AMINTIRI (POLITICE) DIN TINEREÞE
„DULCE CA MIEREA E GLONÞUL PATRIEI”
(1965 – 1966)


Toată viața mi-a fost frică de armată. De mic m-am rugat Știu Eu Cui să nu am parte de război, mai ales la tinerețe. Unul dintre coșmarurile care îmi revenea adesea în somn era cel în care, pe front fiind, eram urmărit cu gloanțe și tancuri, eu fiind fără apărare, fără gloanțe și în imposibilitate să mă ascund undeva. Era cumplit și am scăpat de acest coșmar abia după ce am fost scos definitiv din evidența armatei (în 1999).
Pe trezie aveam alt coșmar: cum eram un bun trăgător cu arma (am obținut un titlu național universitar la tir pe echipe în 1965), îmi imaginam cum ar fi fost să stau în tranșee și să întâmpin cu foc un atac inamic. În armată, că tot va veni vorba de ea, trăgeam pentru aproape tot batalionul, repede, ca să scăpăm de gerul de minus 20 de grade de la poligonul din Tureni. De aceea mi-era groază la gândul că aș fi omorât om după om, și ei nevinovați, ca și noi, că niște șefi demenți nu se vor fi înțeles între ei care e mai mare și mai tare. Și mi-ar fi venit, evident, să dezertez, dacă nu aș fi fost convins că m-ar fi împușcat ei pe mine sau sigur ai mei tot pe mine.
În sfârșit, de frica armatei am ratat poate cariera vieții mele: muzica. După absolvirea Liceului, la 17 ani, am intenționat, împreună cu colega mea care mi-a devenit soție, fata de popă, să dau admitere la Conservatorul de muzică din Cluj. Ea a luat și câteva ore cu un dascăl de muzichie de origine franceză, cunoscut la vreme, D’André și amândoi am fost ascultați de tânărul, asistent atunci, Alexandru Fărcaș, dispărut de curând dintre noi, după ce a ajuns Rector și Director al Operei Române din Cluj (bun meseriaș deci, deși a renunțat la gloria de cântăreț pentru cea pedagogică). După ce m-a ascultat, mi-a garantat intrarea la canto (ceea ce era extrem de greu, fiind câte un loc pe an la fiecare voce), dar… peste vreo doi ani când mi s-ar fi maturizat glasul. Avea dreptate, pentru că din basul care am fost la liceu (cântam colegilor din repertoriul celebrului bas negru Paul Robeson și aria lui Don Basilio), am ajuns un bariton cu acces la acute de tenor. Dacă l-aș fi ascultat, m-ar fi înhățat armata exact pentru aproape doi ani și aș fi revenit la muzică cu glorie. Dar teama de armată m-a făcut ca, în drum spre gara Cluj, după această încercare parțial nereușită, să intru la Filologie, ultima facultate pe stânga de pe str. Horea. Am intrat și am ratat viața de bel-canto. Ce am câștigat, habar n-am.
În timpul studenției mele se introdusese un sistem stupid de chinuire a tinerilor: o zi pe săptămână de instrucție militară, în uniforme și cu armament în regulă, la un loc cu fetele și ele echipate în foarte urâtele țoale militare gen sovietic. Trăsnaia a durat câteva luni și fiecare astfel de zi era un coșmar, nu știu dacă pentru toți, dar pentru mine sigur. Mai știu că iar m-am rugat la Cel De Sus să facă ceva ca să se termine chinul, și El iar m-a ascultat și a dat minte cuiva din Susul armatei că toată chestia era cam caraghioasă, ineficientă și mai și fura destul din timpul de studiu (pentru că pe atunci studenții chiar studiau, în biblioteci arhipline, nu ca acum prin baruri și discoteci).
Dar după ce am terminat facultatea și am fost repartizat la un institut al Academiei, n-am mai avut scăpare: armata populară m-a înhățat pentru o jumătate de an în prima promoție a Școlii de ofițeri de rezervă de la Otopeni.
Primul contact dur: m-am dus să mă tund, deși nu mai fusesem la frizer din copilărie (liceu), fiind adesea somat să scurtez un păr rebel și des cârlionțat. Mă tundeam singur și așa fac și azi, aproape cu ochii închiși. Procedeul mi se părea a fi o schilodire, dar de data aceasta n-am avut încotro: am intrat într-o frizerie de lângă podul Someș și m-am lăsat urâțit de o mână criminală; n-am avut curajul să mă fac chilug, ca alți colegi de suferință, dar abia de îmi mai rămăseseră câteva fire de păr pe vârful capului, iar buclele dispăruseră cu desăvârșire. Astfel „ferchezuit” și proaspăt ras m-am prezentat la un comandament din București de unde am fost duși circa 150 de absolvenți de toate meseriile umaniste (filo, teatru, arte, științe naturale, geografie etc.) la Otopeni, în niște cazărmi de pe actualul platou al Aeroportului Internațional (mai există și azi în parte). Am fost repartizat într-o hală cu vreo 80 de paturi (o companie întreagă încăpea) suprapuse, așa că nu mai comentez ce zgomote, ce mirosuri, ce vise se prevalau noapte de noapte sub vegherea becului roșu de control al plantonului.
Am mai declarat că una din soluțiile mele de ajustare a vieții oferite de regimul de „democrație populară” a fost trișarea acestuia cu orice mijloace. Am încercat să simulez că nu văd bine și am chiulit câteva zile pe la Spitalul militar. M-am anunțat că mă pricep la pictură și am mai chiulit vreo patru săptămâni cu confecționarea de lozinci pentru 23 August (de fapt lucrau plasticienii, dar eu îi aprovizionam cu mâncare și băutură). Am mai făcut și aici o formație de muzică ușoară și am tot plecat în București la repetiții, pe scena Casei de cultură a studenților, apoi spectacole. Am scăpat aproape total de instrucție, dat fiind că, în primele zile, am fost singurul care s-a oferit, „voluntar” să se ocupe de gustarea de la ora 11 și de la ora 17 a colegilor. Șmecherul de comandat de pluton, un maior mititel și cam țigănos, care făcuse și războiul, ne-a păcălit, spunându-ne mieros că la această sarcină (misiune) el nu numește pe nimeni, căci e ceva greu și apelează deci la conștiința noastră. Nimeni nu și-a dat seama decât mai târziu de avantaje: mâncare la supliment pe săturate și mai ales situația la mintea cocoșului că purtătorul de lighean cu gustările a treizeci de soldați nu avea ce căuta în formație. Am fost singurul care am făcut pasul înainte ca „volintir” și am dus-o boierește: mergeam de unul singur în spatele formației, fluierând, fără armament, fără săpăligă, iar deseori nici nu plecam de-odată cu formația, urmând a mă prezenta la ora 11 la locul de instrucție. Rămâneam la bucătărie, la friptane colosale rupte de bucătari de la gura pifanilor (dar era destulă carne ca să nu se simtă în farfuriile asudaților). Toată lumea m-a invidiat, a început să protesteze ca să mi se ia ligheanul, dar maiorul Năzăreanu, așa îl chema, nici n-a vrut să mai audă, le-a replicat ferm că la ofertă am fost singurul care am răspuns. Așa că armata mea s-a redus la plimbări cu ligheanul, în care de regulă aveam câteva porții în plus de pâine proaspătă cu salamuri prăjite sau telemea bună (adevărul e că mâncam bine, ne-am îngrășat cu toții, aveam totuși un regim de popotă ofițerească, eram serviți la masă etc.).
Mai mult, aproape seară de seară ieșeam în Otopeni la o cârciumă din apropiere, „Cireșica”, unde ne aștepta cu mici și bere rece o fostă campioană de motociclism, Florica parcă îi zicea. Ea ne apăra și de patrulele care mai dădeau peste noi și care aveau frică de ea, pentru că i-ar fi tăiat de la porție, dacă s-ar fi legat de „băieții ei”. Zic „aproape seară de seară” pentru că din când în când nopțile jucam pocker, ca să facem rost de bani de la „donatori”. Până s-a enervat un sergent și ne-a prins pe toți, de n-am mai avut loc cu toții la „bulău” (eu, evident băftos ca de obicei am rămas pe dinafară)..
Acum trebuie să știți că locul acesta din Otopeni a mai fost făcut celebru de un scriitor. E vorba de Petru Popescu, cel care în al doilea roman al său, Dulce ca mierea e glonțul patriei, a descris întocmai locul și personajele (căpitanul Stoica, de pildă), el fiind în armată la Otopeni exact în seria următoare nouă. Așa că am gustat enorm romanul acela, de altfel bine primit de critica vremii. Dacă nu mă credeți întrebați-i pe Nicolae Prelipceanu sau Vasile Igna, camarazi de-ai mei în aceeași serie.
Întâmplări „politice” au fost mai puține. Una este de „comă” și nici nu poate fi crezută. Aveam un locotenent colonel, comisarul politic al unității (batalion condus de generalul Nicolae Nicolaescu), un om din popor, stalinist de nădejde și care se numea nici mai mult decât Vraja – nume predestinat pentru stereotipii politice. Auzind el că suntem (eram) cam intelectuali ne mai „cita” din clasici, iar preferința lui era, firește, Eminescu și a lui Scrisoare III (cea războinică). Numai că ajungând la un anume vers în care poetul nostru național pomenea de Darius („începând cu acel oaspe ce din vechi se pomenește/ cu Dariu al lui Istaspe”) și crezând el că numai el avea acea informație, a autohtonizat numele persanului, livrându-ni-l drept „Dorin al Izpaște”. Era citatul introdus într-un fel de spirit de glumă, așa că Vraja a interpretat hohotul nostru colectiv de râs drept o recunoaștere a umorului său absolut cazon, adică nu avea umor deloc, dimpotrivă. S-a dovedit că era așa cu un prilej rămas și el de poveste. Col. Vraja a venit într-o zi în control pe câmpul de instrucție. Maiorul nostru era și el chiulangiu și mai mult ne adăpostea prin viroage și trimitea echipe de aprovizionare, din care evident făceam parte fără excepție, fiind expert în camuflaje de gen, pe la cârciumi, după proviant, desigur. Dar ne-a rugat ca la caz de nevoie să sărim ca leii, pentru că vroia să iasă la pensie, cum spunea el pișicherește, letecol (și ducea două degete la gradul său de pe umăr, o stea de maior). De ochiul „vrăjelii”, maiorul ne-a pus într-o situație de luptă pe un câmp din apropiere, pe care trebuia să-l asaltăm cu strigăte roșii, sovietice de „ura”. Bietul maior (cine știe la câte stele din ceruri va fi ajuns între timp) n-a băgat de seamă că frumosul câmp de luptă ales se sfârșea lamentabil într-o mlaștină nu mare, dar nici prea mică. S-a dat comanda „la ataaac, înainte!” Iar noi ne-am repezit ca paraleii cu urlete înfiorătoare scoase din piepturile noastre de „aramă” odihnite și încurajate cu votcă (exact cum luptau rușii în contra tehnicienilor nemți, cu vodcă, nu cu gloanțe). Entuziasmul nostru glorios și vitejos s-a oprit însă ca paralizat la marginea mlaștinii cu pricina. În zadar maiorul „flutura flamura verde”, făcându-ne semne disperate să înaintăm, că noi nimic, ne-am înțepenit fix la marginea noroiului. Și atunci s-a petrecut minunea: Vraja, care pornise și el mai agale în urma iureșului nostru, ne-a ajuns din urmă, s-a oprit pe aliniament și, cu un zâmbet absolut colhoznic ne-a ironizat „cum, vă temeți de un pic ne nămol?”, apoi a smuls din mâna unui dintre noi arma-i inutilă, a îndreptat-o spre mlaștină și s-a afundat în noroiul perfid cu pantofii lui proaspăt lustruiți, care i s-a urcat până pe cracii pantalonilor de paradă, atât de bine călcați. Exact ca soldatul sovietic eliberator, a crezut că exemplul lui va îmbărbăta pe înspăimântații combatanți care se vor repezi orbește la luptă. Noi, deși aveam bocanci cu carâmbii înalți, și ei văcsuiți cu grijă milităroasă de cu seara, nimic, n-am mișcat nici un centimetru. Colonelul s-a oprit și el văzând că modelul său n-a fost urmat nici măcar de un subordonat, s-a întors cu o mină dezamorsată spre noi, n-a mai avut nici un cuvânt, a aruncat arma la pământ și, plin de noroi până la genunchi, ne-a părăsit cu un dispreț total, „trăgând al său picior” ca sergentul lui Alecsandri. Noi i-am dat onorul ca în poezia cu pricina, doar maiorul a oftat în urma lui zicând în sinea lui, cu voce tare: „s-a dus steaua mea de letecol, măi băieți, măi, ce mi-ați făcut?!” Altminteri, colonelul Vraja era un om de treabă, căci n-a făcut rău nimănui.
Una „politică” și care s-ar fi putut termina de-a dreptul tragic s-a întâmplat totuși: se apropia ziua națională a Cehoslovaciei, am uitat ziua, cam prin septembrie sau octombrie, ce mai contează, din moment ce și Marea Revoluție Sovietică din Noiembrie a avut loc în Octombrie. Am fost anunțați că la acest prilej ne va face o vizită atașatul militar al ambasadei cehe la București. Printre noi era un absolvent de limbă cehă, Boby Rusu, ajuns redactor-șef la „Tribuna Sibiului”, dacă nu cumva mai e și acum. O figură de glumeț ceva de pomină. Ne-a adunat el pe câțiva și ne-a zis că ar fi „mișto” să facem ceva spectaculos pentru această vizită, anume să strigăm la un moment oportun o lozincă în limba lui Svejk. Ne-a și spus-o și ne-am notat-o ca să n-o uităm: „Viseruse vshorah na țelui voinu!” – cred că nu greșesc, oricum sună cehește și așa am reținut eu cel puțin. Veni și ziua vizitei. Am fost adunați într-o sală de festivități a unității și așteptam în liniște. La un moment dat au intrat în sală generalul, comandamentul batalionului și atașatul militar al țării „vecine și prietene”. În momentul acela am făcut semne disperate către Boby Rusu, care cam uitase de înțelegere și se afla ceva mai departe de noi, grupul organizat. La gesturile lui de nedumerire aproape i-am strigat: „lozincaaaa!” Atunci, spre surprinderea generală și a generalului Boby s-a repezit la mine, sărind peste câteva scaune și mi-a astupat gura care tocmai se pregătea să răcnească lozinca. Ca să dreagă situația Boby a comunicat ceva în cehește atașatului și toată lumea s-a potolit. Nu știu ce i-a spus individului, dar mi-e mi-a zis după ce vizita s-a terminat: „Dobitocule, știi ce înseamnă lozinca ce v-am dat-o? Înseamnă pe românește Mă cac în sus pe toată armata!” Abia atunci am realizat ce s-ar fi putut întâmpla: tribunalul militar ne mânca, dacă nu ieșea chiar un mic război între statele comuniste frățești.
Mai puțin „politice” sunt alte două întâmplări.
Una: de la intrarea în cazarmă și până la depunerea jurământului militar am avut parte de bucurii. Mai întîi chiar a doua zi după încazarmare ni s-a adus un televizor ca să vedem semifinalele și finala Campionatului Mondial de Fotbal din Anglia (iulie 1966). Ne-am simțit ca acasă, mai ales că deja unii ne descurcam prin zonă și aveam la picior și binecuvântatele sticle de bere rece atât de necesare vizionării jocului cu balonul rotund.
A doua a fost cam tragică: exact în primele săptămâni a binevoit să răposeze însuși ministrul forțelor armate, generalul Leontin Sălăjan, favorit al lui Ceaușescu. S-au ordonat funeralii naționale, iar catafalcul a fost depus, după tipic în holul de la Sala Palatului: ne-au dres și nouă ținuta, ni s-a dat friptură și votcă la masă și am fost încărcați în camioane și duși să facem de gardă la catafalc. Era primul contact al nostru, după bune zile de izolare pe aeroport, cu lumea din București. Evident, „stătuți” cum eram (bromura din ceai nu prea avea efect) și oricum soldați, fluieram ori de câte ori zăream ceva picioare de duduie pe străzile pe care ne duceau camioanele militare. Fluieram ca niște mitocani sadea, dar nu ne păsa: uitasem, și era tare bine, că ne făcusem intelectuali, aveam reacții naturale de oameni din popor. Mitocănia ni s-a manifestat chiar și în preajma catafalcului: trecând noi prin fața cadavrului frumos îmbrăcat în uniformă de general, în loc să ne uităm la chipul luminos al defunctului, toți, dar absolut toți, pentru că nu aveam homosexuali printre noi, dimpotrivă, ne-am întors privirile pofticioase spre bancheta pe care suferea îndurerata familie. De ce? Foarte simplu, printre suferinzi era o domnișoară arătoasă care își arăta prea provocator pentru noi două pulpe apetisante învelite în ciorapi negri și care ieșeau binișor de sub destul de scurta fustă funerară, deoarece dumneaei stătea cum s-ar zice „picior peste picior”. Chestia era de fapt involuntar culturală, deoarece ne-a explicat imediat poetul Nicolae Prelipceanu, care era deja autorul unui volum de versuri, Turnul înclinat, că personajul feminin după care am salivat toți, iubitori sau neiubitori de literatură, de-a valma, era nimeni altul decât… poeta Doina Sălăjan, nepoată sau chiar fiică de-a defunctului.
A doua: mai aveam o lună până la terminarea armatei, când s-a petrecut o dramă din toate punctele de vedere: unul dintre noi a fugit din unitate. Nelu Crețu, ajuns în timp prof. univ. la engleză la filologia clujeană, a dezertat pur și simplu. Am rămas consternați, pentru că nu ne-a spus nimic despre intenția de a da o fugă până la Sibiu, unde cineva îl anunțase că-l trișează tânăra și frumoasa lui soție. Dacă ne-ar fi spus, l-am fi acoperit, cum am mai făcut-o și cu alții: era destul ca la apelul de seară sau de dimineață cineva să strige în locul lui „’zent!” și nu se băga de seamă. Dar așa, la rostirea numelui lui s-a lăsat o tăcere de mormânt. Și a mormânt mirosea totul: s-a dat alarma și s-a pornit potera după el. Nici n-a apucat să constate dacă zvonul cu nevasta era fals sau nu, că a fost arestat chiar în gara din Sibiu. Era ușor de prins, pentru că nefericitul nici n-a avut inspirația să se îmbrace în hainele civile pe care toți le aveam în păstrare la familiile din blocurile de peste drum de cazarmă.
Dezastru: l-am judecat public pe „dezertor”, a fost dat afară din școala de ofițeri de rezervă, în care noi, ceilalți, n-am mai stat nici măcar o lună de zile și a fost trimis la batalionul disciplinar, unde a mai făcut șase luni de armată la „cataramă”, adică la „diribau” (geniu). Totul a fost inutil, pentru că până la urmă profesorul de engleză tot a divorțat și încă din cauza lui, nu a ei, iar „catarama” nici măcar nu l-a slăbit: a rămas rotofei, cu e și în ziua de azi.
Toată armata s-a terminat cu un chef destul de crunt, la care ne-am luat rămas bun nostalgic de la ofițerii „de treabă” și am întors spatele celor foarte puțini care au fost „ai dracului” și am încheiat triumfal cu răstălmăcirea (parafrazarea) unui marș militar cu care ne-a chinuit corul armatei: „Republică măreață vatră!” nefericită ideea a poetului autor de versuri patriotice, pentru că noi ne-am pus pe cântat în eufonie perfectă: „Republică mă las la vatră!” – spre dezamăgirea definitivă a bunilor noștri ofițeri în frunte cu inegalabilul colonel Vraja.
Așadar armata a fost, cel puțin pentru mine un fel de distracție. Ofițerii s-au purtat cu mănuși, dar cum ar fi putut face altfel din moment ce noi eram titrați și unii chiar în branșa lor. A rămas de pomină cum Năzăreanu l-a întrebat cam tare pe încheietorul nostru de pluton, unul Bulea, mic și pricăjit, că ce va fi în viața civilă (aveam toți repartițiile în buzunar), la care acesta a răspuns cu un calm de neimitat: „procuror militar, tovarășe maior” (așa a și fost, l-am regăsit peste timp într-un complet de judecată la Sibiu). Fără comentarii.
Trebuie că ați aflat, voi ce ați făcut armata, că amintirile de cătănie sunt cele mai plăcute și nepieritoare. Multe se uită, dar armata nu!.

VALENTIN TAȘCU