cel mai fain era seara, când se adunau toți verișorii și începeau jocurile. În afară de cei veniți de prin colțurile târgului, mai erau și cei sosiți în vacanță, vreo 7 cu toții. De ce era fain? Pentru că depănau „amintiri” (auzi la ei!), pentru că spuneau bancuri (alea politice, tari!), pentru că jucau macaua și 21 pe pedepse: trageri de păr, pișcături și ridicări de fuste.

săptămâna trecută făcuse o plimbare cu barca pe lacul din parc și Marca insistase să vâslească ea. Se chinuia de mama focului, uitând că venise cu o fustiță scurtă-scurtă. Împingea din coate și umeri, zâmbea înfierbântată și depărta piciorușele ei palide, deja bine rotunjite...
-băă, de ce-o lași să vâslească, băă? urlă de pe mal doi moldoveni invidioși.
rahat, întotdeauna femeile trebuie să vâslească; le place asta. chiar și fetițelor.

De fapt bătrânul se distra pe cinste când îl năpădea ceata de nepoți. Mai cu seamă când ajungea Ficus – ăsta era nepotul pe care îl putea provoca: discuții despre Stalin, Cristos, Satana, despre varza cu untură de rață, despre balerine și despre limba rusă. Se vede că bătrânul preot era cam abstract, însă, fiind mai deschis decât propriul lui tată, Ficus îl găsea foarte atractiv. Altfel, când bătrânul copia cărți religioase, ori când asculta Europa liberă la radioul rusesc legat cu bretele (trebuia dat la maximum ca să auzi ceva; se cutremura blocul), nepotul conversa cu preoteasa care plesnea în dreapta și-n stânga cu pliciul de muște, povestind câte-n lună și-n stele.
- nu mănânci, curu’ mătii! nu vezi că ești ca un țâr?
- uite-o pe preoteasa Mocanu, iar stinge becul de pe holul blocului. Da’ ce-o interesează pe ea dacă io plătesc? Uite așa sunt ăștia toți! În ’75, când s-au mutat, aveau teniși în picioare și veneau după o cană de zahăr. Acuma-s șefi de alimentară, sau croitori în centru – nu le mai ajungi la nas cu prăjina. Þărani!
Când se întorcea de la fotbal, o găsea cu pliciul la fereastră privind piața din fața tribunalului. Milițienii îi descărcau în ghionturi pe delincvenții încătușați; își croiau drum printre țiganii de pe scări.
- îmbracă-te, țipa glasul pițigăiat, o să mori, o să mori!
n-a murit. S-a dus cu taică-său și cu unchiu-său la piața mare – o hală roșie puțind a pește și murături, înconjurată de clădiri mai mici. Dinăuntru strigau negustorii: - salatăă, buutooaie, miiici, varzăă!
Îmbrăcați în geci de piele neagră, taică-său și unchi-său hălăduiau printre tarabe fluierând a lefterie. Oprește un camion cu găini colea, lumea bâldâbâc într-acolo; strigă unul dintr-un sat „uăi, oamini buni, viniți, măăi, câ-i eftin morcovu’ așilea!”, lumea bâldâbâc dincoace. Un val la stânga, altul la dreapta. Vâj, vâj. Babele crăcănate cu fuste plisate mov și geci maron pleacă târâind în cărucioare de butelii saci de barabule, găini cârâitoare la cingătoare. Bărbații, fistichii și ei, zac pe borduri, cu rachiul în nas și măcănesc. Unii se pișă lângă garduri – d’aia piața Avrămoaii duhnește a pișoar.
Dar nu toți. Unii se țin falnici și defilează cu mâinile la spate, spintecând șirurile umile și obraznice de târgoveți pișăcioși. Probabil că sunt niscai șefi de-ai pieții, oameni pricepuți și onorabili – ca în Malaezia.
- piciule, îi zice taică-meu lui frate-său, uite-l pe grasul ăla fălos, cu mâinile la coadă.
- care? ăia doi barosani care-și fâțâie bucile stânga-dreapta?
- mda, uite, ăl’ mai bondoc e fostul colonel de securitate Gămbeanu. Pare pașnic acuma, nu? Ei bine, ăsta i-a ras lui tata două palme când l-au reclamat vecinii că ascultă Europa liberă. A venit cretinu’ cu încă alți doi și-a scotocit toată biblioteca. Tâmpiții credeau că tata - atunci când transcria bucoavnele religioase și noi îi trimiteam paste de pix din Ardeal - scrie chestii subversive. Știi cum e tata, le-a râs în nas și i-a întrebat dacă au prins ceva, că vine ploaia și trebuie să strângă sculele.
- de-aia a încasat-o, nu?
- da, mureau de ciudă că n-au descoperit decât lucruri din care nu pricepeau nimic.
- cum de nu mi-a zis tata nimic...
- acuma asta este.
- vezi că mama voia niște gulii. Știe că îmi plac fierte, cu sos de mărar.
Ficus, care rostogolea cu piciorul o varză, ciulise bine urechile de când taică-său se apucase de povestit. Îi zise că dă o raită după gulii și tâșni pe urma celor doi indivizi responsabili care, între timp, o luaseră de-a lungul clădirii de cărămidă portocalie, spre lăptărie. Mergeau agale, îmbălsămați în mândria lor de cetățeni care dau, oricând și oriunde, palme vieții, așa, tovărășește. Ficus îi urmări până putu să-i audă glăsuind. Apoi țâșni...din cinci pași îi ajunse din urmă și izbi exact în mijlocul lor. Luați pe nepregătite, unul zbură de pe trotuar, iar colonelul se zdrobi de zid, lăsându-se ușor pe vine, într-un soi de balegă. Ficus zbură înainte, mai ales că pișăcioșii de târgoveți începuseră să țipe:
- huoo! banditu’, mă! pune mă mâna pi iel!
Ocoli în goană două blocuri și, când se dumiri că nu-i luase nimeni urma, ieși la pas în dosul pieței. Dădu exact peste Piciu, unchi-său, care molfăia o gulie crudă. Pe drumul de întoarcere le povesti adulților isprava sa. Nu se arătară deloc încântați, ba chiar măriră pasul spre blocul din spatele tribunalului, aruncând în jur priviri piezișe, înfricoșate.
Acasă, bunicul, lungit pe patul din sufragerie, privea un balet rusesc în timp ce cânta pițigăiat: „nu lăsa Măicuțăă, să pierim pe calee,/căci noi suntem fii lacrimilor Talee”.
Bunica stătea lângă pat, pe un scaun, și îl mai altoia cu pliciul, sub pretextul unei muște.
- ia uiti, și mai ridicî aiestea chișioarili, zâși c-o sî iasî din televizor. Unde sî fășea așa ceava pi vriemea noastră?! Noi merjeam cu tăticu’ și cu mămica la bal și dansam polka și vals. Da’ undi ai pomenit așa ceava, cu crașii pi sus?
Bunicul, vinovat, schimbă cântecul: „pi o mari-nspumatî, un vapor navigaa...șî pi punti spărietî, coana Chirița zghieraa: vai, vai, vai ci dureri, ioti-ti, bre, vaporiu cum chieri/șî marinarii magariii, moari șî dau din chișioarii...”
- Gicu, termină odată! Hai sî ni fașim rugăciunea. (cuvântul ăsta era întotdeauna pronunțat literar).
Dar când își retrăgeau bătrânii apele, hop! picară și ostașii duși la piață. Tatăl și unchiul lui Ficus povestiră tâmpenia făcută de piticanie. Pe măsură ce povesteau cu lux de amănunte ceea ce doar auziseră și ei, fața bătrânului se aprindea; ochii i se umpleau de scântei. Începu să râdă cu hohot mare și porunci să vie borcanul ăl mare cu miere, ca să moaie toți castraveți în el. La sfârșit, o dușcă sănătoasă de apă minerală, din aia care nu se găsea decât dacă aveai rude la alimentară.
- bunico, eu ies la un fotbal, clefăi Ficus.
- unde!? acuma?! așa nemâncat?
- așa.
-stai, ia-ți o flanea pe tine, că-i răcoare.
- nțț! nu mai! mi-e cald. hai, sărumâna!
- stai, bre! unde pleci așa! ai să mori! ești trilulilu! ai să mori! ai să mori...