dau telefon la informaÈ›ii... Poate ne dă numărul de de la Cozia. Flori, vino cu mine, că tu te descurci mai bine cu călugării. Augustin împreună cu Flori s-au dus să dea un telefon acolo, la mănăstire. Era mai bine ca ea să vorbească, pentru că È™tia cum să se descurce cu călugării. Eu È™i Mihaela am rămas la masă aÈ™teptând… Ateptând, ce? - ÃŽmi pare rău Mihela, că v-am creeat atâtea probleme. - Nu-È›i face probleme. Important este că ai venit aici, a munte. Ai schimbat È™i tu puÈ›in aerul... Nu È›i-a plăcut? – Mi-a spus Mihaela, È™i eu am fost convins că în mare parte, această frumoasă È™i aventuroasă plimbare îi datorez È™i ei. - O, ba da!… Și încă cum! – am exclamat eu entuziasmat. – Plimbarea asta n-o voi uita n-o uita mult timp…. - Păi vezi?… Cu toÈ›ii ne-am simÈ›it bine… A fost o mică vacanță. Dup-aceea, pe mine È™i pe Augustin ne-aÈ™teaptă muncă… Foarte multă muncă. Eram nerăpdător să văd dacă Augustin È™i Flori rezolvă ceva. Mi-am dat seama atunci că într-adevăr trăiesc niÈ™te clipe absolut inedite în viaÈ›a mea… Eu aici, stau fără tata, pierdut undeva într-un colÈ› È›ară, prin niÈ™te locuri de munte prin care n-am mat trecut. A trebuit să treacă 50 de ani ca să ajung să trăiesc asemenea clipe. Nu È™tiam, nu eram sigur dacă într-adevăr se vor găsi clapele. Iar când, în sfârÈ™it i-am văzut pe Augustin È™i pe Flori că vin, inima îmi bătea din ce în ce mai tare. - Ce-aÈ›i făcut? – am întrebat eu, cu inima îndoită cât un purice. Am simÈ›it, ca în-totdeauna în asemenea ocazii, un gol în stomac. - Am dat telefon È™i mi-a răspuns chiar stareÈ›ul mănăstirii. – a spus Flori, È™i pe faÈ›a ei se vedea o emoÈ›ie înrudită cu o anumită stânjeneală. – I-am spus că am fost la mănă-stire acum o oră, È™i am pierdut niÈ™te pedale de la un cărucior de invalit. La care, cu o voce sobră, mi-a spus să revin peste o jumătate de oră. Această jumătate de oră căutam s-o lungesc cât mai mult, ca un gumelastic, ca pe un univers ce se dilată. ÃŽmi dădeam seama că nu voi mai avea o asemenea ocazie, că nu mă voi mai întâlnii cu aceste unice împrejurări. L-am văzut pe Augustin cum aÈ™tepta să treacă timpul. Stăteam acolo ca personajele lui Caragiale care socoteau localitățile È™i timpul pe unde trebuia să treacă MiÈ›a. La fel ca ele, Augustin făcea scoteala cât timp îi trebuia călugărului să ajungă la poartă. - AÈ™a mi fost ruÈ™ine când am vorbit cu StareÈ›ul! – ne spunea Flori. – S-a arătat amabil, dar avea o voce sobră, serioasă. Și după o jumătate de oră, când Augustin a dat din nou telefon, cu aceeaÈ™i ama-bilitate sobră, rece, stareÈ›ul a spus că s-au găsit clapele la poartă, È™i putem să mergem să le luăm. Eu eram bucuros, fericit. De fapt toÈ›i patru arătam o euforie, o bună-dispoziÈ›e rar întâlnită. Cu vocea mea groasă, alambicată, greoaie, vorbeam, râdeam, încât toată lumea care se găsea pe acea terasă se uita la noi. - Mai încet Pisoi. – îmi spunea Flori. – Se uită lumea la noi. -Da mami, ai dreptate. – am devenit eu serios. M-am uitat pe rând la fete È™i apoi la Agustin, È™i mi-a fost runÈ™ine. RuÈ™ine de mine, de felul cum nu È™tiu să mă comport în cazul în care am ocazia să ies undeva, în societate. Un invalid ca mine, care a stat atâta timp departe de societate, odată ce s-a văzut ieÈ™it în lume, era ca pasârea aceea pe care o îmbăta cerul liber, necuprins. Aveam o senzaÈ›ie inversă ca aceea pe care o are Albatrosul din poezia lui Baudelaire. ObiÈ™nuită cu cerul liber, când se vede jos, această pasăre se simte închistată, sufocată. Iar eu aveam un sentiment invers. Acum, când am È™i eu ocazia să fiu într-un gup cu două fete aÈ™a de stilate, aÈ™a de frumoase, undeva la un restaurant, la o terasă, nu È™tiam cum să mă port, ce reacÈ›ii să am. Am norocul că prietenii mei dau dovadă de înÈ›elegere È™i fac tot ce pot ei ca să mă simt bine. Pe de altă parte însă, îi sunt recunoscător îngrijitoarei mele care îmi atrage atenÈ›ia ori de câte ori este necesar. - Lasă-l Flori, - a spus Mihaela, pe care o amuza veselia mea. – Uite ce bucuros, ce relaxat arată… - Hai să ne grăbim puÈ›in. – a spus Augustin, care m-a luat de la terasă spre maÈ™ină. - O să ajungem acasă pe la zece seara… Totul este să prindem soseaua liberă. Flori s-a ridicat pentru a doua oară de la masă. Era îngrijorată ca È™i mine. După ce că prietenii noÈ™trii s-au deranjat pentru noi, acum avem probleme È™i cu hangarele mele. - Tu ai niÈ™te prieteni minunaÈ›i... Þi-am spus de-atâtea ori Dany, că Dumnezeu te veghează. EÈ™ti copilul Lui. Și după ce ne-am urcat în maÈ™ină, Augustin a demarat, refăcând drumul înapoi spre mănăstire, să regăsim harul acela ce ne-a umplut pentru moment sufletul. - Poate Dumnezeu n-a mai vrut să plec de-acolo. - Am gândit eu cu glas tare. Și într-un curat amurg de munte, maÈ™ina a început să urce drumul înapoi, pe soseaua aceea în serpentine, care îmi purifica toate clipele vieÈ›ii, adunate într-un singur punct. ÃŽmpreună cu prietenii mei, eu mă simÈ›eam exact ca într-o poveste în care întâm-plările mi se perindă într-o oglindă, eu fiind în acelaÈ™ timp eroul direct, dar È™i un cititor ce-È™i imaginează episoadele citite. Șoseaua È™erpuia la poalele muntelui, iar eu aveam impresia că mă poartă undeva, pe târâmul romanelor, unde trebuia să găsesc Sensul VieÈ›ii. Prin faÈ›a ochilor mi se perindau din nou aceleaÈ™i case în stilul moale, oltenesc, din care unele se pierdeau în farmecul munÈ›ilor. Am fost curios să văd cum se desfășoară viaÈ›a aici, prin regiunile astea, È™i mai ales cum se poate trăi zi È™i noapte acolo, la mă-năstire. ÃŽmi închipuiam că locuitorii din aceste regiuni duceau o viață dură dar sănătoasă. Acele case gen vilă care se pierdeau pe dealuri, dădeau o atmosferă de legendă, întreÈ›inută de amurgul ce se lăsa puÈ›in căte puÈ›in peste munÈ›ii de o rară frumuseÈ›e. De-odată am putut vedea din nou terenul destul de întins care aparÈ›inea mănăstirii. La ora aceea, în faÈ›a sfântului lăcaÈ™ nu era aproape nimeni. Să lăsase un început de amurg. ÃŽncercam să-mi închipui viaÈ›a călugărilor după ce se retrăgea fiecare în chilia lui. După cum È™tiam de la Flori, călugării se rugau, citeau diferite cărÈ›i sfinte, aveau rugăciuni spe-ciale pentru fiecare etapă a zilei. Asta bineînÈ›eles în afara posturilor din ajunul diferitelor sărbători, care sunt săptămânale sau lunare, È™i pe care aceÈ™ti copii ai lui Dumnezeu le È›in cu cea mai mare stricteÈ›e. Augustin a oprit maÈ™ina undeva, jos, la poalele mănăstirii. Era deja ora cinci dup-amiaza. - DănuÈ› să rămână în maÈ™ină, că ne-ntoarcem repede. – a spus Augustin care, după ce m-a închis în Opel, a intrat împreună cu fetele în mănăstire. - Venim È™i noi cu cu tine. – a spus atunci Mihaela. - Da…! Să-mi cer mii de scuze părintelui. – a spus Flori care era puÈ›in stânjenită. – Of!… Din cauza ta, Pisoi! Uite ce mă pui să fac. Am stat atunci cam vreo zece minute cu ochii la curtea aceasta a apostolatului, în care cel ce intră devine fiul lui Dumnezeu. “Probabil că Dumnezeu nu vrea să mai plec de-aiciâ€, mi-am spus eu amuzat. După cinci minute îi văd pe toÈ›i trei cum vin. Augustin avea pedalele de la căruÈ› în mână. - Să sperăm că până acasă nu mai avem nimic care să ne oprească din drum. – a mai spus Augustin punând maÈ™ina pe drumul spre BucureÈ™ti. - Trebuie să le preÈ›uieÈ™ti Dănuț… Astea sunt pedale umblate. - AÈ›i văzut cât de modeÈ™ti sunt aceÈ™ti călugări? – a spus Flori. ÃŽntr-o liniÈ™te plină de acea mulÈ›umire sufletească pe care ne-o dădea această unică plimbare, din locul lui din față, priertenul meu a demarat maÈ™ina pe autostradă. - Mă tem c-o să trebuiască să mai oprim undeva, să iau benzină… - a spus Augus-tin atent la È™oseaua peste care începuse să se lase amurgul. MaÈ™ina noastră înainta într-un amurg din acela subÈ›ire, elegant, care de fiecarea dată când mă prindea undeva, pe drum, îmi dădea o stare euforică, alături de sentimentul că trăiesc viaÈ›a din plin. Eu m-am uitat cu coada ochiului la Flori care tăcea, adâncită în gânduri. La rându ei, Mihaela stătea pe scaunul din față, lângă prietenul nostru, fiind atentă È™i ea la drum. La ora aceea târzie È™oseaua era aproape liberă. Pe de o parte È™i de alta a È™oselei era câmp liber, pe care se vedeau din când în când luminile unor fabrici, care mai degrabă mi-aduceau aminte de perioada comunismului.. La noi în maÈ™ină cânta muzica de pe o casetă pusă de Augustin. La câțiva kilometrii mai încolo, ne-a ieÈ™it în cale platoul unei benzinării. - Să oprim aici puÈ›in ca să iau benzină - Atunci să luăm È™i noi un suc. Mai am È™i câteva prăjiturele. – a spus Mihaela. - Vrei È™i tu Pisoi ceva? - M-a întrebat atunci Flori – Cum mergem acasă, te pun direct în pat. Uită-te È™i tu, Mihaela, DănuÈ› este făcut fleaÈ™că… Augustin a venit cu suc È™i Mihaela a desfăcut atunci È™i cele câteva prăjiturele care i-a mai rămas. - Ei, Pisoi, acum vine partea cea mai grea pentru mine…- a spus Flori care era deja obiÈ™nuită cu felul meu de a fi. – Stai uÈ™or È™i È›ie. ÃŽncet, cu greu, pe scaunul din spate, Flori mi-a dat câte-o bucățică de prăjitură. Eu am căutat să mănânc acolo în maÈ™ină, cât mai bine, fără să-mi cadă din gură. Am avut noroc că Augustin a oprit maÈ™ina la această staÈ›ie de Peco. Pe platoul acela al benzi-nărirei, seara care se lăsa peste noi ne dădea o liniÈ™te armonioasă. Parcă ne învelea pe toÈ›i patru într-o pătură netedă, de catifea. Am mâncat atunci încet, atent, cu o deosebită sa-voare, din micile bucăți de prăjitură pe mi le dădea Flori în gură. Eram bucuros, mul-È›umit, cu sufletul senin… Aveam acea seninătate care mă făcea să mă simt în faÈ›a porÈ›ilor de rai. Mi-am dorit să păstrez adânc în mine, aceste clipe învăluite în glazura serii. M-am simÈ›it deodată atât de fericit, încât o teamă nelămurită parcă mi s-a strecurat în suflet. ÃŽntre timp, după ce a pus benzină în maÈ™ină, Augustin s-a urcat în maÈ™ină. - HadeÈ›i să mergem spre casă… Bine c-am luat benzină, că mai aveam puÈ›in în rezervor.Dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd Mihaela a început să râdă. - Tot eu trebuie să-È›i aduc aminte. Flori se uita cu plăcere la amândoi. ÃŽi vedea cum se potrivesc. Cum se comple-tează unul pe altul. - Uite Pisoi – mi-a È™optit ea mie. – AÈ™a doream să găsesc È™i eu pe cineva… ÃŽnsă n-am avut noroc. De-aceea mă duc la mănăstire… Și avea dreaptate… ÃŽn afara faptului că mi-ar fi plăcut ca Flori să rămână cât mai mult timp cu mine, m-aÈ™ fi bucurat sincer dacă ea ar fi găsit un băiat cu o situaÈ›ie bună, intelectual, să fie rafinat, cu un nivel ridicat de viață. ÃŽncepusem să È›in la această fată. Am mai spus undeva, È™i o repet. Eu m-am bucurat (ca să spunem aÈ™a) de două “categorii†de fete. Pe de o parte, au fost cele câteva prietene ale mele (începând cu prietena mea Roxana). Acestea au fost prietenele sufletului meu, cum le denumesc eu. Iar pe de altă parte, în ultimul timp, au apărut femeile (angajate de sora mea) care mâ îngrijesc pe mine. Iar acum, de când a venit Flori la mine, această fată acumulează perfect cele două categorii de care am vorbit. Pe lângă o îngrijitoare de care am nevoie, ea a devenit È™i o prietenă sinceră a mea. Sigur că È™i ea are anumite obiceuri mai… severe. ÃŽnsă nu trebuie să nu uităm că această fată a venit de la mănăstire unde obiceurile sunt foarte riguroase. Sau, cum spunea chiar Flori, la mănăstire este o, cu totul, altă concepÈ›ie a vieÈ›ii. Un alt mod de a trăi. Iar acum, de când a venit la mine, am început să mă obiÈ™nuiesc tot mai mult cu această fată.. Cu modul ei de a mă îngriji… ÃŽn urma acestor gânduri fugitive care mi-au venit în maÈ™ină, m-am uitat la Mihaela È™i la Augustin. Am avut atunci impresia că eu È™i cu Flori suntem o mică familie, care a plecat într-o excursie cu prietenii. De altfel, în ultima vreme, de câte ori ne lua Augustin È™i Mihaela la plimbare, aveam sentimentul că suntem două familii care mai ies împreună din când în când. AÈ™a ceva eu n-am avut È™i nu voi avea niciodată. ÃŽn timpul în care aceste gânduri mi-au venit în fracÈ›iuni de secundă, maÈ™ina noastră înghiÈ›ea kilometrii întregi spre BucureÈ™ti. Ne îndreptam cu roÈ›ile în viteză spre casă. Pe soseaua învelită în catifeaua nopÈ›ii, maÈ™ina aluneca pe asfalt, împreună cu toate amintirile pe care le-am adunat în aceste zile. ÃŽntâmplările din ultimul timp începuse să facă parte din carnea mea, din sângele meu. M-am simÈ›it îmbogățit, refăcut, aproape că mă renășteam. Aveam impresia că de-a doua zi, fiinÈ›a mea își va căpăta un alt sens, o altă viziune a vieÈ›ii. Și într-o măsură, într-o foarte mică măsură, aÈ™a a fost. Am crezut atunci că pot să-mi fac o viață proprie, o viață liniÈ™tită în care Flori să rămână alături de mine. Asta în cazul în care ea nu se va căsătorii. Știam, binînÈ›eles, că trebuia să se ducă la mănăstire, undeva, prin Ardeal. ÃŽnsă în ultimul timp îmi spunea că s-ar putea să rămână la mine, cel puÈ›in până în primăvară. Când am trecut prin BucureÈ™tiul acoperit de întunericul serii, maÈ™ina înainta fără zgomot pe bulevardul pe care luminile fosforescente îi punea o haină strălicitoare. Eu eram deja obosit, moleÈ™it de atâta drum. Alături de mine, Flori (eram să spun Flori a mea) tăcută, obosită, puÈ›in distantă, priviea afară, în noapte. DeÈ™i la ora aceea eram obosit, moleÈ™it de drum, am simÈ›it-o pe îngrijitoarea mea rece, puÈ›in distantă, pierdută într-un univers al ei tainic, profund misterios, în care duhul mă-năstiresc o închidea într-o carapace de nepătruns. - Ce-i cu liniÈ™tea aceasta? – l-am auzit pe Augustin. – VorbiÈ›i, cântaÈ›i, spuneÈ›i ceva… Eu adorm aici la volan. Eu am început deja să mă simt oboist. TotuÈ™ nu mă săturam să privesc centru oraÈ™ului care era scăldat de lumini albe, verzi, gălbui, provenite de la firmele diferitelor magazine, hoteluri È™i bănci particulare ori de stat. De pe locul meu, pe canapeaua din spate, eu tăceam. Nu spunea nimic. DeÈ™i era È™i ea obosită, Flori s-a uitat la mine, în acelaÈ™i timp când È™i Augustin m-a observat prin oglinda retrovizoare. - Lui DănuÈ› i s-a tăiat filmul. – a spus Augustin de la volan, privindu-mă prin oglinda retrovizoare. - A cântat, a vorbit È™i acum nu mai spune nimic. – a spus È™i Mihaela. - Este obosit ca noi toÈ›i. – a râs Flori. – Pentru el a fost un eveniment. - Curat eveniment! – m-am trezit eu din moleÈ™eala care m-a cuprins. – FiÈ›i sigur că această plimbare o s-o pomenesc mult timp… Foarte mult timp. ÃŽn sfârÈ™it, era ora unu noaptea când am ajuns acasă… MaÈ™ina a oprit în faÈ›a blo-cului È™i noi toÈ›i, deÈ™i eram extrem de obosiÈ›i, ne găseam cuprinÈ™i de un fel de vrajă eufo-rică. Cel puÈ›in aÈ™a mi se părea mie. Câte-un vecin întârziat, mă întreba de unde vin la ora aceea. ÃŽn sfârÈ™it, Augustin È™i Mihaela m-au dus în holul blocului, de unde m-a preluat Flori. - MulÈ›umim… AÈ›i fost niÈ™te scumpi amandoi. – a spus Flori, sărutând-o pe Mi-haela. – Să nu ne vadă nebuna aia de Lili. - Și dacă ne vede, ce este? Nu mai pot eu de cucuveaua aia! – am spus eu, fără să-mi pese de nimic la ora aceea, târzie din noapte. După o plimbare aÈ™a de minunată m-am simÈ›it obosit, dar pe deplin fericit. Gustam o fericire în care se revărsau atâția ani de aÈ™teptări, de refulări, de regretele pe care le-am simÈ›it de câte ori prietenii mei vineau la mine să-mi povestească cum s-au dus în vacanță la munte sau la mare. Iar acum, după atâția ani de aÈ™teptări, de renunțări, am ajuns să mi se întâmplă mie acest lucru. Să plec eu, în situaÈ›ia mea, cu prietenii mei È™i cu o fată frumoasă, undeva, la munte. Era ceva minunat, de-a dreptul miraculos. ÃŽn vremea aceasta, Flori, care abia se È›inea È™i ea pe picioare, se pegătea să mă culce. Fapt pentru care nu-mi păsa de nimic altceva. - Hai Pisoi, să te dezbrac… - mi-a spus ea, – Mâine ne sculăm È™i noi mai tzârziu..,. Numai să nu vină “Cuvioasaâ€â€¦ Mai trebuie să-È›i fac È™i-o baie… ÃŽntr-adevăr, când m-a îmbrăcat în pijama, mi-am simÈ›it corpul obosit, strâns, murdar de drum, dar fericit… Fericit că am ajus să fac această plimbare nevisată. ÃŽn cele din urmă, aÈ™a somnoros cum mă găseam, pe pragul între vis È™i veghe, mi-am dorit un singur lucru. Mi-am dorit cu orice preÈ› să păstrez în mine clipele vii ale acestor unice zile care au trecut. Am avut odată mai mult dovada că Augustin este prieten adevărat, de neînlocuit. Un prieten pe care-l întâlneÈ™ti odată în viață. ÃŽn acelaÈ™ timp am admirat-o pe Mihaela care s-a dovedit a fi o fată minunată, excepÈ›ională, din moment ce a fost de-acord È™i ea să-mi facă această bucurie de neuitat. ÃŽn puÈ›inele momente care mă despărÈ›eau de un somn adânc, odihnitor, mi-am dorit, m-am rugat pur È™i simplu, ca Flori, împreună cu vraja acestei mici vacanÈ›e, să rămână cu mine cât mai mult cu putință. De un singur lucru sunt sigur. Pe lângă întreaga mea recunoÈ™tință față de Augustin È™i Mihhaela, fără care această plimbare n-ar fi existat, Valea Oltului va mai reprezenta pentru mine imaginea lui Flori, personalitatea ei, cu tot ce a însemnat ea pentru mine. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy