agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-04-25 | [This text should be read in romana] | TIMPUL UNEI CAMERE "Ce sunt eu, ce-am devenit?†Mă întrebam în clipa când am înÈ›eles că timpul meu, timpul camerei în care stau, începuse să cadă în gol. Chiar dacă din versurile scrise până atunci îmi venea un sentiment de împlinire, totuÈ™i, simÈ›eam că trebuie să mai existe încă ceva, o motivaÈ›ie a poemelor mele. Până nu de mult, tata cu un inepuizabil optimism, m-a încurajat, mi-a dat mereu imbolduri, ca la concursurile de bob. Dar nu era de-ajuns. Dac-ar fi să scriu ce-a însemnat tatăl meu pentru mine, cel puÈ›in în această ultimă viață materială pe care o duc, nu mi-ar ajunge cuvintele. Pe tot parcursul acestei vieÈ›i, atât de grele, aÈ™a cum este ea, în mod aproape inconÈ™tient simÈ›eam uneori că pe lângă mine trec anumite semne pe care în vremea aceea nu le-am înÈ›eles. Terminarea primilor ani de È™coală, a fost primul moment în care Timpul È™i-a început primele lui efecte necruțătoare asupra mea. Eram la vârsta unei debusolări profunde, atât din punct de vedere al sufletului, cât È™i al vieÈ›ii materiale, când pentru prima dată m-am lovit de anumite obstacole de netrecut. Norocul meu a fost că sora mea, care pe atunci mergea la liceu, de câte ori venea acasă, mai ales pe la orele de seară, după ce lua masa cu ochii mereu pe acelaÈ™i timp, își lua manualul de fizică, după care încerca să dezlege câteva fformule alături de mine, pe aceeaÈ™i canapea devenită legendară. - Of, fir-ar să fie de formule! Algebra îmi place, dar cu fizica nu mă împac nici în ruptul capului! Este adevărat că avem È™i un profesor ca vai de capul lui... Nu È™tie să explice deloc. După ce s-a dus să pună o muzică la casetofon, a aruncat o privire spre mine. - Trebuie să te mai tunzi puÈ›in, ai părul cam mare. Dacă nu te tunde tata, te tund eu. – mi-a spus ea cu o tonalitate în care mi s-a părut că percep un vag ecou venit de undeva, din necunoscut. Dar nu, a fost doar o pală de iluzie, ieÈ™ită din neuronii mei care au început s-o ia razna. - Ca să mă ciopărceÈ™ti puÈ›in, nu-i aÈ™a? - am întrebat-o eu mai mult în glumă, în timp ce încercam să mă desprind din halucinaÈ›iile mele de moment. - Ce, data trecută te-am ciopârÈ›it? – m-a apostrofat sora mea. - Am găsit pentru tine o carte de filo-zofie care s-ar putea să te intereseze. - Excelent ai făcut!... Kant vede în voință un act conÈ™tient al unei fiinÈ›e inteligente, pe când la Scho-penhauer voinÈ›a este prin esență inconÈ™tientă. Degeaba mă întrebam de ce tocmai eu sunt nevoit să îndur greutățile insurmontabile pe care nimeni de vârsta mea nu le avea. După nopÈ›ile lungi, când de obicei sufletul îmi pribegea prin alte timpuri, mama se chinuia cu mine să mă spele pe față, în condiÈ›iile în care lipsit de echilibru, mă lăsam cu toată greutatea asupra trupului ei, care pe măsură ce m-am maturizat, a înaintat în vârstă fără să-mi dau seama. - Of, greu mai eÈ™ti! Stai cum trebuie să te spăl! Dacă nu m-am săturat! Cine m-a blestemat aÈ™a, nu È™tiu! Din vremea aceea am început să simt timpul ca pe un obiect în sine, din adâncul căruia mi se părea că percep niÈ™te vagi semnale venite de nu È™tiu unde. Trăiam într-un trecut pe care-l vedeam aproape bad-jocorit de aspectele prezentului. Revenea mereu la suprafață, de undeva, din adâncul timpului, vâltoarea unei vieÈ›i turbulente, prin care sunt convins că am trecut cândva. Poate de-aceea simÈ›eam că cel ce sunt acolo, înlănÈ›uit pe scaun, nu sunt eu. - De ce m-aÈ›i făcut aÈ™a, fără nici un orizont în această viață? - È›ipam eu, fără să înÈ›eleg că sărmanii mei părinÈ›i n-au nici o vină. Un om mai îndurător, cu un font atât de blând cum era tata, nu cred că sufletul meu blestemat, cel pribegitor prin alte timpuri, ar mai fi găsit pe undeva. Atunci când nu mai puteam să rabd situaÈ›ia neputinÈ›ei mele, parcă-l văd cum se apleca cu toată dragostea asupra sufletului meu, de cele mai multe ori, recalcitrant. - Lasă tată că o să fie bine. Noi doi o să ne descurcăm. Chiar săptămâna viitoare am să mai trec pe la editură, să vedem cum o să rezolvăm cu publicarea volumului tău de poezii.- îmi spunea tata care cre-dea în poezia mea mai mult chiar decât mine. Pe tot parcursul acestei perioade, am fost conÈ™tient pe deplin că viaÈ›a mea depinde în totalitate de alÈ›ii. Atunci am început să am sentimentul unei independeÈ›e venite de undeva, din interior. O vedeam pe mama cum se chinuie cu mine când măducea la baie, sau când îmi dădea să mănânc din cenuÈ™iul acestui timp căruia, simÈ›eam vag, că nu-i aparÈ›in.dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd - Toată viaÈ›a m-am ocupat numai de tine fără să È™tiu ce înseamnă tinereÈ›e sau măcar să am niÈ™te clipe libere cu tatăl tău. - îmi spunea sărmana mamă fără să-È™i imagineze că sufletul meu se canoneÈ™te într-un trup străin. De fapt nici eu n-aveam de unde să È™tiu că ceea ce îndur în această viață este doar o consecință nefastă a ceea ce am trăit cândva, într-un alt timp, È™i poate într-un alt loc. Deocamdată însă, îmi este greu să înÈ›eleg cum este posibil ca doar eu să nu mă bucur de acele libertăți la o vârstă în care fire-scul te împinge să cunoÈ™ti lumea. Eram doar la vârsta când natura, prin toate forÈ›ele ei, își cere dreptul. La acea vârsta în care sângele cald, învolburat, te împinge să alergi după dumnezeiescul farmec femenin. Și tocmai acestă vârstă cu tot mirajul ei, o vedeam cum îmi este refuzată. Mai mult decât atât. Tot timpul aveam senzaÈ›ia, că de câte ori în cale îmi iese o fată sensibilă, cu trupul de fructe coapte, Cineva nevăzut, un destin imbecil, sau poate o karmă necruțătoare, îmi lasă în față un paravan opac, de care toate sen-timentele, toate senzaÈ›iile mele se loveau È™i se stingeau în acelÈ™i timp. Alături de sora mea nu simÈ›eam cum timpul curge în dauna mea. Acesta a fost momentul când .veÈ™nicele capricii ale aceluiaÈ™i timp mi-au adus în camera mea o fată È™atenă cu aura unei muze din poezia franceză. Cu un nume care evoca parnasianismul târziu, Roxana, pentru că astfel o chema, mi-a adus tot ce-am învățat, tot ce mi-am închipuit despre rafinamentul francez din perioada comediei dell’arte. Farmecul ei, în care răsuna clinchetul saloanelor boeme, mi-a însufleÈ›it camera în care aveam un univers al meu izolat, făcut de mine. Vechile discuri de patefon prelungite de ecourile unor tangouri, mi-au deschis pentru prima oară ferestrele unei vieÈ›i reale, care în acelaÈ™i timp îmi aduceau trăiri pe care le-aÈ™ fi putut avea. Cum stăteam pe canapeaua devenită legendară, ea mă învăluia în parfumul ei în care îmi lăsam fiinÈ›a să cutreiere în neÈ™tire. - Tu È™tii c-am început să È›in la tine de când ne-am întâlnit prima oară la Alina? - Mi-aduc aminte, era parcă într-o iarnă, cu o zi înainte de Anul Nou. – a spus ea c-un aer întrucâtva nostalgic. De altfel, fondul ei sentimental era alcătuit din acel rafinament neoclasicist care o făcea, ca în timp ce vorbea c-un băiat, să-l cântărească de sus până jos, cu anumite împunsăuri care răneau orice orgoliu masculin. Mai ales când acesta este în formare È™i cei mai mulÈ›i dintre ei vor să facă pe cocoÈ™ul în faÈ›a fetelor. BineînÈ›eles că nu este vorba de mine. Eu formam È™i aici acelaÈ™i ''caz special'' din totdeauna. – De altfel, Alina povestise mult despre tine. – a mai continuat ea. - N-ai avut aÈ™a, un È™oc când m-ai văzut? – nu m-am putut abÈ›ine să n-o întreb. - Nu vorbi absurdități... Pentru mine eÈ™ti perfect normal. Știu că-È›i par destul de crudă, dar nu uita că tu aÈ™a cum eÈ™ti È›i-ai construit un univers propriu, pe care alÈ›ii nu-l au. Dacă tu îți faci complexe din nimic, asta este altceva, dar în situaÈ›ia ta, È›i-ai făcut o lume proprie, de care, în ziua de azi, nu toată lumea profită. Ar trebui să fii oarecum mândru de tine. - È™i cum, în aceeaÈ™i clipă a realizat ce spunea, a tras din È›igară È™i m-a privit lung. Fără să-mi vină să cred ce-aud tocmai de la ea, îmi căutam un răspuns, pe care nici eu nu-l È™tiam. - Mă întreb, oare-È›i dai seama ce spui acum? Eu, de când mă È™tiu, n-am avut o viață cât de cât nor-mală, ca voi ceilalÈ›i. Nu m-am bucurat nici de învățătură ca lumea, È™i nici acum, ca adolescent È™i nici mai târziu, nu voi cunoaÈ™te viaÈ›a sexuală care este atât de firească la vârsta noastră. Ce vină am eu, că niÈ™te măcelari, pretinÈ™i doctori, cu sângele altora pe mâini, m-au schilodit, cu fiarele lor, pe-o viață-ntreagă? Si-acum, când iubesc È™i eu pentru prima oară, mi se ia tot! - Nu vorbi aÈ™a, însâși faptul că tu trăieÈ™ti pe dinăuntru, face să te înalÈ›e de-asupra multora dintre noi. - Cum să nu vorbesc aÈ™a, când într-o clipă de beÈ›ie rutinală, în care È™i-au bătut joc de sărmana ma-mă, acei escroci în halate albe, după ce È™i-au îndeplinit meseria, s-au spălat pe mâini fără să le pese că-n urma lor, au lăsat o ființă stigmatizată pe viață. Tu vii acum să-mi spui că alÈ›ii-n situaÈ›ia mea n-au ce am eu. Dar ce am eu?! NiÈ™te hârÈ›oage care-mi È›in loc È™i de facultăți È™i de femei È™i de tot... Asta numeÈ™ti tu lumea mea?! - De bine, de rău, tu eÈ™ti un om raÈ›ional. Sau cel puÈ›in, aÈ™a cred eu. Ce Dumnezeu, mai stăpăneÈ™te-te È™i tu. - Sigur ca da! Când este vorba de ceva mai serios în viaÈ›a mea, toată lumea mă îndeamnă să fac apel la raÈ›iune. RaÈ›iune care nu sunt sigur că această lume mi-o consideră cu adevărat. ToÈ›i îi compătimesc pe ai mei, în timp ce pe mine mă privesc ca pe un balast nefolositor la nimic. EÈ™tii, Ianii, coloneii, toată această dăscălime ca pe vremea lui Caragiale. Atunci, pentru prima dată am văzut că alături de mine stă o tânâră fată care-mi trezea toate simÈ›urile crude pe care la vârsta aceasta începi să le descoperi. Probabil că È™i-a dat seama de cele ce simÈ›eam în acel moment, pentru că mângâindu-mă pe păr, mi-a È™optit: - Ai È™i tu dreptate. Știu ce simÈ›i... Dar mai bine hai să ascultăm o muzică, È™i dup-aceia o să mai dis-cutăm câte ceva. Bine? -mi-a spus ea cu o tandreÈ›e deosebită în glas. AÈ™a cum o simÈ›eam alături de mine, cu fiecare clipă canapeaua pe care È™edeam amândoi, mă scufunda într-un univers moale plin de lumini odihnitoare în care toate sentimentele erau înghiÈ›ite de fiinÈ›a ei. Pentru prima oară, mai mult am simÈ›it decât am înÈ›eles acest fior cald care a început să mă învăluie pe măsură ce ascultam cuvintele ei. Atunci a fost momentul când am conÈ™tientizat ce ar putea să însemne noÈ›iunea de fată. DeÈ™i situaÈ›ia mea era cu totul aparte, totuÈ™i nu puteam rezista unei naturi care mă îmbia cu tot farmecul ei. Cu toate că în acel moment Roxana constituia, aÈ™ putea spune, primul hop mai serios din viaÈ›a mea, totuÈ™i ea n-a fost decât un simplu semn a ceea ce s-a dovedit mai tărziu a fi esenÈ›a timpului din care provin. Dar pe atunci n-aveam de unde să È™tiu toate acestea. Când o priveam aÈ™a blondă-È™atenă cum stătea în faÈ›a mea, încercam cumva să-i simt adevărata ființă ce-i palpită pe dinăuntru. AÈ™a cum mă aflam pe primul prag al vieÈ›ii, întâlnirea cu ea m-a făcut să cunosc, sau cel puÈ›in să am o idee, de ceea ce înseamnă natura unei fete. Natură care avea să-mi producă foarte multe schimbări în felul meu de a gândi. Primul semn mai profund din partea ei a fost acea sensibilitate cristalină însoÈ›ită de un aer crazy-fool specific acelui flower-power care, în ciuda unor dogme destul de încorsetate, făcea o punte peste un timp care-È™i revărsa valorile dantelate peste sufletul nostru deja obosit. Cuprins de farmecul momentului, m-a apucat o adevărată disperare la gândul că odată È™i odată nu o voi mai vedea. Disperarea este cu atât mai mare cu cât acest “odată†îl vedeam cum se apropie tot mai mult. Șansa cea mare a fost că Aida, alături de colegele ei, care veneau pe la ea, m-au ajutat să trec mai uÈ™or peste aceste momente în care căpătam convingerea că viaÈ›a mea se despărÈ›ea de cea a prietenei mele, pe care începusem s-o văd tot mai rar. Dar nu È™tiu de ce, în toată această disperare, în tot acest sentiment de zădărnicie, aveam uneori impresia că prin faÈ›a ochilor îmi trec, niÈ™te fulgere de lumini. De fiecare dată aceste fulgere de lumini îmi aduceau prin faÈ›a ochilori anumite imagini ciudate, amestecate, o muză creolă pe care aÈ™ fi întâlnit-o nu È™iu unde. Apoi aceste imagini se intersectau cu altele, care reprezentau niÈ™te lupte civile, sau mai degrabă revoluÈ›ionare, la care aÈ™ fi participat în nu È™tiu care perioadă. ÃŽn acele clipe halucinaÈ›iile mă cuprindeau în asemenea măsură, încât dacă m-ar fi auzit cineva, ar fi zis că, pe lângă handicapul fizic pe care-l am, a început È™i mintea să mi-o ia la vale. Toate aceste închipuiri ale mele, sau cel puÈ›in ceea ce consideram pe vremea aceea drept închipuiri, nu interesează pe nimeni. Fapt este că anul în care Roxana termina facultatea se apropia tot mai mult, È™i n-o voi mai putea vedea aÈ™a cum o făceam până atunci. Acel an, în care ea È™i-a pregătit examenul de diplomă, a fost, după câte mi-aduc aminte, un an crucial, mai mult în sens negativ. Cel puÈ›in pentru dulcele spaÈ›iu unde am nimerit în această viață. Pe la început de primăvară, în condiÈ›ia în care, cu tot regimul comunist ce-l aveam, încă ne mai bucuram de diversitatea emisiunilor de la televizor, serile ne adunam în faÈ›a micului ecran, cu sora mea aÈ™ezată la stânga, È™i mama la dreapta mea, care îmi dădea să mănânc. - Iar ne dă un film bulgăresc? - a exclamat plictisită Aida, care în “celebrul†capot matlasat, sorbea din cana cu ceai È™i citea plictisită din programul tv. - Ce vrei tată? Trebuie È™i din astea. - I s-a adresat tata. Pentru el, întotdeauna sora mea a fost lumina ochilor. - Noroc că după aceea începe Gala Lunilor,o emisiune de varietăți destul de reuÈ™ită. – a mai spus sora mea pe când se ghemuia în spatele meu pe canapea ca o pisică dulce, gata să toarcă. Toate acestea se petreceau într-o seară de început de martie. Pe micul ecran începuse chiar atunci un film bulgăresc. Unul din acele filme neorealiste rupte din aÈ™a zisa “viață proletarăâ€. Mama îmi dădea să mănânc… Deodată, mi-a venit o vagă ameÈ›eală (un fel de vertige) însoÈ›ită de senzaÈ›ia că-mi fuge podeaua de sub scaunul pe care stau. N-am apucat bine să mă dezmeticesc, că am simÈ›it atunci cum totul se miÈ™că în jurul meu. Lângă mine, sora mea era deja în picioare. ÃŽn clipa aceea s-a stins lumina, È™i cu toÈ›ii am rămas într-o beznă pe care o tăiai cu cuÈ›itul. - Cutremur, cutremur - È›ipa mama dezorientată, pe întuneric. ÃŽn acelaÈ™ timp, într-un zgomot infernal, pereÈ›ii parcă se dezmembrau… AÈ™teptam din clipă în clipă ca ei să se prăbuÈ™ească peste noi. - Tată, mamă, unde sunteÈ›i?… Unde eÈ™ti tu? - È›ipa Aida la mine îngrozitor de speriată. ÃŽn timpul acesta eu, după o clipă de panică, am privit cu un calm nefiresc prin cameră, aproape nervos, fără să scot nici o vorbă, de parcă nu eram eu acela `n mijlocul acestor lucruri. Nu vedeam nimic. DeÈ™i auzeam tot, simÈ›eam. Dar am rămas calm... Mai calm ca niciodată... Cu tot golul pe care în momentul acela l-am simÈ›it în stomac, am fost perfect conÈ™tient că È™i dacă mă agit, È›ip, urlu, din moment ce nu intervine cineva, ceea ce ar fi să fie, se va întâmpla oricum. Totodată ceva ascuns în mine îmi spunea că nu poate să mi se întâmple mie un lucru atât de îngrozitor. Nu pot să mor în aceste condiÈ›ii stupide. Cel puÈ›in nu acum! Deci cazul oarecum “priveligiat†în care mă aflam, m-a făcut să rămân atât de calm, oarecum detaÈ™at. Pentru câteva momente am avut impresia că eul meu a mai fost tot într-o stuaÈ›ie limită, dar parcă într-o altă lume, într-un alt segment de timp. MiÈ™carea infernală a zidurilor, însoÈ›ită cu zgomotul acela surd ce venea parcă din toate părÈ›ile, m-a făcut să simt vâltoarea unor lupte, cu ostaÈ™i, civili, claie peste grămadă, într-un loc unde simÈ›eam că am mai trecut. Fulgere de întâmplări parcă-mi conduceau adevărata persoană undeva, prin alte meleaguri. ÃŽn acele teribile momente, de-a dreptul îngrozitoare, în dansul lor infernal, zidurile îmi aduceau, nu È™tiu de unde, imaginea delirantă a unei bătrâne cu rânjetul îndreptat spre mine. ÃŽn tot acest timp, prin tumultul acesta infernal, eu alergam după Cineva... Cineva c-un aer dulce ca de soră. Nu-mi dau însă seama cine... Seamănă foarte mult cu Aida... sora mea... Dar în acelaÈ™ timp, aveam senzaÈ›ia că nu este chiar ea. De acest Cineva mă leagă acelaÈ™i sentiment profund al dorului, cu aceeaÈ™i dulce aură care o emană sufletul sorei mele... PereÈ›ii se zguduiau cu toată forÈ›a È™i eu eram conÈ™tient că sunt dus cu sorcova. Ce-i cu mine, ce se întâmplă?dddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddddd - Ochelarii mei! Unde-mi sunt ochelarii? - vocea disperată a tatălui meu m-a adus la realitate... Zidurile începuseră un dans infernal, al groazei aÈ™ putea spune. - Ia-l pe Dany È™i să ieÈ™im afară! - striga mama către tata, în timp ce o căuta pe sora mea, care se lipise de scaunul meu.- tu ieÈ™i afară, nu ne aÈ™tepta pe noi! - Nu plec fără voi!- striga Aida speriată, È™i m-a cuprins pe după umeri să nu cad cu scaun cu tot. De-abia înt-un târziu, când cutremurul a încetat, È™i vecinii băteau pe la ușă, pe la geamuri, fără să aÈ™tepte reacÈ›ia părinÈ›ilor noÈ™trii, Aida a deschis uÈ™a È™i am ieÈ™it afară. Când am ieÈ™it afară, cerul era de un roÈ™u artificial, aproape apocaliptic. Parcă întreÈ›inea un mister profund care-È›i dădea senzaÈ›ia unui sfârÈ™it de lume. Frigul împreună cu luna plină de-o culoare roÈ™iatică, aÈ™a cum atârna pe cerul sticlos, aducea parcă printre noi un mesianism, într-o atmosferă tenebroasă, în care orice mit prindea viață. Din căruciorul pe care tremuram de frig, de teamă, de psihoza aceea prezentă printre noi, am văzut, sau mi s-a părut că văd, o pată roÈ™iatică care se mărea, luând diferite forme pe un cer încărcat cu surplusul de energie degajată din pământ. Dacă acele momente mi-ar fi permis să fiu puÈ›in mai meditativ, aÈ™ fi observat cum pata aceea de pe cerul nopÈ›ii, capătă încet, încet, aspectul unui balaur din străvechile legende. Oricum întreaga atmosferă din jurul nostru, căpăta forma un imens burlan, prin care, dacă erai puÈ›in mai sensibil, ai fi putut să percepi unele semne venite de pe diferite trepte ale timpului. Toate aceste sentimente sau, mă rog, aceste gânduri pe care le-am avut în acele clipe, să nu se creadă c-au fost din plăcerea de a medita. Mai ales în acele momente când numai de aÈ™a ceva nu putea fi vorba. Toată acestă împrejurare, tot acest… ''eveniment'' să-i zicem, m-au făcut să înÈ›eleg că esenÈ›a noastră, esenÈ›a umană ar fi, în ultima instanță, veÈ™nică. Doar forma materială, cea din carne È™i sânge, este trecătoare. De-abia acuma îi înÈ›eleg pe-acei budiÈ™ti care nu dau prea multă importanță vieÈ›ii noastre materiale, pentru care ea reprezintă însăși esenÈ›a suferinÈ›ei. Toate aceste drame reale sau închipuite pe care le trăim, constuie în realitate iluzia unui unic Adevăr de care ne-am desprins, fără să-l mai putem percepe. De fapt ceea ce în lumea noastră, aici, putem dobăndi sub forma unor reprezentări imediate, are legătură nemijlocită cu o viaÈ›a anterioară. Cine mi-ar fi auzit în acele momente gândurile, ar fi zis că nu-mi dau seama pe ce lume mă aflu, sau nu realizez ce greutăți mari ne aÈ™teaptă. Dar dacă pentru o clipă, aceste îngrozitoare circumstanÈ›e m-au făcut să mă detaÈ™ez de realitate, firigul, panica, acea tensiune existentă, mi-au readus totuÈ™i spiritul în momentele cele mai cutremurătoare ale prezentului. N-am stat desigur prea mult pe frigul acela, dar cel puÈ›in o oră, două, cât am zăbovit, mai mult presaÈ›i de acel sentiment de groază, de panică, împreună cu lumea ieÈ™ită din bloc, primeam fel de fel de veÈ™ti alarmante, venite din centru oraÈ™ului. - Cofeteria Casata a căzut! Blocul de la Scala s-a prăbu[it! Se-aude că Toma Caragiu împreună cu regizorul BocăneÈ› au dispărut... Blocul de la Continental unde a stat el, este numai ruine! A[a auzeam în acele clipe, de parcă printre noi a coborât Anticristul. Era un asemenea dute-vino de maÈ™ini pe străzi, prin cartierele alăturate, încât presaÈ›i de stresul care ne însoÈ›ea clipă de clipă, nu îndrăzneam să intrăm în casă, unde cine È™tie ce ne aÈ™tepta. - Mi-e frig! Eu nu sunt decât în capot. - se plângea Aida, ale cărei cuvinte erau dioar ecouri din cele ce simÈ›eam eu în acest cărucior, unde timpul devenise un burlan în care trecutul È™i prezentul se amalgamau, fără să-nÈ›eleg nimic. De-abia a doua zi, când o atmosferă de tenebre se lăsase peste tot oraÈ™ul, televizorul ne-a arătat adevărata față teribilă ce ieÈ™ea de sub ruine. Când am văzut cum lumea umbla printre mormane de moloz căutând câte-un membru de familie sau un vecin, de-abia atunci am cunoscut adevărata față a prăpădului ce s-a lăsat asupra noastră. După ce, cu ruinele făcute prin tot oraÈ™ul, imaginile venite de la televizor ne menÈ›inea o adevărată psihoză, mama mai venea pe de-asupra È™i cu niÈ™te zvonuri alarmante din vecini, în urma carora din oră-n oră, ne-am fi putut aÈ™tepta la câteva replici de-ale cutremurului, mai mult sau mai puÈ›in serioase. Cum în acele zile eram într-un stress continuu, fiecare dintre noi aÈ™teptam cu ochii lipiÈ›i pe micul ecran, să vedem ultimile È™tiri, ultimele noutăți, sau dacă s-a mai găsit cineva viu printre dărâmături. De-asupra noastră, în acele zile, parcă se menÈ›inea o masă de sorginte magnetică, ce ne dădea impresia unor entiăți nevăzute, care ne conduc destinul fiecăruia, fără să le simÈ›im prezenÈ›a. Prin una dintre serile de după cutremur, când acea specifică psihoză încă mai domina, m-am trezit cu Roxana, prietena mea, care a trecut pe la noi, să ne vadă în ce stare ne aflăm. - Am trecut să văd în ce stare sunteÈ›i. Cum ai suportat cutremurul?... Te văd destul de calm.- m-a întrebat oarecum mirată de starea liniÈ™tită pe care o aveam. - Parcă tu nu È™ti că în situaÈ›iile de maximă tensiune intru întotdeauna în panică..- eram să spun că în acele teribile clipe am alunecat undeva, în trecut. Dar nu era momentul pentru aÈ™a ceva. - Da, È™tiu... Te-nchizi în tine, te inhibi. Cine te cunoaÈ™te mai bine ca mine? – mi-a spus ea c-un suspin, în timp ce-mi mângâia părul. Nu È™tiu de ce toate fetele care-mi devin mai apropiate îmi trec mâna prin păr. Adevărul este că È™i mie-mi face plăcere. Parcă-mi dă senzaÈ›ia unei protecÈ›ii femenine, ceea ce, în afară de cea a mamei, n-am avut niciodată. - Văd că aici, la tine în cameră, peretele ăsta de la fereastră s-a cam dărămat rău.- mai spuse ea, rotindu-È™i privirea prin jur - Da, È™i am mereu impresia că este un canal prin care comunic c-un tmp îndepărtat… - …și prin care-È›i vin imagini. Nu este aÈ™a? - a zâmbit ea, făcând gropiÈ›e-n obraji. - Of, Dany, Dany, ce mă fac eu cu imaginaÈ›ia asta bogată a ta care dă pe din afară? - Tu râzi, dar să È™tii că fluctuaÈ›iile acestea ale timpului au început să nu-mi dea pace. - Poate ai È™i tu dreptate... Adevărul este că È™i eu cred în această metempsihoză. Este un fapt aproape real, însă nu s-a dovedit încă. - a spus ea, în timp ce am observat cum o roade un gând pe care nu îndrăznea mi-l spună. - După examenul de stat ne dă repartiÈ›ia... AÈ™a că s-ar putea să nu pot să trec mult timp pe-aici. - Și nu te voi mai putea vedea deloc?! - am strigat eu, simÈ›ind cum mi se usucă fiinÈ›a ca o coajă de copac. - Acum nu fi È™i tu aÈ™a de prăpăstios... Sigur că voi mai veni să te văd, când am să pot. Doar n-au intrat zilele în sac. -mi-a replicat Roxana, în timp ce eu am început deja s-aud cum troznesc bucățile de timp pe lemnul uÈ™ii. Acest timp pe care-l simÈ›eam mereu ca pe o umbră neiertătoare deasupra mea, a avut grijă să-mi mai aducă, din când în când, prezenÈ›a ei fugară în această cameră. TotuÈ™i în ciuda acestui fapt, un ultim revelion făcut împreună, mi-a arătat că la mine, momentele de fericire nu durează prea mult. Fantoma unui timp peren, È™i-a făcut È™i de astă dată simÈ›ită prezenÈ›a. Golul rămas în urma ei forma un halou în care pendula timpului bătea fără nici o finalitate. Unde mă găsesc, pe ce segment de timp mă aflu acum când mă simt legat de părinÈ›ii mei, fără de care nu pot să fac nici un pas? Chiar È™i în aceste clipe oarecum debusolate, simÈ›eam de undeva, că mai trebuie să fie ceva, un anumit lucru din care îmi veneau ecouri vagi, suspendate în spaÈ›iu. De multe ori, prin faÈ›a ochiilor îmi treceau mereu aceleaÈ™i imagini, însoÈ›ite de niÈ™te fulgere de lumini, ce creionau parcă un chip creol, sau cam aÈ™a ceva, pe care îl vedeam ca într-o perdea de fum, asemător cu o iluzie, dar în acelaÈ™i timp mi se părea de o realitate izbitoare. Cu toate greutățile rămase în urma cutremurului, vechile mele obsesii, vechile mele trăiri, îmi invadau fiinÈ›a în ocupaÈ›iile mele din totdeauna. Acele poezii pe care le făceam cu destulă greutate, căutam să le fructific întrucâtva. De aceea mă È›ineam de capul tatălui meu să le public dacă s-ar putea în revistele literare din acea vreme. ÃŽntr-una din zile, tata venise de la cenaclul Bacovia cu o idee: - Am discutat cu Valeria Deleanu, care mi-a promis că mă va duce la Luceafărul să stau de vorbă cu Cezar Ivănescu. - Am auzit de acest poet, cu toate că n-am citit nimic de el. Dar oare este un om amabil, mai ales cu o situaÈ›ie cum este a mea? - Nu È™tiu, vedem noi. Valeria Deleanu mi-a spus că este cumsecade, È™i mai mult decât atât, este foarte răzbătător, mai ales pentru aceste timpuri când o poezie ca a ta nu este luată în seamă. Cu câtă plăcere mi-aduc aminte, ce impresionat am fost, când pentru prima oară m-am văzut în faÈ›a unui autentic poet. Parcă ieri a fost seara aceea când mi-a intrat în cameră un personaj destul de ciudat cu un aspect boem È™i cu o frizură ciceroniană È™i cu o privire care te izbea cu aerul ei venită din epoci medievale. Când l-am privit aÈ™a de-aproape, am simÈ›it tot fiorul acelor balade cu muzicalități cristaline în ritmuri preclasice. Nu puteam să-mi cred ochilor, că eu cu încercările mele destul de modeste, am ajuns în prezenÈ›a unui adevărat simbol a ceea ce se cheamă Poezie. La început stresat de figurile din lumea literară care mi-au intrat în casă È™i cu acel gol în stomac pe care-l simÈ›eam în momentele de cumpănă, nu È™tiam cum să mă comport, mai cu seamă că felul meu de a vorbi este foarte greoi. - Trebuie să È™tiÈ›i că el se exprimă foarte greu. De-abia îl înÈ›elege cineva străin. - Și cum se face comunicarea cu el?- a venit previzibila întrebare care, de fiecare dată mă bloca È™i mai mult. A fost un moment de-a dreptul solemn, când Cezar Ivănescu a luat fiecare poezie de-a mea, conferindu-le astfel o adevărată valoare literară. - Vom ncerca să-i publicăm acest ''Exilat `ntr-o fereastră'', poezie care văd că-l reprezintă cel mai mult. AÈ™a se face că prin ajutorul nepreÈ›uit al lui Cezar Ivănescu am putut reuÈ™i să ies oarecum în lume cu poezia mera care, drept vorbind, are o valoare mediocră. De fapt, ea formează pentru mine un fel de culoar spre o lume abia bănuită. Din când în când aveam impresia că percep anumite semne preschimbate în niÈ™te unde tactilo-vizuale care în clipele mele de relaxare, îmi treceau în chip de fulgere prin faÈ›a ochilor. Pe tot parcursul acestei perioade, fantoma timpului nu înceta să-mi atragă atenÈ›ia asupra Karmei deosebit de grele pe care o purtam. AÈ™a se face că sub diferite aspecte, acelaÈ™i timp îmi punea în față o mulÈ›ime de semne de care mă loveam fără să È™tiu ce reprezintă ele. Și iată cum în cursul vieÈ›ii mele, aceeaÈ™i Karmă care veghează deasupra mea ca un tăiÈ™i de sabie, își îndeplineÈ™te proictele fără ca eu să-mi dau seama. Era o iarnă de sfârÈ™it de secol, una din acele ierni care anunÈ›au mari schimbări în spiritul agitat al vremii. Aici, în partea de răsărit a Europei, marile frământări abia începeau. După o jumătate de veac în care spiritul nostru devenise încorsetat, din toate părÈ›ile ne veneau zvonuri, care purtau în ele seminÈ›ele unor speranÈ›e aruncate pe un timp fertil. Peste tot parcă se aÈ™ternuse o atmosferă de mit, care făcea orice credință să devină de o materialitate rar întânită. AÈ™a cum eram, imobilizat în timpul camerei mele, în acea teribilă iarnă, am văzut cum dintr-o dată la televizor a apărut toată conducerea de pe atunci a țării. Știam că locutorii TimiÈ™oarei ieÈ™iseră în stradă. A doua zi s-a organizat o adunare populară care ar fi trebuit să arate că locuitorii întregii țări condamnă miÈ™carea “antisocială†de la TimiÈ™oara. Dar n-a fost să fie aÈ™a. ÃŽn timp ce eu citeam, cu radioul care mergea fără încetare, vecina noastră a venit foarte agitată aÈ™a cum se întâmpla în momentele de mare tensiune: - Voi nu vă uitaÈ›i la televizor?… Ce este în oraÈ™!…- spunea ea, în timp ce mama contaminată de tensiunea ei, a alergat să deschidă micul ecran. AÈ™a cum eram eu, care nu-mi plăcea deloc să asist la toate aceste discursuri aride È™i plictisitoare, de-abia m-am dezlipit din cărÈ›ile mele, mai mult cu un sentiment de blazare, amestecat cu un fel de curiozitate trezită de tensiunea pe care mi-a dat-o mama È™i vecina noastră. ÃŽn clipa aceea micul ecran mi-a oferit un spectacol pe care nu-l văzusem niciodată până acum. ÃŽn mijlocul discursului oficial s-a auzit o rumoare care s-a transformat în adevărate strigăte de revoltîă. ÃŽn tot acest timp ce CeauÈ™escu a rămas cu măna în aer fără să È™tie ce se petrece. Acest lucru, dacă a rezistat câteva momente pe ecran.Imediat după aceea emisiunea s-a întrerupt. Profitând de faptul că în zilele acelea de decembrie, afară era puÈ›in mai cald, obiÈ™nuiam ca pe la orele serii să stau la fereastră. Era o atmosferă atât de încărcată, încât fără să È™tiu ce se întâmplă în oraÈ™, mi-am făcut un tablou destul de clar în mijlocul acelor veÈ™ti de la vecinii care veneau agitaÈ›i È™i tulburaÈ›i din centru. Totodată însă, nu È™tiu ce conexiuni ciudate se petreceau în mintea mea, că toată agitaÈ›ia lumii care venea de la faÈ›a locului sau de prin împrejurimi, îmi dădea sensaÈ›ia că mai trecusem odată prin ceva. ÃŽnsă simÈ›eam că de-atunci trebuie să fi trecut atât de mult timp, încât toate fragmentele de imagini îmi treceau prin minte, în fulgere învălmășite de lumini, de nu mai înÈ›elegeam nimic. Nu È™tiu cum se face că prin zăpăceala veÈ™tilor primite, înaintea ochilor vedeam, învăluite într-o ceață deasă, confuză, cum îmi trec niÈ™te aspecte ciudate, destul de stranii, dintr-o epocă îndepărtată, parc-ar fi într-un romantism din evul de mijloc, printr-o învălmășeală de lume ciudată, îmbrăcată în costume bizare, amestecate, aidoma unei societăți în care aristocraÈ›ia își lăsa ultimele ei urme. Eu care mai citisem despre revoluÈ›ii pe de-o parte, iar pe de altă parte am auzit de la tata cum a fost în cel de-al doilea război mondial, È™tiam ce înseamnă asemenea miÈ™cări, dar cum să spun, până acuma nu aveam o adevărată percepÈ›ie a realității unui război civil. Pentru că, de fapt asta a È™i fost. Tot aceÈ™ti prieteni mi-au povestit în câteva cuvinte, ambuscadele care s-au iscat între populaÈ›ia revoltată È™i forÈ›ele de represiune, care pe atunci încă mai sperau că este o revoltă de moment. Fără să putem crede că CeauÈ™escu va putea fi dărâmat, cu sufletul la gură făceam numeroase speculaÈ›ii împreună cu tata.Toate aceste lucruri reprezentau pentru mine o asemenea noutate, încât nu puteam să realizez că sunt eu acela care le trăieÈ™te în mod direct. Chiar dacă mă aflam izolat undeva într-o fereastră la marginea oraÈ™ului, efervescenÈ›a m-a cuprins aÈ™a de tare, încât mă È™i vedeam cum particip în mod direct în cele mai fierbinÈ›i puncte ale momentului. Dacă mă gândesc bine, va avea dreptate unul dintre prietenii mei de mai târziu, care avea să spună că mă las prea mult prins de tensiunea prezentului. Pe măsură ce primeam aceste veÈ™ti, aveam însă impresia că percep fragmente de imagini amestecate cu felurite senzaÈ›ii venite din aer pe unde electromagnetice. Pe lângă mine, în jurul meu, sub forma unor pale de vânt, presimÈ›eam uneori cum se deschide o ferastră inpalpabilă care lăsa un spaÈ›iu gol spre nu È™tiu unde. ÃŽn tot acest timp din când în când, prin faÈ›a ochilori îmi treceau anumite lumini amalgamate cu voci ciudate într-o vâltoare nedefinită. Parcă toate aceste voci mă împingeau spre un nu È™tiu ce, spre care vroiam să ajung fiind convins că acolo îmi este locul. Toate aceste lucruri durau numai câteva clipe sub forma unor fulgere de lumini, dar de ajuns să-mi răscolească toată fiinÈ›a. Sigur că în acea noapte am dormit mai mult pe apucate, cu gândurile împărÈ›ite între ceea ce se petrecea în oraÈ™, È™i acele imagini sub forma fulgerelor pe care le primeam din nu È™tiu ce locuri. Atunci a fost primul moment în care am înÈ›eles că aveam un anumit simÈ› al timpului, care mă făcea să-l consider ca o simplă fereastră deschisă spre diferite perioade ale lui. Cel puÈ›in aÈ™a am avut eu impresia în acea celebră iarnă cu aspectul ei de mit. Pe undeva am simÈ›it în suflet o tensiune specifică unui veac turbulent pe care îl mai tăisem parcă undeva. Cu mine se întâmplă categoric ceva... Nu È™tiu însă ce anume. A doua zi, primul lucru a fost să deschidem radioul de la care aÈ™teptam cele mai proaspete veÈ™ti despre cele întâmplate cu o seară înainte. Mi-aduc aminte că eu, care niciodată nu ascultam È™tirile la radio l-am deschis È™i l-am lăsat să meargă fără oprire. Cum citeam dintr-o carte, am dat radioul mai încet. ÃŽn ziua aceea se transmitea încontinuu muzică patriotică, fără oprire. Dintr-o dată muzica s-a oprit È™i brusc a intrat direct crainicul, care a anunÈ›at că s-a instituit starea de urgență, iar câteva minute mai târziu să revină cu È™tirea sinuciderii generalului Milea. Foarte emoÈ›ionat, agitat, m-am lăsat dus de mama în faÈ›a televizorului care era deschis. Atunci am văzut tabloul unei lumi care se îmbulzea claie peste grămadă în faÈ›a microfonului. Fiecare dorea să spună ceva, învăluiÈ›i de beÈ›ia momentului, care era într-adevâr istoric. L-am văzut atunci pe Caramitru cu două degete în aer, luminat la față de un spirit, care în acel moment ne-a cuprins pe toÈ›i. Lângă el se afla poetul Mircea Dinescu, venit direct din domiciliul lui forÈ›at în care era aproape de un an. ÃŽmbulzeala acelui studiou, devenit celebru, al televiziunii, È™i-a făcut apariÈ›ia o persoană destul de jovială, între două-trei vârste, c-un zâmbet care-i cuprindea întreg spaÈ›iu dintre cele două urechi. După cum se purta, c-o dezinvoltură puÈ›in studiată, se vedea că nu era aÈ™a de străin de renumitele studiouri ale televiziunii, È™i că această clipă o aÈ™tepta de mult timp. ÃŽn acele teribile clipe se părea că o lume întreagă se dărâmă È™i o altă lume cu totul nouă, plină de libertăți individuale, se ridică înaintea noastră. Aceea a fost, după câte mi-aduc aminte, prima perioadă în care o parte din forÈ›a ezoterică a lumii, a pătruns în camera mea. Anumite cărticele de filozofie aÈ™a zisă ‘’ocultă’’, mi-au deschis ochii asupra unor senzaÈ›ii pe care le percepeam de mult, dar nu le cunoÈ™team sensul. De câte ori scriam câte-o poezie, mi se întâmpla să-mi treacă prin faÈ›a ochilor unele imagini difuze, venite de undeva, dintr-un timp nedefinit. De obicei aceste imagini comunicau pe deplin cu unele elemente rămase adânc în subconÈ™tientul meu. Uneori mi se întâmpla ca din zidurile camerei să văd cum se desprinde imaginea unei muze creole, aÈ™teptate de multă vreme. Atunci din Eul meu parcă se revărsa anumite lumini spirituale aduse din timpuri necunoscute. De fiecare dată însă, când îmi apărea asemenea imagini, mă forÈ›am să revin la realitate. „Ce Dumnezeu, îmi spuneam, de unde îmi vin aceste amintiri cu o fată tânâră, creolă, când eu nu cunosc nici una de acest genâ€. ÃŽnsă oricât de realist aÈ™ fi fost, această imagine cu acea fată brunetă nu-mi dădea pace. Era ca È™i cum un punct nedefinit mă aÈ™teaptă undeva în spaÈ›iu. Fără să le pot înÈ›elege, am presimÈ›it cum apar deasupra capului meu niÈ™te semne în forma unei mase rarefiate de nori care devenea tot mai densă. Un fel de energie malefică adunată într-o masă compactă care, pe zi ce trecea, își arăta forÈ›a. La început nu i-am dat importanță. Și totuÈ™i… Pe vreme ce trecea, cu durere îl vedeam pe tata cum slăbea tot mai mult, devenind străveziu precum o foaie de È›igară. Pe atunci el a început să sufere de o boală de care nici unul dintre noi n-a È™tiut. Există totuÈ™i o justiÈ›ie iminentă, care dacă ai de purtat o karmă destul de rea, are grijă s-o duci până la capăt. Prin aceasta sunt nevoit să deduc că această karmă care mi-a rămas din nu È™tiu care vremuri, acum își îndeplineÈ™te pe deplin efectul. Ca urmare, cuprins de-o tensiune ieÈ™ită din comun, tata își căuta ultimele lui puteri pe patul lui din dormitor. Eu însă, pe masa din camera mea, tot încercam să lungesc timpul pe care să-mi înÈ™ir trecutele clipe. Mă chinuiam să le opresc în loc È™i nu reuÈ™eam. Mai mult de groaza care mi-a făcut un gol în stomac, oricât m-aÈ™ fi forÈ›at să rezist, nu-mi găseam locul. SimÈ›eam cum în faÈ›a mea se deschide un labirint care mă va înghiÈ›i într-un timp fără orizont. După moartea tatii, conÈ™tiinÈ›a îmi aluneca într-un fel de gaură neagră. Efectiv nu È™tiam ce se va întâmpla cu mine. Nu auzeam decât pendula timpului cum bate sistematic, în gol. Atunci, în acele clipe golite de conÈ›inut, lumina zilei, sau mai de grabă lumina unui amurg, mi-a adus prin legea recompensei, un mănunchi de prieteni. Există ceva în cameră, parcă o forță magică, prelungită de undeva, care intervine mereu cu un amănunt, exact atunci când mi se părea că orice fac e în zadar. ÃŽn cele mai grele momente apărea totuÈ™i ceva care-mi dădea un nou sens, o nouă motivaÈ›ie vieÈ›ii mele sfărămiÈ›ate în bucăți. Aveam clipe când pur È™i simplu am simÈ›it că ceva din lăuntrul meu, se prăbuÈ™eÈ™te, se duce undeva în gol. Partea proastă era că nu înÈ›elegeam ce anume mă face să simt aÈ™a. Mai târziu am înÈ›eles că aceste crize erau declanÈ™ate de către un timp care începuse să bată fără nici o finalitate. ÃŽn cele din urmă, prezenÈ›a unor prieteni mi-au modificat acest univers care se micÈ™orat în jurul meu. AÈ™a se face că la o oră de seară, când mă pregăteam să ies la fereastră, Augustin, unul din aceÈ™ti prieteni mi-a intrat în cameră însoÈ›it de o creolă mică. Din primul moment când am văzut-o, în toată prezenÈ›a ei am simÈ›it ceva familiar, ceva care îmi spunea că trebuia s-o întâlnesc. Era îmbrăcată c-o bluză albastră de vară, strânsă pe corp, din care răzbătea o piele fină de un dulce-caramel, aÈ™a de cochetă încât dacă te uitai la ea, îți dădea impresia că odată cu prezenÈ›a ei, peste tine coboară un aer exotic, liniÈ™titor. Era exact ca una din acele păpuÈ™i, care aducea împreună cu ea o atmosferă plină de mister. - Am trecut pe le tine să te vedem.– spuse el cu tonul lui caracteristic. AÈ™a cum am văzut-o, farmecul ei ieÈ™it din bluza aceea albastră de vară, mă ducea cu gândul la pictura exotică din pânzele lui Gauguin. Din întreaga ei ființă răzbătea un mister, un amănunt care mi se părea foarte familiar. - Mereu am impresia că noi doi ne-am mai văzut. Ai mai venit cumva pe-aici pe la bloc, sau prin zonă? - De-obicei nu prea vin pe-aici, dar ciudat, È™i mie mi se pare că te-am mai văzut. - Păi, pe mine cine nu mă cunoaÈ™te pe-aici, prin împrejurimi? Pe când din căruciorul meu o priveam cum vorbeÈ™te, din cele mai mici gesturi ale ei răzbătea un aer mediteranean care îmi dădea senzaÈ›ia cum întregul mister din versurile lui Baudelaire se revarsă aici, în cameră. Cu cât o ascultam, mi se părea cum o acoladă făcută peste timp îmi pătrunde printr-un ochi catifelat în acest lăcaÈ™ al singurătății. Ceva ne-nÈ›eles, într-un fel bizar, mă împingea să vorbesc natural, cât mai relaxat, din moment ce o vedeam pe Cristina cum mă înÈ›elege aÈ™a de uÈ™or. Acele prime clipe când am venit în contact cu această muză a timpului regăsit, au fost pentru mine ca un vânt proaspăt de vară care mi-a readus niÈ™te sensuri ale vieÈ›ii pe care le credeam îngropate. Totodată ele formau un halou, nu lipsit de un anume mister, care învăluia cu delicateÈ›e persoana din faÈ›a mea. ÃŽn acele fracÈ›iuni de timp, nu puteam să scap de senzaÈ›ia ciudată că trebuia s-o întâlnesc. De câte ori Cristina se afla prin preajma mea, ceva necunoscut, parcă o taină venită din profuzimea timpului, îmi scotea la suprafață niÈ™te fărâme de amintiri, adormite undeva prin străfundurile subconÈ™tientului. Asemeni unor sclipiri de lumini, aceste frânturi de sentimente îmi cuprindeau fiinÈ›a într-o căldură tandră din care nu m-aÈ™ mai fi desprins. Era într-o vară, pe cât mi-aduc aminte destul de călduroasă, când mama a venit foarte entuziasmată de la vecina noastră, cu ideea să mergem pentru o zi la munte cu maÈ™ina lor. Chiar atunci însă am vorbit cu Augstin care se afla cu mine la fereastră, să facem a doua zi, dacă se poate, o plimbare în parc. - Hai dacă vrei, să facem o plimbare prin parc. Poate vine È™i Cristina, dacă n-are altceva mai bun de făcut.- mi-a spus el, È™i cu un ochi pătrunzător îmi analiza toate reacÈ›iile de pe față. A doua zi, pe o amiază toridă, È›in minte cum Augustin împreună cu Cristina m-au luat într-o adevărată excursie tropicală prin binecunoscutul parc, care acum, pentru mine căpăta cu totul alte valenÈ›e, unele noi, de-a dreptul necunoscut. Când am ajuns, pe pod în jos pe marginea lacului, prietenul neu împreună cu fetele s-au aÈ™ezat pe iarbă, iar eu înÈ›epenit pe scaunul meu cu rotile, tare aÈ™ fi vrut să fiu în mijlocul lor. De pe fiarele mele cu roÈ›i nu mă puteam opri să n-o admir pe Cristina cum stătea pe iarbă. ÃŽmi amintea de acei teribili poeÈ›i pierduÈ›i în căutarea visatelor muze prin nu È™tiu ce exotice È›inuturi. Nu, eu n-aveam nevoie de aÈ™a ceva. Această veritabilă muză a vremurilor exotice se află ca printr-un mircol în faÈ›a mea. Nu È™tiu însă ce se-ntâmplă cu mine. Cu cât o privesc mai mult, cu atât prin faÈ›a ochilor îmi trec niÈ™te imagini ciudate, în fulgere de lumini. O cameră c-un décor, greoi, bogat, parcă mă introduce într-un univers intim, cu înflorituriî în stil baroc, unde o creolă cu o dulce căldură care seamănă cu acea a Cristinei, îmi îngrijeÈ™te parcă niÈ™te răni pe care nu È™tiu de unde le am. Seamănă cu ea ,are personalitatea ei, fără să fie totuÈ™i ea. - Haide DănuÈ› în mijlocul nostru. – m-a trezit Cristina din visurile mele cu vocea ei dulce È™i îmbietoare. – hai să stăm puÈ›in aici, după care mergem la o terasă să bem ceva rece. Adevărul este că mi-ar fi plăcut să stau pe iarbă în mijlcul lor, alături de Cristina atât de aproape cum n-am mai fost cu nici o fată până la această vreme. Da, tentaÈ›ia era mare. Atât de mare încât deja îi simÈ›eam parfumul ei specific, care mă transporta în magia unui timp nebănuit. ÃŽnsă aveam dreptul eu la aÈ™a ceva? Eu, un simplu invalid care nu puteam nici să mă miÈ™c, nici să vorbesc normal, aveam dreptul să mă bucur de apropierea unei naturi femenine? Cel puÈ›in aÈ™a, platonic, cum sunt obiÈ™nuit? Nu mai pun la socoteală diferenÈ›a de vârstă dintre noi, la care se adaugă handicapul insurmontabil pe care-l am. Nu vreau altceva decât să simt, fie È™i pentr-o clipă, acea profundă tandreÈ›e pe care toate gesturile ei mi le relevă dintr-un poem enigmatic. Cum pot avea asemenea iluzii, când toate nemiÈ™cările mele, sunt de natură de a îndepărta orice fată? Ce spectacol pot oferi cu neputinÈ›ele mele, unei fiinÈ›e cu mediteraneene vibraÈ›ii? - Mai bine să mergem la o terasă, È™i apoi, mai târziu, să facem o partidă de biliard. La o terasă de mâna a treia, cum se obiÈ™nueÈ™te pe-aici prin cartier, cu scaunul meu pe roÈ›i am luat loc în faÈ›a unei mese înghesuite. Pentru prima oară începeam să gust aceste mici plăceri, în compania unor fete atât de delicioase. ÃŽn acele momente mi sa părut că primesc un mesaj tainic din adâncul unui timp necunoscut. După plimbarea prin parc, când ne-am înapoiat în camera mea legendară, am văzut că mama nu venise încă. -Te rog Cristina, mai staÈ›i puÈ›in È™i cu mine, nu vreau să rămân singur. –mi-am îndreptat ochii spre Cristina. - Ce nu facem noi pentru tine. – se copilărea Cistina, trecându-mi visătoare degetele prin păr. De câte ori această prietenă se află în preajma mea, am impresia, È™i poate pe bună dreptate, că își revarsă asupra mea anumite sentimente maternale, sau mai bine zis, o tandreÈ›e caldă, pe care numai o soră È›i le poate da. Ceea ce aÈ™ vrea, È™i sper în acelaÈ™i timp, este ca această prietenie, oarecum inedită pentru mine, să dureze cât mai mult posibil. Cu atât mai mult cu cât, în situaÈ›ia mea de invalid predestinat, persoana ei tandră, înÈ›elegătoare, îmi deschide din când în când, o mică fereastră spre lumea de-afară. Deocamdată însă, tot ce mi s-a întâmplat în ziua aceea, a avut un carcter aÈ™a de natural prin firescul lui, încât mi s-a părut cum o forță magică, aproape metafizică, mă transformă, îmi dă puterea să ies, chiar È™i pentru o clipă, din starea inertă în mă aflu. Atunci am simÈ›it cum încep să È›in la ea cu un sentiment curat, venit parcă din amintirea unui timp difuz, despre care nici eu nu sunt sigur de unde îl am. AÈ™ fi vrut atunci să-i spun că orice s-ar întâmpla cu noi, să păstrăm această dulce pritenie, aproape unică, dincolo de orice diferență care ne desparte. - ÃŽmpreună cu tine trăiesc ceva absolut nou. Pentru mine eÈ™ti Noutatea, Ineditul. – i-am spus, de-a dreptul fascinat de tot ce reprezintă ea. - AÈ™a-mi place mie, să te fac să te simÈ›i bine. Ai ceva împotrivă? – se alinta ea, pe când mă privea cu oarecare protecÈ›ie. Gest care îmi amintea întrucâtva de sora mea. După cum am putut observa, avea o fire aproape melancolică, destul de sensibilă la orice factor venit din afară. De aceea, se pare că orice moment cu o anumită tensiune, o afecta în mod deosebit, ceea ce mergea până la interiorizarea sa. - De ce nu ne-am întâlnit noi mai devreme? – am întrebat-o eu învăluit de vraja ei. ÃŽn acele scurte momente, mă gândeam că în pofida diferitelor timpuri interpuse între noi, totuÈ™i ceva necunoscut ne leagă într-un dulce mister. Acum, când aveam ocazia s-o privesc mai îndeaproape, am putut observa melancolismul senzual care, parcă, te chema s-o înÈ›elegi în toată intimitatea ei. Fără să mi le pot opri la timp, gândurile parcă îmi spuneau ce fericit ar fi acela care poate să-i mângâie pielea de fineÈ›ea nopÈ›ilor de vară. Dacă stăteai puÈ›in mai mult prin preajma ei, începeai să simÈ›i cum te capta un sentiment dulce, de o intimitate de adâncă, din care te desprindeai cu greutate. De teamă să nu rămân singur, mai ales fără compania Cristinei, m-am uitat îngrijorat la ea, care începuse deja să mă înÈ›eleagă dintr-o singură privire. - N-avea tu grijă, că nu te lăsăm noi pe tine până nu vine mama ta.. – s-a grăbit ea să-mi răspundă la întrebarea mea mută. „În nici un caz timpul nu funcÈ›ionează aÈ™a cum doresc euâ€. - îmi spuneam în acel moment, fermecat de felul în care o vedeam pe această dulce creolă cum se poartă cu mine. - Chiar dacă diferenÈ›a de vârstă dintre noi este destul de mare, vreau să mă bucur de prietenia ta. Te rog încearcă să rupi o fărâmă de timp, în care să am loc È™i eu. Cel pu]in o dată pe săptămână, sau chiar la două. – I-am spus eu atunci cuprins de fluidul care se formase între noi. - Lasă că o să mai vin, pentru că È™i mie-mi face plăcere aici la tine. Cu tine pot discuta multe lucruri. Uneori am impresia că discut c-o prietenă È™i vorbesc despre problemele mele fără să mă gândesc că stau de vorbă cu tine. - Nici nu È™ti cât de mult îmi place să te ascult. PoÈ›i să-mi vorbeÈ™ti despre problemele tale, despre ce te frământă. Nu È™tiu, dar îmi place universul tău, acest univers pe care-l văd atât de calm, de liniÈ™titor. – i-am spus eu, în timp ce privirea ei mă învelea într-o liniÈ™te plăcută pe care n-am mai simÈ›it-o de mult - Dar văd că tu È™tii s-asculÈ›i. Asta-mi place la tine. – a observat Cristina. - Chiar aÈ™a te vreau! Să-mi împărtășeÈ™ti din universul tău, sau mă rog, o parte din acest univers pe care mi-l închipui atât de bogat, È™i oarecum inedit. Nu uita că prin festa dură pe care mi-a jucat-o soarta, sau karma dacă vrei, sunt nevoit să-mi duc viaÈ›a pironit pe scaun. Uneori când te văd cât de dulce eÈ™ti, mă mulÈ›umesc doar cu prezenÈ›a ta.Tu mă faci să cunosc cu-adevărat plăcerea unei vieÈ›i, chiar aÈ™a cum mi-este ea dată, cu jumătățile ei de măsură. Dacă hazardul, sau jocul necunoscut al unui timp care mă urmăreÈ™te întruna, m-a făcut să te cunosc, aÈ™ vrea ca, indiferent ce È›i-am spus, să nu influenÈ›eze prietenia noastră, la care È›in atât de mult. - Stai liniÈ™tit, nu-È›i face griji, că am să vin de câte ori voi putea. Mie-mi face plăcere să mai facem câte-o plimbare prin parc, sau să citesc din versurile tale. Mie-mi place cum scri, deÈ™i ar trebui È™i tu să mai variezi, să ieÈ™i puÈ›in din situaÈ›ia ta. Mă È™tii doar, ce nu-mi place, o spun în mod direct. -Eu cel puÈ›in, am avut o atracÈ›ie din prima clipă spre tine. – i-am spus eu privind-o îndelung - A fost ca È™i cum te-aÈ™i fi re-ntâlnit după foarte multă vreme. Nu È™tiu, este ceva în tine foarte familiar, care mă face să te asemăn cu sora mea, cu felul în care se purta ea. BineînÈ›eles, tu ai o căldură cu totul particulară care, mi se pare că mă scufiundă într-un univers de o infinită dulceață. Datorită farmecului ei, în accentul nopÈ›ilor exotice, sufletul mi-a căpătat o revigorare. Dar chiar dacă aÈ™ fi vrut să mă învălui cu prezenÈ›a ei, totuÈ™i îmi dădeam seama că cele două timpuri cărora le aparÈ›inem, pun între noi un zid de nepătruns. Dar am dreptul la prietenia ei? La aceste discuÈ›ii intime care îmi bandajează. pentru un timp, sufletul? Oricât m-aÈ™ feri eu, aceste întrebări îmi vin obsedante în minte. - De când te cunosc, am impresia că timpul îmi toarnă lumini din fiecare coÈ›iÈ™or al lui. ÃŽntr-un fel, prezenÈ›a ta, mi-a schimbat viaÈ›a. Niciodată n-am gustat plăcerea de a mă plimba cu o fată. Acum trebuie să recunosc că meandrele timpului mi-a dat cu tine acest prilej. Cu tine simt cum comunic perfect, foarte natural. Am impresia că prietenia noastră TREBUIA să se întâmple. Parcă plutea, undeva, în spaÈ›iu. Prin felul în care vorbeam noi în seara aceea neuitată de vară, am înÈ›eles că ceva ascuns, dincolo de noi, m-a îndemnat să rămân singur acasă. Atunci, în acele clipe, mi se părea că orele, secundele, îmi fugeau de sub mâini, fără să le pot măcar pipăi. Dar totodată aveam senzaÈ›ia cum timpul se comprimă tot mai mult, până când farmecul ei creol, devine o poartă prin care alunec, undeva în altă perioadă, în altă epocă. De multe ori, înaintea acestor clipe, aÈ™a cum am mai spus, mi-au trecut prin faÈ›a ochilor o mulÈ›ime de imagini de o realitate izbitoare. Această viață este doar o porÈ›iune de timp în care sufletul poposeÈ™te, mai mult sau mai puÈ›in, aleatoriu. ÃŽn anumite momente, mai cu seamă când ajungi la hotarul dintre somn È™i veghe, spiritul alunecă undeva, într-un timp care È›i se pare foarte cunoscut. Atunci ai impresia că aparÈ›ii unei epoci demult apuse. Evenimentele din ziua aceea m-au făcut să simt un somn greoi care m-au scufundat într-un adânc necunoscut. Am avut deodată senzaÈ›ia unui vârtej care se măreÈ™te din în ce mai mult. Pe măsură ce se mărea, acest vârtej mă arunca într-un spaÈ›iu necunoscut la prima vedere. Lucru ciudat însă. DeÈ™i È™tiam bine că spaÈ›iul în care am nimerit îmi este străin, totuÈ™i ceva din el mi se părea foarte familiar. Partea interesantă este că mă miÈ™cam cu destulă dezinvoltură, de parcă aÈ™ fi zis că sunt aici de când mă È™tiu. Eu care toată viaÈ›a n-am putut umbla singur, acuma vedeam cu stupoare cum merg liber, cu toate membrele relaxate. Era de parcă m-aÈ™ fi trezit dintr-un somn lung, într-un spaÈ›iu unde toate simÈ›urile mele îmi spuneau că de fapt aparÈ›in în mod real. ÃŽn faÈ›a mea se deschidea o piață mare, rotundă, cu o lume pestriță, în acele costume care, aÈ™a cum È™tiam din lecturi, trebuia să facă parte din vremuri picareÈ™ti, cu infante È™i cavaleri.‘’Mi s-au urcat visele la cap’’,- îmi spuneam eu, fiind conÈ™tient că ceea ce văd, este imposibil. Dar în acelaÈ™i timp, vedeam foarte clar că felul în care sunt îmbrăcat e total diferit de aspectul lumii din jur... Clădirile, pieÈ›ele, castelele, lumea din jur, totul parc-ar fi din epoca revoluÈ›iei franceze. Și am văzut niÈ™te castele, adevărate fortăreÈ›e, care aveau tipicul acela al epocii medievale. Nu m-aÈ™ fi mirat dacă în calea mea aÈ™ fi întâlnit profilul terifiant al Bastiliei. După felul cum alergau locuitorii acestui oraÈ™, care încotro, se vedea pe feÈ›ele lor, că sunt marcaÈ›i de un eveniment deosebit, chiar istoric, după câte mi-am dat seama. “Da, sunt sigur că visezâ€.- gândeam eu, fără să È™tiu ce se-ntâmplă cu mine. Oricât aÈ™ fi dorit să aflu, ceva totuÈ™i mă oprea. Nu îndrăzneam să întreb pe cineva, bănuind că este ceva dincolo de normal. ÃŽn fuga mea continuu, odată cu plebea amestecată printre soldaÈ›ii în uniformă de epocă, mă forÈ›am să întreb unde ne aflăm. Până la urmă am ajuns la concluzia că această mulÈ›ime trebuie să fie de origine franceză sau cam aÈ™a ceva. Mai cu seama că aproape toată această lume deosebit de pestriță, aveau împărÈ›ite câte-un petec de pânză roÈ™u-alb-albastru prinse de pălării sau în diagonală pe hainele lor. După cum am văzut, acest È›inut părea un orășel în stare de asediu. Buimac, zăpăcit, alergam împreună cu toată această populaÈ›ie fără să È™tiu încotro mă îndrept. ÃŽn această îmbulzeală am întâlnit oameni simpli, în cămăși descheiate până la brâu, cu câte-o flintă în mâini, din acelea care de-abia luau foc, gentilomi din straturi mai de mijoc, acei celebrii ''gamin'', asemănători acelor copii ai străzii de pe la noi. Toată această populaÈ›ie pestriță se îndrepta într-un vacarm de nedescris, spre un loc unde am presupus că trebuie să fie palatul regal, celebru Versailles adică. Cu această ocazie m-am bucurat să văd pe ''viu'' acele pitoreÈ™ti personaje, pe care romanele lui Victor Hugo, le-au făcut deja celebre. ÃŽn mintea mea era o întreagă zăpăceală. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu mine... Am înÈ›eles atunci, printre picături, că localitatea unde am nimerit trebuie să fie într-o agitaÈ›ie deplină. Printre revoluÈ›ionarii grăbiÈ›i, printre armata regală de-abia am găsit, aruncate pe jos, niÈ™te pagini din revistele vremii. Teribil de curios cum devenisem, mi-am găsit un loc mai retras, unde am apucat să citesc cum acest imens oraÈ™ era unanim în devotamentul său față de adunarea generală. (Cu acest prilej mi-am dat seama că mă aflu în anul de graÈ›ie 1789). Numeroasele pericole de care erau ameninÈ›aÈ›i reprezentanÈ›ii naÈ›iunii, împreună cu greutățile subzistenÈ›ei, au presupus unele ridicări în masă. CapitaliÈ™tii din interes È™i din teama falimentului; intelectualitatea È™i clasa de mijloc din patriotism; pe de-o parte, iar pe de altă parte, poporul care se vedea presat de necazurile sale, toÈ›i aceÈ™tia care aruncau suferinÈ›ele lor asupra celor priveligiaÈ›i È™i asupra CurÈ›ii, mare doritoare de agitaÈ›ie È™i de forfotă, au îmbrăciÈ™at cu căldură cauza revoluÈ›iei. Toate aceste lucruri le-am citit pe fugă, apelând la bruma de franceză pe care o mai È™tiam. ÃŽntre timp, printre revoluÈ›ionari s-a făcut un culoar viu, unde am văzut cu uimire, cum trece un fel de procesiune de preoÈ›i È™i călugări, în caftane lungi È™i cu glugile lor care le acopereau întreaga față. Cu o cruce imensă în mijlocul lor, È™i cu feÈ›ele aplecate în jos, în chip de intensă rugăciune, aceÈ™ti călugări parcă veneau din cele mai adânci mistere ale unui ev mediu care s-a dovedit capabil să scoată în evidență toate întunecimile din firea omenească. Cu un adânc fior, i-am văzut pe unii dintre aceÈ™ti mari călugări cum trec printre revoluÈ›ionari, vestind venirea apocalisei, È™i odată cu ea, schimbarea unei lumi roasă de molii. - „Cine are urechi, s-asculte, cine are ochi, să vadă… O lume va să cadă, altă lume se va înnălÈ›a. Dumnezeu în Buătatea Lui va coborî pe-acest pământâ€. - Cum această ciudată procesiune trecea printre puhoiul de revoluÈ›ionari, acel care predica în gura mare se opri, ca din întâmplare în faÈ›a mea privindu-mă adânc în ochi. – „Cel ce va birui va fi îmbrăcat în haine albe È™i nu-i voi È™terge numele din cartea vieÈ›ii…'' ForÈ›ele întunericului să nu vă cuprindă în braÈ›ele lor. ÃŽn vieÈ›ile voastre trecute È™i viitoare să vă eliberaÈ›i de FoÈ›ele Răului. Cu fiori adânci È™i reci, care i-am simÈ›it cum trec de-a lungul trupului, privirea mi se afunda în persoana acestui călugăr. ÃŽn mintea mea acest personaj plin de mister devenise un amestec între preot È™i mare inchizitor. Acesta, într-un dialect breton, care venea din vechile ceasloave, mi s-a adresat direct, de parcă vroia să-mi implanteze spiritul evanghelic în fiinÈ›a mea. - Fiul lui Dumnezeu, îngerii îmi spun că eÈ™ti de izbeliÈ™te. Caută-È›i perechea... Vremurile sunt aproape. ForÈ›ele Răului sunt pe urmele tale... Nu le asculta. Nu crede în Metepshihoză, în TransmigraÈ›iunea sufletului... Acum eÈ™ti sub puterea Ei. O È™tim aceasta. De prin ceasloave se dovedeÈ™te cum „ne-a ieÈ™it înainte o servitoare ce-avea un spirit, un demon de ghicireâ€. FereÈ™te-te fiul meu de acest spirit, de această servitoare cu chip de bătrânică. Derutat, zăpăcit, într-o confuzie totală, sau mai de grabă înfiorat că l-am văzut în faÈ›a mea pe acest călugăr care părea venit din profundele mistere, abia am îngăimat o întrebare ce-mi stătea pe buze. - Dar ce este cu atâta lume pe străzi, prin oraÈ™? ÃŽncotro aleargă?- l-am întrebat aproape naiv, cu acea teamă de a nu părea deplasat înaintea înaltelor feÈ›e. Acesta s-a uitat lung la mine, m-a măsurat din cap până-n picioare, È™i cu un accent din care reieÈ™ea su-perioritate È™i înÈ›elgere, mi-a făcut în față semnul crucii, după care mi s-a adresat plin de mărinimie. - Fiule, nu È™tiu de unde vii... SupuÈ™ii majestății sale Ludovic al XVI-lea s-au ridicat într-o revoluÈ›ie cum nu s-a mai văzut nimeni până acum... Dumnezeu nu îngăduie acest lucru.Trebuie să ne ispășim păcatele în faÈ›a Lui. Această inchiziÈ›ie pe care o hulesc cu toÈ›ii, este justă È™i dreaptă, să È™ti fiule de la mine. Prin ve-chile ceasloave se mai dovedeÈ™te cum în faÈ›a Scaunului de domnie stătea un Miel, È™i acesta era înjunghiat. Ceea ce Dumnezeu a lăsat cu mâna Lui pe pămănt, nimeni nu are dreptul să-l desfacă. – aÈ™a obosit, fără puteri cum eram, impresionat până-n măduva oaselor, m-am uitat la acest călugăr care avea o personalitate stranie, puternică. Abia l-am văzut cum mă privea atent, profund, că a È™i adăugat de parcă ar fi vrut să mă prevină de ceva - FeriÈ›i-vă de ForÈ›ele Răului... PriveÈ™te atent în jurul tău... Urmează-È›i pe-rechea fiule... Dacă vei căuta, vei găsi. De atâta oboseală È™i emoÈ›ie, aproape că nu mă mai puteam È›ine pe picioare. Cu acest cap pe care am început să-l simt cum îmi vâjâie, am rămas în urma acelei stranii procesiuini. Nu mai È™tiam încotro să apuc. Tot speram să dau de un han, de o cămăruță, unde să-mi odihnesc oasele. Deodată, ProvidenÈ›a, sau acea Forță Magică despre care am mai vorbit, a făcut să-mi cadă privirea peste o tânâră creolă, apă-rută ca din senin în faÈ›a mea. Cu ochii miraÈ›i că întâlneÈ™te un personaj aÈ™a de straniu ca mine, mai ales în halul în care eram, mi s-a adresat cu acea teamă de a nu deranja nici un fir din nervii obosiÈ›i pe care-i ve-dea pe faÈ›a mea. - Nu vă simÈ›iÈ›i bine domnule…? Ce s-a întâmplat, de unde veniÈ›i?… Trebuie să fi arătat foarte jalnic în ochii ei, din moment ce m-a privit oarecum îngrijorată, fără să È™tie ce să facă. După ce mi-am mai tras puÈ›in răsuflarea, È™i mi-am aruncat privirea asupra ei, am avut o tresărie destul de puternică. Probabil de teama de a nu fi dat peste cine È™tie cine, sărmana fată s-a retras cu doi paÈ™i înapoi. Dacă am văzut că am speriat-o, am încercat să-i pun câteva întrebări. - Nu È™tiÈ›i un loc, un han unde să mă mai odihnesc puÈ›in? Vin de departe È™i toată această revoluÈ›ie prin care trecem m-a extenuat complet. - Dacă vreÈ›i, vă duc la un han din apropiere. DeÈ™i este plin în aceste zile, totuÈ™i am să vă găsesc un loc. De obicei în aceste zile, majoritatea hanurilor sunt ocupate cu conducătorii revoluÈ›iei care își fac statul major. Dacă aÈ™ fi fost odihnit È™i capabil să gândesc puÈ›in, aÈ™ fi profitat de nebănuita ocazie de a vedea pe viu toate personalitățile celebre din această revoluÈ›ie. Numai dacă mă gândesc că sunt la doi paÈ™i de legendarul Ro-bespierre, cel care pe lângă alte lucruri, în tinereÈ›ea lui a fost prin preajma lui Jean Jaque Rousseau, este suicient să cred în realitatea tuturor viselor posibile. - Dac-aÈ›i fi drăguță să-mi arătaÈ›i numai un loc de odihnă. Pentru că vin de departe È™i sunt foarte obosit. - Era cât pe-aci să spun că timpul, în toana lui, m-a aruncat întâmplător în această epocă, unde nici n-am visat că voi ajunge vreodată. - Am văzut eu după felul cum arătaÈ›i, că trebuie să veniÈ›i de undeva, de departe. M-a mirat că n-aÈ›i È™tiut nimic despre revoluÈ›ia noastră. ÃŽn special acum, când aproape tot continentul vuieÈ™te. Printr-o forță aproape magică, pe care o simÈ›eam cum mă trezea puÈ›in câte puÈ›in, am căpătat des-tulă putere de a redeveni mai proaspăt, cu atât mai mult, cu căt începuse să bată È™i un vânt din acela de început de vară. Pe măsură ce-mi reveneam, am privit-o mai atent pe aceea care mă însoÈ›ea. ÃŽn aceste scurte clipe, în care tăcerea dintre noi parcă pregătea dezvăluirea unui adevăr presupus, timpul mi-a dat ocazia să-mi arunc ochii asupra persoanei de alături. Cu toată extenuarea la care am ajuns, am putut observa în ea o natură aproape exotică, din care, dacă erai mai atent, reieÈ™ea un fluid profund care te atrăgea într-un exotism, învăluit în acel rafinament specific acestor locuri. La prima vedere se desprindea din ea o emotivitate caldă, care, la fiecare cuvânt rostit, îți dădea senzaÈ›ia unor adânci sentimente abia re]inute… ÃŽn fiecare miÈ™care a ei, cu moliciunea sa tandră, precum È™i prin felul domol în care vorbea, se putea simÈ›i accentele unor nelămurite chemări. Probabil că de-a lungul drumului m-a observat că o privesc puÈ›in mai intens, pentru că s-a grăbit să-mi atragă atenÈ›ia. - Imediat ajungem la hanul din apropiere... Ar trebui să vă odihniÈ›i, pentru că arătaÈ›i foarte obosit. Nu È™tiu de unde veniÈ›i, însă călătoria v-a extenuat. Voi vorbi eu cu hangiul care este apropiat de tatăl meu È™i nu va refuza să vă găzduiască. Tot vorbind cu ea, mă întrebam unde am mai văzut-o. ÃŽn mod sigur mi se pare o persoană foarte cunoscută. Pe deasupra avea acel feeling pe care-l È™tiam foarte bine... Mai ales atunci când vorbea, aveam senzaÈ›ia că mă afund în căldura unui univers foarte cunoscut. - TotuÈ™i nu scap de ciudata senzaÈ›ie că v-am mai întâlnit undeva.- Am spus eu, privind-o tot mai atent. - Da…de câteva clipe È™i eu mă gândesc la acelaÈ™i lucru... Este adevărat că datorită tatălui meu, care este alchimist, am mers cam peste tot. Până È™i la palat am ajuns de câteva ori... Nu pot însă să vă spun că v-am văzut în mod direct. Când am auzit că are legătură cu alchimia, deci în mod indirect È™i cu prelucrarea metalelor, memoria afectivă mi-a fost trezită de un È™oc care, pe moment, am crezut că este doar o simplă asoceaÈ›ie de idei. Probabil că aceste fugare gânduri m-au făcut s-o privesc mai intens, pentru că pe drum mi-a vorbit, în timp ce mergeam spre hanul despre care mi-a vorbit. - Vă preocupă întrebarea unde ne-am mai întâlnit, nu este aÈ™a? Sinceră să fiu, nici mie nu-mi dă pace. - Este adevărat. Felul dumneavoastră, cum vorbiÈ›i, cum vă miÈ™caÈ›i, îmi dă senzaÈ›ia că ne-am des-părÈ›it nu de mult... Apoi acel amestec de prezent È™i viitor, care vi se vede pe față, îmi arată că trebuie să faceÈ›i parte din ceea ce se cheamă timpul etern. De altminteri, de când am nimerit aici, am tot timpul sen-zaÈ›ia că sunt acel om pascalian, dacă aÈ›i auzit de acest termen, care circulă mereu în sus È™i-n jos pe un timp nemărginit... Desigur, glumesc, dacă mai am puterea la această oră de aÈ™a ceva. - Trebuie să veniÈ›i căt mai repede la han, pentru că ne ajung revoluÈ›ionarii din urmă... Se aud deja. Nu mi-este teamă atât de ei, căt de armata regelui... Dacă ne ajunge armata din urmă, este foarte rău. Săraca fată, se vedea după felul în care se purta, că depune toate eforturile pentru un jerpelit ca mine. Pe de-asupra, eram È™i un necunoscut. De-abia apucase să mă È›ină fata de un braÈ› cu mâna ei delicată, că am È™i văzut un mare grup de revoluÈ›ionari cum venea cu tricolorul în mâini. Până să ne miÈ™căm mai repede, puhoiul acela de revoluÈ›ionari ne-au luat aproape pe sus. Prin vacarmul făcut de această lume dezlănÈ›uită, de-abia am auzit vocea acestei creole care mi-a aruncat aceste ultime cuvinte, în timp ce a rămas departe în urmă. - Dacă ajngeÈ›i la hanul de lângă strada principală, întrebaÈ›i de fata Alchimistului… Numele meu este Christine!. Acest nume aruncat peste capetele mulÈ›imii, a fost ca un ciocan care mi-a zguduit subconÈ™tientul. Oare este adevărat ceea ce am auzit, sau imaginaÈ›ia mi-a luat-o din nou razna? Nu È™tiu, nu pot să relizez. Simt cum toate gândurile mi s-au împotmolit într-o mlaÈ™tină. Și armata regelui pe care o văd cum vine dintr-o parte.... Iată cum se apropie È™i revoluÈ›ionarii în masa lor imensă... Parcă este o multicoloră lavă gata să mă înghită... Iar eu ce calc prin băltoace de sânge, pe unde dau de aceiaÈ™i mici ‘’gamines’’ care-mi ies în față cerÈ™ind o bucată de păine, o monedă de argint…Nu, nu mai pot!. Simt cum îmi pocnesc venele de la tâmplă, stomacul mi s-a lipit de È™ira spinării… Of, aceste gropi ale timpului unde-am căzut! Transpirat, obosit, fără să È™tiu prea bine ce se întâmplă, alunecam ca prin vis, odată cu această lume dezlănÈ›uită, furioasă aproape, care nu È™tiu unde se-ndrepta. Mai bine aÈ™ fi rămas cu acea Christine, care cel puÈ›in m-ar fi dus într-un loc unde să-mi trag sufletul. Deodată, dintr-un grup de gentilomi, din acea pătură de tineri care se trăgea din noile concepÈ›ii ale lui Rousseau, un tânâr îmi iese înainte, cu un frac mai ponosit pe el. ÃŽn ciuda acestui fapt, È›inuta sa demnă îl arăta ca toÈ›i acei tineri pe care forÈ›a spiritului i-au modelat într-un fel sau altul. - Nu vă supăraÈ›i, pe unde găsesc È™i eu un han, un loc de odihnă? Nu È™tiu ce se întâmplă, eu nu sunt de prin aceste locuri, deci nu prea È™tiu ce este cu această lume care dă năvală. Am aflat de la un grup de călugări că este o revoluÈ›ie, însă nu-mi dau seama cum am nimerit eu aici. Acesta, după felul cum se comporta, fără să fie de bani gata, se vedea că face parte din acei tineri mai spiritualiÈ™ti, pentru care înÈ›elesul oricărui cuvânt se putea diseca la infinit. Apoi, prin felul de a vedea lucrurile, amprenta iluminismului ieÈ™ea în evidență. Zâmbetul lui fugar din colÈ›ul gurii, te făcea să ai im-presia că pune la îndoială orice lucru. O atitutine între junii corupÈ›i È™i ceea ce se cheamă „acei nebuni ai marelor oraÈ™eâ€, îi punea pe fizionomie aspectul unui om trecut prin destule încercări, la care se adăuga un aer de incurabil visător. - Acum, când oraÈ™ul este într-o agitaÈ›ie aÈ™a de mare, nu È™tiu domnule dacă vă pot răspunde cât de cât mai raÈ›ional. ÃŽn urma pericolelor de care naÈ›iunea noastră, cu prestanță pe acest continent, este ame-ninÈ›ată, a făcut ca marea masă să se revolte într-o încercare destul de firavă. Nu pot să afirm că vom avea sorÈ›i de izbândă, dar de la marele Rousseau, societatea noastră simte nevoia de o aerisire morală. - ScuzaÈ›i-mă, dar din lumea din care vin, nu pot să percep prea bine stările de fapt. Eu cunosc, cel puÈ›in în mare, revoluÈ›ia dumnevoastră. ÃŽnsă de departe nu se pot înÈ›elege pe din lăuntru toate motivele ei. - Nu È™tiu de unde veniÈ›i, dar noi toÈ›i, împreună cu reprezentanÈ›a naÈ›ională, am decis să schimbăm această lume care a devenit mâncată de molii. Lumea noastră s-a săturat de aÈ™a zisa aristocraÈ›ie cu jam-piere È™i păduchi sub peruci, din care ies numai idei învechite, È™i uneori din acelea care oprimă mulÈ›imea. VedeÈ›i dumneavoastră, cu toÈ›ii ne-am scandalizat puÈ›in, atunci când a apărut iluminismul. Dar nimeni nu a avut dreptate, aÈ™a cum a făcut Jean Jaque Rousso cu întoarcerea la natură... Desigur, la prima vedere poate părea utopic, dar să nu uităm că, în ultimă instanță, aceste idei vin ca un catalizator care ne curăță puÈ›in de toate concepÈ›iile È™i sentimentele învechite. Acel Rouseau, pe care mulÈ›i dintre noi l-am hulit, avea dreptate cu întoarcerea la natură... Pentru că, dragă domnule, prin compraÈ›ie cu acest simulacru de peruci fardate, tabloul idilic preconizat de el, a constituit un aer proaspăt adus în conÈ™tiinÈ›ele noastre. Cu toată oboseala È™i extenuarea de care dădeam dovadă, interesanta discuÈ›ie pe care o aveam cu acest Revolu]ionar, m-a revigorat oarecum È™i m-a făcut să fiu din în ce mai atent. - RevoluÈ›ia, dragă domnule, - mi-a aruncat el aceste fraze volatile, cu aerul cuiva care È™tie ce în-seamnă valoarea unei noÈ›iuni, - a început din cauza finanÈ›elor, care n-au putut opri odată mai mult, încur-cătura generată de ele. Unul dintre membrii reprezentanÈ›ei na]ionale, a propus niÈ™te mijloace provizorii care aveau să fie adoptate cu încredere È™i aproape fără discuÈ›ii. ÃŽn sfârÈ™it, n-are rost să intru în amnunte. - Ce reprzintă de fapt ziua de 14 iulie?- am întrebat eu, naiv. - Această zi, dragă domnule, este pentru naÈ›iunea noastră, aniversarea eliberării sale. Pentru această zi, La Fayette, numit comandantul general peste toate gărzile naÈ›ionale, a fost avansat ca premier pentru a depune jurământul civic. - Despre asta am mai auzit È™i noi, în partea mai de est a continentului de unde vin. Dar totuÈ™i, care au fost motivele de bază ale acestei miÈ™cări destul de ample? - Noi trebuie să punem capăt modului de viață al unor priveligiaÈ›i de la palat. ToÈ›i aceÈ™ti nobili, prinÈ›i, conÈ›i, baroni, trăiesc în dansuri È™i petreceri, în vreme ce problemele naÈ›iunii le rezolvă doar prin niÈ™te ordo-nanÈ›e date-n fugă. - Dar aici nu intervine pericolul unei dictaturi provenite din puterea maselor populare, care uneori este mai rea decât orice? - am întrebat eu, care aveam pe umerii mei experienÈ›a timpului È™i locului de unde provineam. La această întrebare la care nu se aÈ™tepta, RevoluÈ›ionarul s-a uitat la mine cu ochii făcuÈ›i mici. ÃŽncerca să pătrundă sensul. - Mărturisesc că nu prea înÈ›eleg sensul acestei întrebări... Dar în orice caz, revoluÈ›ia noastră trebuie, într-un fel sau altul, să schimbe faÈ›a continentului. Ea trebuie să pună capăt luptelor între regi, È™i să încea-pă acele lupte, aÈ™a zis de emancipare a popoarelor. AÈ™ fi dorit să prelungesc această interesantă discuÈ›ie, dar pe de-o parte focurile revoluÈ›iei care se apropiau, iar pe de altă parte terbila mea oboseală, nu mi-au dat răgaz să-i mai pun nici o întrebare. TotuÈ™i l-am auzit cum mi-a adresat ceva, ca un fel de invitaÈ›ie într-un anumit loc. - Dacă vreÈ›i, veniÈ›i cu mine în clădirea Adunării Generale, că nu este departe... Apoi vă găsim un loc unde să vă odihniÈ›i. - Cu cea mai mare plăcere, dacă se poate. - am spus eu, fără să mai simt profunda oboseală pe care timpul a depus-o pe mine. ÃŽn cele din urmă, am ajuns într-o clădire c-un aspect profund baroc. Diferitele înflorituri de pe zidurile ei dădeau o atmosferă profundă, destul de apsătoare, dintr-aceea care lasă o patină grea în amintirea spi-ritului. Când mi-am aruncat privirea ostenită, în faÈ›a mea, la o masă prelungă, se vedeau toate persona-litățile faimoase ale revolÈ›iei. ÃŽntr-un cerc, în jurul unei mese ovale, acoperită cu postav verde, Robespierre domina această adunare, cu aerul ei de conspiraÈ›ie. După expresia feÈ›elor lor, am înÈ›eles că sunt în faÈ›a unui moment deosebit de important, istoric aÈ™ putea spune. Partea stângă a adunării generale, era formată de un partid extremist, a cărui membrii erau iacobini, printre care pe Robespierre, alături de Saint Just È™i Danton. Pe liderul revoluÈ›iei l-am putut vedea cum stă-tea în capul mesei, având niÈ™te documente în mână, gata să ia cuvântul. După cum mi-a spus mai târziu RevoluÈ›ionarul, în societatea lor celebrul iacobin a stabilit imperiul său după ieÈ™irea sa din adunarea gene-rală. Tot de la el am aflat că în organizaÈ›ia Iacobinilor, Robespierre È™i-a făcut propriu său imperiu, pentru ca Danton, alături de alÈ›ii, să formeze, la rândul lor, un club de novatori mai exaltaÈ›i decât Iacobinii, care era compus încă din oameni proveniÈ›i din burghezie. După câteva clipe de când am intrat, l-am văzut pe Robespierre, cum s-a ridicat solemn din prezidiu, È™i cu un papirus în mână, a luat cuvântul. - Dragi cetățeni, revoluÈ›ia noastră trebuie s-aducă la lumină adevărul democratic. Pentru acest fapt nu trebuie să ne abatem de la principiul fundamental de la care a plecat maestrul Rouseau. După cum È™tim, domnia sa a început prin a trasa un tablou, zicem noi idilic, a omului în stare naturală. ÃŽn acea stare în care omul era simplu, È™i se bucura de forÈ›a sa interioară, pe care i-o dădea acel sentiment de pietate. Deci pentru a atinge această stare, noi toÈ›i trebuie să fim egali pretutindeni. Inegalitatea odată creată, este folo-sită mai mult din inerÈ›ie, È™i din dorinÈ›a de a ne păstra rangul, la care ne-nchipuim noi, c-am ajuns. Chiar dacă pentru aceasta sacrificăm pe cei mai oropsiÈ›i din jurul nostru. Atât oboseala, cât È™i foamea, care începuse să mă doboare, m-au făcut să ies afară la aer, să-mi mai revin puÈ›in. Cu toate că am prilejul să mă bucur de niÈ™te momente unice, transcedentale aÈ™ putea spune, totuÈ™i gradul de hiperoboseală la care am ajuns, mă împiedică pur È™i simplu, să mai percep în mod raÈ›ional, orice mesaj venit din exterior. AÈ™adar, în halul în care mă aflam, odată ce am ajuns afară, cu capul simÈ›ind cum îmi pocneÈ™te, m-am uitat în stânga È™i-n dreapta, cu gândul să-l aÈ™tept pe RevoluÈ›ionar, să-mi arate o cămăruță cel puÈ›in, într-un han unde să mă mai odihnesc puÈ›in. Pur È™i simplu, aveam impresia cum de oboseală, mi se fărâmiÈ›ează toate oasele. Când m-am îndreptat buimac, obosit, într-un capăt al străzii, fără să È™tiu nici eu ce caut, fatalitea mi-a pus în față un detaÈ™ament din armata regelui, care pesemne, căuta cuibul iacobinilor pe care-l È™tiau că trebuie să fie undeva pe-aproape. Grupul detaÈ™amentului mi s-a părut aÈ™a de impozant, că aÈ™a obosit cum eram, n-am mai È™tiut ce fac. Astfel, în loc să mă feresc din calea lui, îndemnat de un nevăzut imbold, m-am apropiat de cel care am crezut că este comandantul acestuia. Când m-a văzut oarecum derutat, ofiÈ›erul m-a luat la sigur. - Nu vrei să ne spui, stimate cetățian, unde este clubul iacobinilor? Știm că este undeva prin aceste locuri, È™i te vedem un bun supus al regelui. Din cauza nendurătoarei oboseli, în acea clipă o perdea groasă parcă mi-a acoperit creierul, È™i fără să mă gândesc prea bine ce fac, le-am arătat clădirea în stil baroc, din care ieÈ™isem puin mai devreme. - Acolo, în clădirea aceea în stil baroc, cu înflorituri pe ziduri... VedeÈ›i că sunt domnii Robespierre, Danton, È™i alÈ›ii. - MulÈ›umim cetățene, eÈ™ti un bun supus al regelui. Majestatea Sa te va recompensa! – Mi-a aruncat el aceste cuvinte, pe când se întrepta în fugă spre detaÈ™amentul lui, pentru ca apoi, din urmă să-l aud cum zbiară - pe loc comanda, avant marches! Pătrunde-È›i în clădire! De-abia când am rămas singur pe drum, în urma lor, am realizat toată nenorocirea pe care am putut s-o fac. ÃŽn sfârÈ™it!... GreÈ™eala era făcută. Nu o mai puteam repara. Trebuia să mă grăbesc, să merg la ha-nul despre care mi-a spus acea Cristine. Ce nume fatidic!... Am continuat deci să merg năuc cu gândul la ce-am făcut. Nu È™tiam precis unde să mă îndrept... Când, deodată, mi-a ieÈ™it în cale o babă, care părea de o sută de ani... Apărută ca de nicăieri, cu o figură zbârcită, de parcă timpul i s-a împotmolit între riduri, s-a năpustit asupra mea cu invective È™i blesteme. - Ce-ai făcut nefericitule? Ai trădat revoluÈ›ia!... Blestem să cadă asupra ta. Acum È™i în vieÈ›ile ce vor urma!... Prin orice viață vei poposi, să n-ai parte de odihna sufletului. Dragostea să te macine pe din-năuntru, fără să te poÈ›i atinge de vre-o creatură femenină! Instinctul masulin să se veÈ™tejească-n tine, È™i orice vei face cu ajutorul spiritului să fie fără nici un rezultat.! - Și apoi, ca È™i cum blestemul aruncat peste mine n-ar fi de-ajuns, fără s-apuc să a ceva, mi-a luat repede mâna privind adânc în palma mea. După câteva secunde de privit în palmă, timp care mi s-a părut o veÈ™nicie, s-a dat îngrozită înapoi - Cum văd eu, ai o karmă aÈ™a de rea, că într-o viață viitoare nu te vei putea miÈ™ca din loc... O vei căuta tot timpul pe fata Alchimistului, pe care ai întâlnit-o astăzi... însă atunci când o vei gădi, nu te vei bucura nici de ea, nici de o altă creatură cu chip de femeie... Rostind aceste groaznice cuvinte, m-a tras de mână, cu gândul probabil să mă ducă într-un loc tainic, È™tiut doar de ea, să-mi arate posibilul viitor, acela pe care-l È™tiam deja. - Vino cu mine, să-È›i arăt groaznicul Viitor în care trăieÈ™ti deja. Hai drăguÈ›ule, vino să vezi Misterul Marei Piramide. ÃŽngrozit de cele auzite, derutat de intuiÈ›ia perfectă de care dădea dovadă această babă, am plecat de lângă ea, împingând automat aerul din față.Când am ajuns la întretăierea a două drumuri, am văzut armata venind dintr-o parte, pentru ca din cealaltă parte a drumului, într-o ambuscadă dezordonată, revoluÈ›ionarii să năvălească asupra lor. La un colÈ› de stradă, prrintre baricade, am văzut-o pe Chrstine care se apropia de mine. Acum nu È™tiu dacă mă căuta chiar pe mine, sau întâmplarea a făcut să-mi iasă în cale. Dar atunci când m-a văzut, s-a îndreptat spre mine c-o anumită îngrijorare. - Te-am căutat peste tot... N-ai ajuns încă la hanul pe care È›i l-am arătat? Te văd aÈ™a de obosit, că nu mai È™tiu cum stai în picioare. - Of, nu mă mai întreba! Am făcut o prostie foarte mare... Nici nu È™tiu cum o să ies din această belea. - Dar ce-ai făcut? Am auzit eu anumite zvonuri pe la han, dar nici prin minte nu mi-a trecut c-ar fi vor-ba despre tine. - Am să-È›i povestesc tot. Deocamdată însă ajută-mă te rog să ajung la un han, că simt cum îmi plez-nesc toate mădularele din mine. Pe drumul spre la hanul despre care îmi vorbea Christine, deodată ne pomenim că ne iese în față acea babă care mi-a aruncat blestemul acela atât de necruțător. Spre marea mea spaimă, de îndată ce ne-a văzut, s-a îndreptat spre noi, vorbind cu glasul ei profetic. - Iată că ne-ntâlnim din nou. Te-am prevenit eu c-o să ne mai întâlnim È™i în această viață È™i-n vieÈ›ile viitoare.-vorbi ea cu glasul dogit È™i totodată c-un zâmbet prefăcut, prevestitor de rău. – Precum văd, ai găsit-o pe cea pe care o căutai. Să nu-È›i faci însă speranÈ›e. Nu o vei păstra prea mult. O vei pierde iar, dar de această dată pentru foarte mult timp. - Lasă-ne-n pace! Pleacă din calea noastră! – S-a răstit Christine, cu o paloare apărută pe chipul ei creol. Fără s-o asculte cel puÈ›in, această babă, venită din întunecimile cele mai adânci ale timpului, m-a luat de-o mână, È™i m-a tras în mod forÈ›at după ea. Sărmana Christine a fost nevoită să se agaÈ›e de braÈ›ul meu, pentru ca împreună să înaintăm spre un „nu È™tiu undeâ€, arătat de un necruțător destin. AmeÈ›iÈ›i, zăpăciÈ›i, călcând pe drumul ce duce spre nicăieri, amândoi ne-am trezit într-o cămăruță obscură, cu pereÈ›ii tapetaÈ›i în fel de fel de semne izoterice, È™i cu o masă rotundă, în centrul căreia trona un imens glob de cristal. Fără să mai apucăm să rostim măcar un cuvânt, această babă ne-a înfipt privirea în adâncul subconÈ™tientului, pentru a scoate la suprafață toate faptele pe care eu le-am trăit deja. - Pe la sfârÈ™itul veacurilor, la Răsritul Soarelui unde te vei afla, sânge va curge din acest trup greoi, o viață È™i înc-o viață, până când sufletul înlănÈ›uit, în dorinÈ›a lui de libertate, va izbucni într-o puzderie de stele. LăsaÈ›i-mă să termin, - a spus baba când ne-a văzut cum ne uităm unul la altul din ce în ce mai speriaÈ›i. Apoi, după ce m-a privit pe mine drept în ochi, mi-a spus - Mereu vei fi înfometat de veÈ™nicul Eros. VoinÈ›a ta va fi o masă de oÈ›el, care însă nu-È›i va folosi la nimic. La întâlnirea voastră în acea viață, toate senti-mentele ce le veÈ›i avea, vor forma un cerc al perfecÈ›iunii, pe care tu cel puÈ›in, - a accentuat baba aruncându-mi prvirile ei săgetătoare - nu-l vei mai atinge multe vieÈ›i de-acum încolo. Literalmente zdrobit de aceste atât de adevărate profeÈ›ii, când mi-am aruncat privirea spre Cristine, am văzut-o cum se clatină, cuprinsă de-o profundă paloare. - Ai să fi grav rănit, acum, după ce treci pragul casei mele... DomniÈ™oara te va îngriji cum va putea până când vei cădea în groapa viitorului... Acolo vei ispăși o ne-ndurătoare karmă înÈ›epenit o viață întreagă într-un cărucior metalic. – După ce mi-a aruncat aceste cumplite cuvinte, a privit mai atentă în acel glob magic, cu privirile pierdute. ÃŽn aceste clipe eu am simÈ›it tăiÈ™ul unor săbii cum mi se înfinge în suflet. Abia am auzit glasul dogit al acestei babe care continua să vorbească fără să È›ină seama de furtunile declanÈ™ate în suflele noastre – Când o vei reîntâlni în viaÈ›a aceea din care ai venit, domniÈ™oara, va fi mult mai tânâră decât tine... Dar aceasta nu te va fi o piedică pentru tine să ai sentimente profunde pentru ea. Cât a durat această stranie întrevedere, m-am uitat la Christine. Avea o față care o arăta ca venită de pe altă lume. Nu È™tia ce se întâmplă cu ea. Paloarea aÈ™ternută pe chipul ei, devenit de o maximă încor-dare, la care se adăuga niÈ™te niÈ™te mici È™i impercetibile gesturi, scoteau la iveală o fire extrem de sensibilă, pentru care orice perturbaÈ›ie venită din afară, făcea fiinÈ›a să vibreze la orice cuvânt. ÃŽntre timp, vrăjitoarea aceasta care părea cu totul în afara timpului, ne-a umplut sufletele cu prorocirile ei, care, trebuie să recunosc, erau destul de adevărate. ÃŽnsă eu nu eram întru totul atent la cele ne spunea. Gândurile îmi circulau c-o viteză enormă. ÃŽmi punea-mi întrebarea cum să fac s-o scot pe Christine de-aici. Astfel cuvintele aproape ezoterice ale acestei babe, îmi veneau în surdină, ca din depărtare. - După cum văd Adevărul universal v-a cam speriat mult. Nu fugiÈ›i de Marele Adevăr! Corpurile voastre astrale, oriunde se vor afla, se vor căuta reciproc. Omul spirit, care este în fiecare dintre voi, se va combina cu Glasul pământului cel ce dă rod doar în ea. La urmă însă, Sinea spirituală de de-asupra voastră, va călăuzi Spiritul vieÈ›ii, elementul principal care de fapt vă va despărÈ›i. ÃŽn aÈ™a fel ne-a aruncat teribilele cuvinte, că ne-am privit înspăimântaÈ›i unul pe altul. De-abia după ce am ieÈ™it afară la aer, tot vacarmul acela cu care deja m-am obiÈ™nuit, plus revoluÈ›ionarii în tumultul lor cu eÈ™arfele tricolore, toate acestea au fost pentru noi niÈ™te torente de valuri reci care ne-a adus la realitate. - Off!, baba aceasta m-a tulburat foarte mult... ÃŽn nebunia asta nici nu mai È™tiu încotro să ne mai îndreptăm. Tu cum te mai simÈ›i? EÈ™ti obosit, nu-i aÈ™a?... Uite în colÈ› peste drum, este hanul despre care È›i-am vorbit. - EÈ™ti aÈ™a drăguță cu mine, că nici nu È™tiu cum să mă reompensez.- I-am spus eu privind-o cu admi-raÈ›ie în timp ce m-am sprijinit de braÈ›ul ei. - Nu este vorba de asta, dar când te văd aÈ™a de obosit, am senzaÈ›ia că eu sunt aceea care voi că-dea din clipă în clipă pe stradă. DeÈ™i de-abia mergeam pe drum, cu gândul să ajungem cât mai repede la han, aceste cuvinte mi le-a spus cu o emotivitate caldă, din care se putea întrezări modulaÈ›ia unor sentimente abia reÈ›inute. Când însă traversam drumul, un grup mare de revoluÈ›ionari ne-au ajuns din urmă, È™i până să ne dăm seama ce se întâmplă, ne-au luat în mijlocul lor, pentru ca o clipă mai târziu, s-o pierd pe Chrstine din vedere. De-abia am putut prinde un fel de ecou venit de nu È™tiu unde, care striga după mine. - Caută să ajungi mai repede la han, sau dacă nu, în biserica Apostolică, te voi găsi eu! Zăpăcit, transpirat, împins din spate de revoluÈ›ionarii care se îndreptau spre palatul Versailles, nu mai È™tiam în ce parte s-o iau. Pe deasupra, în vâltoarea aceia, un grup destul de compact mă forÈ›au să merg înainte, cu ei, urmăriÈ›i de armata regală care făcea ravagii cu flintele lor destul de primitive. De-abia am ajuns la un colÈ› de bulevard, vestitul Champs Ellisses mi se pare, când niÈ™te focuri rătăcite de armă, mi-au lovit umărul drept, unde mi-au făcut o rană, din care începuse să-mi curgă sânge. ÃŽn acelaÈ™ timp am simÈ›it o durere cumplită cum mi se răspândeÈ™te prin tot trupul. Când efectiv n-am mai putut, când aveam impresia că trecutul, prezentul È™i viitorul se opreÈ™te în acest punct, în faÈ›a ochilor împăienjeniÈ›i mi-a apărut intrarea impunătoare a unei biserici. Dacă durerile mi-ar fi îngăduit, aÈ™ fi văzut că mă aflam în faÈ›a unei adevărate catedrale în stil baroc, cu accente gotice. De-abia atunci ca printr-un vis tulbure, mi-am adus aminte de Christine care-mi strigase din urmă, în această debandadă, să ne întâlnim în biserica Apostolică Când am intrat în această biserică, de fapt o adevărată catedrală în stil baroc, deÈ™i eram stors de orice vlagă, nu m-am putut opri să nu admir aspectul ei de o covărÈ™itoare impozanță. PereÈ›ii căptuÈ™iÈ›i cu bronz greoi, se ridicau masivi deasupra tutoror celor care, parcă își căutau sufletul pierdut în ziua primului păcat. Drept în faÈ›a mea, în străluciri metalice, altarul se ridica împodobit cu icoane care păreau atât de vii încât ai fi zis că sunt căzute direct din porÈ›ile raiului. Preotul bisericii, cu o cruce mare de argint, se plimba printre puÈ›inii credincioÈ™i de la acea oră, cărora le readucea în cugetul obosit predica de pe munte a Mân-tuitorului. - Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaÈ›i... FerIce de cei flămânzi È™i însetaÈ›i după neprihănire, căci ei vor săturaÈ›i. DeÈ™i acum Balaurul, È™arpele cel mare este printre noi, bucuraÈ›ivă, veseliÈ›i-vă căci răs-plata voastră va fi mare în ceruri È™i pe-acest pământ.†Pe măsură ce predica, l-am văzut cum coboară de sub aura altarului căptuÈ™it într-un bronz, cu reflecÈ›iile sale venite parcă din porÈ›ile raiului. ÃŽn starea în care mă aflam, cu toate rânile mele fizice È™i pshice, nu m-am putut opri să nu admir această bogăție, de-a dreptul copleÈ™itoare, din care era făurit acest lăcaÈ™ divin. Cupola acestei biserici, de un aur masiv, era plină de scenele Noului Testament, în care cei doisprezece Apostoli făceau un cerc magic în jurul Mântuitorului. ÃŽn centrul acestei cupole se putea vedea cum lua ființă lumea din trupul Cuvântului însângerat. Un senin limpede provenit din adânci profunzimi, era de un albastru nefiresc. Dacă priveai în sus, aveai impresia că toate forÈ›ele divine, coborâte în spiritul tău, te trăgeau undeva, în afara timpului real. Deasupra altarului, cu aripile lor imense, un grup de heruvimi par-că îți cobora în fiinÈ›a ta o întreagă forță transcedentală. Pe cât am putut observa, de pe ziduri se puteau desprinde imaginile ‘’Madonei din Loreto’’, unde, nu lipsit de o anumită adoraÈ›ie, Caravaggio o face pe sfânta Fecioară să apară într-o lumină difuză, transcedentală aproape, în faÈ›a unor săraci care se roagă înaintea unui altar. Bogăția majestoasă din iconografia lui Rubens îmi dădea, la un moment dat, senzaÈ›ia contopirii cu Spiritul universal. Totodată, de pe ziduri se desprindea acel celebru vis al lui Iacob, unde cu o deosebită tehnică, Rubens reprezintă o scară care duce spre cer, unde îngerii urcă È™i coboară într-un È™uvoi nesfârÈ™it de lumină. - „Voi sunteÈ›i lumina lumii... O cetate aÈ™ezată pe un munte, nu poate să rămână multă vreme as-cunsă.â€- îl mai auzeam, printre durerile care mi se ascuÈ›eau, pe episcopul catedralei. După câte am observat, el era mai de grabă un fel de cardinal, care predica aceste fragmente rupte din Noul Testament. Pe măsură ce-l ascultam, cuvintele lui îmi invadau tot trupul, precum se împrăștie un sânge curat. Din ce în ce mi se părea cum timpul se scurge tot mai greu. Rana mea care sângera tot mai tare, făcea să simt durerile cum îmi străpung toate oasele. Dacă această înaltă față bisericească mai prelungea mult profetica lui predică, prevedeam cum, prăbuÈ™it de durere, mă voi lungii în mijlocul acestui sfânt lăcaÈ™. Cu o vagă speranță, pe care am simÈ›it-o cum plutea pe deasupra capului, privirea mea strecurată prin această pioasă mulÈ›ime, căuta figura deja cunoscută a celei care, în fugă mi-a aruncat numele de Christine. După ce toată această lume a plecat în căutarea unui necunoscut Dumnezeu, m-am trezit într-o biserică goală, în care scurgerea timpului devenise de o asemenea materialitate, încât auzeam clipocitul veacurilor cum trece pintre cutele bătrânelor ziduri. ÃŽn acele clipe nici nu mai È™tiam ce am de făcut. ÃŽmpins de durerea cumplită, provenită de la rana care încă mai sângera, m-am îndreptat spre preotul bisericii. Acesta, imediat cum m-a văzut în ce hal sunt, mi-a venit în întâmpinare împreună cu un ajutor al lui. - Ce s-a întămplat cu tine fiule? Vino aici pe banchetă… UÈ™or, să nu deranjez rana de la umăr. AÈ™a... Văd că rana este destul de adâncă. – mi-a spus el cu un glas liniÈ™titor. Apoi, în delicioase accente bretone, s-a întors spre diaconul de lângă el - Mergi dumneata în chilia mea È™i adu-mi câteva feÈ™e de prim ajutor. - Nu este nevoie să vă deranjaÈ›i atât, prea sfinÈ›ia voastră.-am spus eu c-o durere care mi se am-plifica dintr-o clipă în alta. - Bănuiesc că ai venit din mijlocul revoluÈ›iei, acolo unde haosul este cel mai mare. Nu È™tiu dacă ceea ce se petrece este drept sau nu, însă Apostolul Pavel, într-una din epistolele sale ne spune foarte de clar : „Vă sfătuiesc dar eu, cel întemni]at pentru Domnul, să vă purtaÈ›i într-un chip vrednic de chemarea pe care aÈ›i primit-oâ€. Ceea ce văd eu însă că se întâmplă în jurul nostru, este total opusul acestei învățături. Cum între timp, acel diacon destul de pricăjit în felul lui, venise cu niÈ™te pansamente È™i unguiente, m-au pansat, după ce m-au uns cu tinctură de iod È™i felurite leacuri alchimice. - Cred că pentru moment te vei simÈ›i liniÈ™tit, fiule. Ar fi mai bine dacă te-ar veda un doftor, sau măcar un savant alchimist, din aceia care sunt pe la noi… - Și ca È™i cum în momentul acela i-ar fi căzut fisa, în timp ce-È™i freca bărbia, mi-a spus dus pe gânduri -…Dar ia stai puÈ›in... Cred că bunul Dumnezeu este cu tine. S-o chemăm pe fata Alchimistului, să te ducă la tatăl ei. Când l-am auzit că pomeneÈ™te de fata Alchimistului, care bănuiam că este aceeaÈ™i persoană cu Christine, ceva din lăuntrul meu a tresărit. ÃŽn acelaÈ™ timp am simÈ›it ceva, ca o lumină caldă, aproape fierbinte aÈ™ putea zice, care-mi vindeca toate rănile. Dar lăsând la o parte, pentru moment cel puÈ›in, toate aceste sentimente, n-am avut prilejul să examinez o față bisericească aÈ™a de-aproape. Cu toată rana care nu-mi dădea pace, am vrut să văd dacă aspectul ei corespunde timpului, cu aura lui mitică în care mă aflam. Cu o tunsură ciceroniană depusă pe un chip rotund, acest preot m-a izbit prin privirea lui calmă È™i totodată pătrunzătoare, deÈ™i făcea impresia că este capabil să vindece orice rană, deopotrivă spiritualîă cât È™i fizică. Dacă până atunci nu credeam în puterea magică a cuvântului, fiecare silabă rostită de acest preot degaja un sentiment de calm deplin. ÃŽn timp ce mă pansa cu cea mai mare atenÈ›ie, cu glasul lui domol venit din neÈ™tiute tărâmuri, preotul îmi È™optea heraldice versete din cele patru evanghelii. Pe măsură ce-l ascul-tam, aveam impresia că, la rândul lui, preotul primea aceste versuri din reversul unei oglinzi. - Să nu uiÈ›i fiule cuvintele Apostolului Matei, care spune că „Largă este poarta ce duce la pierzare, È™i mulÈ›i sunt acei ce intră pe ea... ÃŽn schimb, poarta care duce la viață, este atât de strâmtă, încât puÈ›ini sunt acei care o găsescâ€... De obicei dacă ne uităm la Adevărul suprem, acesta este de fapt exprimarea Binelui suprem. Te-ai întrebat vrodată fiule, cine a dat pentru prima oară definÈ›ia creaÈ›iei? - CreÈ™tinii bănuiesc.- i-am răspuns eu. Mi-am adus aminte de unele lecturi filzofice. - Și tot ei au fost cei care au explicat Misterul, drept singura formă care-l eliberează pe om de neliniÈ™tile sale. Presupun că v-au mai trecut durerile, nu-i aÈ™a? - spuse preotul privindu-mă c-un ochi analizator. - Este aÈ™a de interesantă această discuÈ›ie, că mai uit de toate problemele pe care le am. - Să mai È™tii fiule, că spiritul uman fără ajutorul lui Dumnezeu, este precum o oglindă prost aranjată. De câte ori își confundă propria natură cu cea a obiectelor din jur, le alterează, le deformează, până nu se mai înÈ›elege nimic. Fiindcă este È™tiut că natura noastră este supusă greÈ™elii. De-aceea, întotdeauna am avut nevoie de un Păstor care să ne-arate Calea pe unde să călcăm - Dar dacă uneori acest Prea înÈ›elept Păstor greÈ™eÈ™te calea pe care trebuie s-o luăm? Și în loc să mergem drept înainte, cădem în niÈ™te gropi, din care nu putem ieÈ™i una sau mai multe vieÈ›i? Mă uitam la acest preot adâncit în concepÈ›iile sale medievale, cum mă măsoară lung, fără să poată să pătrundă înelesul vorbelor mele. - Să È™tii fiule că prea înÈ›eleptul Dumnezeu nu face nimic fără o RaÈ›iune superioară. - Deci, cu alte cuvinte, È™i sfinÈ›ia voastră este de-acord cu principiul karmei. -am încercat eu să văd care este părerea lui asupra acestui concept care s-a dovedit atât de real. Când mi-au scăpat aceste cuvinte, l-am văzut cum se schimbă la față. ÃŽntre noi s-a lăsat atunci o pauză destul de lungă. Se vedea cum se dă în el lupta între concepÈ›ia veche, iezuită, È™i o concepÈ›ie libercugetă--toare, de care nu era prea departe. - La prima vedere religia creÈ™tină nici nu concepe acest lucru. Dar Dumnezeu care veghează dea-supra noastră, nu-l lasă pe om să moară. - a încercat el să dea o explicaÈ›ie duplicitară, oarecum plauzibilă. – DeÈ™i Mântuitorul nostru a promis clar că adevărata ÃŽnviere va fi la venirea Lui a doua oară, pe pământ. - TotuÈ™i È™i acest lucru a contribuit la schimbarea pe care o trăim în momentul de față. - Lasă ce se întâmplă în momentul de față. Toată această harababură se datorează nebunului acela de Rouseau cu rentoarcerea sa la natură. De altfel tot ce trăim acum È™i aici, survine din Iluminismul care ne-a corupt pe toÈ›i. Acest teribilism, în esenÈ›a lui pură, pretinde să fixeze rădăcina libertății în individ. Dar dacă ne uităm puÈ›in mai atent, vedem cum dezgolită, uscată de sentimentul divinității, de aura aceea pe care ne-o dă Dumnezeu, rădăcina libertății devine fără efect, nocivă mai curând. Pentru că, să È™tii de la mine, eliminarea Adevărului Divin din conÈ™tiinÈ›]a noastră, duce la barbarie. - Mai sunt unii care pretind că numai pe cale È™tiinÈ›ifică, raÈ›ională, ne putem forma. Iluminsmul de la care a plecat È™i Rouseau, spune că doar raÈ›iunea este adevărata lumină. Prin această raÈ›iune, conÈ™tiinÈ›a ar trebui să aibă rolul hotărâtor.- mi-am dat drumul eu, fără să mai È›in cont de rana care mă deranja. - Ar trebui, bine zis. Dar să nu uităm, fiule, aceasta este de fapt o falsă lumină, o lumină putredă care usucă tot. - Toată afectivitatea din om...Și care va duce la materialismul aÈ™a zis „știinÈ›ificâ€.- am scăpat din gură, cu privirea pierdută în viitorul din care, de fapt, am venit. - Nu înÈ›eleg prea bine domnule ce vreÈ›i să spuneÈ›i.- mi s-a adresat preotul, privindu-mă confuz. Mă gândeam cum să-i explic această scăpare a mea. Și dacă o făceam, oare m-ar fi înÈ›eles? Am avut noroc că în acel moment, împreună cu diaconul, a intrat Christine, care s-a uitat prin toată biserica oarecum îngrijorată. Mă căuta pe mine. - Ce s-a-ntâmplat? De când te caut! Am crezut că te-a luat armata regală, că te-au sechestrat revolu-È›ionarii, nu mai È™tiu ce Dumnezeu am crezut.- mi s-a adresat ea, nesperat de îngrijorată. - Nu vă speriaÈ›i domniÈ™oară. Are nevoie de un pansament cu leacuri mai puternice È™i i se va vindeca toată rana.- a spus acest preot de treabă, fără să È™tie grozăviile prin care am trecut din pura mea prostie. - Haide vino, să mergem cu trăsura mea prin străzile lăturalnice, să nu ne prindă revoluÈ›ionarii sau, Doamne fereÈ™te, armata regală. - FiÈ›i atentă domniÈ™oară Christine, să-i mai pansaÈ›i rana cu tinctură de iod È™i, dacă se poate să i se facă niÈ™te uÈ™oare masaje. - Să n-aveÈ›i nici o grijă, am învățat de la tatăl meu toate procedurile farmaceutice, È™i-n plus de asta, va face È™i câteva miÈ™cări care-l vor pune repede pe picioare.- mai spuse Christine privind amuzată spre mine. Cum am urcat în trăsura cu care venise Christine, nici eu nu mai È™tiu. Fapt este că, în timp ce mer-geam, ocolind pe departe palatul Versailles, mă chinuiau durerile care erau din ce în ce mai puternice. ÃŽn timp ce trăsura mergea în pas de trap, mi-am pus capul pe umărul ei, simÈ›ind parcă nevoia căldurii trupului de lângă mine. Pe lângă durerile care îmi veneau din rana încă deschisă, simÈ›eam nevoia de acele vibraÈ›ii profunde pe care, încet, încet, le vedeam cum se desprind din căldura truplui ei. Misterul pe care-l preve-deam alături, mă făcea să ating căldura provenită din două timpuri diferite. Probabil fără să-È™i dea seama, cu glasul stins, venit din înveliÈ™ul nopÈ›ilor catifelate, mi-a È™optit în timp ce-mi trecea degetele prin păr. - Dacă ai puÈ›ină răbdare, vom ajunge imediat la mine... Știu că te doare, dar mai strânge È™i tu din dinÈ›i. ÃŽn sfârÈ™it, când trăsura s-a oprit în faÈ›a unei case cu grilaj de fier, în ciuda durerilor care mă împiedicau să văd, când de-abia megeam sprijinit de braÈ›ul ei, cu ochii împăienjeniÈ›i am putut observa un mic culoar cu ziduri ornamentate în stil baroc, pe care trecătorul își putea vedea conÈ™tiinÈ›a prin câteva oglinzi înrămate cu flori în fier forjat. Când au văzut-o pe Cristine cum venea cu o persoană străină, care era pe de-asupra È™i rănită, doi valeÈ›i au sărit să o ajute. -Nu te miÈ™ca. Lasă-i pe oamenii mei să te ajute. – apoi, vorbind cu cei doi valeÈ›i, le-a spus repede. - Tu Ausecour, È™i tu Bezoin, ajutaÈ›i-mă să-l întind pe domnul, pe canapeaua din buduar. După ce m-au întins pe canapeaua destul de lată, care era È™i întinsă, acoperită cu o cuvertură de cu-loarea viÈ™inelor coapte, rămasă singură cu mine, nobila Christine a început să-mi picure pe rană un medi-cament, un fel de alifie care mă ustura teribil de tare. - Nu te miÈ™ca… aÈ™a… o să te usture puÈ›in… Lasă-mă să te pansez, iar dup-aceia stăm de vorbă. De parcă toÈ›i avatarii timpurilor trecute È™i viitoare vroiau să râdă de mine, aceste răni stupide care nu-mi dădeau pace, îmi creeau posibilitatea s-o văd nesperat de-aproape. AÈ™a se face că tenul ei arămiu lăsa să scape un profund parfum îmbietor... ÃŽn momentul acela, am uitat complet de rana mea, È™i fără È™tiu cum, am apropiat-o încet pe fată de mine, până când am simÈ›it că, odată cu ea, încep să fac parte din energia universului care ne înconjoară. - Ce faci? Stai liniÈ™tit, nu acum. Nu-i vreme pentru aÈ™a ceva.- mi-a È™optii ea cu un început de tulburare. - Nu vezi că m-ai fermecat? Acest trup ciocolatiu mă aruncă în delirul nopÈ›ilor de vară. Poate pentru că niciodată până acum n-am cunoscut vre-o femeie în deplina ei natură, am cuprins-o pe după umeri, timp în care i-am simÈ›it trupul cum îmi vorbeÈ™te din adâncul celui mai profund Mister. Din fie-care clipă care se scurgea printre noi, raze de lumină mă absorbeau în imense nemărginiri. Tot ce repre-zenta ea, cuprinsă într-o aură ciocolatie, în mintea mea desăvârÈ™ea sensul unversului comun. Pentru prima oară în vieÈ›ile mele, esenÈ›a dumnezeiască a tot ce înseamnă „femeieâ€, m-a aruncat în înÈ›elesul deplin al acestui cuvânt magic. Săraca fata, nu mai È™tia ce să spună de atâta deznădejdie acumulată în mine. -Mai liniÈ™teÈ™te-te puÈ›in. Atâta energie n-am mai văzut. Am impresia că este ultima ta zvâcnire de viață. Nici nu È™tia ce adevăr îngrozitor conÈ›ine aceste vorbe ale ei.ÃŽn această pace sufletească, când È™tiam că peste puÈ›in va veni clipa care ne va despărÈ›i pentru o vreme îndelungată, cu capul pe pieptul ei, mi-a scă-pat o întrebare inconÈ™tientă - Spune-mi te rog… ămm…dacă soarta ne-ar despărÈ›i pentr-o perioadă să zicem, destul de lungă, îți vei aduce aminte de mine? - Dar unde pleci? De ce trebuie să ne despărÈ›im? Acum, când amândoi avem impresia că sufletele noastre s-au regăsit după atâta amar de vreme. - Off! Nu mă pune acum să-È›i explic ceva care este dincolo de orice raÈ›iune. Este de-ajuns să È™tii că sentimentele ce le am pentru tine, sunt într-adevăr foarte profunde. Dacă mă găndesc la ele, sunt sigur că vor dăinui dincolo de timp. ÃŽn acest fel vorbeam eu, pe când stăteam cu capul pe pieptul ei, într-o dulce atmosferă. Am început să-i percep întreaga emotivitate care îmi dădea la fiecare cuvânt rostit, senzaÈ›ia unor adânci sentimente abia reÈ›inute... Din fiecare miÈ™care, cu moliciunea sa tandră, È™i prin felul ei domol de a vorbi, se putea simÈ›i accentele unor nelămurite chemări. - Lasă-mă te rog să-mi închid pleoapele pe sănii tăi dulci, ca să-mi închipui că rămân lângă ei pentrutot-deauna. - Nu te voi lăsa eu. Vom pleca împreună din acest oraÈ™, undeva la È›ară, să scăpăm de armata regelui. – a spus ea, È™i în timp ce vorbea, mi-a trecut visătoare degetele prin păr. După felul cum cum îmi vorbea, am putut observa că avea o fire aproape melancolică, destul de sensibilîă la orice factor venit din afară. De aceea se pare că orice moment cu o anumită tensiune o afectează în mod deosebit, mergând până la interiorizarea sa. - Nu te mai preocupa acum cu fel de fel de gânduri... Hai, odihneÈ™te-te puÈ›in în braÈ›ele mele. Căldura profundă provinită din fiinÈ›a ei, m-a făcut să înÈ›eleg tot melancolismul senzual care, parcă, mă chema în toată intimitatea ei. M-am simÈ›it pătruns de un sentiment dulce care mă È›inea strâns, lipit de fiinÈ›a ei. Nu mă mai puteam desprinde de această adorabilă fată. ÃŽn sfârÈ™it, probabil din cauza rănilor, care mă mai împungeau cu dureri ascuÈ›ite, sau din pricina tuturor acestor întâmplări trecute, m-am lăsat cuprins de căldura braÈ›elor ei fără să-mi mai pese de nimic... Un somn adânc mi-a îngreunat atunci pleoapele. ÃŽn acelaÈ™i timp, m-am simÈ›it ca o bucată plumb, care începe să cadă într-un neant profund. Am simÈ›it cum cad cu o viteză din ce în ce mai mare... DeÈ™i o auzeam ca prin vis pe Cristne, care mă chema aproape disperată, totuÈ™i în viteza prăbuÈ™irii mele, abia am mai putut distinge unele cuvinte, care se îndepărtau pe măsură ce, în jurul meu mii de lumini se transformau într-o ceață deasă. Cădeam mereu, cădeam în gol, undeva, într-un spaÈ›iu care se îngusta tot mai mult. Pe măsură ce cădeam, membrele mele căpătau o greutate de plumb. ÃŽn această cădere cumplită, ochii mi se învolburau, mânile È™i picioarele mi se crispau, până când, în bucățele de cuburi, cuvintele mamei mi-au venit din depărtări... - Ce faci dragă? Ce te-a apucat? Ai adormit sau mai citeÈ™ti? DeÈ™i am văzut-o pe mama cum a băgat oarecum speriată capul pe ușă, totuÈ™i pe moment nu m-am putut dumiri unde mă aflu. Am văzut de-asemenea în jurul meu, binecunoscuta mea cameră, dar aveam impresia că trăiesc un al doilea vis, un vis urât de astă dată, din care nu mă puteam trezi. Nu È™tiu, parcă timpul, în căderea lui, se comprimase din ce în ce mai mult, până când mi-a dat senzaÈ›ia că mă înghesuieÈ™te într-un cadru de lemn, de fier, în aÈ™a fel încât totul mi se părea rigid, redus la o silabă de cuvânt. Cu simÈ›urile lăsate undeva într-un spaÈ›iu nedefinit, încercam din răsputeri să-mi formez o lume din bucățele de timp tăiate pe colÈ›uri de mese. De multe ori, în absenÈ›a tatălui meu, cu această soartă moÈ™tenită de undeva, trag din timpul devenit elastic, până când în camera mea se creează un adevărat labirint aproape material, din care nu pot să ies în nici un fel. Din ce în ce mai des, acest labirint este întrerupt de prietenii mei care mă scot la lumină. AÈ™a cum în perioada cea din urmă aceÈ™ti prieteni m-au obiÈ™nuit, È™i în acest ultim Crăciun din secolul nostru, tot ei mi-au îmbrăcat sufletul în haloul dulce ivit din sărbătorile de iarnă. Fiind singur, aruncat în gropile timpului neîndurător, tot aceÈ™ti buni prieteni mi-au întins È™i de data aceasta mâna din care mi-au picurat câte puÈ›in din principiul vieÈ›ii. AÈ™a se face că, lăsând la o parte toate împlinirile sfârÈ™itului de an, Cristina, de la care a pornit totul, a vrut să-mi arate, odată mai mult, sensul nopÈ›ilor de iarnă, în care căldura unui foc rătăcitor duduie în cămin. - Pentru mine, sărbătoarea Crăcinului este un lucru sfănt, pe care vreau să-l fac împreună cu cei apropiaÈ›i, dragi mie, - spunea ea de pe canapea incluzându-mă È™i pe mine alături de prietenul ei, Claudiu. - Adevăratul gust al Crăciunului am început să-l simt doar de doi ani încoace, de când ai apărut în viaÈ›a mea. – i-am spus eu privind la ea - Totodată m-ai făcut să cunosc o părticică din Misterul vieÈ›ii. - ÃŽntotdeauna mi-a facut plăcerere să te fac să simÈ›i È™i tu farmecul acestor sărbători.- mi-a spus ea zâmbind, cu ochii pierduÈ›i în gol. Pe când vorbeam, oarecum moleÈ™iÈ›i de această atmosferă plăcută, prietenul ei, Claudiu, umplea timpul camerei cu acordurile unei ghitări, venite de undeva, dintr-o cabană de munte. - „Dormeau adânc sicriele de plumb, / È™i flori de plumb È™i funerar veÈ™mântâ€â€¦ Pe când orele se opriseră realmente în loc, Florin cel care îmi intersectează de multe ori timpul cu al lui, ne-a scos din această plăcută amorÈ›eală cu sonoritățile sintetice È™i destul de reduse, ieÈ™ite din modestul meu calculator. De când îl cunosc, pot să spun că în relaÈ›iile lui cu fetele, el merge direct la È›intă. - La mine romantismele ieftine nu È›in. Acum nu este cazul, dar înainte de a mă căsători, cum cunoÈ™team vreo fată, după o săptămână se găsea deja în intimitatea mea. Dacă dădeam cumva peste vre-una care căuta să lungească povestea, găseam ceva ca să termin acea relaÈ›ie. - ne povestea el, pe când eu îl priveam cu admiraÈ›ie È™i cu toate regretele care se zbăteau în mine de-o viață întreagă. Cu fiecare seară pe care o petreceam cu aceÈ™ti unici prieteni, timpul mi se părea că-mi fuge din palmele mele, fără să-l simt. Acum, când aveam impresia că odaia mea a căpătat aspectul unui timp întrerupt, printr-o căldură magică, Cristina mi-a adus în realitatea cea mai strictă, tot ceea ce văzusem È™i simÈ›isem prin filmele în care se desfășura farmecul sărbătorilor de iarnă. Din acele fragmente de timp, trecute È™i prezente, îmbinate într-o formă pură, în această magică noapte, de câte ori ne vorbea ea, cuvintele mi se păreau tot atâtea punÈ›i de legătură între romantismul veacurilor trecute, È™i aceste vremuri pe care le trăim cu sufletul la gură. Prin fulgere de imagini care îmi treceau înaintea ochilor, am început să confund persoana ei cu acea pe care, unele dintre simÈ›urile mele îmi spuneau că o lăsasem undeva, în negura timplui. AÈ™a cum stătea pe canapea, într-o moliciune de felină enigmatică, nu-i puteam vorbi de timpurile romantice de mult apuse... Acele timpuri în care sunt sigur că noi doi am trecut prin nenumărate peripeÈ›ii. DeÈ™i soarta a făcut ca în această viață să ne întâlnim destul de târziu, acel feeling cu totul special, care există între noi, ne strânge împreună, de oriunde am fi, precum două intime esenÈ›e care se cunosc prea bine una pe alta. Nu pot să nu mă gândesc că legenda acestui timp al camerei, s-ar putea desăvârÈ™i dacă puntea dintre cele două epoci aÈ™ fi putut să o trec alături de Cristina împreună cu prietenii mei de neînlocuit. Și ca È™i cum m-ar fi auzit, acel Adevăr al Timpului care mă păstoreÈ™te de undeva, din profunzimea unui timp nebănuit, mi-a adus târziu în noapte, în zorii zilei aÈ™ putea spune, paÈ™ii colindători ai nepreÈ›uiÈ›ilor mei prieteni. După ce un prea mult-aÈ™teptat mesaj mi-a adus în faÈ›a ochilor imaginea Roxanei, prima Noapte lungă a sfârÈ™itului de secol a făcut să-mi bată la ușă acele tandre mâini, care mi-au umplut sufletul cu o mare de lumini. - La mulÈ›i ani!!!... - au strigat într-un cor Cristina È™i Claudiu.- am venit să te colindăm. Ne primeÈ™ti? ÃŽntotdeauna noaptea sfârÈ™itului de an, avea pentru mine un element magic, un mister venit parcă din adâncul unor mituri. Atunci parcă Dumnezeu cobora în nopÈ›ile albe, pentru a reînoi lumea. ÃŽnsă, nu È™tiu cum se făcea, că în fiecare an această magică noapte o petreceam doar cu părinÈ›ii mei. ÃŽn acest an, în absenÈ›a fizică a tatălui meu, mă pregăteam să petrec noaptea de Revellion doar cu mama. De aceea poate, eram dezamăgit, plictisit, aproape descompus de speranÈ›e. ÃŽn singurătatea acestei nopÈ›i, când mama mai arunca câte-o vorbă din faÈ›a televizorului, am avut deodată senzaÈ›ia că mâna bunului Dumnezeu mi-a adus la mometul potrivit prezenÈ›a cea mai apropiată sufletului meu. - Nici nu mă mai aÈ™teptam la ora asta să veniÈ›i! - am exclamat fără să-mi cred ochilor. Este aprope patru dimineaÈ›a. - Ora surprizelor, nu este-aÈ™a? - mi-a spus Cristina cu sclipiri în ochi. ÃŽn acelaÈ™i timp, Claudiu mi-a È™optit la ureche. - Doar È›i-am promis, sper că n-ai uitat. ÃŽn acelaÈ™ timp, m-am întrebat din ce sfânt aluat sunt făcuÈ›i aceÈ™ti copii, care fac asemenea bucurii unui dezechilibrat ca mine. Cu această sfântă ocazie, Cristina mi-a dovedit odată mai mult, că există între noi anumite legături care ne adună de-a lungul timpului de oriunde am fi. De când sora mea a întins pătura spaÈ›iului între noi, un gol aÈ™a de mare s-a căscat în sufletul meu, încăt fără această creolă È™i cei câțiva prieteni, dezechilibrul fizic pe care-l am, m-ar arunca odată pentru totdeauna în haosul nervilor debusolaÈ›i. DeÈ™i această karmă necruțătoare a mea, mă sileÈ™te să duc o viață întreagă nemiÈ™cat pe un scaun, touÈ™i anumite entități îmi dau drept recompensă mici fragmente de timp, în care lumea de lângă mine îmi schimbă uneori culoarea tmpului, devenit cenuÈ™iu. Nu vreau să fiu morbid, dar odată cu plecarea tatălui meu în lumea nemărginită a unui veac fără sfârÈ™it, timpul acestei camere începuse să bată în gol ÃŽnsă nu pentru mult timp. Uneori, când se întâmplă totuÈ™i să rămân singur, timpul devenit elastic, se lungeÈ™te tot mai mult. Și pe măsură ce trag de el, acesta începe să ia diferite forme, unde trecutul È™i prezentul mă răstignesc în mijlocul lor. SFÂRȘIT |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy