Șarpele
Mircea Eliade



Tu șerpe balaur,
Cu solză de aur,
Cu nouă limbe împungătoare,
Cu nouă cozi izbătoare,
Să te duci la ea,
Unde-o vei afla...
Și tu să n-o lași
Până ce ea,
Mândra mea,
Cu mine s-a întâlni
Și îmi va vorbi. ......

Descântec de dragoste


I

Liza se pregătea să aplaude, presimțind sfârșitul romanței.
Nădăjduia că gestul zgomotos, și cuvintele pe care va trebui să le
spună, și comentariile celorlalți o vor ajuta să-și rețină lacrimile. Căci
refrenul o emoționa stupid, aproape sălbatec; în special primele
rânduri:
În părul meu, odată blond,
E o șuviță argintie...
De unde năvăleau deodată atâtea amintiri, atâtea nostalgii? I se
părea că mai auzise undeva aceleași cuvinte, de foarte mult timp, când
era mică și mătușa Leana îi recita poezii la modă înainte de război:
E o șuviță argintie...
Știuse parcă, înainte ca să le audă, cuvintele ce trebuiau să vină.
Aștepta sfârșitul, căruia vocea de bariton timid îi da o mirată tristețe:
...Eu n-am avut copilărie!...
Întocmai cum presimțise ea, fără ca să-și poată stăpâni emoția și
neliniștea. Cuvintele acestea îi amintiră deodată chipul zâmbitor al
Leanei, grădina cu duzi din Bulevardul Pache și tristețile de atunci. I
se păru că e foarte nefericită, că tinerețea ei e un dezastru și că nu o
înțelege nimeni, că nu o va înțelege nimeni, niciodată. I se păru atât de
deșartă căsătoria ei cu un funcționar superior - după atâta așteptare!...
- atât de triste toate întâmplările... I-ar fi plăcut să se afle acum undeva
singură, ascultând romanța și putând să plângă fără sfială.
― Să-mi scrii cuvintele! auzi glasul Dorinei de la celălalt capăt al
mesei. Sunt superbe!...
― Cuvintele sunt vechi, răspunse d-l Stamate parcă mai timid.
Numai melodia e nouă... Îmi place, pentru că e o melodie tristă...
Se întoarse către Liza, fără ca ea să-l vadă. Părea destul de surprins
de succesul pe care îl avusese glasul lui. Nu primise să cânte decât
după multe insistențe. Cunoștea prea puțin pe gazdă, pe ceilalți invitați.
Și totuși, ce oameni cumsecade; în special gazdele. O primire atât de
grandioasă, aici, la Fierbinți, un biet sat la treizeci de kilometri de
capitală...
― PuÈ›in vin cu sifon, dacă nu te superi, se rugă Stere, întinzând
paharul gol peste masă.
Liza îl privi dezgustată. „Să faci un asemenea gest, după o
romanță... Și ăsta e bărbatul meu..."
― De cine sunt cuvintele? întrebă din nou Dorina. Nu le-am întâlnit
până acum...
Vorbea tare, de la capătul mesei, ca să fie auzită și de căpitanul
Manuilă. Iși dedea foarte bine seama de ce a fost aranjată petrecerea
aceasta, cu atâția invitați, aici la țară, în casa cumnatului ei. „Vor să
mă mărite"... îi venea să zâmbească. De câte ori se uita la căpitanul
Manuilă și-l vedea mâncând corect, controlându-se neîncetat, nu cumva
să-și pună coatele pe masă, i se părea că se pregătește să joace o farsă:
ea se va preface că este o tânără care se logodește, iar căpitanul
Manuilă va juca rolul logodnicului... Cum, așa, deodată? cu un om pe
care nu-l cunoști?!...
― Nu cred că sunt de Bacovia, adăugă ea, tot atât de tare. Și nici de
Arghezi...
„Numele acestea vor ului puțin pe domnul căpitan", gândea Dorina.
― ...N-aÈ™ putea să spun de cine sunt, se scuză Stamate. Știu că sunt
foarte vechi...
Căpitanul Manuilă continua să asculte pe gazdă, fără să ridice ochii.
― ...în condiÈ›iile astea, n-aÈ™ putea nici eu închiria apartamentul,
domnule căpitan, spuse d-na Solomon. Vedeți d-stră, lumea vorbește
așa și pe dincolo despre proprietari.
D-na Solomon trase un fum din țigară, lung, cu atenție,
apropiindu-și genele. Este exasperant băiatul ăsta cu tăcerea lui. Și
n-are nici un subiect de conversație. Oare să se fi îndrăgostit atât de
repede?
Căpitanul nici nu îndrăznea să-și îndrepte privirile spre capătul
mesei, de unde Dorina zvârlea întruna întrebări. I se dăduse a înțelege,
înainte de a ajunge la Fierbinți, în timp ce rămăsese singur cu Stere în
mașină, că hotărârea trebuie luată repede. Părinții fetei nu pot aștepta
prea mult. Dorina și-a trecut licența în toamnă. Nu că ar avea nevoie
să profeseze - căci el doară știe situația -, dar așa a voit ea, i-a plăcut
să-nvețe. Și-acum sunt mai multe partide. Și părinții vor să aranjeze
într-un fel. Dorina spunea că visul ei este să petreacă luna de miere ca
o vacanță, și în străinătate...
― Cine mai vrea o cafea? întrebă d-l Solomon, ridicând mâna în sus.
D-na Solomon tresări, fericită că are un motiv să-și părăsească
taciturnul ei tovarăș de masă.
― Mă ierÈ›i, te rog, un moment!... Să văd de cafele!...
Căpitanul Manuilă roși, înclinând exagerat capul, ca și când ar fi
vroit să spună: „Vai, doamnă; desigur! D-stră, ca gazdă"... Dădu cu
ochii de Dorina, care părea că-l privește visătoare, și zâmbi, începea
să capete curaj.
― Văd că vă place poezia, domniÈ™oară, vorbi el pe neaÈ™teptate.
Se făcu deodată tăcere. Dorina se îmbujoră brusc și începu să-și
numere mărgelele din jurul gâtului. Auzind că începe discuția despre
poezie, Stamate se plecă atent deasupra mesei, curios să asculte.
― ÃŽmi plac doar anumiÈ›i poeÈ›i, vorbi Dorina. Și mai mult moderni...
― Am băgat de seamă, zâmbi căpitanul Manuilă. Versurile
de-adineauri nu le-ați recunoscut, deși nu sunt atât de vechi. Sunt din
Radu Rosetti...
Liza privi cu mirare pe căpitan. Așadar, nu e chiar atât de prost...
Și are dreptate: sunt versurile lui Radu Rosetti. Leana avea volumele lui de poezii și cărțile acelea și le mai reamintește și acum, atâția ani după moartea Leanei. Le ținea pe policioara din salon, în casa veche din Bulevardul Pache; au rămas acolo până ce a murit și Leana, tot de tuberculoză, așa cum muriseră și celelalte mătuși. Liza era pe atunci în cele dintâi clase de liceu, își amintește cu ce jind privea atunci policioara încărcată cu cărți. Era acolo și Ion, apărut de curând, și după moartea Leanei se bucurase chiar în ascuns că va putea lua cele două volume și le va păstra pentru totdeauna; nimeni nu se va mai gândi să le ceară înapoi.
Și, deodată, poruncitor, glasul mamei: „Să nu iei nimic, că au
microbi!"... Cărțile apoi le-au ars, așa i-au spus, împreună cu coșul de
rufe în care se afla colecția Universului literar...
― Ce poet, domnule, È™i Radu Rosetti! exclamă Stere. L-am cunoscut
în timpul războiului...
Liza plecă fruntea. „Are numai nouă ani mai mult ca mine și pare
atât de bătrân, atât de strein"...
Și se-mbătrânește singur, fără să i-o ceară nimeni, parcă numai ca
să-i facă ei în necaz, să-i amintească aspru că el a cunoscut altă viață,
că e dintr-o altă generație...
D-l Solomon, văzând discuția începută, se ridică și plecă din odaie.
Trecu în săliță și, după ce închise ușa, privi cu atenție sticlele și
sifoanele din căldările cu gheață. Deschise apoi ușa de la dormitor.
D-na Solomon era în fața oglinzii, privindu-se fumând. Cu mâna
stângă își aranja părul.
― Știi că am terminat vinul, spuse d-l Solomon.
D-na Solomon ridică din umeri. Se depărtă de oglindă cu pași moi
și se așeză pe marginea patului.
― Bine că s-a terminat masa, vorbi ea plictisită.
― Dar a ieÈ™it totul excelent, adăugă d-l Solomon. Și-a fost berechet.
Tu spuneai că n-are să ajungă puii... Și ai văzut c-a mai rămas... Ã
propos, i-ai spus femeii să-i acopere bine? Cu căldurile astea... Și-au
să trebuiască diseară.
Își aprinse și el o țigară și se așeză pe pat, lângă nevastă-sa.
― Nu È™tiu cum a rămas hotărât, mergem È™i noi la mănăstire?
― Cum vrei tu, răspunse d-na Solomon. Dar să È™tii că eu nu dorm
acolo, cu ploșnițe și cu țânțari...
― Nu sunt decât țânÈ›ari, zâmbi d-l Solomon.
― Parcă tu simÈ›i vreodată!...
Tăcură amândoi, câteva clipe, fumând cu ochii în tavan.
― Tu ce crezi de căpitanul ăsta? întrebă d-l Solomon.
― Mă-ntrebam È™i eu de unde 1-aÈ›i mai găsit...
― Să È™tii că nu-i prost, întrerupse d-l Solomon. După ce-ai plecat tu,
a început o discuție foarte serioasă... Dar am impresia că s-a intimidat.
Ori se pare că 1-a luat Stere cam repede...
― Și ălalaltul cine e? întrebă d-na Solomon ridicându-se.
― Stamate, un prieten de-al căpitanului, mi se pare că-i inginer
agronom...
D-l Solomon ascultă o clipă încruntat, încercând să ghicească ce se
petrece alături, apoi întrebă cu alt glas:
― S-or fi făcut cafelele?
Din sufragerie se auzeau voci, râsete. Câțiva pași greoi, apoi ușa se
deschise și apăru bătrâna d-na Solomon. Intră cu multă grijă,
temându-se parcă să nu facă zgomot.
― Aicea erati? întrebă ea, fără să se mire.
Se apropie încet de pat, călcând cu aceeași băgare de seamă, și se
așeză chinuit, oftând.
― Cum vi se pare? întrebă din nou, ridicând privirile.
― Numai de s-o hotărî... vorbi d-l Solomon.
― Asta ziceam È™i eu...
D-l Solomon se întoarse către nevastă-sa.
― Aglo, eu aÈ™ zice să te mai duci tu prin sufragerie. Vezi, poate vor
să treacă în grădină... Nici nu mai e prea cald acum...
D-na Solomon se opri în trecăt în fața oglinzii, ca să-și aranjeze din
nou coafura.
― Tu ce zici? o întrebă bătrâna.
D-na Solomon ridică din umeri și plecă.
― De, È™tiu È™i eu...
După ce se închise ușa, bătrâna privi din nou spre d-l Solomon.
― Ei nu-i prea place...
― AÈ™a e ea, n-o È™tii? Când stăm singuri cuci aici, oftează după
musafiri și când are musafiri, cade obosită. Dar mie îmi place
căpitanul. Are și școală...
― Și ălalaltul e drăguÈ›, vorbi d-na Solomon.
De alături se auziră zgomote; scaune depărtate de masă, râsete,
mulțumiri. D-l Solomon se grăbi să iasă din odaie.
― Mamă, spuse el din prag, vezi, ocupă-te d-ta pentru diseară. Știi,
la mănăstire trebuie să venim bine pregătiți...


II

În grădină era încă destul de cald și Stere își scoase haina,
agâțându-și-o de ramura unui vișin. Rămase în cămașă. I se vedea
ceafa rotundă, netedă, albă. Riri trecu în acea clipă pe lângă el, cu tava
încărcată cu pahare aburite. Stere o opri.
― Mie fără dulceață, mulÈ›umesc, spuse el apucând două pahare
deodată, cu amândouă mâinile.
Rezemată de vișin, Liza îl văzu cum înghite apa, pe nerăsuflate,
aplecându-și capul mult pe spate, ca și cum ar fi voit s-o primească
de-a dreptul în gâtlej. Liza îl privi aproape fără mirare. Avu din nou,
în acea clipă, sentimentul că și-a ratat viața, că a fost păcălită - fără
voia ei, înainte ca ea să prinză de veste. Ar fi vrut un singur lucru: să
povestească cuiva, să se împrietenească cu cineva, cu cineva
necunoscut, căruia să-i spună an cu an viața ei întreagă.
Întoarse capul. Alături, pe iarbă, era Vladimir, fratele Ririei, și cu
cei doi musafiri. I se păru că e ceva schimbat în gesturile lui Vladimir.
Vorbea parca altfel, mai solemn, mai responsabil. Îl privi câteva clipe
fără să înțeleagă. Apoi zări deodată țigara pe care băiatul o ținea atent
între degete. Fumul se înălța albăstrui în aerul cald al grădinii, o șuviță
stingheră, tremurând, pierzându-se repede în lumină.
― Tu ce ai, te doare capul?
Stere venise lângă ea, blajin, și-i apucase brațul.
― N-am nimic, zâmbi Liza.
― Ei, parcă eu nu È™tiu! exclamă Stere destul de tare. Ai auzit
romanța aia. Așa ai rămas tu: o sentimentală!...
Stamate ridică ochii și se îmbujoră brusc. Stere îl mângâie cu o
privire prietenească, recunoscătoare.
― N-ai vrea să ne cânÈ›i È™i ceva mai vesel, domnule inginer?! întrebă
el, apropiindu-se de grup și trăgând brațul Lizei.
Stamate voi să se ridice, dar Stere îi puse mâna pe umăr.
― Nu te deranja, te rog, doar suntem între prieteni...
― Mă gândeam că poate doamna, bâigui Stamate.
― Ea a rămas ce-a fost: o sentimentală È™i o romantică, zâmbi Stere.
D-aia te-ntrebam: poate ne mai cântai ceva, mai vesel...
Stamate încercă din nou să se ridice. Se simțea prost, așa cum
stătea pe iarbă, cu genunchii strânși, apropiați de coate, și privind în
sus, silindu-se să zâmbească, silindu-se să-și ascundă încurcătura și
lipsa de vervă printr-o mimică exagerată.
― Lasă, domnule, nu te deranja, vorbi Stere apăsându-i încă o dată
mâna pe umăr. Sau poate cânți mai bine din picioare.
― Nu cred că se poate cânta în grădină, spuse Liza. Nu e mediul.
Vladimir zvârli iritat țigara peste gard. Îl întrerupsese tocmai când
se simțea mai încălzit în discuție, când îi pierise timiditatea din timpul
mesei.
― Cum o să cânte cineva în căldura asta? exclamă el ironic. Mai
bine vă așezați și voi pe iarbă și mai stăm de vorbă până se înserează...
Domnul căpitan știe o sumă de lucruri interesante. Spunea c-a cetit
acum de curând o carte...
― Vai, lăsaÈ›i!... se scuză căpitanul.
― După câte văd eu, eÈ™ti savant, nu glumă! îl necăji cu admiraÈ›ie
Stere.
― Să vezi, Liza, despre existenÈ›a lui Isus! exclamă Vladimir.
Liza se prefăcu mirată și interesată de această veste.
― Cine poate să È™tie vreodată ceva sigur despre Isus! spuse Stere
placid.
― Sunt documente, îndrăzni căpitanul Manuilă.
― Dar parcă documentele astea nu le-au făcut tot popii? întrebă
ironic Stere. Eu repet ce-am spus de atâtea ori: că religia e bună pentru
țărani, pentru oamenii de jos, care altminteri ar fi niște anarhici... Sau
mai poți spune și altceva: că Isus a fost un ideal de moralitate, de
abnegație și așa mai departe. Ca ideal, nimic de spus; dimpotrivă, noi
ar trebui să-l luăm de model...
― Dar ce discutaÈ›i cu atâta aprindere? întrebă deodată Dorina
apropiindu-se de grup.
Căpitanul se ridică politicos în picioare, urmat de Stamate. Stere nu
avu timp să intervină.
― Vorbeam despre existenÈ›a lui Isus, spuse Liza. Domnul căpitan a
citit de curând o carte și tocmai voia să ne spună...
― Nu e Fiul omului a lui Emil Ludwig? întrebă Dorina.
― Care Ludwig e ăsta? întrerupse Stere. Nu e ăla cu viaÈ›a lui
Napoleon? Lizule, avem și noi cartea asta...
Căpitanul Manuilă se întoarse cu delicatețe spre Dorina și răspunse,
fără ca să-l poată auzi toți:
― Nu, domniÈ™oară, era vorba de o carte mai puÈ›in celebră. De altfel,
nici nu e atât de nouă; a apărut acum vreo zece ani. îi spune Le
Mystère de Jesus de P.I. Couchoud...
― Să mi-o împrumuÈ›i È™i mie, se rugă Vladimir.
― Cu plăcere, domnule Săveanu, vorbi căpitanul corect.
Liza începuse să-l privească cu mai multă simpatie. Nu părea deloc
prost. Și apoi, dăduse prilej lui Stere să se reabiliteze. Ceea ce spusese
el despre existența lui Isus părea destul de interesant. Deși s-ar fi putut
exprima cu mai multă îngrijire; ar fi putut vorbi și de mistica creștină,
de catedrale...
Vladimir voia să se depărteze cu căpitanul, Stamate și Dorina, să
facă un grup aparte, ca să poată discuta în voie, dar Riri îl apucă de
braț și-l luă deoparte.
― Du-te în casă, îi È™opti ea, te cheamă Aglaia.
Vladimir alergă spre intrarea principală cu pasul lui sportiv, care îi
dedea întotdeauna un sentiment stenic, amintindu-i parcă încă o dată
că nu are decât 19 ani, că e student la Litere și are toată viața înaintea
lui.
Găsi pe d-na Solomon în sufragerie, răscolind sertarele ca să caute
șervețele de masă curate.
― M-ai chemat? întrebă el răsuflând adânc.
― Voiam să te întreb dacă putem lua patefonul la mănăstire, lămuri
d-na Solomon.
Vladimir tăcu câteva clipe, ca și cum ar fi încercat să se gândească.
Îi venea greu să răspundă; întrebarea căzuse atât de neașteptată, atât de
străină de gândurile pe care i le răscolise discuția de-adineauri...
― Nu È™tiu dacă o să mai fie timp de dansat, vorbi el distrat. O să
ajungem acolo pe seară, o să trebuiască să le arătăm lacul, pădurea și
celelalte... Apoi o să ne așezăm la masă...
― Atunci ai adus patefonul degeaba, spuse d-na Solomon plictisită.
― Credeam că o să se danseze aici, se scuză Vladimir.
― Văd că acum s-au aÈ™ezat la vorbă, răspunse d-na Solomon,
arătând cu capul spre grădină. Nici n-au să mai vrea să intre înăuntru...
― E mult mai comod afară, încercă s-o îmbuneze Vladimir. Și cred
că e mai convenabil și pentru voi; scăpați mai devreme de musafiri...
Vladimir râse, ca să-și sublinieze gluma. Dar se simțea și el puțin
vinovat. Când, cu o săptămână înainte, îi telefonase d-na Solomon la
București, invitându-l la Fierbinți împreună cu Riri, el propusese să
vină cu patefonul, ca să antreneze musafirii. Știa despre ce e vorba și,
cunoscând-o bine pe Dorina, îi era teamă de o masă glacială și de o
după-amiază plicticoasă. Având patefonul, tinerii puteau începe să
danseze imediat după dejun - și gheața era ruptă. Știa mai ales câtă
plăcere face dansul d-nei Solomon, care stătea o bună parte din an
departe de București, singură cu soțul ei, într-o margine de sat.
― Þie cum È›i se pare căpitanul? o întrebă el după câteva clipe,
văzând că Aglaia nu-i răspundea. Știi că s-a dezghețat acuma, la
urmă...
― FaceÈ›i cum vreÈ›i, eu nu m-amestec, vorbi tăios d-na Solomon.
„De ce Dumnezeu o fi atât de îmbufnată astăzi? se întrebă mirat
Vladimir. Poate pentru că nu i-a făcut nimeni curte." Își aminti că
Aglaia nu se amuză decât dacă se ocupă cineva de ea, insistent, galant
și curtenitor - cineva, dar nu d-l Solomon. Din nefericire, astăzi nu era
nici un cavaler. Căpitanul ar fi trebuit să se ocupe de Dorina. Iar
prietenul lui, inginerul, pare a fi foarte timid. Dacă s-ar fi dansat...
― Poate că ar trebui să aranjăm ceva aici, îndrăzni din nou Vladimir.
Acum nu e nici cinci. Noi plecăm de-abia pe la șapte jumătate... Dacă
am dansa, poate le dăm prilejul să se cunoască mai bine...
― Până acum nici n-au avut timp să-È™i vorbească, spuse d-na
Solomon. Stați cu toții pe capul lor...
Tăcură amândoi. Vladimir căuta un motiv agreabil ca să se poată
întoarce în curte.
― Cine e prietenul lui? vorbi din nou d-na Solomon.
― Astăzi 1-am cunoscut È™i eu. Spune că e inginer agronom. Lui Stere
i-a năzărit să-l pună să cânte în curte...
― AÈ™a e el întotdeauna, vorbi d-na Solomon.
Vladimir simți că trebuie să abată discuția. Aglaia putea în orice
clipă să alunece în chestiunile familiale și-ar fi fost silit s-o asculte fără
să îndrăznească să apere pe cineva.
― Ce-ar fi dacă le-am propune să viziteze satul? întrebă el brusc.
Aglaia îl privi mirată și batjocoritoare.
Era gata să-i spună: „Parcă ai fi Jorj!" - când ușa se deschise și intră
d-l Solomon.
― ÃŽntreba Liza de tine, spuse el, făcându-È™i vânt cu batista. Apoi,
către Vladimir: Păcat că n-ai fost și tu!... Să vezi, domnule, ce frumos
explică!... Să știți că e băiat cu carte și are viitor... Se apropie de
nevastă-sa: Mergem și noi la mănăstire, le-am făgăduit... Am uitat să-ți
spun, adăugă el după câteva clipe, sunt acolo și Zamfireștii. Ei au venit
de azi-dimineață direct de la București. S-au oprit însă la pădure...
D-na Solomon deveni deodată curioasă.
― De unde È™tii?
― A venit omul de la judecătorie, îl trimiseseră în sat după sifoane...
Vladimir profită că d-na Solomon se antrenase la vorbă și se
întoarse în curte. Erau toți strânși sub vișin. Căpitanul Manuilă părea
acum mult mai familiar, mult mai intim. Vorbea cu Dorina și cu Liza.
Riri și cu Stere erau lângă Stamate.
― Să-mi spuneÈ›i È™i mie ce-aÈ›i discutat, începu Vladimir, silindu-se
să-și ascundă necazul.
Simțise, cum se apropiase de grup, că îl uitaseră pe el, că toți acești
oameni vorbiseră fără să țină seama de ideile lui, de acele observații
inteligente pe care le făcuse pe când se afla pe iarbă, numai el și cu cei
doi musafiri, își simțea orgoliul rănit; în fond, el adusese discuția
asupra unor lucruri serioase, el se sacrificase stând de vorbă cu niște
necunoscuți, îndrăznind să abată conversația de la subiectele vulgare
la probleme și la cărți. Dacă n-ar fi fost el, căpitanul n-ar fi avut
curajul să vorbească despre lucruri atât de serioase...
― Am vorbit o sumă de erezii, tinere, încercă să-i răspundă căpitanul
Manuilă.
Vladimir îi fu recunoscător și îi zâmbi, apropiindu-se.
Dar Dorina îl întrerupse:
― Vreau să-mi răspunzi la ce te gândeÈ™ti de obicei când te uiÈ›i în
gol, vorbi ea, reluând conversația dinainte.
― Eu nu È™tiu niciodată la ce mă gândesc când rămân cu ochii în gol,
spuse Liza.
Căpătase și ea vervă acum. O interesa discuția.
― De obicei eÈ™ti atât de obosit, încât nu-È›i aminteÈ™ti nimic, interveni
Vladimir.
― Dar d-tale È›i se întâmplă să È›i se pară c-ai mai trăit o dată aceleaÈ™i
lucruri? întrebă cu vioiciune Dorina. Că, de pildă, tot ce se întâmplă
acum, aici, în grădină, s-a mai petrecut o dată, întocmai, cu aceiași
oameni și că ai spus aceleași cuvinte?!...
Părea că întrebarea o interesează foarte mult, căci nu lăsă timp
căpitanului să răspundă, ci adăugă o sumă de amănunte și explicații.
― ...Știi, uneori, când mi se-ntâmplă să cred că am mai trăit
întocmai aceleași lucruri, mă cuprinde groaza...
I se păru, în acea clipă, că are să i se întâmple același lucru și
acum. Dar nu, era peste putință. „Pe căpitanul Manuilă nu 1-am întâlnit
niciodată", își spuse ea liniștindu-se. Totuși, simțise o ușoară amețeală.
― Dacă-mi pare rău că nu m-am înscris È™i la Filozofie, vorbi
Vladimir, este tocmai din cauza problemelor acestora ale sufletului. La
noi, la Istorie, nu se rezolvă nimic...
D-l Solomon ieșise pe verandă.
― Cine vrea ceai, cine vrea cafea È™i cine vrea plăci de patefon!
exclamă el jovial.
Stamate râse. I se păruse foarte reușită întreruperea aceasta. Stere
îi vorbea, de altfel, despre tifosul exantematic de la Iași, din timpul
războiului și nu putea asculta discuția grupului de alături. Auzea la
răstimpuri, foarte clare, toate cuvintele Lizei. Cu ce bucurie i-ar fi
răspuns. Atâtea lucruri de povestit, de comentat. Și chiar cu Riri, care
pare o fată foarte de treabă...
― Hotărâți-vă repede! se auzi încă o dată glasul d-lui Solomon.
― Am putea dansa puÈ›in, È™opti Riri.
Se îndreptară cu toții spre verandă. Stamate rămase puțin în urmă.
― ...Ai mult spirit analitic, auzi el glasul Lizei.


III

Când au plecat mașinile din Fierbinți, amurgea. Căldura se risipise
cu totul. Cerul începea să se înalțe.
― Are să fie o seară superbă, spuse Dorina, întorcând capul către
căpitanul Manuilă.
― Păcat că n-avem o È™osea asfaltată, regretă Vladimir.
Mașina lor înainta, e adevărat, cu greutate. Nu plouase de mult și
pe alocuri praful era de o palmă.
― După ce cotim spre pădure, se-ndreaptă drumul, spuse È™oferul.
Liza își rezemă ceafa de perna mașinii și sorbi cu nesaț aerul
câmpului. Ce bine că Stere a rămas în urmă, în cealaltă mașină, care
va sosi de-abia peste o jumătate de ceas...
― Ce stea e asta? arătă Dorina ridicând brusc braÈ›ul.
― Luceafărul! exclamă Vladimir. Nici atâta astronomie nu È™tii?!
Căpitanul Manuilă zâmbi și vorbi galant, fără să întoarcă privirile:
― DomniÈ™oara n-a fost poate niciodată îndrăgostită... Luceafărul se
învață chiar fără astronomie...
― AÈ™a e, întări Liza. Și Eminescu a scris...
Dorina încercă în acea clipă să-și aducă aminte versurile din
Luceafărul, dar nu izbuti să reconstruiască mental decât câteva
fragmente.
― Ce frumos trebuie să fie să trăieÈ™ti afară din oraÈ™, într-o căsuță la
țară!... vorbi din nou Liza.
Atunci, i se părea că ar fi într-adevăr o fericire să ai o vilă într-o
pădure, nu prea departe de București, pe marginea unui lac. Cu puține
luni înainte văzuse un film american plin de asemenea vile elegante la
marginea orașului; căsuțe albe, cu terase largi, ascunse în pădure. Și la
Snagov sunt vile luxoase, chiar pe țărmul lacului, și o barcă cu motor
așteaptă la debarcader, în fața terasei, și se leagănă ușor. Ca în
străinătate...
― ... Să scapi odată de lume, de zgomote, de telefoane, adăugă ea
visătoare, continuând să privească cerul.
Era atât de odihnitoare liniștea și lumina amurgului, încât Lizei i-ar
fi plăcut să fie într-adevăr extenuată, ruinată de viața capitalei, ca să
se poată bucura mai deplin de frumusețile acestea noi. În acea clipă se
închipui o femeie de lume, obosită de nebunești petreceri nocturne,
epuizată de baluri diplomatice și ceaiuri, dezamăgită de aventuri - o
eroină de film, căreia viața nu-i refuzase nimic până acum și care
totuși, în fundul sufletului, continua să fie nemulțumită. Ar fi vrut
altceva, mereu altceva...
Întoarse capul spre căpitanul Manuilă și-l privi cu o infinită
superioritate, amestecată cu ironie și blândețe în același timp. Dacă ar
ști el...
― Astăzi o să avem o lună splendidă, spuse Dorina. Ar trebui să ne
grăbim, ca să ne rămână timp de plimbare...
Intraseră acum pe șoseaua secundară. Departe, se zărea, ca o coamă
ascunsă în zare, pădurea mănăstirii.
― Ce-or fi făcând ceilalÈ›i? se întrebă Dorina, întorcând capul. O fi
pornit mașina?
Ceilalți erau soții Solomon, Stere, Stamate și cu Riri. Ei veneau cu
mașina unui prieten, silvicultor. Plecaseră destul de târziu, dar mașina
era mai bună și se apropiau. La marginea cealaltă a orizontului apăruse
un nor de praf.
― Ei sunt! întări Vladimir, după ce privi cu atenÈ›ie.
― Prietenul d-tale, domnul inginer, e foarte timid, vorbi Liza.
― Până se obiÈ™nuieÈ™te, lămuri căpitanul. Adevărul este că nici unul
dintre noi nu suntem prea expansivi. D-stră, generația aceasta mai
tânără - se adresă el Dorinei -, aveți o comunicativitate sportivă, vă
împrieteniți foarte repede. Și bine faceți... Mie, bunăoară, mi-e destul
de greu să devin, cum se spune, camarad cu oamenii pe care îi cunosc
de curând, deși meseria noastră...
În mașina cealaltă, Riri, lângă șofer, încerca să străbată depărtarea,
cu palma streașină la ochi, să vadă dacă se apropie de cei dinainte.
― ...Eu îți spun ca unui frate, ascultă-mă pe mine, vorbea Stere, la
vârsta d-tale, totul e să nu scapi trenul...
― Dar nici nu sunt atât de bătrân, râse Stamate, mirându-se. De-abia
am împlinit treizeci și trei de ani...
― Asta spun È™i eu, întări Stere. Acum începe vârsta primejdioasă.
Dacă nu te hotărăști într-un an, doi, nu te mai hotărăști decât foarte
târziu, și atunci întotdeauna te arzi, asculta ce-ți spun eu...
Stamate privea îmbujorat ceafa lui Riri. Nu îndrăznea să miște
capul, să întâlnească ochii soților Solomon. Ce gafă făcuse, acceptând
discuția asupra căsătoriei... El ar fi trebuit să se prefacă naiv, ca și cum
n-ar fi știut nimic de planurile familiei Solomon cu căpitanul.
Îi plăcuse, totuși, la început, să-i audă vorbind despre căsătorie,
crezând mai ales că-i face un serviciu prietenului care plecase înainte,
cu Dorina. Poate chiar că într-adevăr îl lăsaseră pe el la urmă, ca să
mai discute cu familia... Dar discuția, deși pornită foarte general și
impersonal, se abătuse repede asupra sa. Stere îl întrebase, aproape fără
preliminarii, de ce nu se însoară...
― Suntem teribil de indiscreÈ›i, vorbi deodată d-na Solomon.
În același timp, ea lovi cu vârful pantofului, discret, piciorul lui
Stere. Când cumnatu-său întoarse capul, mirat, d-na Solomon încruntă
din sprâncene, indignată, aproape schimonosindu-și fața.
― Aglo! MaÈ™ina celorlalÈ›i s-a oprit! exclamă Riri, ridicând mâna.
Priviră cu toții; la vreo cinci sute de metri în față, aproape de
marginea pădurii, mașina se oprise.
Cineva făcuse semn, cu amândouă brațele, din mijlocul șoselei. Era
un tânăr înalt, brun, cu capul gol și cu ochelari de soare. Probabil îi
uitase la ochi din timpul zilei, căci acum soarele apusese și lumina era
străvezie.
― Nu vă supăraÈ›i că v-am oprit din drum, spuse el foarte corect,
apropiindu-se de mașină și salutând. Bănuiesc că vă duceți la
Căldărușani și v-aș ruga să mă luați și pe mine pe scara mașinii.
Zâmbea, dar nu era deloc intimidat, își rezemase mâna dreaptă de
ușa automobilului și cu stânga își scoase încet ochelarii. Dorina tresări.
Avea niște ochi foarte ageri, arzători, cu pupilele neobișnuit de mari.
După vorbă, după gesturi, tânărul părea a fi de familie bună. Liza îi
privi cu admirație hainele perfect tăiate, sport, cu buzunare mari în
față.
― ...M-am rătăcit, dacă se poate aÈ™a ceva! adăugă vesel tânărul. Mai
bine zis, am adormit în pădure, iar prietenii mei au plecat cu mașina
mai departe. Mergeam și noi la mănăstire...
Căpitanul se ridică să-i dea locul.
― Dar nu vreau să vă deranjaÈ›i, protestă necunoscutul. Când
spuneam că merg pe scara mașinii, nu exageram deloc... Am să stau
și aici foarte bine...
― Mai bine ne înghesuim noi un pic, spuse Liza. Sau iau eu pe
Dorina în brațe...
Tânărul trebui să se supună. Se sui în mașină, continuând să-și
ceară scuze.
― O să-mi permiteÈ›i să mă prezint, spuse el. Numele meu este
Sergiu Andronic, de meserie aviator, sau aproape aviator...
Râse din nou, descoperindu-și dinții. Întinzându-i mâna, Liza
observă că tânărul e mai mult ars de soare decât brun. Părea un
pasionat sportiv, un bărbat care trăiește o bună parte de zi în plin aer.
Domnul Sergiu Andronic sărută mâinile cu o perfectă eleganță. Dorina
se îmbujoră. Din părul lui se desprindea un foarte stins parfum de
sănătate bărbătească.
― Atunci să cunoÈ™ti È™i pe ceilalÈ›i, spuse Vladimir, zărind
apropiindu-se mașina din urmă.
Sergiu Andronic întoarse capul. A doua mașină se opri alături, pe
șosea. Vladimir făcu prezentările.
Stere părea foarte înveselit de întâmplarea aceasta.
― Nu te necăji dacă nu-È›i găseÈ™ti prietenii, îi spuse el. Rămâi cu noi.
Tânărul înclină capul, mulțumind. De altfel, nu părea deloc necăjit,
nici măcar îngrijorat; îndată ce-și găsi loc în fundul mașinii, între Liza
- care ținea în brațe pe Dorina - și căpitanul Manuilă, începu să
vorbească, destul de volubil, încercând chiar glume. „Ce însemnează
să ai "usage du monde", gândea Liza, fascinată de acest tânăr care
trăda atâta siguranță de sine și atâta fantezie.
― Am venit de la Pipera azi-dimineață, ca să mâncăm în pădure,
începu necunoscutul îndată ce porni mașina. Au trecut ei să mă ia; ei,
adică prietenii mei. Eu îmi fac acolo orele de zbor... Să nu credeți însă
că pot zbura singur. Acum învăț...
Dorina și Liza îl ascultau nesățioase. Ce voluptate, să poți zbura!...
― Trebuie să fie destul de greu, interveni Vladimir, pasionat
deodată.
― Prima dată, când te ridică avionul. Atunci e rău. Ai impresia că
totul e sfârșit, că n-ai să te mai întorci niciodată teafăr pe pământ... Pe
urmă, te obișnuiești; și-ți place. Simți că nu începi să trăiești decât
sus...
Căpitanul Manuilă zâmbi pentru sine, cu o ușoară tristețe. Ce literar
vorbește tânărul acesta și ce impresie extraordinară lasă totuși vorbele
lui. Mai ales cucoanelor. Ia te uită...
Într-adevăr, Dorina și cu Liza păreau transfigurate. Li se întâmpla
atât de rar să stea de vorbă cu un aviator... Și niciodată nu întâlniseră
unul civil, tânăr, elegant, care să meargă în aceeași mașină cu ele și sa
le fie recunoscător că 1-au primit să stea alături...
― ...Să nu vă speriaÈ›i când vă voi prezenta prietenii mei, continuă
tânărul. Sunt înfiorători. Nici nu vă pot spune cu ce au să semene când
îi voi întâlni. Eu i-am lăsat treji și decenți; mai exact, ei m-au lăsat pe
mine...
Începu să râdă din nou. Avea un râs sănătos, masculin, contagios.
Au râs și Liza și Dorina. Căpitanul Manuilă se mulțumi să zâmbească.
Nu te poți supăra pe un băiat ca ăsta. Dar trebuie să fie o pușlama...
― Dar ne îngrozeÈ™ti de-a binelea! exclamă Liza, care-È™i găsise tonul
de conversație pe care îl căuta de la urcarea tânărului în mașină.
― Cine sunt? întrebă, mai sfios, Dorina.
― Cel mai responsabil e un inginer de la Uzinele ReÈ™iÈ›a, explică
serios Andronic. Ceilalți sunt de fapt mai mult celelalte; căci este,
primo, un arhitect, și apoi prietenele lui, două preafrumoase streine.
Mai mult nu știu nici eu...
Dorina zâmbi silit. Nu va fi tocmai agreabil; poate fetele acelea nu
știu o boabă românească și se va vorbi franțuzește, lucru ce nu o încânta deloc.
Liza, dimpotrivă, era fericită că se va putea vorbi franțuzește. Ea stătuse doi ani la Paris; de altfel, încerca întotdeauna să vorbească
franțuzește cu prietenele ei... Și apoi, cine știe, streinele acelea au o
sumă de cunoștințe interesante la București. Cercuri diplomatice,
ceaiuri, serate aristocratice... Oricum, întâlnirea e admirabilă. Se va
petrece de minune...
― Ce păcat că n-avem costume de baie, vorbi din nou Andronic când se apropiară de mănăstire. Nici nu vă daÈ›i seama ce plăcut e să înoÈ›i noaptea, pe lună, în lac...
― Dar trebuie să fie frig, spuse Vladimir. Suntem de-abia în mai...
― A! eu aÈ™ face baie È™i în februarie, exclamă tânărul.
Părea sincer. Vorbea de altfel mult, repede, sigur, dar nu lăsa impresia de laudă deșartă. Așa cum era, cu umerii lați, cu brațele bine legate, arse de soare, părea firesc să-l vezi scăldându-se într-o dimineață de februarie.
― Dar dacă iese luna trebuie neapărat să facem o serenadă cu barca,
adăugă el. Are Arsenic o balalaică.
― Cine are? întrebă mirată Liza.
― Arsenic, prietenul de care vă vorbeam.
― Dar de ce-i spuneÈ›i aÈ™a? începu să râdă Liza.
― Oh! câte femei s-au omorât pentru el până acum, clătină din cap
Sergiu Andronic.
Mașina intrase pe alee și se opri lin la poarta mănăstirii. De-abia
aici, între pomi, își dară seama că se-nserase de-a binelea. Cele două
femei simțiră un fior umed strângându-le spatele.

IV

Când grupul, după ce-și lăsase valizele și coșurile cu mâncare la
arhondaric, se pregătea să coboare spre lac, Sergiu Andronic îi ajunse
alergând dinspre chilii.
― Nu-i găsesc nicăieri! exclamă el, necăjit È™i parcă amuzat de
propria sa încurcătură. Au intrat în pământ!...
Dorina nu-și putu ascunde un gest de bucurie. O observară, în aceeași
clipă, și Riri, și căpitanul Manuilă.
― Poate au plecat la BucureÈ™ti, îndrăzni ea.
― Asta nu, în nici un caz! vorbi Andronic. Bănuiesc eu ce-au făcut:
au nemerit la altă mănăstire!...
Începu să râdă și-și băgă amândouă mâinile în buzunare, privind
lacul, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
― Nu despera, spuse Stere, te luăm cu noi în maÈ™ină, mâine
dimineață.
― Vă mulÈ›umesc! dar întrebarea e cu ce am să dorm eu la noapte È™i
cum am să mă rad mâine dimineață!... Se întoarse către Liza, care îl
privea zâmbind.
― Mă iertaÈ›i, doamnă, de asemenea amănunte indiscrete. Dar dacă
ați ști ce înspăimântător devin peste noapte, dacă ați bănui ce barbă
hidoasă îmi crește... E teribil!
Cucoanele începură să râdă, îndeosebi d-na Solomon.
― E teribil! nu exagerez deloc, întări Andronic. Nici n-o să aveÈ›i
curajul să mă luați în mașină. Doar dacă aveți vreo ladă de bagaje...
Vorbea atât de sincer, atât de spontan, încât nici căpitanul Manuilă
nu-și putu stăpâni râsul.
― CredeÈ›i că mai e timp să ne plimbăm cu barca? întrebă Vladimir.
D-l Solomon se uită la ceas. El continua să se socotească gazdă și
aici, la mănăstire. De altfel, el aranjase totul și aici. Arhondăria lui îi
fusese încredințată. Cei mai mulți dintre călugări îl cunoșteau.
― Opt fără un sfert! spuse d-l Solomon. Dacă nu vă este foame...
― Lasă, frate, că o să È›inem masa toată noaptea! spuse Liza.
Ea voia cu tot dinadinsul să se plimbe în barcă, alături de tânărul
necunoscut. D-l Solomon simți după tonul Lizei că făcuse o gafă
vorbindu-le de masă.
― Cum vreÈ›i, spuse el. Numai să găsim bărci...
D-l Andronic coborâse foarte aproape de apă; era o minune că nu
se afundase în mâlul umed, cu luciul stins. Privea parcă foarte atent un
punct în mijlocul lacului.
― Să nu aluneci!- îi strigă Stere. Apa asta e păcătoasă rău!...
Tânărul întoarse capul cu un zâmbet turbure.
― N-o cunosc eu?!... Mă uitam acum să văd dacă-mi mai amintesc
exact locul unde s-a scufundat barca acum vreo doi ani și era să mă
înec...
― Ce vorbeÈ™ti? se sperie d-l Solomon.
Andronic urcă malul spre ceilalți. Părea schimbat: gânditor, aproape
melancolic, își pusese din nou mâinile în buzunare. Avea pasul
tărăgănat. Parcă se întorcea de la un mormânt.
― Era să mă-nec... asta e prea puÈ›in spus, adăugă el. Atunci s-a
înecat un prieten al meu, avocatul Haralambie...
― Cum, domnule, erai È™i d-ta în barcă?! Extraordinar! Când spuseÈ™i
de înec, era tocmai să-ți amintesc de Haralambie... Ce coincidență! Știi
că 1-am cunoscut și eu?! Când am aflat, aș fi vrut să vin și eu, dar nu
știu ce s-a întâmplat că n-am putut...
― Aveai proces în ziua aia, îi aminti d-na Solomon.
― AÈ™a e, întări d-l Solomon. Un necaz de-al meu... Ce păcat de
omul ăla!...
― Dar cum s-a întâmplat? întrebă Dorina cu emoÈ›ie.
Andronic o atrăgea și mai mult acum, o amețea. A trecut prin atâtea
primejdii... înfrunta moartea în fiecare ceas... Se lega de el atâta mister,
atâta virilitate, atâta aventură, încât Dorina începu să-l privească
amețită. Parcă o mare forță o strivea, după ce o atrăgea aproape, foarte
aproape de acest frumos necunoscut, de care nu-și putea lega totuși
nici o nădejde. Căpitanul i se păru, în acele clipe, și mai neutru, și mai
indiferent, îl zări, cum sta cu mâna dreaptă agățată de nasturele de la
buzunarul de sus al tunicii, ascultând.
― Cum s-a putut întâmpla o asemenea nenorocire? repetă Dorina.
― Nici eu nu prea înÈ›eleg bine ce-a fost, vorbi încet Andronic. Nu
era doară pentru prima data când vâsleam pe lacul acesta. Și cu toate
acestea, pe acolo, prin mijloc - arătă el înălțând brațul - s-a învârtit
barca de vreo câteva ori în loc și s-a răsturnat...
― O fi fost vreun vârtej, vorbi Stamate.
― Fără îndoială c-a fost, răspunse Andronic, după ce-l privi o clipă
lung pe Stamate. Dar nici asta n-ar fi fost prea grav. Știam să înotăm
amândoi tot atât de bine. Și apoi, aveam barca, ne puteam ajuta... Dar
s-a dus la fund, domnilor, s-a dus la fund, parcă ar fi fost fermecată și
o trăgea plumbul...
Tăcu, câteva clipe. Toți erau emoționați, neliniștiți. Le trecuse pofta
de plimbare cu barca. Parcă se întunecase deodată, întunerecul
coborându-se în valuri dinspre pădure.
― ...Era păpuriÈ™ mult sub apă, spuse d-l Solomon. Știu c-a È™i fost pe
urmă vorba la stăreție să-l scoată tot... Dar crește la loc...
― Ãsta e blestemul stufăriÈ™ului, vorbi Andronic, să nu moară
niciodată, să crească mereu, pe sub apă...
― Și s-a-necat repede? întrebă Liza.
― Eu i-am zărit doar capul, câteva secunde È™i apoi s-a dat la fund...
Mă-ntreb cum am putut scăpa eu...
― Þi-a ajutat Dumnezeu, spuse d-na Solomon.
Andronic nu-și putu ascunde un zâmbet trist, prelung.
― Poate È™i asta, răspunse el moale.
Începură să pășească încet, în grup, pe marginea lacului. Vladimir
privea cu jind barca pe care o lăsară în urmă, legată de un țăruș.
Andronic parcă își aduse aminte de ceva, căci se opri din mers, scoase
mâinile din buzunare și începu să râdă.
― Dar asta nu trebuie să ne intimideze! exclamă el deodată. Asta nu
înseamnă că noi nu ne mai plimbăm cu barca!...
Privi vioi spre grup. Ochii îi sticleau, neastâmpărați, de la o față la
alta. Se opri cu deosebire asupra lui Vladimir și Riri.
― Dacă am face o plimbare, acum, pe lac? întrebă el brusc, dând să
se întoarcă.
Stere îi apucă brațul.
― Nu fi copil! vorbi el. Nu-È›i necăji norocul...
― ...Dar dacă nu mă lasă-n pace... È™opti Andronic, mai mult pentru
sine, cu privirile furișate spre apă.
Riri începu să râdă. I se părea atât de comică exclamarea aceasta a
lui Andronic...
― Mai bine mergem spre pădure, propuse d-l Solomon, făcând semn
să grăbească pasul. Grupul porni agale, cu Andronic, Vladimir și
Dorina la urmă. D-l Solomon apucă brațul nevesti-si și înainta mai
repede, ca să poată vorbi fără teamă de a fi auzit.
― Cine o fi ăsta? spuse el iritat. Știi că nu-mi prea place... îl pune-n
umbră pe căpitan. Și mama spunea că ar trebui să aranjăm într-un fel
astă-seară... Poate ar fi mai bine să-i lăsăm singuri, știi, pe ei doi...
D-na Solomon ascultase fără interes confidențele soțului. Privirile
i se odihneau alene pe umbra pădurii din față.
― Ce vrei să-È›i fac eu? întrebă ea leneșă. După ce 1-aÈ›i invitat, nu-i
puteți spune că vă plictisește. Și doar, săracul, n-am deloc impresia că
face curte Dorinei...
― Asta nu, se scuză d-l Solomon. Nici n-am vrut să spun asta... Dar
știi, tipul ăsta, Andronic ăsta, e un om umblat, și te-amețește cu
vorba... Căpitanul e mai serios, nu se bagă în toate, așa, și dacă nu e
o discuție ca lumea, ai văzut, nu scoate o vorbă...
Tăcu câteva clipe, așteptând să vadă ce răspunde nevastă-sa. Dar
d-na Solomon era tot atât de distrată, de neatentă.
― ...Știi, ar trebui să luăm noi iniÈ›iativa, adăugă d-l Solomon. Să-i
izolăm, cumva, să vedem, poate băiatul are și el de spus un cuvânt...
în orice caz, trebuie s-o cunoască mai bine... Dar dacă ăsta stă mereu
pe capul nostru...
― Adineaori nu păreai atât de iritat, îi aminti d-na Solomon
zâmbind. Din ce ți-a venit?...
D-l Solomon roși și-i strânse brațul.
― Dragă, nu e timp de glumă, vorbi el grăbind È™i mai mult pasul.
Trebuie să aranjăm într-un fel, nu?!... Doar suntem în familie și aici și
trebuie să ne dăm cu toții concursul...
În acea clipă, d-na Solomon îl lovi cu cotul, discret, făcându-i semn
să se oprească. Dinspre pădure, înaintând spre ei, venea familia
Zamfîrescu. Domnișoara Zamfirescu îi recunoscu cea dintâi și se grăbi
să-i întâmpine.
― Vai! ce bine îmi pare că sunteÈ›i È™i voi aici! exclamă ea.
În urmă, călcând obosită, venea d-na Zamfirescu și cei doi bărbați,
soțul și cumnatul.
― DormiÈ›i È™i voi la noapte aici? întrebă doamna bucurându-se.
Era sigură acum că se va juca pocher. Prudentă, venise cu două
pachete de cărți, pe care le ascunsese de la București în buzunarul
mașinii.
― Suntem un grup întreg, spuse d-na Solomon, cu oarecare orgoliu,
arătând cu brațul întins pe ceilalți, care pășeau încet peste câmp. Este
și un amic al nostru, un aviator, foarte amuzant...
Într-adevăr, Andronic ajunsese cel dintâi, însoțit de Vladimir, de
Stamate și Riri. Dorina rămăsese cea din urmă, cu Liza și căpitanul
Manuilă. Parcă se ținea într-adins departe de Andronic și se ferea să-i
întâlnească privirile. De altfel, tânărul se simțea bine și avea aceeași
vervă cu oricine sta de vorbă. Nu căuta tovărășia nimănui din grup. Se
distanțase împreună cu Vladimir, Riri și Stamate, pentru că aveau toți
pasul tineresc. Dacă n-ar fi fost prudența lui Vladimir și a lui Riri -
care bănuiau de ce s-au izolat soții Solomon înaintea lor -, Andronic
i-ar fi ajuns de mult.
― ...Și domniÈ™oara Zamfirescu, sfârÈ™i d-na Solomon prezentările,
zâmbind.
Se uită spre Andronic, măgulită. Nu poate oricine prezenta un
aviator, un sportsman elegant și aristocrat...
― Iată o societate întreagă! exclamă d-l Zamfirescu, privind
apropierea celorlalți.
Se gândi în acea clipă că ar putea face o glumă cu mănăstirea.
Mănăstire sau vilegiatură?! - bunăoară - sau, mai bine, o remarcă
numai pentru bărbați: ce păcat că nu e o mănăstire de maici...
― Dorina, ce-i cu tine aici? întrebă d-ra Zamfirescu, îmbrățișând-o.
― Dă-mi voie să-È›i prezint...
Căpitanul Manuilă și Stamate se înclinară, corecți, politicoși. D-na
Zamfirescu îi cântări din ochi. Începea să-nțeleagă; vor s-o mărite pe
Dorina, vor să-l amețească pe ăsta... Stamate, firește, pe el au pus
ochii. E destul de bleg, o să-l lege repede la gard...
― Venim din pădure, lămuri d-ra Zamfirescu. Vai! dacă-ai È™ti ce
minune!...
ÃŽnchise aproape ochii, extatic.
― Și noi tot acolo mergem, spuse Liza, oarecum plictisită că
Zamfireștii fuseseră înaintea lor în pădure. Avea impresia acum că
Zamfireștii le furaseră un bun al lor, că pădurea va fi mai puțin
frumoasă văzută după alții. O plictiseau exclamațiile și explicațiile
d-rei Zamfirescu. Încercă s-o întrerupă.
― Trebuie să ne grăbim, copii, spuse Liza, întorcându-se către
Vladimir și ceilalți. Până răsare luna, o să orbecăim în întunerec...
― S-o luaÈ›i pe drumul cel mare, de la mijloc, se grăbi să-i sfătuiască
d-ra Zamfirescu. Altminteri vă rătăciți...
― Da, da, spuse Liza pornind. Ne vedem după aceea, la mănăstire...
Plecă, alături de soții Solomon și de Stamate. Căpitanul, Dorina și
cu Stere rămaseră mai la urmă. Ceilalți, cu Andronic, pășeau în voie,
discutând.
― Să È™tiÈ›i că are să-mi fie frică, spuse Riri, râzând. Să nu mă
speriați.
― Eu nu făgăduiesc nimic, vorbi Andronic, prefăcându-se serios.
Nici n-are haz o pădure, fără sperieturi...
Dorina îi auzi ultimele cuvinte și zâmbi visătoare. Călca privind
mai mult în pământ.
― Aici e de prietenul d-tale, vorbi Stere, adresându-se căpitanului,
în codru, noaptea, să-ți zică un cântec...
― Da, ar fi frumos, încuviință căpitanul Manuilă, absent. Dar cred
că e greu pentru un orășean, adăugă el.
― ...Am putea să ne jucăm de-a hoÈ›ii È™i vardiÈ™tii, auzi din nou
Dorina glasul lui Andronic. Dacă nu mă luați pe mine căpitanul
vardiștilor, n-o să prindeți pe nimeni toată noaptea...
Riri începu să râdă; Dorina continuă să zâmbească silit, începea s-o
irite tovărășia aceasta continuă: Riri, Andronic, Vladimir.
― Ia seama, duduie!...
Glasul căpitanului. Dorina călcase în neștire pe o cracă uscată.
Trosnetul o sperie mai puțin decât strigătul lui Manuilă. Când întoarse
capul, întâlni ochii căpitanului. Luceau prin întunerec ca ai unei pisici.
Dorina se cutremură.
― Te-ai zgâriat? întrebă el din nou, apucându-i braÈ›ul.
Avea acum o voce gravă, caldă. Și gesturile lui erau mai moi,
mângâietoare.
― Þi-ai rupt ciorapul, Dorina? întrebă din urmă Riri.
Alergă să vadă ce s-a întâmplat. După ea, în câțiva pași mari, larg
despicați, ajunse și Andronic.
― ...Nu veneam să văd dacă s-a rupt ciorapul, spuse el râzând.
Vreau să vă propun un joc... Și d-ta, domnule căpitan, ai să ne
conduci, adăugă el cu multă intimitate, întorcându-se către Manuilă.
― Bucuros, dacă primiÈ›i È™i oameni care au trecut de 30 de ani, spuse
căpitanul.
― Iată ce e, explică Andronic. Fiecare dintre noi pleacă pe rând...
Dar avem nevoie de un ceas cu cadran fosforescent pentru asta, adăugă
el.
― D-l Stamate are un ceas bun È™i se vede perfect la întunerec, spuse
căpitanul.
Se uită înainte, spre grupul unde se afla prietenul, îi zărea destul de
anevoie.
― Lasă, că mă duc eu să-l aduc, se oferi Vladimir, È™i porni în goană.
Soții Solomon și cu Stamate se rezemaseră de trunchiul unui copac
căzut.
― Ce frumoasă noapte! exclamase Liza.
Se prefăcuse puțin obosită de drum; de fapt, aștepta să se apropie
ceilalți, în special Andronic. Începuse s-o plictisească tăcerea
tovarășilor ei. Stamate vorbea rar, controlându-și fiecare cuvânt; parcă
ar fi îndrăgostit, reflectase d-na Solomon. Când sosi Vladimir, în
goană, Stamate se ridică de pe trunchi.
― S-a întâmplat ceva? întrebă d-l Solomon.
― Nimic. M-a trimis d-l căpitan la d-stră, se adresă el lui Stamate,
vă roagă să-i împrumutați ceasul... Vrem să jucăm un joc nou, adăugă
el, ștergându-și fruntea.
― Haidem È™i noi, copii, spuse Liza, neliniÈ™tită brusc.
Porni mai repede decât s-ar fi cuvenit pe aleea care se distingea
anevoie în umbra sură. Inima începuse să-i bată mai puternic și îi
simțea bătaia în tot trupul. Parcă se pregătea o întâmplare gravă, parcă
aștepta să afle ceva urgent și însemnat acolo, în grupul unde se zărea
Andronic.
― L-am adus, exclamă victorios Vladimir, întrecându-i pe toÈ›i.
Andronic luă ceasul și-l dădu lui Stere.
― D-ta aÈ™tepÈ›i, un minut, dar exact numai un minut, își sfârÈ™i el
explicația, și apoi dai semnalul de plecare următorului. Cine nu
se-ntoarce până ce ajunge celălalt la pom, știe ce-l așteaptă!...
Riri începu să râdă.
― Dar mie mi-e frică să alerg singură până la pom, se plânse ea.
― Cui îi e frică nu joacă È™i stă aici, lângă arbitru, vorbi Andronic.
― Bine, atunci joc...
Soții Solomon și cu Liza nu înțelegeau nimic.
― Ce e, frate? întrebă d-na Solomon.
― Acum daÈ›i gajurile, vorbi din nou Andronic fără să răspundă la
întrebare. Le puneți toți într-o pălărie...
Se uită repede la toți bărbații din grup. Nu avea pălărie decât Stere
și căpitanul Manuilă, chipiu.
― O să rugăm pe d-l căpitan să ne împrumute chipiul, spuse el,
politicos.
Căpitanul Manuilă și-l scoase și i-l dete, zâmbind.
― MulÈ›umesc. Acum cine vine cu mine să însemnăm pomul? întrebă din nou Andronic.
Dorina ar fi voit să meargă și ea, dar Riri și Vladimir îi luară
înainte.
― Dar explicaÈ›i-ne È™i nouă cum e jocul ăsta nou! vorbi Liza,
enervată.
― O să-nÈ›elegi numaidecât, spuse Dorina sfios. Știi, e un fel de
cursă prin pădure... Dar nu trebuie să-ți fie frică și iarăși trebuie să nu
te împiedici, să cazi. Altminteri trece minutul...
Rămăsese cu ochii duși după grupul celor trei, plecați să însemne
copacul.


V

Cel dintâi, începând jocul, fugi Vladimir. Luase gajul Dorinei, o
batistă legată cu un șnur de mărțișor. Alerga cu emoție, făcând salturi
mari, ferindu-se de buturugi. Zări copacul de departe. Acolo, în
scorbura trunchiului, se aflau gajul lui și bricheta lui Andronic.
Vladimir aprinse bricheta, schimbă gajurile și o luă la goană înapoi, pe
alt drum. Auzise semnalul lui Stere.
― Al doilea!...
Numai dacă ar ține aprinsă bricheta până ce ajunge Dorina, gândi
Vladimir. Întoarse capul. Printre copaci se zărea bluza albă a fetei.
― Vladimir! strigă Dorina. Nu te depărta prea mult, că mi-e frică!...
― Pierd gajul! se scuză Vladimir.
Dorina căută copacul cu lumina aprinsă. Nu se vedea nimic. Dacă
a bătut vântul și s-a stins?... Alergă și mai tare, cu palma strânsă pe
sâni. Câte secunde or fi trecut? Privea neliniștită înaintea ei. „Nu
cumva am rătăcit drumul?" Deodată recunoscu copacul. Se vedea
bucata mare de hârtie, pe care o pusese Andronic ca semn.
Apropiindu-se, Dorina zări în scorbură luminița tremurătoare a
brichetei. O luă în mână cu emoție. O stinse, apoi o păstră câteva
secunde în palmă, fără să-și dea seama ce face. Schimbă repede
gajurile. Alerga acum Stamate; gajul lui era un toc rezervor. Se ține
atât de ușor în mână când fugi...
― Al treilea! auzi ea, departe, glasul lui Stere.
Îi fu deodată teamă că va întârzia și porni la goană înapoi. Parcă se
făcu acum și mai întunerec. Trebuia să ocolească luminișul, ca să
ajungă la grup pe alt drum. Dar ea porni pe aceeași cărare. Peste
câteva clipe zări în fața ei o umbră care alerga cu pași mari; speriată,
îi auzi răsuflarea. Stamate alerga cu bărbia în piept, cu pumnii strânși.
Voia să bată un record.
― AÈ›i greÈ™it drumul! strigă el deodată, când se-ntâlni cu Dorina pe
aceeași cărare, aproape s-o prindă în brațe.
― Mi-a fost frică!... È›ipă Dorina, fără să-nceteze goana.
„Oare însemnează că mi-am pierdut gajul dacă mă întorc tot pe
aici?"... Gândul acesta o turbură. S-ar putea ca însuși Andronic, care
alerga al cincilea...
― Pe aici se vine?! o întrebă Stere când ajunse.
Sta cu ceasul în mână, serios, aproape grav; fusese într-adevăr
măgulit că fusese ales arbitru. Numai el avea glasul atât de puternic și
vorba atât de clară, să se audă până la luminiș...
― Mi-a fost frică pe dincolo, se scuză Dorina cu mâna pe inimă. Să
nu întâlnesc vreun șarpe...
Cucoanele țipară.
― Nu sunt È™erpi pe aici, spuse Andronic sigur de sine. .
― Al patrulea, strigă brusc Stere, care nu-È™i luase ochii de pe
cadranul ceasului. Liza, fugi!
Liza porni aproape smucindu-se. De când plecase Stamate și fusese
anunțată că-i vine rândul, stătea cu mușchii încordați, cu ochii pironiți
în întunerec. Urmărise umbra lui Stamate cum se pierde printre arbori,
îi era puțin frică de noaptea care o aștepta, la câțiva pași înaintea ei,
s-o înghită, s-o mistuie în singurătate. Mai ales când auzise pe Dorina
vorbind de șerpi, simțise o adiere rece înfiorându-i spatele. Dar o
liniștiseră cuvintele lui Andronic. Era doar numai un joc. Două minute,
singură în pădure. Și apoi, în urma ei venea Andronic...
Ajunse destul de repede la copacul cu semn alb. Schimbă gajurile
apoi căută bricheta. O găsi stinsă. Suflase probabil vântul sau prostul
ăla de Stamate nu știuse s-o aprindă bine. Se rezemă de pom. Îi bătea
inima, dar nu de goană, începuse să-i fie frig deodată. Atât de frig
încât, la răstimpuri, îi clănțăneau dinții.
― Al cincilea! auzi ea glasul soÈ›ului, parcă mai răguÈ™it.
Rămase rezemată de pom, încercând să-și stăpânească tremurul
trupului. E o prostie ce fac, e o prostie...
Andronic pornise cu pașii lui mari, săltați, ritmici, de atlet pasionat
de joc. Plecase urmărit de toți ochii. Dorina și cu Riri, mai ales, îl
priviră cu emoție cum se depărtează, ușor și zvelt, în întunerec. Dorina
întoarse apoi capul spre dreapta, să vadă dacă se zărește Liza. Așteptă
câteva clipe, apoi privind din nou înainte, scrutând întunericul. Ce
Dumnezeu face de întârziază atât?... Riri își mișca picioarele, nervoasă.
Venea rândul ei acum. Când Stere ridică mâna, pregătindu-se să spună
„următorul!" - Riri porni brusc.
― Liza! strigă nerăbdătoare Dorina. Te-ai rătăcit?
― Ce-o fi făcând fata aceea? întrebă È™i Stere, cu ochii pe cadran. Au
trecut de-atunci două minute și aproape cincisprezece secunde. Nu
cumva s-a întâmplat ceva cu ea, o fi alunecat?
― Liza-a-a! strigă, hăuind, Vladimir. Ai pierdut!...
Liza auzi strigătul dar nu se grăbi să răspundă, să-i liniștească. Era
enervată, dezamăgită; aproape îi venea să plângă. Andronic nu se
arătase nici surprins, nici bucuros, zărind-o rezemată de pom. O
întrebase numai politicos:
― AÈ›i obosit, doamnă?
Ea îngânase câteva vorbe. Ar fi așteptat să i se întâmple ceva, să
audă un cuvânt. Andronic se îndreptase însă spre scorbură, schimbă
gajurile, reaprinse bricheta, după ce curăță în grabă fitilul și o
întrebase, la urmă, indiferent:
― Vă daÈ›i atât de repede bătută? mai sunt numai vreo treizeci de
secunde...
Porni apoi, cu pasul lui despicat, spre marginea luminișului. Liza
simți o copleșitoare umilință, îi venea, în acea clipă, să plângă, să
insulte. Umbra lui Andronic se pierduse repede între pomi. Ea continua
să rămână pe loc. Ar fi fost ridicolă acum să alerge după el. Deși i-ar
fi atât de rușine să dea ochii cu ea Riri...
Când o zări apropiindu-se, coti în spatele arborelui și apucă un alt
drum. Nu-i mai bătea deloc inima. Un gol, o enervare stupidă...
― Liza-a-a! auzi ea din nou glasul lui Vladimir.
― Am găsit-o rezemată de pom, explică Andronic, întorcându-se.
Am impresia că a obosit prea repede.
În clipa când pornea căpitanul Manuilă, Liza apăru din dosul
copacilor.
― Ce-i, frate, cu tine? o întrebă prieteneÈ™te Stere.
― Am fugit prea repede, mă doare puÈ›in capul, vorbi Liza.
I se păru că Dorina o privește mirată, bănuitoare, și asta o enervă
și mai mult. Până la sfârșitul jocului rămase izolată de grup, fumând
plictisită. Și apoi, deodată, glasul lui Andronic, care o făcu din nou să
tremure, neliniștind-o.
― Acum începe partea a doua È™i cea mai palpitantă. Fără arbitru.
Toată lumea aleargă și se ascunde. Singurul arbitru e ceasul...
Se apropie și Liza de grup.
― Are toată lumea gajurile în mână? întrebă încă o dată Andronic.
― Să alerg È™i eu? îl întrerupse Stere. Are să fie cam greu...
― Nu e nevoie să alergi prea mult, îl liniÈ™ti Andronic. Până te
ascunzi... Apoi, către ceilalți, ca și cum le-ar fi reamintit o lecție:
Fiecare se reîntoarce înainte de un sfert de ceas, cel puțin o dată aici
și ia primul gaj care îi cade în mână. Dar pe cuvânt de onoare,
se-nțelege...
― Cum È™i să las ceasul aici? întrebă căpitanul Manuilă.
― Nu suntem decât noi, vorbi din nou Andronic.
― Dar de ce e nevoie de ceas? întrebă d-l Solomon.
― Aici e tot misterul jocului, râse Andronic. Controlul, arbitrul...
Nu înțelegea nimeni ce se va întâmpla, ce urmează și asta îi făcea
nerăbdători, curioși. Priveau în toate părțile, ca și cum și-ar fi căutat
de pe acum cărarea prin pădure și locul unde să se ascundă. Noaptea
era deplină, înspre lac, cerul era puțin alburiu; deasupra, prin desișul
ramurilor, se zăreau câteva stele. O mare tăcere se întindea de jur
împrejur, fără ca nimeni să o bage în seamă, fără să înspăimânte pe
nimeni.
― ...Și trebuie să fugiÈ›i câte unul singur, în cât mai multe direcÈ›ii,
adăugă Andronic. Dar nu cumva să plecați cu toții la mănăstire și să
mă lăsati singur aici...
― Dar d-ta unde rămâi? îl întrebă căpitanul Manuilă.
― Eu plec la urmă, spuse Andronic.
Stamate căută ochii prietenului, parcă ar fi vrut să-l întrebe ceva.
― Cine a pierdut gajul pleacă întâi, spuse Andronic.
Liza tresări. Ieși din rând zâmbind și, văzând că toți îi fac semn cu
mâna, porni în fugă.
― Să nu alergi prea tare, că iar È›i se face rău! îi strigă Stere din
urmă.
Liza nu-i răspunse.


VI

La urmă rămaseră numai căpitanul Manuilă și cu Andronic. Se
auzeau încă pașii greoi, prudenți ai lui Stere. La răstimpuri, râsete de
fată, strigăte. Era Vladimir, care hăuia mereu, și Riri cu d-na Solomon,
care se înțeleseră să stea împreună pe aproape.
― E rândul d-voastră, domnule căpitan! îi aminti zâmbind Andronic.
― Dar dacă le-am face o farsă È™i ne-am ascunde pe aici, fără să
plecăm? propuse Manuilă.
― S-ar strica jocul. De-abia acum începe partea frumoasă,
necunoscută...
― Nu-mi poÈ›i spune È™i mie? se rugă căpitanul.
Andronic începu să râdă și-și rezemă o clipă mâna de umărul lui
Manuilă. Fu o sâgetare scurtă, nervoasă și căpitanul tresări.
― Parcă eu È™tiu ce are să se-ntâmple? vorbi Andronic. Jocul de-abia
acum e frumos, când nu-l știe încă nimeni.
― Parol, vorbiÈ›i serios? întrebă mirat căpitanul. Dar atunci de ce laÈ™i
ceasul aici?...
― ÃŽn nici un caz ca să-l fure cineva, răspunse în treacăt Andronic.
Prea am fi naivi, să colaborăm o duzină de oameni în toată firea la
inventarea unui joc nou, numai ca să poată cineva fura un ceas cu
cadran fosforescent!...
Căpitanul se îmbujoră, dar nu plecă privirile. Continua să se uite
fix, drept în ochii lui Andronic. Tânărul nu părea deloc încurcat de
luminile scrutătoare ale lui Manuilă.
― Atunci? întrebă acesta încă o dată.
― Ei, parcă e aÈ™a de greu de ghicit! exclamă Andronic. Ca să È™tim
cum trece timpul!...
Începu din nou să râdă și făcu semn lui Manuilă că trebuie să plece,
să se ascundă.
― Eu rămân la urmă de tot, spuse Andronic.
Căpitanul clătină neîncrezător din cap și porni cu pași mari, la
întâmplare. Andronic îl lăsă să se depărteze, urmărindu-i umbra până
ce se pierdu bine în întuneric. Apoi începu să râdă.
― ÃŽn sfârÈ™it, am scăpat! È™opti el printre dinÈ›i.
Se aplecă, luă ceasul și privi cadranul fosforescent: nouă și cinci
minute.
― ÃŽi las să se joace până la zece, adăugă Andronic pentru sine, tot
atât de amuzat. Pe urmă copiii cuminți mănâncă frumos și se pregătesc
de culcare...
Așeză ceasul la locul știut, pe trunchi și porni cu pași repezi în
direcția lacului. Ieși curând din pădure. Se uită în dreapta și în stânga,
să se convingă că nu 1-a văzut nimeni. De altfel, el bănuia că toți s-au
ascuns spre miezul pădurii. De acolo se auzeau mereu râsete, țipete
speriate, crengi rupte sub picioare. Andronic ajunse pe malul lacului
și căută cu ochii o ascunzătoare. Se îndreptă către o căpiță de fân
proaspăt cosit și se lungi fără grijă, cu palmele adunate sub cap. Ochii
întâlniră deodată tot cerul înălțat deasupră-i și pâlpâiră înecați în
întunerec. De departe, stinse, ajungeau până la el zvonurile glasurilor din pădure.
― Numai de nu s-ar speria de frica lor, È™opti încet Andronic,
zâmbind.
Liza, care alergase cea dintâi și ajunsese cel mai departe, se opri
brusc, cu ochii țintă înainte. I se păruse că vede o umbră mișcându-se
atent, pândindu-i parcă apropierea; i se păruse, în acea clipă, că aude
o răsuflare înțepenită, ca dintr-un gâtlej de fiară, îi fu frică și rămase
pironită locului, neîndrăznind să privească decât înainte. Umbra se
mișca încet, prudent, temându-se să facă zgomot.
Liza ar fi rămas multă vreme cu ochii pironiți, cu răsuflarea sfârșită,
dacă n-ar fi auzit, pe neașteptate, un glas venind din dreapta.
― Cine e acolo?
Recunoscu pe Stamate, apropiindu-se și el cu oarecare teamă, cu
brațele încordate.
― Sst! Nu face zgomot! îi È™opti Liza. Nu È›i se pare că e ceva
înaintea noastră?...
Stamate privi cu atenție.
― Nu văd nimic...
Poate bătea vântul, atât. Era foarte aproape de Liza acum, îi simțea
parcă răsuflarea, de-a dreptul în trupul lui. Și nici nu mai era atât de
intimidat acum de prezența femeii.
― Nu e nimic, adăugă el, liniÈ™tind-o.
Într-adevăr, parcă umbra amuțise brusc; nici o mișcare, nici un
zvon. Doar vântul - lin, pe deasupra ramurilor.
― Ce fac ceilalÈ›i? întrebă deodată Liza, aprinsă. Ai zărit pe cineva?
― Doar pe duduia Riri, vorbi Stamate, apropiindu-se È™i mai mult de
Liza. Era singură...
― Dacă ai lăsat-o d-ta singură... spuse Liza insinuantă.
― ...N-o căutam pe ea, îndrăzni Stamate, apucându-i braÈ›ul.
Liza nu și-l retrase. O amuza și o flata în același timp pasiunea
aceasta bruscă, pe care izbutise s-o aprindă în inima taciturnului inginer, își dădea seama că se poate juca fără teamă cu el. Era prea timid, prea cuviincios.
― ...Ce-o fi făcând Andronic? întrebă ea deodată, ca să rupă tăcerea.
Mi se pare un tip foarte suspect, adăugă repede. D-ta înțelegi ceva din
jocul ăsta?
― Nimic, se grăbi să răspundă, galant, Stamate. Dar îmi place cu
atât mai mult... Altminteri n-aș fi fost niciodată singur cu d-ta...
Simțea cum îi zvâcnește inima, îi ținea brațul foarte aproape de
pieptul lui. Liza începu să râdă.
― Dar acum, cel puÈ›in eÈ™ti sigur că suntem cu adevărat singuri?!
spuse ea, privindu-l în ochi.
Stamate tresări. Mă încurajează. O prinse în brațe și încercă s-o
sărute. Liza se smuci fără greutate, râzând.
― A! AÈ™a nu! spuse ea fugind.
― Dar d-ta ai fost singura care a pierdut. E joc de gajuri...
Liza o luă la goană prin pădure. Nu-i mai era teamă, acum,
știindu-se urmărită de Stamate.
Dar se simțea întinerită, liberă și asta îi mărea bucuria fugii.
― ...Să È™tii că am să mă împiedec È™i am să cad din vina d-tale, È›ipă
ea auzind răsuflarea bărbatului din spate.
Stamate o prinse din nou în brațe; de astă dată n-o mai lăsă să
scape. Nici Liza nu se mai zbătea.
― N-a fost vorba că ne jucăm gajuri? È™opti Stamate.
Încercă s-o sărute. Liza se feri, râzând. Nici nu voia, nici nu izbutea
s-o supere îndrăzneala tânărului.
― Dacă ne vede cineva? È™opti ea tainic.
― Tocmai de aceea, fără zgomot! îi spuse, aproape de ureche,
Stamate, atingându-i părul cu buzele.
Femeia se înfiora. El simți sânul zbătându-se și o păstră mai strânsă
în brațe.
― Cine e? se auzi deodată glasul lui Vladimir.
Perechea rămase neclintită. Liza voise să râdă, dar își înfundă fața
la pieptul bărbatului.
― Sst! spuse Stamate, tot atât de aproape de ureche. Să-i facem o
farsă...
― Cine e? întrebă a doua oară, nervos, Vladimir.
Auzise glasuri înfundate, râsete, foșnete - și totul ajunsese până la
urechile lui vrăjite, într-un mister erotic, exasperant și senzual. Simțise
străbătându-l prin tot trupul o căldură ciudată, turbure, ca o beție
bruscă și istovitoare. Alături de el, poate la câțiva pași numai, înapoia
unuia din arborii aceștia înalți și îngândurați, se întâmpla ceva
necunoscut și neîngăduit. Dar cine ar putea fi oare?... Vladimir făcu
câțiva pași. Zări, însă în cealaltă direcție, o umbră care-i făcea semn
cu amândouă brațele ridicate. Alergă spre ea, prudent, ferindu-se să
calce vreo ramură uscată.
― Tu ai văzut pe cineva până acum? îl întrebă d-na Solomon,
apucându-i brațul.
Vladimir simți după căldura mâinii femeii că s-a întâmplat ceva cu
soția vărului Solomon. Era înfrigurată, ochii îi sticleau, vocea îi era
îngroșată.
― Știi ce frică mi-a fost până te-am zărit!... i se plânse ea
alintându-se. Am stat singură aici de când m-am rătăcit...
Îl cuprindea, cu încetul, același tremur și pe Vladimir.
― Dar cum de te-ai putut rătăci? o întrebă el, mai mult ca să spună
ceva decât ca să primească un răspuns.
Căci tăcerea îl îngrozea, tăcerea aceea în care nu auzea decât bătăile
inimii sale și răsuflarea înfierbântată a verișoarei.
― Mi s-a părut că mă urmăreÈ™te cineva, vorbi d-na Solomon. Þie nu
ți-e frică?
― Nu, spuse liniÈ™tit Vladimir. Dar nu înÈ›eleg nimic din jocul acesta.
Nici nu știu câte minute au trecut de când am plecat...
Întoarse capul spre d-na Solomon și-i întâlni ochii aprinși. Roși
brusc.
― Dacă am merge să vedem cât e ceasul? întrebă el la întâmplare,
ca să-și ascundă neliniștea.
― N-are nici un haz, È™opti d-na Solomon. Haide mai bine să
prindem pe careva în flagrant delict de amor, să le facem o farsă...
Porniră amândoi, strânși unul în altul, căutând cărarea. Vladimir se
temea să treacă pe lângă grupul acela de arbori de unde auzise, cu
puține clipe în urmă, șoapte și râsete înfundate. Se temea și totuși locul
îl atrăgea ca un colț vrăjit.
Verișoara îi atârna tot mai greu de braț.
― Liza! se auzi, departe, glasul lui Stere.
D-na Solomon începu să râdă.
― Fiecare își caută nevasta! vorbi ea tare. Poate ăsta e chiar jocul...
Liza, auzind pași, se zbătu în brațele lui Stamate.
― Dă-mi drumul! È™opti ea.
D-na Solomon se opri brusc, parcă vrăjita și ea de același farmec
care-l neliniștise pe Vladimir.
― Cineva e aici, spuse ea încet. Hai să-i prindem...
Amândoi se apropiară de copac. Liza le ieși deodată înainte.
― E un faun prin pădurea asta! exclamă ea, încercând să-È™i ascundă
emoția.
― Să sperăm că nu e numai unul, râse d-na Solomon.
Ar fi vrut să apuce din nou brațul lui Vladimir, dar el rămăsese cu
ochii pironiți în colțul de unde izbucnise Liza. Cine o fi fost acolo? Și
ce s-a întâmplat în întunerecul acela des, la adăpost?... îi era rușine de
gândurile lui, îi era în același timp ciudă pe trupul lui, exasperat de
timiditate. Ar fi vrut să fugă. Parcă întreaga pădure respira acum
omenește, cald, carnal. Parcă năvăleau din toate părțile aburi de trup
dezvelit și în toate boschetele respirau perechi înlănțuite.
― Dar tu ce făceai, Vladimir? îl întrebă deodată Liza. Tu strigai
adineauri pe aici? îl întrebă ea din nou, zâmbind.
― Parcă n-ai È™tiut... răspunse umilit, posomorându-se, Vladimir. Ca
și cum astăzi îmi auzi pentru prima oară glasul...
D-na Solomon începu să râdă și îl atrase mai aproape de ea.
― Lasă-mi băiatul în pace, nu mi-l necăji! spuse ea protectoare.
Lui Vladimir îi fu silă de el. Trebuia să schimbe vorba, să scape.
― Unde-or fi ceilalÈ›i? întrebă el È™i apoi își desprinse repede braÈ›ul
înlănțuit de d-na Solomon, duse amândouă palmele la gură și începu
să hăuie.
Parcă îl descătușa urletul acela prelung și Vladimir își simți orgoliul
restabilit; i se păru că pădurea întreagă a clocotit și a răsunat la
strigătul lui.
― Vla-a-a-d! îi răspunse, chiuind, un glas de fată. Unde v-aÈ›i
ascuns?
― Haide s-o speriem! propuse Liza.
― E Riri, vorbi Vladimir. Dac-o speriem, È›ipă È™i ne facem de râs...
Într-adevăr, dinspre luminiș se zărea apropiindu-se o umbră, călcând
cu teamă.
― Să nu mă speriaÈ›i! È›ipă Riri. Știu unde sunteÈ›i!...
Înainta totuși cu multă băgare de seamă. Din dosul oricărui arbore,
cineva ar putea sări pe neașteptate, apucând-o strâns în brațe,
speriind-o...
― Am să vă spun ceva amuzant, adăugă ea apropiindu-se... Dar să
nu mă speriați...
Se opri, și așteptă câteva clipe, tremurând.
Din întunerec îi ieși înainte Vladimir.
― Unde-ai fost? o întrebă el ca s-o liniÈ™tească.
― M-am dus să văd cât e ceasul È™i m-am rătăcit. Cine mai e acolo?
întrebă Riri repede, cercetând întunerecul.
― Liza È™i cu Aglo, spuse Vladimir plictisit. Ai mai văzut pe cineva?
Riri începu să râdă.
― Am trecut pe la ceas, È™opti ea. Să vezi, Stere È™i cu Jorj sunt acolo,
foarte liniștiți, tolăniți pe iarbă...
Din dosul arborelui veni Liza, curioasă.
― Dar pe Andronic 1-a zărit cineva? întrebă ea.
― Pe el nu 1-am văzut... Să È™tii că ne pregăteÈ™te ceva... Dar mai am
un secret, adăugă Riri, coborând din nou glasul. Dorina și cu căpitanul
se plimbă ca doi amorezați...
D-na Solomon se apropie și ea.
― I-ai văzut tu? Era căpitanul sau Andronic? întrebă Liza.
Riri protestă. Era chiar Manuilă, pas în pas cu Dorina, vorbind
amândoi încet; nu i-a putut auzi ce vorbesc, dar Dorina ridica mereu
capul în sus, încercând parcă să străbată desișul, să întâlnească bolta
cerului.
„Erau numai ei singuri? își repeta întrebarea Liza. Nu cumva era și
Andronic ascuns pe acolo?"
Riri dădu din nou lămuriri. Se surprinse vorbind aprinsă, parcă ar
fi încercat să-l apere pe Andronic de o vină neîntemeiata, și roși.
― Ce-or fi vorbind îndrăgostiÈ›ii? se miră, zâmbind, Vladimir. Să-i
spunem lui Jorj, ca să se bucure...
Căpitanul Manuilă întâlnise pe Dorina din întâmplare, fără s-o
caute. Plecase cel din urmă și se îndreptase, după o scurtă șovăială,
spre luminiș. Cum mergea, cu capul plecat, pe gânduri, îl cuprinse
deodată o mare silă de slăbiciunea lui; să asculte el, om în toată firea,
de porunca unui copilandru. Și dacă, cel puțin, n-ar fi ceva necurat la
mijloc.
I se păreau ciudate multe lucruri în acest Andronic. Dar ceea ce îl
plictisea îndeosebi era că apariția lui zgomotoasă și febrilă, imaginația
lui de tânăr obișnuit să-și piardă vremea cu sportul, visul și femeile, le
stricase, lor, tuturora, plăcerea de-a amuți naivi în taina nocturnă a
pădurii. Această mare pădure adormită nu-l mai emoționa acum pe
Manuilă. Parcă ar fi fost o grădină publică, unde se joacă adolescenții
și copiii... Imaginația lui Andronic neutralizase misterul și umbrele
arborilor i se păreau acum, căpitanului, doar bune de făcut dragoste sau
de dormit.
Se gândea să se întoarcă la locul de pornire, când zări, foarte
aproape de el, pe Dorina. O ghicise după bluza înflorită, după mâinile
ei lungi, neliniștite.
― D-ta eÈ™ti, domnule căpitan? îl întrebă fata.
― Din întâmplare, eu, răspunse Manuilă. AÈ™teptaÈ›i pe cineva?
Dorina, într-adevăr, parcă stătea la pândă, își alesese un loc de unde
se putea vedea în mai multe direcții, printre trunchiurile arborilor, ea
rămânând aproape nevăzută. Când o întrebase căpitanul, Dorina se
apără cu prea multă insistență. Manuilă înțelesese și sângele îi izbucni
brusc în obraji. Ciuda lui împotriva lui Andronic începu să crească. Și,
în același timp, orgoliul jignit îl făcu să disprețuiască puțin pe această
fată proastă, care crede atât de ușor că-l poate păcăli cu primul venit.
― Nu prea înÈ›eleg ce fel de joc e ăsta, spuse Manuilă, observând că
Dorina tace încurcată. Am impresia că Andronic are să fure ceva și are
s-o șteargă... Ce e mai frumos e că atâția oameni în toată firea s-au
lăsat păcăliți de el, adăugă el repede, văzând că Dorina vrea să
protesteze.
― Nu cred că domnul Andronic să fie chiar un escroc de rând, spuse
Dorina, stăpânindu-se.
Căpitanul începu să râdă și se apropie mai mult de fată. I se părea
acum că nu are în fața lui pe o eventuală logodnică, o domnișoară
binecrescută, pe care trebuie s-o respecte, ci una din acele fete,
nenumărate, întâlnite în viața lui de holtei, îi apucă brațul și o trase
ușor spre el.
― Lasă-l , domniÈ™oară, că nu merită să fie apărat de o fată atât de
drăguță ca d-ta...
Dorina rămase surprinsă, împietrită de brusca schimbare a
căpitanului. „Ce fel de om e ăsta, care îndrăznește așa de mult și cu
atâta vulgaritate?..."
Îi era teamă să strige. Căpitanul nu-i spusese încă nici o obrăznicie
și gestul lui nu ar fi fost prea grav dacă n-ar fi fost atât de brusc...
― Haide mai bine să ne plimbăm, vorbi din nou Manuilă.
Dorina șovăi, dar căpitanul o trase încet după el.
― ProcedaÈ›i destul de ciudat, domnule căpitan, îndrăzni să spună
Dorina.
― ÃŽnchipuiÈ›i-vă că jucăm gajuri, domniÈ™oară, râse Manuilă. Se
supără cineva de gajuri?!... Și se nemerește uneori să-ți cadă tocmai
cavalerul care nu-ți place...
Sublinie atât de evident cuvintele, încât Dorina se simți datoare să
se scuze.
― N-am vrut să spun asta. Dar îți mărturisesc că m-a speriat puÈ›in
glasul d-tale...
― Poate din cauza ecoului... Nu-i aÈ™a că nici nu È›i se pare că ne
aflăm într-o pădure? întrebă după o pauză căpitanul, ocolind cu ochii
cât putu cuprinde.
Dorina privi și ea, deasupra, spre cer. într-adevăr, era atâta liniște,
atâta siguranță...
― Parcă am fi în CiÈ™migiu, adăugă Manuilă.
― Nu, mai degrabă la Sinaia, în parc, dincolo de mănăstire, preciză
Dorina zâmbind.
― E trist, nu e aÈ™a?... Când te gândeÈ™ti că am fi putut intra în pădure
cu teamă și am fi putut spune povești cu draci și strigoi...
― Nu, nu! zău că mi-e frică! exclamă Dorina alintându-se.
― Tot oi fi eu bun la ceva, nu-È›i fie teamă... Oricum, am fi petrecut
mult mai bine dacă nu întâlneam pe tânărul acela...
Dorina se posomorî iar. O enerva insistența lui Manuilă. „Cine știe
ce poate crede de mine bădăranul ăsta"... De fapt, Dorina, zărindu-l,
nădăjduise o clipă că e Andronic. Ar fi fost amuzant să se întâlnească
cu Andronic singură. Poate, cine știe... întoarse și acum capul. Deși i
se păruse că o urmărește cineva, nu era nimeni. Se depărtară mult de
restul grupului.
― D-ta ce crezi că fac ceilalÈ›i? întrebă Dorina ca să schimbe vorba.
― Ce facem È™i noi; vorbesc despre dragoste... spuse căpitanul cu o
vulgaritate voită.
Dorina tresări, neliniștită. Dacă se apucă acum și-mi face o
declarație? Ar fi ridicol... Și totuși, s-ar putea ca omul acesta, într-o
zi... Și măcar dacă ar fi un prost, ca Stere, pe care să-l poată
disprețui...
― ...Eu, cel puÈ›in, despre asta vreau să vorbesc cu d-ta, reluă
căpitanul. Dar serios... Nu știu ce-or face ceilalți; eu însă vreau să te
întreb serios, prietenește, dacă-mi dai voie, se-nțelege...
― Vai de mine! se grăbi să-l încuviinÈ›eze Dorina, liniÈ™tită.
― Vreau să te întreb, d-ta ce crezi: lucrurile astea, dragostea asta
este așa, o întâmplare, o flacără care se aprinde brusc, cum se spune,
sau este ceva care crește anevoie, după câțiva ani de conviețuire și de
prietenie... Părerea d-tale, firește, mă interesează...
― Vezi, eu mă pricep mai puÈ›in în păreri personale, glumi Dorina.
Dar poate că ți-aș putea spune despre lucrul ăsta din alt punct de
vedere... Poate ca la ceva necunoscut încă, la care m-am gândit, firește,
și eu, ca la un ideal.
Începu să vorbească mult, cu aprindere. Dar își dete deodată seama
că nu se mai gândește la ce spune, că vorbește aproape în neștire, cu
alte amintiri în minte, aproape obsedată de o sclipire de ochi turburi...
Se opri și privi din nou cerul, ca să se reculeagă.
„Se gândește la celălalt, înțelese mâhnit Manuilă."
Îi simțea cu atâta precizie prezența, încât o exasperată umbră de
gelozie îi îmbujoră obrajii, îi înăbuși răsuflarea.
― Da, înÈ›eleg, spuse el, controlându-se.
― ...Nu e aÈ™a? sunt lucruri atât de greu de definit... se scuză Dorina.
Continuau să meargă alături. Tot la el, mereu la el îi era gândul,
înțelegea căpitanul.
― Dar cât o fi ceasul?! întrebă deodată Dorina, ca È™i cum È™i-ar fi
amintit ceva urgent de făcut. Dacă ne-am întoarce?...

VII

Trecuse ceasul zece și familia Zamfirescu începea să-și piardă
răbdarea. Rămăseseră cu toții în curte, așezați pe bancă, în fața
arhondăriei.
― Să È™tiÈ›i că e tot aÈ™a cum v-am spus eu, vorbi d-na Zamfirescu.
Vor să scape de Dorina...
Domnișoara Zamfirescu, umilită de întorsătura pe care o lua
conversația, se ridică de pe bancă și se îndreptă spre lac.
― Mă duc să văd dacă nu vin, spuse ea.
― ...Și eu bănuiesc cine a aranjat lucrurile, continuă d-na
Zamfirescu. Astea s-au făcut la București, în taină, fără să știm noi
nimic... Ca și cum le-ar fi fost frică să nu le furăm ginerele...
Încercă să râdă, dar nu-și putea stăpâni enervarea. Cel puțin dacă
s-ar întoarce mai curând Liza, să afle ceva de la ea...
― Þie È›i-e foame? întrebă d-l Zamfirescu. Dacă nu i-am mai aÈ™tepta
și ne-am așeza la masă?...
D-na Zamfirescu prinse prilejul de a-și răbufni enervarea.
― Ce Dumnezeu, frate, că doar am stat la masă până la patru! Și ai
mâncat, slavă Domnului...
D-l Zamfirescu se întoarse brusc către nevastă-sa, gata de ceartă.
Dar chiar în acea clipă d-ra Zamfirescu alergă spre ei, făcându-le semn
cu mâna.
― S-au întors, exclamă ea veselă. Le-am auzit glasurile, lângă lac..
Ce companie simpatică au!...
Regreta acum că nu s-a întors și ea cu ei în pădure. Poate au jucat
jocuri de societate sau au făcut coruri. Dacă au rămas atât...
― Bine că s-au întors, vorbi d-l Zamfirescu înviorat. Sper că n-o să
v-apucați îndată după masă la joc de cărți...
D-na Zamfirescu, îmbufnată, se ridică de pe bancă și se apropie de
fiică-sa.
― Vezi, să nu le spui că i-am aÈ™teptat pe ei la masă, È™opti. Să nu
creadă că murim de dorul lor... Să vedem mai întâi dacă ne invită...
Glasurile se auzeau acum destul de limpede. Dar grupul părea că
înaintează încet, căci câtăva vreme nu se zări nimeni. Râdeau mereu.
D-na Zamfirescu își pregătise și ea zâmbetul. Se întoarse din nou la
bancă și vorbea tare, silindu-se să învioreze micul său grup. „Să nu
creadă că ne-am plictisit, singuri aici, și că-i așteptăm pe ei ca să ne
amuzăm"...
― ...Și când iese luna, Horică?! întrebă ea drăgăstos pe d-l
Zamfirescu.
― Pe la miezul nopÈ›ii, răspunse bărbatul, cu ochii pe cer.
― ...Pe mine nu m-aÈ›i păcălit, se auzi glasul lui Stere, căci eu am
stat cu Jorj la adăpost, n-am bătut pădurea ca voi...
― Ei, dar spuneÈ›i dacă n-a fost frumos?! întrebă râzând Andronic.
Era un râs care nu te putea supăra. Tineresc, sincer, clocotind parcă
de orgolioasă virilitate. D-ra Zamfirescu începu să zâmbească, deși
ceilalți erau încă la câțiva metri în fața sa.
― ...Mai păcălit am fost eu, adăugă Andronic, căci nu mi-a izbutit
planul...
― Dar de ce nu vrei să ne spui ce plan aveai? întrebă Liza.
― Nu pot, se scuză Andronic, pentru că n-am renunÈ›at încă la el...
M-am rătăcit puțin prin pădure și n-am ajuns la timp; asta a fost tot...
Altminteri, erați și acum în pădure...
― Mor de curiozitate! spuse Liza.
― FiÈ›i fără grijă, doamnă, o asigură Andronic. Jocul continuă, chiar
fără știrea noastră...
Grupurile se întâlniră și d-na Solomon explică celorlalți alergările
prin pădure.
― A fost sublim! exclamă ea. Era atâta liniÈ™te È™i un aer curat...
― Nu v-am spus eu? interveni d-ra Zamfirescu.
Vorbeau toți deodată, însuflețiți. Chiar Stamate era acum mai
dezghețat, îndrăznind la răstimpuri câte o glumă. Sărutările Lizei îi
dăduseră mult curaj.
― Să È™tiÈ›i că după ce-o ieÈ™i luna mai mergem o dată în pădure, spuse
el.
― Eu nu, se apără Stere. Să meargă tineretul.
D-na Zamfirescu începu să râdă zgomotos. Pe Stere se poate conta,
deci; și, probabil, pe Solomon. Un pocher, după masă, izolați într-o
odaie la arhondaric...
― Cine pregăteÈ™te masa? întrebă d-l Solomon. S-au adus coÈ™urile din
mașină?
Riri, Liza și d-na Solomon plecară să așeze masa.
D-ra Zamfirescu ar fi vrut, în cea dintâi clipă, să le dea și ea ajutor,
dar văzu că Dorina rămâne. E mai bine atunci să stea și ea. Sunt atâția
tineri - spun glume, râd -, e mai bine aici...
― Cine vine cu mine în pivniță, să cumpărăm vin? întrebă din nou
d-l Solomon.
Aproape toți bărbații doreau să vadă pivnițele mănăstirii, în special
Andronic și Vladimir erau nerăbdători.
― Dar să È™tiÈ›i că aducem vinul în căldare, îi lămuri d-l Solomon,
măgulit de atenția pe care o deștepta fiecare dintre invitațiile sale.
― ÃŽn oale È™i în căldări, preciza d-l Zamfirescu. Și să cereÈ›i să vă dea
din cel rubiniu, că e teribil... Are și un tămâios, dar ți se suie prea
repede la cap...
― E prea tare, interveni d-na Zamfirescu. Sterică, noi de care avem
în mașină?
― Tot din ăla.
― Păi nici nu trebuie să le amestecăm, vorbi Stere. Să nu uiÈ›i însă
să ceri și brânză. Fac ăștia o brânză de te minunezi, nu altceva!
Grupul porni să caute pe călugărul pivnicer. Mai zăriseră, când
începuseră cu toții să vorbească, umbre de călugări prin fața chiliilor,
ieșiți să vadă de unde vin atâtea glasuri, dar nu era pivnicerul; pe ăsta
îl știa d-l Solomon. E un călugăr uscățiv și înalt, cu o barbă rară;
„roasă de molii, adăugă d-l Solomon, și vorbește pe nas", începu să
vorbească pe nas ca pivnicerul.
Stamate și căpitanul Manuilă râseră.
― Dar unde e Andronic? întrebă deodată d-l Solomon, observând că
tânărul dispăruse.
― S-o fi dus să-È™i caute prietenii, spuse Vladimir.
― AÈ™! crezi d-ta că e adevărată povestea aia cu prietenii?! vorbi în
șoaptă, ironic, căpitanul.
― Sst! nu vorbi, ar putea să ne audă, interveni Stamate. Nu e frumos
să-l bârfim când nu e de față...
― Asta spuneam È™i eu, vorbi d-l Solomon. Mie mi se pare băiat de
familie bună, dar păcat că e un zurbagiu, un exaltat, adăugă el
încercând să-i împace pe toți.
Găsiră pe pivnicer și cerură douăzeci de kilograme de vin rubiniu.
Călugărul luă două oale mari și o căldare și le arătă drumul.
― Numai de 1-oÈ›i putea bea pe tot, È™opti el fără să-È™i întoarcă
privirile.
Ajuns în fața ușii de lemn bătut cu fiare, pivnicerul se opri, căută
cheia și deschise încet, cu grijă. Aprinse apoi o lumânare de ceară și
luă căldarea în mâna stângă. Oalele le lăsă în seama lui Vladimir.
― Să nu călcaÈ›i greÈ™it, că treptele sunt cam tocite, îi povățui el.
Înaintau cu atenție și cu oarecare emoție. Bolta pivniței era adâncă
și se lărgea cu cât pătrundeau în ea. Vladimir era înviorat; de frigul și
de umezeala de aici, de misterul acestor ziduri învechite, de jocul
umbrelor la flacăra lumânărilor.
― Cine È™tie câte s-or fi întâmplat pe aici, spuse el, ameÈ›it.
― La asta mă gândeam È™i eu, adăugă căpitanul. Parcă te apasă
ceva... Și acuma se adăpostesc aici doar butoaiele cu vin ale
mănăstirii...
Stamate privea pereții mănăstirii, minunându-se.
― ...Să ne dai, te rog, È™i niÈ™te brânză bună, vorbi d-l Solomon.
Călugărul dădu drumul vinului în oală. Clocotea răspândind un
miros îmbălsămat și tare. Lui Vladimir îi rămăseseră ochii pironiți
asupra învolburării rubinii de la gura oalei. Vinul se revărsă puțin pe
dinafară, risipindu-se în căldare.
― ...Ãsta e cel mai bun vin din partea locului, vorbi Andronic.
Toți tresăriră și se întoarseră speriați.
― Dar cum veniÈ™i, neniÈ™orule, de nu te-am simÈ›it nici unul? întrebă
vesel d-l Solomon.
Andronic arătă drumul pivniței.
― Pe acolo, spuse el liniÈ™tit. V-am pierdut în curte È™i am venit atunci
direct la pivniță. Nu e întâia dată când cobor aici, adăugă el zâmbind.
Câte căldări din vinul ăsta n-am băut eu până acum...
Călugărul ridică ochii să-i vadă mai bine chipul. La umbra
lumânării toți aveau fețele palide, cojite, cu umbre adânci.
― AÈ™a-i că mă recunoÈ™ti, părinte? îl întrebă Andronic trecându-È™i
mâna prin păr.
― Vin mulÈ›i domni pe la mănăstire, vorbi călugărul coborând
privirile. Nu-i prea țin minte.
― Dar pe mine mă È™tii, adăugă Andronic mai încet, ca È™i cum nu ar
fi vrut să-l audă decât călugărul.
Se întoarse brusc spre ceilalți și le arătă cu mâna bolta.
― Eu cunosc toate zidurile astea, ca È™i cum aÈ™ fi stat aici de la
începutul începuturilor... Câteodată mi se pare că visez, atât de multe
lucruri îmi aduc aminte. Cine mi le-o fi spus, cine mi le-o fi arătat?...
Parcă m-aș fi născut o dată cu înălțarea mănăstirii...
D-l Solomon începu să râdă. Ridică una din oalele pline și o cântări
în mâini, mulțumit.
― VorbeÈ™ti ca din cărÈ›i d-ta, spuse el lui Andronic. Ca în povestirile
acelea cu oameni care se închipuiesc că au mai trăit o dată, o altă
viață...
― Nu, îl întrerupse simplu Andronic. Mie nu mi se pare că am mai
trăit o dată, demult, o altă viață. Eu simt că am trăit aici încontinuu,
de la începutul mănăstirii...
― Păi e mai mult de o sută de ani, vorbi călugărul fără o prea vie
mirare.
― E chiar mai mult decât socoteÈ™te cuvioÈ™ia ta, îl corectă zâmbind
Andronic.
Vladimir privea cu oarecare sfială chipul întunecat al lui Andronic.
Poate răceala pivniței sau aburul vinului vărsat sau poate umbrele
amețitoare pe care le risipea fâlfâiala lumânării pe pereți schimbaseră
în ultimele clipe purtarea lui lăuntrică. I se părea că Andronic rânjește
bătându-și joc de toți cu povestea lui. Parcă îi vedea ochii scăpărându-i
de la unul la altul, cu fața posomorâtă, dar gata în orice clipă să
izbucnească în râs. Cum de nu observă ceilalți că Andronic glumește
sau visează de-a binelea, ca un om îmbătat cu altfel de vin?
― Plătim cinstit, boiereÈ™te È™i mergem, spuse d-l Solomon aÈ™ezând
banii.
Căpitanul Manuilă amuțise și el, aproape pierdut în întunerec. Îl
învioră Andronic, arătându-i din nou zidurile.
― ...Cred că nimeni nu mai È™tie astăzi, spuse el, că pe locul acesta
a pierit adevărata fată a Moruzeștilor, fata lui de sânge, iar nu cealaltă,
adoptată după a doua căsătorie...
Călugărul ridicase ochii speriat și-și făcu repede o cruce pitită.
Andronic se prefăcu că nu-l vede și continuă, cu privirile ațintite
asupra lui Manuilă.
― ...Nici eu nu È›i-aÈ™ putea spune de unde È™tiu, dar aÈ™a s-a întâmplat.
Aici a murit ea, Arghira, „frumoasa din lapte", cum i se spunea pe
atunci, în batjocură...
― De ce a murit? întrebă Vladimir cu jumătate de glas.
― Fusese adusă aici cu sila È™i fără să È™tie bătrânul... Unii au spus
chiar că fără știrea starețului. Pe atunci nu prea intrau femeile în
mănăstirile de călugări. Au adus-o noaptea și, după cum nu prea se știe
de ce a murit pe neașteptate, tot așa nu prea se știe cum a murit. Voiau
să scape de ea, căci se plănuia din acel an a doua căsătorie a bătrânului
și cealaltă fată aștepta... Și a murit Arghira, a treia noapte. Aici, pe
locul ăsta...
Andronic întoarse capul și arătă cu mâna de jur împrejur.
― O pomeniÈ›i câteodată la slujbă, părinte? întrebă el brusc pe
călugăr.
Pivnicerul scutură din cap. Auzea acum pentru întâia oară o
asemenea poveste și i se părea mincinoasă și păgânească. O fată de
boier moartă chiar în pivnița mănăstirii - i se părea de necrezut.
― Haide să mergem, că parcă se face frig, spuse d-l Solomon.
Porniră. Toți înfrigurați și de răceala bolții și de amintirea aceea
lugubră pe care o evocase, pe neașteptate, Andronic.
― Ce È›i-a venit să ne sperii cu fata aceea? îl întrebă d-l Solomon o
dată ajuns afară.
Andronic începu să râdă.
― AÈ™a glumesc eu câteodată, ca să-mi necăjesc oamenii care-mi sunt
simpatici, spuse el cu alt glas. Dar nu e așa că e o poveste tristă?...
Noaptea părea caldă acum, după răcoarea din pivniță. Se vedea o
bucată bună de cer, cuprinsă între arbori și chilii. Curtea părea
luminată ușor de o lumină ascunsă undeva pe aproape.
― Ce splendoare! exclamă d-l Solomon, privind în sus È™i
minunându-se de atâtea stele. Se oprise în mijlocul curții, cu oala de
vin în mână. Andronic profită de prilej, se apropie de el și-i șopti, să
nu-l auză ceilalți:
― Te rog, nu spune cucoanelor de povestea aia cu fata. Le strici
cheful...
D-l Solomon clipi șiret din ochi. Dar, parcă după o clipă, privindu-l
adânc pe Andronic, nu mai era atât de pus pe glumă. Aveau ochii lui
o strălucire metalică, posomorâtă, amețitoare.
― Drăcos mai eÈ™ti! exclamă el cu mare efort.
Într-adevăr, se simțise vlăguit deodată în apropierea tânărului, îi
trecu atunci prin minte o sumă de prostii. Dacă Andronic ăsta nu e
cumva vreun fermecător oarecare, unul din aceia care pun buruieni
somnoroase în vin și apoi jefuiesc oamenii...
Porni după ceilalți, dar cu o îndoială în suflet.
― Þi-e sete? întrebă el după un răstimp oprindu-se din drum. Hai să
bem din oală...
Andronic clipi, la rândul lui, șiret, și apucând oala din mâinile lui
Solomon, o apropie atent de gură. începu să bea cu sete, lacom,
înghițind parcă în somn. D-lui Solomon nu-i venea a crede. Dar gestul
acesta de viteaz îl liniști. Atinse încet umărul lui Andronic.
― Stai, bre, omule, mai lasă È™i celorlalÈ›i câte o înghiÈ›itură...
― Mai ales! spuse Andronic în glumă, tainic, după ce depărta oala
de buze.
Porniră cu pas repede, să-și ajungă tovarășii.


VIII

Masa era pe sfârșite. Se apropia miezul nopții și tineretul era
nerăbdător să se ridice și să treacă în altă odaie. Acolo s-ar fi putut
vorbi mai în voie, s-ar fi putut aranja alte jocuri sau chiar s-ar fi putut
dansa. D-na Solomon amintise în treacăt că a avut grijă să aducă
patefonul lui Vladimir. Poate că înfundând cu o batistă cutia de
rezonanță, nu s-ar auzi de afară. De altfel, adăugase ea, toți călugării
dorm la ora asta.
Masa fusese frugală numai în aparență; farfurii puține, șervețele de
hârtie, pahare desperecheate, încolo, atât d-na Solomon, cât și d-na
Zamfirescu acoperiseră masa cu fripturi reci, mezeluri, sardele,
brânzeturi, fructe. Aleseseră această odaie anume pentru sufragerie, ca
să lase libere pentru jocuri și dans celelalte încăperi - mai mari și mai
curate. Știau cu toții că acest „bufet rece" - cum spunea d-na
Zamfirescu - nu va dura prea mult și nu voiau să risipească farfuriile
și paharele prin celelalte odăi. În două din ele aveau să doarmă, târziu,
cucoanele, își aduseseră acolo trusele de călătorie, hainele, pachetele.
Paturile vor fi alăturate, ca să poată încăpea mai comod. Anunțase și
d-na Solomon că rămâne, deși simțise țânțarii de la început.
Vladimir dăduse cel dintâi semnalul ridicării. Băuse destul de mult
și avea acum curaj și neistovită vervă. La masă stătuse între d-na
Solomon și d-ra Zamfirescu și se simțise solicitat de amândouă; fiecare
din ele dorea să-i spună o taină la ureche, apropiindu-și mult pieptul
de umărul lui. De altfel, masa fusese cât se poate de dezlănțuită. Vinul
mănăstiresc îi încălzise pe toți, chiar pe cei din grupul Zamfirescu, mai
puțin intimi.
― Să vedem dacă n-a ieÈ™it luna, spuse Vladimir ridicându-se de pe
scaun și apucând brațul d-rei Zamfirescu.
― Dacă am face acum o plimbare spre lac? întrebă cineva.
Zgomotele scaunelor depărtate de masă, cuvintele de mulțumire
adresate gazdei, râsetele și vorbele tuturora înecară răspunsul. Se
îndreptau cu toții spre odaia cea mare de la mijloc. D-nul Solomon
încercă să numere amatorii unui alt rând de cafele, când observă pe
Andronic palid, cu ochii ațintiți spre ușă. De când se ridicase de la
masă, Andronic nu mai scosese un cuvânt. Părea preocupat, nervos,
căutând cu ochii în toate părțile.
― Nu te simÈ›i bine? îl întrebă d-l Solomon.
Liza și Riri se apropiară în acea clipă de Andronic, îngrijate.
Auziseră întrebarea d-lui Solomon; era un bun prilej să-și arate grija
față de acest tânăr fermecător, care strălucise cu atâta spontaneitate în
timpul mesei.
― Dacă ai mai bea o cafea, îi spuse Liza, fericită că îl poate avea
din nou sub pază.
La masă șezuse lângă el. Începea iar să nădăjduiască, deși Andronic
nu încercase nici un gest de nepermisă familiaritate.
― Nu am nimic, zâmbi rece Andronic. Sunt turburat din alt motiv.
Dacă am să vi-l spun, veți râde de mine...
― ÃŽÈ›i jur!... începu pătimaÈ™ Liza.
Andronic o întrerupse corect, ridicând mâna.
― Să nu exagerăm, spuse el. E aproape un fleac... Dar un fleac care
ar putea să plictisească pe careva dintre d-voastră.
― Ce s-a întâmplat? întrebă È™i d-na Zamfirescu, apropiindu-se odată
cu d-na Solomon și Vladimir.
― Deocamdată nimic, explică Andronic. Dar se va întâmpla curând...
S-ar putea face pentru câteva clipe liniște? întrebă el.
În sufragerie, Stere vorbea tare cu d-l Zamfirescu și cu căpitanul
Manuilă. Lângă ușă, alt grup zgomotos: Stamate și ceilalți.
― Ce e? ce e? întrebă cineva.
Se adunau cu toții în jurul lui Andronic. Începuse să se facă tăcere.
― E mai bine să vă spun cinstit, murmură Andronic. E un È™arpe prin
apropiere...
Cucoanele țipară toate deodată.
― De ce le sperii cu glume din astea? întrebă puÈ›in iritat căpitanul
Manuilă.
― Nu le sperii deloc, vorbi, din nou, calm, Andronic. Este un È™arpe,
foarte aproape de noi...
Se auziră iarăși țipete, râsete speriate. Dar Andronic continuă, fără
să țină seama de ele:
― ...Va veni aici, după plecarea noastră în grădină sau poate mai
târziu, după ce ne vom culca...
― Doamne fereÈ™te! exclamă d-na Zamfirescu, închinându-se.
Andronic încruntă din sprâncene și plecă fruntea.
― ...Vă întreb, adăugă el după o clipă, nu e mai bine să-l prindem
de-acum?
Tăceau toți, parcă amuțiți deodată de cuvintele neașteptate ale lui
Andronic. Era o glumă? Tânărul acesta năzdrăvan le va face din nou
o farsă?...
― Dar cum să-l prinzi? întrebă căpitanul după o lungă aÈ™teptare,
silindu-se să zâmbească.
― Mă însărcinez eu cu asta, vorbi Andronic. Dar trebuie să
procedăm repede...
Un fior de panică și curiozitate îi străbătu pe toți.
― ...Mai întâi, vă rog să faceÈ›i liniÈ™te, porunci Andronic. Și sa vă
lipiți cu toții de perete... Așa...
Se apropie de d-l Solomon și-l împinse ușor spre ușă, căutându-i
parcă un loc nimerit, cât mai lipit de perete. D-l Solomon se lăsă dus,
fără nici o împotrivire. Simțise un val fierbinte de sânge năvălindu-i
spre inimă îndată ce Andronic își puse mâinile pe umerii lui. Rămase
pe locul fixat, fără putere, fără măcar să poată zâmbi, așteptând.
― ...Vă rog, lipiÈ›i-vă cu toÈ›ii, porunci din nou Andronic cu un glas
ferm, puternic. Cât mai aproape de perete... Și nu vă mișcați deloc,
orice s-ar întâmpla, accentua el mutându-și privirile de la unul la altul.
Nu se va întâmpla nimic grav pentru nici unul dintre d-stră... Dar dacă
vă mișcați și țipați, mă încurcați pe mine și-mi dați prea mult de
lucru...
Unul câte unul, privindu-se turburați și năuci, musafirii se așezară
lipiți de perete. Numai căpitanul Manuilă continuă să zâmbească,
sceptic.
― Parcă ne-am pregăti pentru o scamatorie, spuse el destul de tare.
― Scamatorie, într-un fel, tot este, îi răspunse Andronic fără să se
supere. Dar e mai bine s-o facem cât mai e timp...
― Dar unde e, domnule, È™arpele? izbucni căpitanul. Dacă È™tii unde
e, haide mai bine să-l ucidem acum și să scăpăm...
― E aici? întrebă înfiorată Liza.
― Nu È™tiu unde e acum, spuse încruntat Andronic. Dar dacă nu
vreți...
Își puse mâinile în buzunarele hainei și îi privi pe toți pe rând.
― ...Eu nu vă pot face binele cu sila, adăugă el zâmbind.
― Dar de ce trebuie să stăm nemiÈ™caÈ›i lângă zid? întrebă Stamate,
ca să arate celorlalți că lui nu îi e frică.
― Pentru ca să nu-l speriem, explică Andronic. Eu am să-l chem È™i
el are să vină, liniștit...
― Să-l chemi aici, în casă? exclamă d-na Solomon.
― Știi d-ta vreun farmec? întrebă, în glumă, căpitanul. Sau poate ne
faci iar festa, ca în pădure...
Femeile celelalte erau totuși dornice să-l vadă pe Andronic la lucru.
Orice ar fi fost, chiar o glumă, dacă e un prilej pentru Andronic să
facă ceva interesant, să înceapă acum...
― ...Și-o să stăm mult, domnule, aÈ™a, nemiÈ™caÈ›i? întrebă Stere.
Parcă începuse să se rupă farmecul celor dintâi porunci ale lui
Andronic. Toți se mișcau, își vorbeau, deși nu îndrăzneau să se
depărteze de perete, își priveau deseori picioarele, ca și cum s-ar fi
temut să nu vadă răsărind șarpele pe neașteptate chiar sub ochii lor.
Andronic își puse iarăși mâinile în buzunar, enervat, încercă pentru
ultima dată să obțină deplină ascultare..
― Nu e timp acum să vă povestesc cum am aflat de È™arpe È™i cum am
învățat să-l chem... Am să vă spun pe urmă. V-am anunțat de la
început c-o să râdeți de mine, adăugă el plictisit.
― N-o să râdem! făgădui Liza aproape veselă.
Privi spre colțul unde stătea d-l Solomon și o cuprinse deodată o
subită neliniște. I se părea că d-l Solomon nu mai aude nimic din tot
ce se spune acum în cameră. Parcă rămăsese neclintit, așa cum îl
așezase Andronic, așteptând. Liza căută repede privirile d-nei Solomon.
Ea nu observase nimic. „Poate mi se pare mie", încercă să se
liniștească Liza.
Andronic se uită, calm, la ceas.
― Dacă nu vă liniÈ™tiÈ›i într-un minut, vorbi el, îmi voi cere iertare că
v-am deranjat și voi pleca... Asta e tot ce vream să vă spun...
Cuvintele acestea ale lui Andronic îi buimăciră pe toți. Atunci
vorbește serios... Câteva clipe, nu știu nimeni ce trebuie să facă; dacă
se cuvine să-l liniștească, asigurându-l că vor fi liniștiți sau dacă
trebuie să-și facă semn unul altuia să nu spună nimic.
― Bine, murmură Andronic. Vă rog să rămâneÈ›i aÈ™a...
Se încruntă din nou și parcă deveni mai palid. Făcu un pas în odaie,
șovăind, apoi se îndreptă repede spre fund și stinse o lampă, coborând
fitilul celeilalte.
― Era prea multă lumină, È™opti el. Să nu se sperie...
Se întoarse apoi spre ușă și o deschise larg. Făcea toate acestea fără
să mai privească pe ceilalți; parcă ar fi fost singur și s-ar fi pregătit să
primească pe cineva. Se auzea răsuflarea celorlalți, grea, anevoie
stăpânită.
― ÃŽncă o dată vă rog, nu vă miÈ™caÈ›i, orice s-ar întâmpla... Spre
binele d-voastră...
Le vorbise ca unor oameni din altă odaie, căci nici nu ridicase ochii
spre cineva. Continua să se plimbe, cu pași mari, parcă nemulțumit de
cum stau lucrurile în cameră. Un scaun, prea în drum, îl duse în
sufragerie. Apoi se opri brusc chiar în mijlocul odăii; își frecă fruntea,
privind în jos, și se hotărî; lipi un genunchi de podea, așezându-și
amândouă mâinile pe genunchiul celălalt.
„Acum începe farsa!" își spuse în gând căpitanul, iritat de toate
aceste pregătiri cabotine.
Nu îndrăzni, totuși, să spună vreun cuvânt tare. Privi spre tovarășii
lui. Stamate aștepta mirat, ca un om dispus să creadă orice s-ar
întâmpla atunci în fața lui. Fetele păreau mai mult speriate și curioase
în același timp. Numai d-na Zamfirescu era îngrozită și d-l Solomon
nemișcat. „Cât are să dureze comedia aceasta? se întrebă iarăși
căpitanul. Numai dac-ar fi vreo farsă bună, să râdă lumea din inimă"...
Își dădu în acea clipă seama că Andronic murmură ceva, în poziția
aceea caraghioasă pe care și-o alesese. Căpitanul se strădui să prindă
înțelesul vreunui cuvânt. Se auzeau silabe stranii. Parcă nu vorbea
românește. Cuvinte cu vocale multe, lungi, tărăgănate, Și totuși, spunea
ceva Andronic; căci de mai multe ori auzi cuvântul sarpa. Vreo vrajă...
Sau, mai degrabă, vreo glumă... O ușoară amețeală îl cuprinse și pe
căpitanul Manuilă, când, rotindu-și ochii, văzu pe toți ceilalți amuțiți,
somnoroși, ca niște capete de ceară.


IX

Trecuseră numai câteva minute, dar lui Manuilă i se păru că a trecut
infinit mai mult. încerca să-și păstreze starea de veghe, căci parcă și
pe el îl străbătea la răstimpuri o necunoscută oboseală și pleoapele îi
atârnau și lui grele. Brusc, i se păru că se schimbă ceva în odaie, își
strânse pumnii. Semiîntunerecul părea că se desparte în două mari
fâșii, lăsând la mijloc un covor argintiu. Ascunsă poate sub un nour,
multă vreme, luna cobora atunci în odaie, fără nici o mirare.
...„Ca o șuviță argintie!" își aminti, somnoroasă, Liza. Cuvintele
acelea îi veniră deodată în minte privind și ea fâșiile de lumină care se
înnădeau alene pe jos. I se păreau atât de apropiate gândurile și
melancoliile ei de atunci, din copilăria de pe Bulevardul Pache, încât
parcă în acea clipă se despărțise de ele. „Ce-am făcut oare tot timpul
ăsta? Când am crescut atât de mare, fără să știu, fără să-mi spună
nimeni?"...
Andronic nu mai murmura nici un cuvânt. Aștepta și el. Lumina
lunii se apropia de tălpi. Dacă începe vreo vrajă?... Dorina rămăsese cu
ochii la el, ca și cum nu și-ar fi dat seama că e trează. Orice s-ar fi
întâmplat acum n-ar mai fi mirat-o. Ca în vis, orice întâlnire, orice
absurditate, toate i se păreau firești. Pe ea nu o va atinge nimeni, nu-i
va putea face nimeni nici un rău - ca în vis...
Și atât de firesc intrase șarpele în odaie, strecurându-se printre
picioarele lor, încât nimeni nu se sperie. Un gol adânc, în coșul
pieptului, atât.
Era un șarpe mare și sur, care înainta cu grijă, parcă dezmorțindu-și
inelele. Se țâra greoi, ridicând foarte ușor capul și plecându-și-l repede
pe podea, ca și cum ar fi căutat o urmă.
Când se apropie de lacul de lumină, se opri o clipă amețit. Apoi se
îndreptă legănat spre Andronic. Parcă lumina lunii îl vrăjise și pe el,
căci se țâra acum cu o grație somnoroasă și fiecare nouă împletitură îi
înfiora solzii întunecați. Dorinei i se păru că șarpele vine de-a dreptul
spre ea și o subită teroare luă locul vrajei dinainte. Ca și cum s-ar fi
trezit deodată în fața unui lucru peste putință de privit cu ochii, a unui
lucru groaznic și primejdios, neîngăduit vreunei fete să-l vadă.
Apropierea șarpelui îi sugea parcă răsuflarea, risipindu-i sângele din
vine, topindu-i carnea întreagă într-o groază împletită cu fiori
necunoscuți, de dragoste bolnavă. Era un amestec straniu de moarte și
respirație erotică în legănarea aceea hidoasă, în lumina rece, a reptilei.
― Haide, mai repede! auzi Dorina, ca venind de foarte departe,
cuvintele lui Andronic.
„Pe cine cheamă atât de poruncitor?" Sângele năvăli din nou în
obrajii fetei, ca și cum ar fi ascultat un cuvânt prea tainic, interzis.
Groaza și dezgustul o amețeau cu aceeași tărie cu care se lupta în
sângele ei pudoarea și dorul neîngăduit.
― ...Unde ai întârziat atâta? se auziră din nou, sugrumate, cuvintele
lui Andronic.
Șarpele se apropiase mult de Andronic și parcă se lupta acum cu
propria lui sfială, neîndrâznind să-și pună capul în palma deschisă pe
care i-o întindea tânărul. Rămăsese înfiorat, așteptând; doar capul și-l
mișca necontenit, ca și cum ar fi încercat să se rupă dintr-o vrajă.
― Haide, vino aici! îi porunci Andronic.
Liza închise ochii și-și lipi coatele de perete; în orice clipă ar fi
putut aluneca, leșinată. Văzuse cum șarpele se suie în palma lui
Andronic și parcă simțise ea însăși răceala și groaza atingerii, parcă ar
fi pătruns-o pe ea prea adânc săgeata aceea de carne nefirească.
― ...AÈ™a, mai aproape! exclamă Andronic.
Dorina privea din nou amețită, și palidă; nici o putere omenească
n-o mai putea smulge din acel cerc nevăzut care o lega, acum, de
Andronic. Șarpele se suise moale pe mână, pe braț, până ce atinse cu
capul lui înfiorat gâtul lui Andronic. Tânărul îl cuprinse atunci cu
mâna dreaptă și-l ținu strâns în pumn, privindu-l în ochi.
― ...De ce eÈ™ti aÈ™a de abătut? îl întrebă, el, zâmbind.
Manuilă începu să se trezească; văzu șarpele în mâna lui Andronic,
dar întâmplarea semăna atât de mult cu visul din care se deșteptase
chiar atunci, încât aproape nu-l miră. Privea cu ochii deschiși în
cameră. Nu-l neliniști nici una din fețele palide pe care le zări alături;
și în fața lui, întocmai ca până acum, întocmai ca în visul acela amețit,
bolnav, cu plimbarea pe lac, cu Le Mysetre de Jesus, pe care-l citea
tare, ridicând mâna dreaptă în sus, Vladimir. Și deodată barca se
cufundase, întocmai așa cum povestise Andronic pe marginea lacului,
se cufundase în mijlocul apei, fără nici o zvâcnitură, alunecând la fund,
ca și cum ar fi fost smolită cu plumb...
― ...Þi-a omorât cineva soaÈ›a È™i ai rămas singur-singurel! vorbi
Andronic, parcă ar fi ascultat șoaptele șarpelui.
Liza deschise ochii și avu din nou tresărirea adâncă de la început.
Șarpele se mișca aproape de obrazul lui Andronic și toate zvâcniturile
lui tremurate aveau în simțirea Lizei un alt înțeles, năprasnic. O vrajă
înnebunitoare pornea din cuvintele lui Andronic, din jocul șarpelui.
― ...Voiai să muÈ™ti pe cineva de aici? își întrebă Andronic tovarășul.
Voiai să te răzbuni?... Dar nu vezi că sunt toți oameni de treabă și sunt
atâtea dudui frumoase, adăugă el zâmbind, fără să-și ridice privirile din
ochii șarpelui.
Dorina roși din nou și inima începu să-i bată puternic. Gândurile îi
năvăleau acum fără sfială, gândurile și dorințele ei. Despre ea vorbise
Andronic, desigur: „dudui frumoase". Pe ea o alesese Andronic...
― Ai venit la nuntă? întrebă cu mirare Andronic. SimÈ›eai că aici e
o nuntă?!...
Căpitanul Manuilă roși brusc; deși era întocmai ca în vis, lucrurile
acestea nu se pot spune de față cu toată lumea, întoarse ochii spre
Dorina, privind-o pe furiș. Fata rămăsese pironită, palidă, cu buzele
tremurând, în acea clipă începuse pentru ea călătoria. Barca îi aștepta
în același loc, pe ei amândoi, să pornească în largul apei. Cu Andronic
lângă ea, agățată aproape de brațul lui, nu mai simțea nimic, nici măcar
bucurie. Acum se vor desprinde de țărm și vor rămâne înlănțuiți în
barcă, poate strânși unul lângă altul, în fundul bărcii, ca într-un cuib.
„Al doilea!" auzi ea atunci glasul lui Stere și voi să pornească. Dar o
greutate nevăzută o țintuia pe loc, atârnată de brațul lui Andronic.
„Haide! Aleargă!" auzi din nou glasul lui Stere, parcă mai poruncitor.
„Pierzi gajul!" îi spuse cineva de alături, glumind. Dar Dorina știa
acum ce înseamnă lucrul acesta și plecă ochii în jos. E nuntă doar, știe
la ce se așteaptă... De ce totuși nu se putea desprinde de pe marginea
lacului și nu se putea mișca, nu putea alerga?... „Aleargă! Aleargă!"
auzi ea încă o dată mai multe glasuri strigându-i din spate. Nu voia
Andronic să se hotărască, nu-i plăcea gajul ei?...
― ...Și cine, mă rog, au să fie mireasa È™i mirele? întrebă din nou
Andronic în glumă. Ce duduie ai alege tu, dobitoc blestemat, rămas
fără soață?!...
„Desigur, înțelese Liza, Andronic întreabă doar în glumă pe șarpe.
La ea se gândește, când spune că atâtea dudui frumoase sunt aici, și
din toate trebuie să aleagă una. Să aleagă numai una, asta are să facă
Andronic acum. De aceea a așezat toate femeile în cerc, lipite de
pereți. Ca să le vadă mai bine, să le cântărească pe toate și să-și aleagă
numai una. El singur e doar mirele. Și m-a ales pe mine, numai pe
mine", înțelegea Liza, fascinată de jocul obraznic, bărbătesc al șarpelui.
― ...Haide, spune, cine îți place È›ie mai mult de aici? È™opti Andronic
în urmă.
D-ra Zamfirescu începu să tremure. Dacă o alege pe ea? Să se
apropie șarpele, să-l simtă urcându-i-se pe sâni, coborând îndrăzneț, cu
lunecarea lui nouă și îngrozitoare?!... Nu, nu, asta nu se poate; de ce
tocmai pe ea, de ce așa?!...
― ...Bine! exclamă începând să râdă Andronic. EÈ™ti un mare
blestemat!... Dar acum du-te de aici, te-așteaptă moarta...
Întocmai așa cum gândise d-na Zamfirescu, îngrozită; șarpele ăsta
necurat e doară un suflet și el, venind din cine știe ce mormânt. Și are
o soață moartă, întocmai ca toți ceilalți; întocmai ca toți oamenii care
au morți, puși în pământ, de demult. De acolo vin ei, câteodată,
ascunși sub chipul unui șarpe - vin în casele viilor și beau lapte lăsat
pentru ei, vin amestecat cu miere... Groaza d-nei Zamfirescu era foarte
aproape de venerație. Numai dacă ar mai avea putere să facă o cruce,
să se roage pentru sufletele morților. Cine știe cine n-are odihnă pe
lumea cealaltă, și a trimis șarpele ăsta necurat, atât de departe, tocmai
în casă... Numai să nu mai ceară și pe altcineva. Să nu mai ceară vreun
mormânt, că sunt și semne din astea...
― ...Ai să te duci departe, È™opti Andronic, ai să înoÈ›i până în insula
din mijlocul lacului și ai să rămâi acolo, ascuns. Nu care cumva să aud
că mi-ai ieșit din cuvânt. Și să nu muști vreun om. N-are să ți se
întâmple nimic, fii fără grijă... Haide, acuma du-te!
Șarpele rămase câteva clipe în bătaia lunii, alintându-se parcă față
de ochi nevăzuți. Andronic înălță încet brațul și-l întinse către ușă. Ca
și cum s-ar fi temut de amenințarea lui, șarpele se-ntoarse, șovăi
căutându-și drumul, ridicând și aplecând necontenit capul.
Vladimir îl vedea foarte bine acum, de-abia acum - căci alergarea
lui prin pădure, singur, gonit din urmă de un duh nevăzut, de-abia
acum luă sfârșit. Nici nu și-a dat bine seama cum a început goana. Un
cadran de ceas fosforescent, care se făcea tot mai mare și tot mai mare,
până ce-l orbi cu luminile lui, verzi, lunare; și, în mijloc, șarpele. Cum
de nu a prins de veste că ceasul lui Stamate, pe care el 1-a purtat în
mână, alergând prin pădure, ascunde într-însul un șarpe? Pe nesimțite,
limba ceasului începuse să crească, înviorată, până ce Vladimir zări
înspăimântat cum mijesc inelele șarpelui, cum sclipesc și se înfioară
ele sub lumina aceea fosforescentă. Să-i dea drumul numaidecât din
mână, să zvârle ceasul! Dar oare mai avea acum ceasul în mâini? Era
în urma lui. „Al doilea!" auzise Vladimir strigătul lui Stere. Ce bucurie
că poți fugi, să alergi în pădure, în noapte, unde sunt atâția arbori mari
și buni, care te pot ascunde! Ce bun a fost Stere să-i dea lui plecarea
tocmai acum, ca să poată scăpa de răsuflarea necurată dinapoia lui, să
iasă din lumina aceea fermecată a cadranului fosforescent... Și deodată,
în fața lui, ridicându-se din covorul de lumină, șarpele. Nu-l mai speria
acum. Era la picioarele lui și nu venea din spate, înalt și nevăzut.
― ...Mai repede, mai repede! îi porunci Andronic, făcând È™i el un
pas spre ușă.
Așadar, Andronic fusese acela care le povestise basmul cu Arghira,
„frumoasa din lapte", prefăcută în șarpe, înțelese Stamate. Se miră
acum că se dumirise atât de greu. De-abia când recunoscu glasul lui
Andronic și-l văzu, atât de aproape de el, îndreptându-se spre ușă, își
dete seama cine vorbește. Stamate crezuse tot timpul că povestește
călugărul. Dar i s-a părut, firește; căci călugărul pivnicer nu se mai
vedea nicăieri. Și nici măcar nu se aflau în pivnița mănăstirii. Iată, sunt
toți ceilalți de față...
...Andronic rămase câteva clipe cu privirile pierdute în noapte,
afară. Apoi se întoarse iarăși la locul lui, în mijlocul camerei, își duse
mâna la frunte și începu să murmure. Căpitanul Manuilă îl auzea acum
atât de clar, încât parcă i-ar fi șoptit chiar lui toate cuvintele, aproape
de ureche. Aceleași farmece, desigur; căci revenea mereu cuvântul
sarpa, pe care Andronic îl rostea în nenumărate feluri, șuierându-l sau
tărăgănându-l. Manuilă începu să zâmbească; tot ce povestise până
acum, toata copilăria lui fantastică, petrecută printre țigani, nu fusese
oare o născocire de-a lui Andronic, ca să-i mai păcălească încă o dată?
Dar atunci cum de făcuse puiul acesta de țigan de adusese într-adevăr
un șarpe aici, în mijlocul odăii? Căpitanul Manuilă îl văzuse; de asta
era sigur. Un șarpe mare și sur, care aproape dansase în bătaia lunii și
se urcase pe mâinile lui Andronic... O fi învățat Andronic ăsta farmece
de la țigani... Și cine știe ce alte lucruri necurate; un asemenea vrăjitor
adoarme o casă întreagă, fură ce poate și apoi se face nevăzut...
Mariuilă privi spre ceilalți; cel puțin să-și dea seama de pe acum
dacă Andronic i-a amețit cumva cu vreo buruiană adormitoare și i-a
furat ceasul lui Stamate, de pildă... Dar căpitanul nu ghicea nimic de
pe fețele supte și palide ale celorlalți. Rămăseseră lipiți de pereți, ca la
început, cu aceleași chipuri de ceară. Simți din nou că i se face frică
Și parcă pleoapele îi atârnară și lui grele. Dacă ar urla... Peste putință
de mișcat un deget; nici măcar un geamăt nu putea scoate, întocmai ca
în acel ceas de spaimă, neuitat, din copilăria lui, când intrase brusc în
odaia mamei, la țară, și o găsise amuțită, cu priviri oarbe, pleoștită la
pământ, fără să știe ce s-a întâmplat. Doar mai târziu i s-a spus; venise
o țigancă cu ghiocul și, după ce s-a așezat să-i ghicească, pe podea, a
scos o mână de mort din traistă și a tras cu ea un cerc de jur împrejur.
Numai atât își amintea... Dar acum Manuilă înțelegea bine ce se
petrece lângă el. își dădea seama că Andronic își sfârșește vraja, după
ce își încheiase povestirea lui neverosimilă, de copil de boier furat,
crescut atâta vreme între țigani...
Cel dintâi care se smulse din amețeală a fost Stere. El văzuse cum
Andronic întoarce capul spre fereastră, știa că acum șarpele, e de mult
plecat și făcu un pas în odaie, la început cu oarecare sfială; apoi,
repede, se îndreptă spre ușă. Aerul nopții îl întâmpină mai rece, mai
curat, trezindu-l. Stere oftă obosit și își frecă fruntea, încercând să-și
dea seama ce se petrece cu el. Toate amintirile se încurcau în minte,
începu să simtă oboseala; îl dureau mai ales picioarele și încheieturile,
țepene. Se așeză pe marginea scării, răsuflând adânc.


X

― Doamnelor È™i domnilor, se auzi glasul lui Andronic, petrecerea
poate să reînceapă! Șarpele, animal necurat, teluric, unealtă a
Diavolului pe pământ, a fost izgonit din mijlocul nostru!...
Zadarnic încerca Andronic să glumească. Toți se trezeau anevoie,
desprinzându-se sfioși de perete, căutându-și unul altuia privirile.
Andronic se apropie de d-l Solomon și îi puse mâinile pe umeri. Omul
se clătină somnoros.
― Gata, domnule Solomon! exclamă Andronic. L-am gonit! S-a
dus!...
D-l Solomon părea că nu înțelege. Tânărul îl privi amenințător în
adâncul ochilor și-l zgudui, șoptindu-i:
― TrezeÈ™te-te! N-a fost nimic!...
În acea clipă, se auzi un țipăt ascuțit de femeie bolnavă și d-na
Solomon începu să plângă cu spasme. Toți se cutremurară. Stere apăru
nehotărât în prag. D-na Solomon plângea sugrumată, parcă în orice
clipă ar fi fost gata să se prăbușească leșinată. Andronic alergă lângă
ea și-i strânse brațul.
― Doamnă! Doamnă! strigă el puternic, dominând urletul isteric al
femeii. N-a fost decât o glumă, treziți-vă!...
D-na Solomon își înghiți o clipă plânsul, speriată, apoi începu din
nou, tremurând din tot trupul.
― Trebuia să ne aÈ™teptăm È™i la asta! spuse Andronic, ca È™i cum s-ar
fi adresat unuia dintre bărbații de-alături.
Dar parcă toți erau încă somnoroși, uluiți de propria lor întâmplare,
mirați de țipetele acestea pe care nu știau unde să le caute. Andronic
se apropie mai mult de d-na Solomon și-i puse mâna dreaptă pe frunte.
― Gata acum, îi È™opti el, a trecut, nu e aÈ™a?...
Femeia începu să suspine, supusă. Criza o trezise puțin, căci îi fu
repede rușine de slăbiciunea ei și se îndreptă șovăitoare spre odaia de
alături.
― Ce s-a întâmplat? întrebă buimăcit Stere, din prag. Cine È›ipa
așa?...
― Aglo, È™opti d-l Solomon cuminte, cerându-È™i parcă scuze. E
nervoasă... Nu rezistă, adăugă el, ca și cum ar fi vorbit pentru sine.
Se dezmorțise și căpitanul Manuilă, care se îndreptă spre Stamate
și-l întrebă, dornic să privească cu ochii lui cadranul fosforescent:
― Cât e ceasul?
Stamate cercetă cu mare băgare de seamă minutarele.
― Douăsprezece È™i unsprezece minute, spuse el.
Andronic începu să râdă.
― Puteai să mă întrebi direct pe mine, vorbi el, apropiindu-se de
căpitan. Totul n-a durat decât trei minute, poate nici atât...
― A fost mai mult, spuse gânditor căpitanul, silindu-se să-È™i lege
firul amintirilor, să le afle capătul.
― Vi s-a părut, lămuri Andronic. Asta se întâmplă întotdeauna;
timpul trece mai încet în asemenea împrejurări...
Vorbea clar, tare, cu mâinile în buzunarele hainei, ca și cum nimic
nu s-ar fi întâmplat, încerca prin toate mijloacele să îndepărteze răceala
și jena bolnăvicioasă care părea că pusese stăpânire pe toți. Aproape
că nimeni nu se mișca fără să privească în toate părțile, atent, ca și
cum s-ar fi temut să nu se lovească de ceva, rămas nevăzut acum, dar
în orice clipă gata să le iasă în față. Spațiul se modificase: era
incoherent, prea plin în unele locuri, gol și primejdios în altele.
― Ce-a fost asta? auzi Andronic glasul lui Vladimir.
― Nimic altceva decât o vrajă, scumpul meu amic, vorbi Andronic
surâzător.
Nu-i lăsă să-i scape prilejul de a-i lămuri, de a-i rechema la viață.
― D-ta, care studiezi istoria È™i literatura, adăugă Andronic, trebuie
s-o știi mai bine ca mine. Eu mă pricep numai s-o fac... câteodată, și
mai mult în glumă...
Andronic vorbea, dar în același timp își rotea ochii prin cameră,
silindu-se să aprindă curiozitatea celorlalți, să-i atragă lângă el.
― ... D-ta È™tii câte simboluri se leagă de È™arpe în credinÈ›ele tuturor
popoarelor, continuă el, vorbind din ce în ce mai tare. Adu-ți aminte
de șarpele ...
― Doamne fereÈ™te! Doamne fereÈ™te! È›ipă atunci d-na Zamfirescu,
crucindu-se fricoasă.
Auzise cuvântul șarpe și parcă toată spaima de la început îi zgudui
din nou ființa. Andronic tăcu brusc, depărtându-se de Vladimir.
― ...Acum înÈ›eleg eu ce s-a întâmplat, vorbi Andronic, căutând pe
masă cutia de chibrituri. Nu e decât o lampă aprinsă în cameră și prea
multă lumină de lună...
De acea lumină de lună nu-și putuse nici până acum dezlipi ochii
Dorina. Parcă numai de acolo nădăjduia vreo dezlegare, numai din
apele argintii i-ar fi putut veni înțelegerea tuturor celor întâmplate.
Firul faptelor se rupsese de mai multe ori până acum.
Fata se trezise, la răstimpuri turburi, în felurite împrejurări, de a
căror înlănțuire nu-și putea da, acum, în nici un chip seama. Dar tot ce
se întâmplase, pe malul acelei ape lunare se petrecuse, din lumina
aceea rece pornise. Și nunta, și mirele, și barca legănată atâta timp,
singură, la mal, și atât de anevoie de urnit...
― Acum, fireÈ™te, e mai bine! exclamă Andronic aprinzând cealaltă
lampă și ridicând fitilul celei dintâi.
Lumina lunii se șterse, prelingându-se murdară sub boarea cea nouă
a sticlelor. Odaia își recăpătă decorul ei mohorât, bine închis între pereți, în intervalele de tăcere se auzeau de afară greierii, țiuituri venind parcă de foarte departe.
― Doamnelor È™i domnilor! încercă încă o dată Andronic să-È™i
însuflețească tovarășii. Totul e acum exact ca la început!... Am putea
să ne gândim la un joc nou până se fac cafelele!...
D-l Solomon își aminti cu groază, că întrebase, cu puțin înainte, cine
mai bea o cafea. Oare ce s-a întâmplat de atunci? Am pus cafelele să
fiarbă, le-am servit, le-au băut poate?!... Și totuși, Andronic așteptă să
se facă din nou cafele. Altele?... D-l Solomon își frecă fruntea speriat;
începuse să creadă că i se năzăresc gânduri și chipuri pe care numai
buimăceala lui le aduna laolaltă. Și totuși, camera este întocmai ca mai
înainte. Și au rămas aceiași oameni. Doar Aglo este în odaia cealaltă;
i s-a făcut rău. Ar trebui să văd și eu ce face...
D-l Solomon își făcu loc, hotărât, până în odaia vecină, își găsi
soția întinsă pe pat, cu fața abătută, fără gânduri.
― Tu crezi că are să se facă? îl întrebă ea cu o voce răguÈ™ită,
zărindu-l aproape de pat.
D-l Solomon ridică din umeri, întrebarea nu-l nedumerise, dar nu
găsise nimic de răspuns și se mulțumi să dea din umeri.
― Mă gândeam la Dorina, de ea îți vorbeam, adăugă d-na Solomon
cu același glas ostenit și gros.
― AÈ™a e, ai dreptate, aproape uitasem, făcu d-l Solomon. Te
pomenești că s-or schimba lucrurile acum... .
― De ce?
― Nu È™tiu, ziceam È™i eu aÈ™a. Mai È™tii?...
D-na Solomon întoarse încet capul. Răsufla greu și fiecare mișcare
o amețea parcă mai greu.
― Dar tu ce ai? întrebă ea.
― Nimic, sunt bine. Mă gândeam că ar trebui să bem câte o cafea...
Își privi câteva clipe nevasta cu atenție, apoi rămase cu ochii în gol.
Peste putință de înțeles ce s-a petrecut după întrebarea lui; și parcă
adineauri ridicase mâna în sus, întrebând: „cine mai vrea o cafea?"...
Sau poate asta a fost azi la prânz, în curte, când ieșise în prag și
ridicase tot așa mâna?...
― Vasăzică, se auzi din nou glasul lui Andronic de alături, d-stră vă
pregăteați de nuntă și mie nu-mi spuneați nimic! Acum înțeleg eu de
ce erați atât de veseli cu toții...
― Vezi, spuse d-na Solomon, însufleÈ›indu-se deodată, e adevărat! A
înțeles și el!...
― Dar căpitanul nu spune nimic, adăugă posomorât d-l Solomon.
Într-adevăr, căpitanul Manuilă fusese atât de surprins de îndrăzneala
lui Andronic, încât roși și plecă ochii în podea, amuțind. Venise prost
cuvântul lui Andronic. Căpitanul era încă mirat de tăcerea aceea
penibilă, neînțeleasă a celorlalți. „Ce s-o fi întâmplat cu ei de se
privesc atât de buimăciți? Și nimeni nu vorbește tocmai de ce-a fost
mai curios, de șarpele acela ieșit ca din pământ din mijlocul casei"...
― De unde È™tii că e vorba de nuntă? întrebă d-na Zamfirescu.
Parcă începeau să se lămurească lucrurile acum, înțelese d-na
Zamfirescu. Dar Andronic o privi zâmbitor și înălță din umeri. Nu cu
ea voia să înceapă vorba...
― Cine o fi fericita logodnică? întrebă el din nou, silindu-se să râdă
și să dea cuvintelor sale un ton de glumă.
Căpitanul Manuilă întoarse brusc ochii către Dorina și o zări cum
roșește, plecând fruntea. Asta îl încuraja în hotărârea lui.
― SunteÈ›i indiscret, domnule Andronic! exclamă el, mirându-se
totuși de slăbiciunea glasului, de moliciunea cuvintelor.
― Vă cer atunci iertare, domnule căpitan, spuse repede Andronic.
Dar nu mă gândeam să fac o indiscreție; voiam numai să vă spun că
e un semn bun tot ce s-a întâmplat... O asemenea noapte la mănăstire
și semnul care s-a ivit deodată în mijlocul nostru...
Începu să râdă și mai tare, dar hohotele lui nu înviorau deloc odaia.
Ceilalți se mișcau tot atât de anevoie, tot atât de buimăciți, ținându-se
unii de alții cu privirile, căutându-și apropierea, neîndrăznind să se
dezlipească prea mult de ziduri. Parcă s-ar fi temut să alunece în gol,
să amețească. Numai Stere, care sta în prag, în bătaia aerului de afară,
părea mai treaz. Lui îi făcură într-adevăr bine hohotele iui Andronic.
Poate că băiatul ăsta i-a amețit pe toți și-acum își dă gluma pe față...
― Oricine ar fi fericita logodnică, vorbi Andronic, eu mă simt dator
să beau pentru norocul ei!...
Într-adevăr, se duse în odaia de alături și se întoarse repede cu un
pahar de vin rubiniu în mână.
Toți îl urmăriră cu ochii, curioși parcă ar fi așteptat să se întâmple
un lucru neobișnuit.
Tânărul goli paharul dintr-o sorbitură.
― AÈ™tept acum È™i pe ceilalÈ›i, adăugă el.
Dar nimeni nu îndrăzni să bea. Domnișoara Zamfirescu privea
uimită pe Andronic. Nu înțelegea nimic din tot ce se petrecea, îi era
somn; un somn copleșit de oboseală, de moleșeală bolnăvicioasă.
― Cine vrea să facem o plimbare, să respirăm puÈ›in aer curat?
întrebă din nou Andronic.
Câțiva întoarseră capetele spre ușă, dar noaptea de afară îi intimida.
Doar Vladimir și cu Stamate făcură un pas spre ușă. Nu strică. E aer
curat afară. Și nu mergem în pădure, nu coborâm nici măcar în curte.
Stăm doar afară, aproape de casă, și respirăm aer curat...
― Aer curat, spuse È™i căpitanul Manuilă. Asta e o idee minunată.
Dar ce fac cucoanele?
Se uita spre Dorina. Fata îi întâlni privirile și se îmbujora. Știe
acum toată lumea. Știe și el, căpitanul, ce a văzut ea, lucrul acela
înspăimântător...
― Mie mi-e somn, spuse cu oarecare greutate Dorina.
Dar căpitanul Manuilă tresări. Glasul fetei era schimbat și poate nu
s-ar fi cuvenit s-o lase singură tocmai acum.
― Nu cred că e bine să vă culcaÈ›i aÈ™a de repede, domniÈ™oară, spuse
el blând. Să nu visați urât la noapte!...
Andronic îi apucă brațul, întrerupându-l.
― Nu-i spune nimic, c-o sperii! È™opti. Să-i lăsăm mai bine pe toÈ›i
câteva minute singuri... Asta trece de la sine.
Vladimir, Stamate și cu Riri ieșiră în curte. Luna se înălțase
aproape în mijlocul cerului. Noaptea era senină, tăcută, fără nici un
mister.
― Eu nici acuma nu înÈ›eleg prea bine ce s-a întâmplat, spuse
Vladimir. A fost sau n-a fost un șarpe?
― L-am văzut cu ochii mei, vorbi Manuilă. Era un È™arpe mare, de
apă... Mă întreb de unde 1-a scos d-l Andronic...
Andronic părea destul de plictisit. Dădea din umeri.
― Nu l-am scos de nicăieri, făcu el. L-am chemat, ca să-l gonesc
departe de noi, să nu ni se întâmple cumva vreo nenorocire... Și m-a
ascultat; acum probabil că înoată în mijlocul lacului, ca să ajungă mai
repede la insulă, acolo.
Ridicase brațul și arăta, peste ziduri, către lac.
― Unde? întrebă Dorina.
Atunci își dădură toți seama că fata venise în prag și ascultase. Riri
se apropie de ea, fără să spună vreun cuvânt. Andronic o privi calm,
apoi, preciză încă o dată, ridicând brațul.
― ÃŽn insula din mijlocul lacului, domniÈ™oară. Acolo n-are să mai
muște pe nimeni...
Dorina îl ascultase nepăsătoare. Asigurarea lui Andronic că șarpele
nu va mușca pe nimeni nu o întristă, nici nu o bucură.
― Dar È›ie nu È›i-e frig? o întrebă Stere.
― E mai bine aÈ™a, vorbi fata. M-am speriat aÈ™a de rău...
― Nu, o liniÈ™ti Andronic, vi se pare. Nu v-aÈ›i speriat... Lucrurile
astea tot trebuia să se întâmple.
― E adevărat, spuse Dorina visătoare.
― Ce trebuia neapărat să se întâmple? întrebă Manuilă, neliniÈ™tit.
― Povestea asta cu È™arpele, răspunse Andronic. Tot venea. Am simÈ›it
de la început că vrea să intre în odaie... Dar n-am vrut să vă stric
cheful la masă. Când v-am spus, eram puțin grăbit...
Începu să râdă și privi pe rând pe toți.
― ...Se apropia miezul nopÈ›ii, adăugă el sfios, parcă È™i-ar fi dat
seama de falsul mister al mărturisirii. Și după miezul nopții nu mai
aveam nici o putere asupra lui...
Tăcu brusc, încruntat. Tăceau și ceilalți, încurcați, privindu-se.
― Trebuie că v-a fost greu să învățaÈ›i meÈ™teÈ™ugul acesta, spuse târziu
Manuilă.
― Ce meÈ™teÈ™ug? întrebă Stere, nedumerit.
― Vrăjitoria asta cu È™arpele, lămuri Manuilă. Nu e lucru uÈ™or, se
înțelege...
Andronic șovăi; nu vorbea bucuros despre taina aceasta.
― Nici nu mai mi-aduc aminte cum am învățat-o, spuse el
codindu-se. Asta a fost demult. Sunt atâtea lucruri pe care le știu fără
ca să-mi amintesc când și cum le-am învățat... Bunăoară, povestea
Arghirei, pe care v-am mai spus-o, poveste pe care nu o mai știe
nimeni aici, la mănăstire...
Nici Stere, nici Dorina nu auziseră povestea Arghirei, dar nu erau
curioși să o afle. Se mulțumiră cu vorbele lui Andronic; nimic nu li se
părea acum curios, tainic, indescifrabil, vrednic de a fi dezlegat și
lămurit.
― Dar eu tot nu înÈ›eleg cum de-aÈ›i È™tiut că este prin apropiere, spuse
Riri.
Vorbise deodată, pe nerăsuflate, sfiindu-se totuși să pronunțe
cuvântul șarpe.
― Astea am să vi le spun eu mâine dimineață, zâmbi Andronic. Nu
pot fi spuse pe întunerec...
Dorina începu să tremure. Riri îi luă brațul, fără s-o privească.
― ...Nu pot fi spuse, continuă Andronic, pentru că mi-e teamă de
d-stră. Ați văzut cât de sensibili sunteți...
Întoarse încet capul și privi în ochii Dorinei cu înțeles. Fata se făcu
palidă.
― Nici nu e atât de greu de înÈ›eles, È™opti Andronic. Când se
pregătește un lucru atât de însemnat...
Atunci apăru în prag d-l Solomon. Părea că începe să se
dezmorțească.
― Cine vrea să se culce, spuse el, să poftească să-È™i facă patul. Iar
cine vrea cafea să ridice mâna în sus!
Zâmbi cu oarecare greutate. Numai Andronic, Stere și căpitanul
Manuilă cerură cafele. Toți ceilalți erau somnoroși, obosiți.
― Am impresia că am stricat petrecerea, spuse Andronic, privind în
ochii căpitanului.


XI

Un ceas mai târziu, erau toți culcați, încercările lui Andronic de a-i
scoate din casă și a face împreună o plimbare prin parc nu izbândiră.
Nimeni n-avea cfhef de vorbă. Sorbiseră cafelele mai mult în silă și
aceeași turbure amețeală stăruia în picioarele tuturora. Nici măcar n-au mai avut putere să aranjeze cum se cuvine odăile de dormit. Doar au apropiat paturile și au ridicat perdelele la ferestre. Pentru domni, în altă odaie, s-au pus saltelele de-a dreptul pe podea și cei mai mulți au adormit pe jumătate îmbrăcați. Andronic renunță la gândul lui de a cere o pijama, își alesese două scaune, pe care pretindea că va dormi mai bine decât pe scândură.
― Dar mie nu mi-e somn, spuse el văzând că ceilalÈ›i fac lampa
mică, pregătindu-se de culcare. Cine vrea să vină cu mine afară?...
De data aceasta nu 1-a întovărășit decât căpitanul Manuilă. Deși se
simțea și el obosit, cu gândurile risipite, cu voința istovită. Dar nu-l
putea lăsa singur, învingător pe Andronic. Ieșiră amândoi în curte.
― D-tale pot să-È›i spun, începu Andronic. ÃŽmi pare rău că din cauza
mea s-au stricat toate lucrurile... Dacă n-ar fi fost blestematul acela,
acum ne-am fi plimbat, poate, pe lac, cu barca...
― Pe lac în nici un caz, spuse Manuilă. Nici nu e încă timpul... Nu
vezi ce răcoare s-a lăsat?
― Nu simt nimic, spuse Andronic ridicând privirile spre cer. Simt
numai o teribilă poftă de nebunii... Să ne suim prin copaci, să ne
zvârlim din creangă-n creangă, să înotăm prin lacul acesta miraculos...
Cu mirare și cu oarecare invidie, Manuilă îl asculta vorbind. Fără
îndoială că e un mare blestemat, dacă nu un vrăjitor în adevăratul sens
al cuvântului. De unde izvorăște în el atâta forță, atâta vitalitate și
fantezie?...
― ...După ce trece miezul nopÈ›ii, continuă Andronic, nu mai È™tiu ce
se întâmplă cu mine... Uneori mi se pare că sunt o pasăre, alteori mă
cred un viezure, o maimuță... Poate îți vine să râzi, nu? își întrebă el
tovarășul.
― Nu, deloc, răspunse grav căpitanul.
― ...Și aproape întotdeauna uit ce-am făcut, nu mai mi-aduc aminte
unde am petrecut nopțile...
― Acuma aÈ™ putea cu drept cuvânt râde, spuse Manuilă cu
seriozitate.
Andronic zâmbi, trist.
― Te înÈ™eli dacă te gândeÈ™ti la femei, la dragoste, cum se spune.
Noaptea are pentru mine cu totul altă vrajă... Uite, arătă el cu brațul
cerul, pădurea, astea sunt mult mai puternice decât dragostea. Și mult mai grave.. ..
Tăcu brusc, ca și cum ar fi spus un lucru de taină.Câteva clipe
rămase încruntat, cu privirile oprite în gol.
― ...Mai grave, pentru că nu È™tii niciodată de unde vin, unde le e
începutul și sfârșitul... O dragoste, o femeie, o vezi în fața ta, în patul
tău, chiar și dragostea o simți cum se naște și cum moare... Dar
lucrurile astea?...
Arătă din nou noaptea, marii arbori adormiți și parcă îi fu și lui
frică. Manuilă simțise foarte precis turburarea lui Andronic.
Într-adevăr, acum toate lucrurile păreau altfel...
― Și dacă măcar s-ar mulÈ›umi să te copleÈ™ească sub puterea lor,
adăugă Andronic. Dar nu fac asta niciodată... Te schimbă, te întunecă
și uneori îți iau mințile... D-aia îți spuneam...
― ÃŽnÈ›eleg, vorbi ostenit Manuilă. E ca un fel de otravă...
― Nu, nu e asta, îl întrerupse vioi Andronic. E în sângele tău È™i nici
măcar părinții tăi nu sunt de vină că e acolo... Dar văd că nu mă
asculți, adăugă el zâmbind îngăduitor.
Căpitanul privea în gol, înfrânt de somn. Și parcă fiecare cuvânt al
tânărului aduna mai multă oboseală, chema mai mult somn în ființa lui.
― Da, mărturisi el, tocmai voiam să te rog să mă scuzi. De-abia mai
mă țiu pe picioare... A fost o zi grea pentru mine. Și atâtea lucruri
ciudate...
Andronic îi strânse mâna și-l privi zâmbind cum urcă scările. Părea
un om beat, împleticindu-se la fiecare pas. Manuilă intră în odaie,
aproape fără să-și dea seama unde calcă, își găsi locul lui pe saltea și
se trânti îmbrăcat. Toți ceilalți dormeau trudiți.
Rămas singur, Andronic începu să se plimbe gânditor, trecând încet
prin fața chiliilor călugărilor. Nu se auzea de nicăieri nici un zgomot.
O nefirească pace se așezase parcă în toată pădurea. Andronic porni
agale pe aleea din fața mănăstirii. Erau arbori înalți, de amândouă
părțile. Și salcâmi pitici, trandafiri sălbateci, crescuți la întâmplare.
Totul dormea, adânc, sub lumina irizată a lunii. Andronic auzi un
ciripit gros într-un tufiș și se opri brusc.
― Ce, mă, nu te-ai culcat încă?!... Ia vino încoace!...
Înălță mâna și așteptă câteva clipe. Un zbor scurt, împiedicat de
ramuri și o pasăre măruntă i se așeză sfioasă în palmă. Andronic trase
cu băgare de seamă mâna aproape de obraz. Păsărică tremură, dar nu-și
luă zborul.
― Ce-i cu tine? întrebă, prefăcândujse supărat, Andronic. Acu se
face ziuă...
Cu cealaltă mână cuprinse pasarea, încet, blând și-i mângâie capul.
Păsărică se zgribuli, apoi își scutură penele, bucuroasă.
― Ia să faci bine să te culci îndată, că doar n-oi fi È™i tu îndrăgostit!...
Întinse brațul și pasărea își luă zborul cuminte, fără spaimă, fără să
ciripească măcar. Tânărul pândi câteva clipe foșnetul frunzelor, ca și
cum ar fi vrut să se convingă că într-adevăr e ascultat.
Apoi șovăi, nehotărât unde ar fi mai bine să meargă, înaintă la
întâmplare pe alee, dar repede își schimbă gândul și se îndreptă spre
lac.
Trecând prin fața chiliilor, mai ascultă o dată, să vadă dacă nu se
trezește nimeni. Aceeași tăcere, de cetate vrăjită. De-abia când ieși de
sub zidurile mănăstirii și pogorî spre lac își dete seama că aici
zgomotele erau în toi. Greieri, cosași, broaște, paseri mari care se
trezeau la lună și țipau scurt - aici părea într-adevăr că viața se
prelungește întreagă chiar și în somn.
„Taci! Nu mai plânge! N-a fost nimic!" îi spunea Andronic foarte
aproape de ureche. D-na Solomon plângea mai mult să simtă
apropierea lui caldă, bărbătească, să audă mereu cuvintele lui cu atâta
patimă șoptite. „Te rog eu mult!" continuă Andronic și-i atinse cu
buzele sfârcul urechii. Niciodată nu simțise d-na Solomon o astfel de
mângâiere. Trupul întreg i se topi sub atingerea aceea de foc. Voi să
se apere, dar brațele lui Andronic o cuprinseră puternic. „Sper că nu e
numai un satir în toată pădurea asta!" îi șopti el pătimaș. D-na
Solomon zâmbi: „De unde îmi cunoști gândurile?" întrebă ea, ca să se
apere și să-l necăjească totodată. „Haide să vedem mai bine ce fac
ceilalți!" adăugă ea repede. „Toți dorm, șopti Andronic, n-avea nici o
grijă. Și apoi, nu vezi? s-a stins bricheta; ăsta e semnalul, ăsta e
gajul"... D-na Solomon încercă să se rupă din brațele lui, dar căldura
tânărului o amețea, o vrăjea. „Cel puțin dacă n-ar aprinde cineva
bricheta, să ne vază", oftă ea...
Liza auzi din nou glasul lui Stere: „Al cincilea!" de astă dată atât de
departe, atât de stins, încât ghici mai mult cuvintele, pentru că le
cunoștea. Acum e rândul lui, își spuse, silindu-se să rămână calmă. Dar
tremura. Dacă vine întâi șarpele?... Se temuse degeaba. Andronic apăru
liniștit dintre pomi. „Mă așteptai?" o întrebă el zâmbind. „Da. Voiam
să-ți spun că s-a stins bricheta"... I-o arătă, în scorbura copacului, dar
Andronic nici nu-i urmări gestul cu ochii. Se apropie de ea, fără sfială
și o cuprinse în brațe. Liza tremura, dar trupul bărbatului era atât de
puternic, atât de îmbietor, încât nu îndrăzni să se zbată. „Trebuie să-mi
dai gajul!" îi șopti Andronic. Liza încercă să se rupă din îmbrățișarea
lui; parcă și mai mare era voluptatea, dacă ar fi urmărit-o prin pădure
și-ar fi prins-o apoi sălbatec în brațele lui de fier, fierbinți. Dar nu
izbuti să scape. Andronic o țintuia pe loc, șoptindu-i la ureche: „L-ai
văzut?" o întrebă el. Liza simți cum i se urcă sângele în obraz, dar
plăcerea de a-i asculta cuvintele îndrăznețe era prea mare. „Nu ți-e
frică de el?" întrebă din nou Andronic. Liza clătină rușinoasă din cap
și vru să-și ascundă fața pe umărul tânărului, dar el îi prinse gura și o
ținu așa, fără să-i îngăduie să răsufle... încet-încet, cu infinită voluptate
amestecată cu teroarea morții, Liza simți cum își pierde cunoștința și
leșină, în clipa în care văzuse răsărind capul înspăimântător al șarpelui
dintre pumnii strânși ai lui Andronic...
Dând întâmplător cu mâna prin întunerec, Vladimir descoperi alături
de el pe Liza. Rămase buimăcit, neîndrăznind să o întrebe ce caută
acolo, în patul lui. „Dar nici măcar nu e patul tău!" exclamă Liza,
răspunzându-i parcă la întrebarea lui nerostită, într-adevăr, Vladimir
observă cu tăcută mirare că nu se află în camera lui. O odaie lungă,
necunoscută, plină cu glastre de flori. „Cine a aprins lumina?" întrebă
el deodată. „Nu e nici o lumină, ți se pare ție! îi răspunse zâmbind
Liza. E doar luna!" Și îl privi stăruitor drept în ochi, provocându-l. „E
păcat, își spuse Vladimir. Ce are să spună Stere?" Liza se apropie mai
mult de el și-i șopti: „Ce făceai tu în pădure? Adunai șerpi, hai?!"
Vladimir se cutremură, speriat. Dar în acea clipă observă cu teamă cum
se schimbă capul Lizei, cum se urâțește hidos și dezgustător, rânjind
cu o gură enormă, vânătă, își acoperi ochii cu palma. Respira speriat,
tremurând, cu o groază stupidă, amestecată cu scârbă, în tot timpul.
„Haide, nu-ți fie teamă, auzi el din nou glasul femeii, haide mai bine
să-i prindem pe ceilalți!"... Deschizând ochii, Vladimir zări în fața lui
pe Aglo. „L-au omorât, vorbi ea zâmbind, au tăbărât toți pe el și 1-au
omorât!" Vorbea de șarpe, se înțelege. Vladimir răsuflă ușurat. „Nu era
mare lucru de el, continuă d-na Solomon. Iată, asta e tot ce-a rămas!"
Și-i arătă ceasul. Cadranul era acum presărat cu mărgele sclipitoare.
„Să nu fie prea târziu, spuse Vladimir. Știi că vine rândul meu."
Așteptară amândoi, ascultând semnalul. Dar d-na Solomon se apropia
tot mai mult de el, strângându-i mijlocul, apăsându-i pieptul. Vladimir
simți cum îl cuprinde o dulce amețeală, o căldură aromitoare și începu
să tremure. „Asta nu se poate, își spunea el, asta nu!"... Auzi atunci
strigătul lui Stere: „Al doilea!" și se smulse din brațele femeii, pornind
sălbatec în noapte, în inima caldă și primitoare a pădurii.


XII

Câteva minute după ce Dorina adormi, cineva se apropie de ea și
îi spuse, bătând-o pe umăr:
― Haide! Se face în curând ziuă!...
Fata sări din pat, speriată. Așa de repede? Și ceilalți cum rămân,
aici, singuri la mănăstire?...
― Asta a fost demult È™i-a fost numai în vis... Cum de-È›i mai
amintești de ele?...
Dorina începu să zâmbească. Adevărat. Toate au fost în vis; și
petrecerea aceea amară la Solomon, și jocurile lor în pădure, și
șarpele...
― Dar să nu rosteÈ™ti niciodată cuvântul acesta, o povățui
ghicindu-i parcă gândurile. Să nu-l rostești, că n-ai voie...
― Bine, am să È›in minte... Dar dacă totuÈ™i...
Fata de lângă ea, care o trezise, se încruntă, posomorându-se..
― Nu-l mai vezi atunci nouă ani de-a rândul... Să-l cauÈ›i în lumea
toată și nu-l mai întâlnești...
― Pe cine? se cutremură Dorina.
― Pe mirele tău. Sau poate ai uitat È™i asta, că astăzi e nunta...
― AÈ™a de repede? întrebă sfioasă Dorina. Și nici măcar nu s-a făcut
ziuă...
― Acuma este el bărbat, numai până răsare soarele... Apoi s-ascunde
iar și nu-l mai vezi...
Dorina privi în toate părțile. Ce odaie mare și bogată, cu pereți
zugrăviți în aur, cu tavanul rotunjit ca o boltă...
A dormit aici aproape toată noaptea și nici măcar nu și-a dat
seama...
― Haide! haide mai repede, o zori femeia. Te-aÈ™teaptă celelalte, cu
rochia de mireasă...
― Dar trebuie să spui întâi mamei, se împotrivi Dorina.
Femeia zâmbi îngăduitoare. O luă de mână și-i arătă fundul odăii.
Parcă se deschidea o altă încăpere acolo și la capătul ei alta, la
nesfârșit, ca între oglinzi.
― Mai ai tu timp să te întorci acum? astea au fost demult... Nici nu
știi ce mult a fost de-atunci...
Dorina privi șirul acela de odăi, care parcă o despărțeau de un alt
tărâm, fără tristețe, încet, i se ștergeau din minte ultimele amintiri,
într-adevăr, acum înțelegea și ea că a trecut vreme multă de atunci și
nimic nu se mai poate întoarce, nimic nu mai poate fi cum a fost
odată...
― la-È›i inelul! îi aminti femeia. Să nu-l scoÈ›i din deget decât când
vei fi în fața lui...
― A lui Andronic, È™opti sfioasa, cutremurându-se de emoÈ›ie, Dorina.
― AÈ™a îi spuneÈ›i voi...
Femeia privi în ochii Dorinei și zâmbi trist.
― Tu îl cunoÈ™ti?
― ÃŽl văd È™i eu, numai noaptea, răspunse femeia. Atunci când e
bărbat frumos...
― Și tu cum îi spui? întrebă din nou Dorina.
― Cum nu trebuie să-i spui tu...
Dorinei îi fu teamă de privirile acelea străine, de figura aceasta pe
care nu o mai întâlnise niciodată până acum.
― Haide! Ne-aÈ™teaptă...
O luă de mână, aproape fără voia ei, și o trase spre ușă. Dar ajunsă
în fața pragului, Dorina se opri, tremurând. I se părea că dincolo, peste
prag, este apă. O apă ascunsă, dar adâncă, neagră, rece, pe care un ochi
nedibaci ar fi luat-o drept covor.
― Mi-e frică, È™opti ea.
― Nu te teme, nu te-neci, o liniÈ™ti femeia. Când eÈ™ti cu mine, nu
te-neci...
O trase de braț; Dorina închise ochii, dar piciorul nu se scufundă.
Călca parcă pe sticlă. Răcoarea apei îi pătrundea tălpile; atât. Dar
răsuflarea aproape i se oprise pe loc, în piept.
― Răsuflă adânc, îi mai spuse femeia. Fii fără grijă. Ai să te înveÈ›i
apoi și aici, sub apă...
― Dar unde suntem? întrebă speriată Dorina.
― ÃŽn palatul lui...
― Dar cum se vede atunci soarele până aici? întrebă Dorina privind
cu grijă împrejur.
― Dacă palatul este cu totul È™i cu totul de sticlă... Ia uită-te...
Femeia îi arătă cu mâna în sus. Se vedea cerul. Departe, sticlos,
argintiu. Acolo, sus, nu era decât o lumină sfioasă împrumutată parcă
de altundeva. Lumini mari, strălucitoare se zăreau în față.
― Ne-aÈ™teaptă... Să nu se supere că am întârziat...
O ținu tare de mână și grăbi pasul. Dorina privea amețită strălucirea
din fața ochilor. Se auzeau glasuri multe și sunete ciudate, moi, de
viori foarte ușor atinse, începeau niște trepte albe, ca de marmură.
Când fu să atingă prima treaptă, Dorina șovăi. Dar tovarășa o trase
puternic după ea.
― Urcă! Urcă! îi porunci.
Ce greu îi era! Parcă o apăsau puteri nevăzute și o osteneau la
fiecare pas.
― Urcă! Urcă! se auziră alte glasuri de sus.
Și simți din nou brațul femeii care o trage, închise ochii, cu lacrimi,
și făcu încă un pas. Parcă o amețea durerea acestei munci neînțelese.
― De ce e atât de greu? È™opti ea.
― Și lui i-a fost greu până la tine. Ai uitat că nu putea urni barca
din loc? Cât timp ați așteptat acolo, pe marginea lacului și barca nu se
putea dezlipi de țărm...
― Da, aÈ™a e, își aminti Dorina.
Își aminti și privirile de foc ale lui Andronic. Brațul lui cald și
puternic, de care se agățase atunci, demult, în vis...
― Urcă! Urcă! auzi din nou glasurile de sus.
― Cine sunt? întrebă Dorina.
― CeilalÈ›i. Sunt mulÈ›i. ToÈ›i vin aici... Dar e greu, nu e aÈ™a?...
Parcă zâmbetul ei era și mai trist acum, când privea munca Dorinei!
― Mai e mult? întrebă încă o dată Dorina.
― Dacă îl iubeÈ™ti, mai e puÈ›in...
Fata strânse pleoapele, își mușcă buza și se opinti, încă o treaptă,
încă una...
― El nu mă poate ajuta, nu e aÈ™a?
― Pe scara asta, nu. Nu e scara lui...
Glasurile de deasupra păreau că se pierd, laolaltă cu zvonul de
viori. Unde au pierit deodată toți oamenii aceia care o așteptau, cu
privirile ațintite asupra ei? se întrebă Dorina.
― N-au pierit, îi răspunse femeia. Te-aÈ™teaptă. Uite-i...
Într-adevăr, Dorina se află deodată în mijlocul unei săli nesfârșite,
bogată în lumini și oglinzi. O lume de basm se deschidea în fața
ochilor ei. Femeile erau îmbrăcate ca în celelalte vremuri, iar bărbații
aveau haine cu fireturi, paloșe lungi, coifuri.
― Să nu cumva să le vorbeÈ™ti! îi È™opti repede femeia.
Dorina înainta sfioasă, orbită, în sala înaltă, fără sfârșit. Oamenii o
țintuiau cu privirile lor streine, reci și parcă se trudeau s-o oprească
între ei, căci cercul se strângea necontenit. Și fiecare îi făcea un semn
cu mâna, fiecare îi arăta vreun lucru minunat: o pasere nemaivăzută,
de aur, sau un pahar de nestemată sau vreun pantof strălucitor. Fata
ameți și-și puse palmele la ochi.
― Să nu le răspunzi orice È›i-ar spune, auzi ea din nou È™oapta
tovarășei.
În acea clipă, simți brațul femeii mai poruncitor, trăgând-o.
― Uite-o È™i pe Arghira, frumoasa din lapte! strigă un tânăr, ieÈ™indu-i
în cale și arătându-i un tron ascuns.
Dorina întoarse fără vrerea ei privirile. Departe, zdrobită de lumină,
sta o fată palidă, cu plete negre, cu ochii larg deschiși.
― Și ea a fost mireasă! adăugă tânărul zâmbind. Tot de-acolo a venit
și ea, ca și tine. Uite-o!
Dorina începu să tremure. Fata aceea parcă ar fi fost moartă; stătea
neclintită, cu obrazul alb și țeapăn și ochii ei nu clipeau.
― Trei zile, atâta a cunoscut-o el! strigă din nou tânărul, aproape
ținându-i drumul. Acum e moartă, e de mult moartă. Privește-o bine!...
Chiar fără porunca tânărului necunoscut, Dorina tot nu-și putea
desprinde privirile de chipul fetei de pe tron. O turbura tot mai
puternic taina chipului încleștat, tristețea aceea rece, îngândurată.
― Haide! îi È™opti tovarășa, încercând să-i tragă braÈ›ul.
― Cine este? întrebă Dorina. A fost È™i ea mireasă È™i a murit?
Femeia șovăi, fără să-i răspundă. Voia s-o tragă mai aproape de ea,
s-o scoată mai repede din cercul acela de oameni care continuau s-o
privească amețitor.
― PriveÈ™te-o bine È™i-ai să înÈ›elegi cine este, vorbi din nou tânărul.
Și ea se opri deodată, tremurând. Fata din tron i se păru atunci
cunoscută; și ochii aceia larg deschiși, și buzele strânse...
― Nu vezi că eÈ™ti tu acolo?! exclamă biruitor tânărul.
Toate viorile tăcură, oprite parcă la un semn nevăzut. O mare tăcere
împietri sala. Dorina rămase o clipă cu ochii căscați, apoi gemu rănită
și se prăvăli.
...începea să-și dea seama unde se află. Odaia întreagă era muiată
într-o lumină vrăjită, lunară. Dorina se trezi tremurând, înspăimântată.
Auzea un sforăit gros, întrerupt de sufocări scurte. Din altă parte se
strecurau până la ea zvonuri nedeslușite; un geamăt prelung, șoapte
neînțelese și țiuituri de gângănii nevăzute. Fata își mângâie fruntea cu
palma, încercând să înțeleagă ce s-a petrecut cu ea. Ascultă răsuflările
înecate de lângă ea. Întoarse încet capul și zări alături, cu capul
atârnând greu, pe Liza. În cealaltă parte, dormea cu pumnii strânși
aproape de gură Riri. Odaia era luminată până în cele mai ascunse
unghere, dar luna nu se zărea prin fereastră. Se ghicea numai un colț
de cer albastru, străveziu.
― Am visat, È™opti Dorina ca să se liniÈ™tească.
Îi era totuși frică, singură trează în mijlocul atâtor femei cuprinse
de somn. Fiecare zgomot care îl auzea i se părea încărcat de taină,
vrăjit, neînțeles. Târziu își dete seama că se aude de departe orăcăit de
broaște. Se gândi câteva clipe. Suntem la mănăstire. Am visat. Tot ce
s-a întâmplat până acum a fost în vis...
Dar își aminti brusc de Andronic și răsuflarea i se aprinse din nou.
Oare și el a fost numai o nălucire? Și șarpele?...
Rămase cu ochii deschiși, încruntată, încercând să-și aducă aminte
de toate câte s-au întâmplat. Nu înțelegea nimic limpede. Doar ochii
lui Andronic stăruiau asupra ei, de undeva din boarea luminoasă a
odăii. Și parcă îl simțea foarte aproape, îi simțea mai ales parfumul
acela nelămurit de trup curat și bărbătesc, laolaltă cu căldura ucigătoare
care izvora din ochii lui, din mâinile lui... Dar șarpele!?... Dorina roși,
închizând pleoapele și strângându-le până la durere. Același copleșitor
dezgust, aceeași mare spaimă și dorință bolnavă stăruiau în amintirea
ei turbure. Faptele se desprindeau anevoie în minte și toate gândurile
îi răsăreau vlăguite, nesigure, neștiind cum să le lege între ele. Totul
era bolnav, istovit, cuprins de ceață. Dar vraja șarpelui stăruia; vraja
lui și a lui Andronic. Numai chipul lui Andronic o liniștea, când îl
chema în minte, îl vedea întreg, viu, năprasnic în bărbăția lui
neasemuită...
Dorina luptă multă vreme cu somnul, cu amintirile. Sforăiturile din
celelalte odăi le auzea uneori cu o exasperantă precizie; în încăpere,
lumina lunii stăruia. Fereastra era deschisă, dar încă nu se făcuse prea
frig. Răsuflarea femeilor era adâncă și greoaie. Toate dormeau cu gura
căscată, cu gâtul încovoiat și brațele răsucite. Zărea piepturile cum se
înalță și scoboară, zgomotos, în voie, cum se întind mușchii și obrazul
transpiră uleios. Niciodată Dorina nu văzuse atâtea femei dormind
obosite. Niciodată luciditatea ei nu fusese atât de ascuțită și totuși atât
de bolnavă, gata să se topească în nălucire la orice spaimă. Le privi
câteva clipe, apoi închise ochii și adormi dintr-o dată, ca și cum s-ar
fi cufundat lin într-un lac fără fund.


XIII

Andronic străbătuse o bună parte din pădure înainte ca să se
întoarcă din nou pe marginea lacului. Ajuns între arbori - acolo unde,
cu câteva ceasuri mai înainte se desfășuraseră jocurile - porni să cânte,
încetinind pasul. Glasul se desprinse la început sfios și melancolic,
rotunjindu-se și crescând apoi, ca într-o chemare prelungă, deopotrivă
de duioasă și înflăcărată. Cânta fără cuvinte; doar dacă la răstimpuri
rostea vreun nume de fată. Pădurea părea că-l ascultă somnoroasă,
tresărind ușor, neliniștită și apoi repede împăcată. Sus, pe deasupra
arborilor, se pornea câteodată un val nesfârșit de foșnete speriate,
frunzele apropiindu-se unele de altele și tremurând ca atinse de o mână
nevăzută și nepotolită. Glasul lui Andronic ajungea până foarte departe,
despicat de trunchiuri și răsfirat printre frunze.
A-o-oooo-hău-u-uuu!... Ana-a-aaaa!...
Lumina lunii pătrundea coroanele și se aștenea de-a dreptul pe
iarbă, răsărind pretutindeni flori nefirești, cu sclipiri umede, sfioase.
Andronic parcă se ferea să le calce, privind cu băgare de seamă unde
își pune pasul. Atunci glasul lui se pierdea înghițit de pământ și numai
șoapte neînțelese tremurau în pădure. Parcă frunzele se întorceau încet
după el, într-atât de turburătoare îi era trecerea și de cald glasul când
începea să cânte. Uneori paseri nevăzute se trezeau prin cuiburi, și se
auzeau ciripituri înfundate, chemări scurte, speriate. Andronic se oprea
zâmbind, și le făcea semn cu mana, ridicând fruntea.
― Nu v-astâmpăraÈ›i, frumoaselor?!
Ciripitul se topea brusc, în zvonul nelămurit al crengilor înalte. Câte
un fluture mare de noapte își lua zborul, clătinat parcă de o aripă de
vânt, gata să-l răstoarne și se așeza leneș pe coaja trunchiului,
lipindu-și aripile. Ochii lui Andronic îl urmăreau câteodată sclipind în
întunerec ca doi cărbuni aprinși. Omul zâmbea, străbătut de bucurii
neștiute și pornea mai departe, cântând.
În fața unui arbore bătrân și încovoiat, Andronic se opri cu băgare
de seamă și-l măsură de sus până jos, ca și cum ar fi vrut să-și dea
seama dacă e ceva schimbat în trunchiul și ramurile lui. Apoi își
scoase haina, o zvârli pe iarbă și începu să se cațere vioi, fără nici o
greutate. Ajuns în furca cea mai de sus, Andronic își făcu loc cu
mâinile printre frunze și încercă să privească pe deasupra pădurii. Dar
încă nu se urcase până în vârf; încă nu-și putea roti ochii deasupra
tuturor arborilor, își trase atunci capul și se cațără pe crengile cele mai
înalte. Ramurile fragede tremurau sub apăsarea lui, dar nu trosneau.
Părea că se ține mai mult cu mâinile, fără să-și lase tot trupul pe
crengi. Parcă ar fi plutit între frunze și trupul lui ar fi fost ușor ca al
unei paseri. Când își înălță capul, cerul întreg îl acoperi. Un cer
împietrit, alb, scăldat în lună.
― Doară n-oi fi singur! spuse Andronic È™i începu să chiuie.
Glasul lui ajunse foarte departe, pe deasupra pădurii și-l auzi cum
se pierde, ca un ecou. Dar nu-i răspunse nimeni. Numai o pasere mare
își luă zborul cu aripele întinse și fâlfâi lin peste arbori.
― Huuuu! chiui încă o dată Andronic.
Aceeași tăcere mirată a pădurii. Același cer senin și mort deasupra.
Îngândurat, Andronic începu să coboare, își dedea drumul cu ușurință,
parcă jucându-se, din ramură în ramură, fără să șovăie, fără să
privească unde se lasă. Ajunse repede pe pământ, își scutură părul de
frunze, își îmbrăcă haina și porni îndărăt, pe alt drum. Când străbătu
luminișul, căută câteva clipe cu ochii o tufă și se îndreptă aproape
alergând spre ea. Se trânti pe iarbă, puse urechea la pământ și ascultă.
― Nimeni! exclamă el zâmbind. Unde or fi plecat toÈ›i în noaptea
asta?!...
Se ridică, după ce mângâie ușor, cu palma, firele de iarbă,
cerându-le parcă iertare că le-a strivit sub trupul lui.
― S-au dus poate pe lac, să înoate, adăugă Andronic.
Grăbi pasul. Când ieși din pădure, începuse să adie blând vântul. Se
clătinau spicele pe marginea cărării. Andronic mergea fluierând, până
se apropie de lac. Aici se opri din nou, ascultând. De undeva, de
departe, se auzea tremurul uscat al păpurișului. Þipetele somnoroase,
orăcăitul broaștelor, țiuitul cosașilor păreau că se sting în înfiorata
tăcere a lacului. Nici paserile nu se mai trezeau speriate din stufăriș
acum. Andronic încercă să pătrundă zarea cu ochii. Nu se lămurea
nimic pe lac. Doar o boare ușoară legănându-se în vânt. Tânărul făcu
câțiva pași, căutând parcă un loc mai potrivit și începu să se dezbrace,
nerăbdător.
Dorina șovăi multă vreme înainte de a se hotărî să-i iasă înainte. El
știe doar că a venit și totuși nu o caută, nu o cheamă, îl vede foarte
bine, cum stă aproape gol, cu fâșia de mătase grea, bătută cu fir, prinsă
în jurul coapselor. Și totuși ar fi trebuit să-l găsească gata de plecare,
îmbrăcat. Sau poate nu a ales-o pe ea... Dar din hora acelor fete
necunoscute, după ce le-a cântărit pe toate cu privirea, ei i-a aruncat
gajul, un măr de aur. Acesta a fost semnul; pe ea a ales-o de mireasă...
― Dorina! exclamă Andronic mirat când o zări înaintând. Ce
frumoasă te-ai făcut!...
― Te-am aÈ™teptat, È™opti fata. Nu mergem?
Îi văzu în acea clipă umerii lui goi și plecă ochii.
― De ce È›i-e teamă? o întrebă el. Știi că altfel nu se poate, ci numai
gol. Așa stă scris...
― Și eu?
― Și tu... Mai târziu, se-nÈ›elege, adăugă el zâmbind, apucându-i
mâna.
Fata simți din nou tresărirea de foc pe care i-o dădea întotdeauna
atingerea trupului lui Andronic. Aceeași cutremurare bruscă, aceeași
stranie plăcere, necunoscută.
― Tu È™tii să-noÈ›i? o întrebă încet Andronic. Dacă se scufundă barca,
tu ai să știi să-noți?
Dorina se agăță de brațul lui, speriată.
― Dacă mă laÈ™i tu, mă-nec! exclamă ea.
― Atunci să nu-È›i fie teamă, orice s-ar întâmpla să nu-È›i fie teamă,
o încuraja Andronic. Asta e o luntre fără moarte. Dacă ai ști de câte ori
am străbătut eu apele până m-am dus și m-am întors de-acolo... Uite!...
Îi arătă cu brațul întins depărtările. Dorina nu zări nimic, decât
aceeași întindere nesfârșită de ape, limpezi, nemișcate.
― E departe? întrebă ea supusă.
Andronic începu să râdă și o strânse mai aproape de el.
― Nu e nimic departe când iubeÈ™ti, È™opti. Tu ai să te aÈ™ezi în fundul
bărcii, liniștită. O să trecem nouă mări și nouă țări. Și pe urmă începe
nunta...
― Atât de târziu, spuse Dorina, întristându-se. Câte nu se mai pot
întâmpla până atunci, adăugă ea gânditoare.
― De ce te grăbeÈ™ti? întrebă blând Andronic. Aici, la noi, zilele trec
repede, ca și clipele. Dacă ai ajuns aici, nu te mai poți întoarce. Și e
mai frumos aici, nu e așa?...
― Oriunde eÈ™ti tu, răspunse fata.
Tăcu brusc, privindu-l. Ce frumos este, și ce înalt, ce mare! Parcă
nu mai e om, ci zeu, fiul zmeului din povești.
― De ce-ai plecat din palat? îl întrebă ea. De ce-ai venit din nou
aici, lângă apă?...
― Tu n-ai putut rămâne acolo, È›i-a fost frică... De ce È›i-a fost frică?
Toți oamenii aceia erau morți demult, nu-ți puteau face nimic, n-ai
văzut?...
― Eram È™i eu acolo, È™opti fata cu spaimă. Eram pe un tron, ascunsă
de ceilalți...
― Da, vorbi Andronic senin, aÈ™a se întâmpla întotdeauna...
Dorina simți din nou aceeași spaimă și se strânse mai aproape de
el. Parcă ar fi vrut s-o liniștească, s-o mângâie.
― Fii fără nici o teamă, vorbi el, È™i eu sunt aici. Nu ne despărÈ›im...
Privi atunci spre ape. Barca aștepta acolo, lângă ei, de foarte multă
vreme. Dorinei i se păreau cunoscute toate lucrurile acestea; și
pregătirea aceasta de călătorie i se părea c-o mai trăise odată, demult.
― Unde e nunta? întrebă ea încă o dată.
― La capătul celălalt...
Îi cuprinse mijlocul și o duse încet aproape de apă.
― Nu se poate altfel, o liniÈ™ti Andronic.
El făcu un pas și barca se clătină. Apoi, purtând-o aproape în brațe,
o sui și pe Dorina. Legănarea a fost atât de neînchipuit de dulce, încât
fata ameți și-și prinse capul în mâini. Andronic era lângă ea. Înainte
de a apuca vâslele, îi arătă cu brațul întins înainte.
― Acolo, la mijloc, e o insulă. Acolo am stat eu...
Deodată, fără să știe cum, Dorina își aminti de șarpe și se
cutremură, îl va vedea din nou, gol și neobosit, zvâcnind sub lumina
lunii, așa cum îl văzuse de la început. Și de data aceasta, pe
neașteptate, din întunerec, ar putea s-o muște...
― Dar în insulă e È™arpele! exclamă ea turburată. Tu l-ai gonit acolo,
chiar tu!...
Văzu în acea clipă cum Andronic se ridică în barcă, palid și mâniat.
Privirile lui scăpărau și mai înflăcărate acum și îi străpungeau
luminițele ochilor, orbind-o.
― De ce-ai spus asta, iubita mea?! vorbi Andronic trist.
Dar cuvintele lui zvâcneau în urechi, parcă ar fi fost fulgerate din
gura unui zmeu.
― De ce n-ai ascultat porunca? repetă el tremurând.
Dorina își aduse aminte: „Să nu cumva să rostești cuvântul acesta
în fața lui!" Uitase. E prea târziu acum. Uitase... îl privea înmărmurită,
strivită de puterea lui, așteptând blestemul, își acoperi ochii cu palma.
― Nouă ani ai să mă cauÈ›i È™i numai atunci ai să mă găseÈ™ti! auzi ea
cuvintele lui Andronic.
Dar când vru să-l privească din nou și să-i cerșească îndurarea, văzu
barca goală. Andronic pierise. Nu era în fața ei decât întinderea
nesfârșită de ape. Rămase mută, istovită, neștiind ce are să facă. În
acea clipă, auzi cum se clatină frunzele pe mal și întoarse capul. Nu
era nimeni. Numai vântul, întețindu-se, înfiora crengile înalte ale
arborilor...
Se trezi cu acest zgomot amar în urechi. Odaia era pe jumătate în
întunerec. Lumina de lună se trăsese lângă fereastră. Dorina înțelesese
că vântul intră acum tremurător în odaie. Se ridica din pat și se apropie
de fereastră. Departe, spre stânga, se zărea lacul. Fata zâmbi. Se
întoarse spre pat, fără să recunoască unde se află. Privi mirată femeile
care dormeau lângă ea. Încet, dar cu gesturi sigure, ca prin somn, își
făcu loc printre paturi. Găsi de-a dreptul ușa, fără s-o caute. Auzi
zgomote ciudate dincolo de pereți, care o înfricoșară. Răsuflări adânci
și înecate, ca ale unor oameni chinuiți. Dar nu-și pierdu curajul, ci, cu
ochii închiși, străbătu sala până la ușa de-afară. Era pe jumătate
deschisă. Ieși în curte. Nu simți frigul sub picioarele goale, nici vântul
rece pe deasupra umerilor ei aproape dezgoliți. Porni cu aceeași
hotărâre spre lac.
Când coborî dâmbul și ajunse pe mal, găsi barca așteptând-o,
întocmai așa cum o lăsase.
Intrase acum adânc cu picioarele în mâlul umed și rece, fără să
simtă ceva. Grăbită, dar cu luare-aminte, desprinse frânghia din jurul
parului, o zvârli în barcă, apoi se sui. Hotărâtă, căută cu ochii insula
- și începu să vâslească lin, duios, ca cineva care pleacă numai cu
nădejdea...


XIV

Liza se deșteptă cuprinsă de frig, tremurând. Fereastra era larg
deschisă și apropierea zorilor se presimțea în bătaia vântului umed, în
mirosul schimbat al văzduhului. Luna pălise. Dar întunerecul începea
să se destrame și parcă se zăreau aburi turburi peste fereastră, departe.
Liza se deșteptă amețită, ca după o lungă petrecere. Anevoie
înțelegea unde se află și în ce împrejurări adormise pe jumătate
îmbrăcată, laolaltă cu atâta lume. Rămase multă vreme cu ochii
deschiși, fără să izbutească să se învelească bine, tremurând. I se
păruse că, în clipa când se trezise, sunase undeva, pe aproape, o toacă
de lemn. Un sentiment neconfortabil de deșteptare într-o încăpere
streină, incomodă; se simțea în același timp dezgustată, obosită,
păcălită de viață. Nimic n-avea nici un sens, de nicăieri nu nădăjduia
nici o bucurie. Un ciripit scurt, răgușit, venit parcă de-a dreptul de pe
stinghia ferestrei. Poate că ar trebui închisă fereastra... Dar e atât de
greu, și e atât de zadarnic...
Încercă atunci să se învelească mai bine, trăgând plapuma cu putere.
Băgă de seamă că locul din stânga ei e gol. Riri își cufundase capul în
somn în acest loc gol și-și aduna acum genunchii. Liza întoarse capul,
cercetând cu mirare celelalte femei. Le zărea mai mult și-și frecă de
mai multe ori ochii, ca să le poată ghici. Întâmplările îi răsăreau izolate
în minte, își amintise brusc de Sergiu Andronic, de alergările prin
pădure. Apoi, un lapsus turbure, un sentiment de umilitoare rătăcire.
S-a întâmplat un joc... O farsă... Apoi încă ceva... Căpitanul Manuilă...
Dorina... șarpele... Dădu din nou cu ochii de Riri, care dormea cu
pumnii strânși la gură și tresări. Dorina?
Avu atunci senzația precisă că a asistat, cu puține minute în urmă,
la plecarea Dorinei din odaie. Fără îndoială că s-a dus la Andronic, în
camera cealaltă. Gândul acesta o emoționă brusc; pudoare umilită,
spaimă, gelozie, curiozitate. Uitase că Andronic nu doarme singur.
De-abia când se ridică pe jumătate din pat să cerceteze încă o dată
trupurile adormite de alături, să-și dea seama dacă nu cumva se înșală,
își aminti de Stere și de ceilalți. Firește că toți dorm la un loc. Atunci
poate că Dorina... Dar își amintea precis, fără să poată fixa în timp
amintirea aceasta, că Dorina se deșteptase pe furiș, când toate celelalte
dormeau adânc, și plecase din odaie ca să se întâlnească, afară în curte,
poate, cu Andronic...
Ascultă câteva clipe, dacă nu cumva se aud zgomote, șoapte. Numai
răsuflările înecate ale femeilor și sunete grele, horcăite, din cealaltă
odaie. Liza se hotărî brusc, emoționată. Se dădu jos din pat, ferindu-se
să atingă trupul încolăcit al Ririei, și se repezi la fereastră. Se plecă
adânc în afară. O lovi un miros proaspăt de frunze rupte, de trunchi
crăpat. Cerul era încă albastru, palid către margeni. Înspre stânga,
aburind, se zărea lacul. Liza ascultă câteva clipe, apoi se întoarse în
odaie și se îndreptă spre ușă. Era întredeschisă. Oricine ar fi putut
intra... Un geamăt. Tresări. Dar își dete seama că se speriase degeaba;
d-na Zamfirescu oftase prin somn. Dormea acoperită cu paltonul. Liza
o privi scurt, cu dezgust. Din odaia alăturată veneau acum, mai dense,
mai grotești, horcăiturile bărbaților. Să fie oare acolo Andronic?...
Se reîntoarse lângă pat, nehotărâtă, emoționată, „în părul meu odată
blond"... Refrenul stăruia absurd în minte fără să-l poată alunga: „Eu
n-am avut copilărie"... Din nou chipul căpitanului, al lui Stamate.
Sărutările din pădure, îi fu rușine, silă de ea, de toți și de tot ce s-a
întâmplat. „Eu n-am avut copilărie"... Îi reveneau în minte, fără nici o
noimă scene și vorbe de la masa din Fierbinți, din grădină. Stere
scoțându-și haina, mergând agale să și-o atârne de craca unui vișin...
Solomon întrebând cu mâna ridicată: „Cine mai vrea o cafea?"... Și
apoi, deodată, fără nici un înțeles, glasul lui Andronic: „Dacă nu vă
liniștiți într-un minut"... Cuvintele lui, de mai înainte: „Sunt turburat
din alt motiv. Dacă am să vi-l spun, veți râde de mine"... A vrut să-i
apuce mâna, atunci, și i-a șoptit: „îți jur!"... Amănuntele se înșiră precis
în amintire. Cu ce răceală i-a primit el exclamația aceasta pătimașă.
Acum îi e rușine și în același timp ciudă pe Andronic, un necaz
îndârjit pe tot ce-a făcut el, pe toată frumusețea lui cutezătoare. Dorina
nu s-a întors. A plecat cu el, firește, înțelege tot ce s-a întâmplat: ei
doi, noaptea, după ce ceilalți au adormit, s-au întâlnit în curte, au
plecat apoi singuri în pădure, în pădure, noaptea. S-a culcat cu Dorina.
O furie abjectă, o poftă de scandal îi copleșise simțirea; începe să
tremure. Se apropie răsuflând grăbită de d-na Solomon și începe s-o
scuture. Femeia se împotrivește, geme. Liza se întoarce spre Riri și o
deșteaptă brusc, scuturându-i plapuma. Apoi din nou către d-na
Solomon.
― Scoală-te, nu È™tiu ce s-a întâmplat cu Dorina! È™opteÈ™te ea.
D-na Solomon se trezește anevoie, își freacă necontenit ochii.
― Nu È™tiu unde a plecat Dorina, repetă mai tare Liza, apropiindu-È™i
mult fața.
Nici Riri nu înțelege nimic din ce aude. Și-i e somn, și-i e greață;
o durere seacă în moalele capului, își ține tâmplele între mâini,
silindu-se să priceapă unde se află. Zărește, lângă ea, pe d-ra
Zamfirescu. Îi e deodată teamă, o teamă stupidă că fata de alături aude
tot ce vorbește, că e de mult trează, și ea înțelege tot, prefăcându-se că
doarme.
― Mai încet, să nu ne audă, È™opteÈ™te Riri către Liza.
― Mai bine îmbracă-te, să nu se fi întâmplat ceva, spuse Liza,
căutându-și pantofii.
― Dar de ce, dragă? se miră d-na Solomon.
Se trezește și d-na Zamfirescu. Ridică fruntea și încearcă să-și
aranjeze părul, care-i căzuse în ochi.
― Ce s-a întâmplat? întrebă ea mirată.
― Cred că i s-a făcut rău Dorinei, spuse plictisită Liza È™i a ieÈ™it din
odaie. Vreau să văd ce e cu ea...
Riri se îmbracă tăcută, suflând adânc, ca să se trezească, i se pare
că se pregătește să intervină hotărâtor într-o împrejurare stranie și
primejdioasă. I se pare că viața Dorinei atârnă de voința și de curajul
ei și asta o face să-i fie milă de biata Dorina, să-i fie deodată infinit de
dragă...
― Haide! îi spuse Liza d-nei Solomon. Să vedem, poate e în curte.
D-na Zamfirescu rămâne mirată, uluită, în pat. Privește
înspăimântată către fiică-sa. O zărește la celălalt capăt, dormind adânc,
și se liniștește.
În odaie s-a făcut frig. Zorii stau să răsară. D-na Zamfirescu își
aduce deodată aminte de șarpele de azi-noapte. Nu-i mai este frică. Dar
își face cruce pe furiș și se pregătește să asculte, curioasă.
În odaia bărbaților a intrat numai Liza. A băgat doar capul,
deschizând ușa cu multă luare-aminte. O lovește un miros greu,
apăsător, de răsuflări încărcate cu aburi de vin și strivește pleoapele,
dezgustată, își strigă soțul de mai multe ori. Nu distinge bine trupurile
bărbaților. Parcă e mai întunerec în această odaie, căci ferestrele dau
spre curte. Câtva timp, nu-i răspund decât horcăiturile îndesate de pe
saltele. Apoi, glasul lui Stamate, gros:
― Cine e?
― TrezeÈ™te-l te rog pe Stere, È™opteÈ™te Liza din prag. Am puÈ›ină
treabă cu el...
Stamate înțelese și el greu. O clipă, nu știe cine ar putea fi Stere.
Numele nu-i spune nimic. Se credea în alt loc, cu alți oameni, în altă
vârstă, își deșteaptă, fără să vrea, prietenul. Căpitanul căscă zgomotos,
neștiind că Liza îl privește din prag.
― Scoală-l te rog pe Stere, spuse din nou, mai tare, Liza.
Manuilă îi aude glasul și se ridică brusc, rușinat. Se trezește și d-l
Solomon.
― S-a întâmplat ceva, doamnă? întrebă căpitanul.
― Cred că i s-a făcut rău Dorinei, È™opteÈ™te Liza, retrăgându-se.
încearcă, te rog, și trezește-l pe Stere...
Apoi își aduce aminte că n-a întrebat de Andronic. Nici nu știe dacă
măcar e acolo, în odaie, dacă a dormit de la început acolo... îi e rușine,
totuși, să mai deschidă o dată ușa și să întrebe. Poate ar da loc la
bănuieli.
― Ce s-a întâmplat? întrebă d-l Solomon, ieÈ™ind pe jumătate
îmbrăcat în sală.
― Nu È™tiu unde e Dorina...
D-l Solomon rămase câteva clipe uluit, neînțelegând sensul
cuvintelor.
― Haide s-o căutăm, poate i s-o fi făcut rău È™i-a ieÈ™it în curte, È™opti
Riri.
În clipa aceea ușa se deschise din nou și apăru căpitanul, încercase,
în grabă, să-și așeze părul, dar capul îi era răvășit.
― Ceea ce e mai ciudat, vorbi el, este că nici d-l Andronic nu e
aici...
Privi semnificativ către d-l Solomon. Riri se îndreptă spre ușa de
la intrare. O găsi deschisă. Ajunse cea dintâi în curte. Văzduhul era
cu totul altul aici. Se vedeau încă foarte bine stelele, dar toată liniștea
aceasta avea alt sens acum; părea o supremă încleștare, ultimele clipe
de așteptare: în curând totul se va șterge, se va întâmpla un lucru nou,
care nu mai era al nopții.
― Nici nu È™tim cât e ceasul, È™opti buimăcit d-l Solomon, coborând
în curte.
― Trei È™i douăzeci È™i cinci, spuse Stamate, care-È™i luase ceasul cu
cadran fosforescent.
D-na Solomon și cu Liza străbătură repede cu privirile curtea
mănăstirii.
― Nu e aici, spuse sigură Liza.
― Poate s-o fi dus prin parc, să se plimbe, È™ovăi Riri.
Căpitanul Manuilă privea calm, colț după colț, fără să se miște din
loc. Părea că se gândește atent la toate ungherele unde s-ar fi putut
ascunde Dorina. I se păru, o clipă, că nu face altceva decât să continue
jocul din pădure și amintirile îl umiliră, întoarse brusc capul spre lac.
― Ar trebui să căutăm întâi acolo, spuse el tare, arătând cu mâna.
Riri se cutremură. Nu, asta nu se poate, asta ar fi peste putință...
― Doamne fereÈ™te! făcu d-l Solomon.
Liza nu mai așteptă să se hotărască, ci porni cea dintâi spre lac,
urmată de Stamate și Riri.
După ce ieși din curtea mănăstirii, începu să alerge. I se părea că
orice clipă pierdută este o gravă greșeală. Oricând, Dorina poate găsi
timp să se ascundă...
― Eu nici nu È™tiu dacă Andronic ăsta s-a culcat sau nu cu noi, auzi
ea glasul lui Manuilă din urmă.
Coborî dâmbul și ajunse la marginea lacului, își dete repede seama
că lipsește barca. Se îndreptă spre țărușul strâmb, care o ținuse legată
de țărm.
― E nebună! exclamă Liza. A luat barca...
Firește, s-au dus să se plimbe numai ei doi. S-au plimbat toată
noaptea, s-au legănat și el i-a șoptit cuvinte de amor: „Eu n-am avut
copilărie!"... Palidă, Liza alergă pe mal, încercând să ghicească forma
bărcii.
― Uite-o! strigă Riri de pe dâmb.
Toți se întorc spre locul unde arată brațul fetei. Acum se vede bine
barca și Dorina, pe jumătate îmbrăcată, singură, vâslind încet, ostenit.
― E singură! strigă Liza înmărmurită.
O vede și ea foarte bine și nu-i vine a crede. Câteva clipe îi e teamă
să înțeleagă. Dorina asta e nebună!... Doamne! Dacă cumva?... Nu are
curajul să-și ducă gândul până la capăt. Alergă din nou sus pe dâmb.
Ceilalți privesc uluiți, urmărind cu ochii dâra ușoară pe care o lasă
lopețile bărcii.
― Dar e nebună! exclamă din nou Liza.
― Se duce spre insulă, spune calm Stamate.
D-l Solomon se trudește să ia o hotărâre. Privește buimăcit în toate
părțile.
― Trebuie să căutăm încă o barcă! È™opteÈ™te el, muÈ™cându-È™i buzele.
Trebuie să mai fie o barcă pe undeva...
Își amintește: Haralambie, barca cealaltă a stăreției, cu care au
pornit să-l caute. Simte o sudoare rece pe frunte, pe ceafă. Și deodată,
sălbatec, începe să strige:
― Dorina! Dorina!...
Stamate pune amândouă palmele la gură și strigă:
― Do-ri-naaa!...
Îi trec prin minte, atunci, strigătele lui Vladimir de la joc:
Liza-a-aaa!... I se par toate lucrurile acestea întâmplate demult, cu alți
oameni. Acum îi e frig și tremură. Strigătele lui poate nu sunt auzite
de pe lac, căci fata nici nu întoarce capul.
― Ia te uită acolo! arătă deodată Liza.
În cealaltă parte a lacului se zărea un bărbat înotând. Se vedeau
brațele vânjoase lovind ritmic și rar apa.
― El e, Andronic! exclamă Manuilă.
Câteva clipe, tăcură cu toții, împietriți. Andronic înota și el, poate
fără să știe de Dorina, spre insulă.


XV

Ajuns pe mal, Andronic își scutură apa de pe trup și porni agale
spre inima insulei. Pașii lui lăsară câteva urme moi pe deasupra
mâlului bătut cu nisip, apoi iarba îi înghiți cu totul. Andronic înainta
încet, fără grabă, rotindu-și privirile pe deasupra arborilor, încercând
parcă să ghicească după tremurul frunzelor apropierea zorilor. Bătea
ușor vântul aici, în mijlocul apei, dar tânărul părea că nu simte adierea
rece pe umerii lui goi. Paserile începeau să se deștepte prin tufișuri, și
ciripitul lor singur însuflețea insula. Andronic călca vrăjit de
singurătate, de văzduhul turburat parcă în așteptarea unui mare miracol.
Pătrunse adânc printre arbori, acolo unde tufele creșteau umede, cu
frunzele mari, nedespicate. Mirosea a mușchi și a scoarță putredă, în
inima insulei. Crengile erau acum mai grele și parcă boabele de rouă
le îndemnau spre pământ. Andronic trecea printre ele nepăsător la
scuturarea rouăi, nesimțind mângâierile aspre ale frunzelor, înainta tot
mai adânc în pădure, căutând parcă ceva bine ascuns, pe care se trudea
să-l descopere răscolind cu ochii tufele și arborii, întâlni o movilă, pe
care crescuse numai un salcâm pipernicit și câțiva roșcovi sălbateci, și
o sui grăbind pasul. Ajuns în vârf, privi spre lac nedumerit. Câteva
clipe rămase nemișcat, răsuflând adânc, rar, ca în somn, apoi coborî pe
cealaltă parte și se îndreptă spre apă.
Fără grabă, cu luare-aminte, își căuta un loc în iarbă, unde să se
poată întinde în voie. Îl găsi la capătul unei vâlcele. Ierburile creșteau
aici înalte și moi; apa se prelingea printre ele ca dintr-un izvor obidit,
ce sta să sece dintr-un ceas la altul. Andronic încercă ușor, cu talpa
piciorului, până unde se întinde umezeala, apoi se tolăni fericit pe
iarbă, cu capul pe brațe. Rămase câtăva vreme așa, fără să-i fie nici
frig, nici somn, cu privirile odihnite pe cer.
Dorina se trezi de-abia când barca se înfundă în mâl, oprindu-se cu
o zvâcnitură domoală. Începu să tremure, văzându-se deodată în
mijlocul lacului, departe de țărm, în întunericul acela străveziu. Dar
tremura mai mult de vânt și de singurătate decât de frică. O liniște
ciudată i se coborî în suflet o dată cu deșteptarea hotărâtoare. Parcă se
pregătea de o mare prefacere și tării necunoscute izvorau înlăuntrul
ființei, vestindu-i trecerea într-un alt tărâm. Dorina sări din barcă și
începu să cerceteze malurile insulei. Trebuia să-l găsească undeva.
Andronic nu minte; vorbele lui se adeveresc întotdeauna, el trebuie să
fie undeva, pe aproape, așteptând-o...
Fata porni hotărâtă să înconjoare insula. Nu simțea sub talpa ei
goală asprimea firelor de iarbă, nici umezeala pământului. Oboseala
vâslirii nepricepute și îndelungi îi pierise ca prin farmec îndată ce
pusese piciorul pe insulă. Ochii i se obișnuiseră demult cu întunerecul
străveziu al sfârșitului de noapte. Când începu să calce apăsat pe
pământ, nu mai simți nici adierea vântului. Nu simțea decât o stranie,
amețitoare și nelămurită bucurie, pe care nu încerca să o pătrundă;
parcă trecerea lină din vis într-o insulă aievea, copleșită de ierburi și
de copaci necunoscuți, îi deschidea dintr-o dată o cale nouă,
dumnezeiască, pe care o putea de acum bate cu piciorul ei de femeie.
Toate lucrurile acestea pot fi aievea... Trupul ei depărtat și necunoscut
se poate desfăta pe iarba udă în acest sfârșit de noapte. Nici o durere,
nici o teamă, nici o sfială, ci numai o copleșitoare, amară bucurie a
ființei ei adânci; ca și cum s-ar fi trezit cu un alt suflet, niciodată
bănuit, și într-un alt trup, mai fericit, mai dumnezeiesc...
Cu fiecare pas pe care îl făcea în jurul insulei, parcă și mai puternic
creștea în tainele ființei ei tăria aceea neștiută, care îi înflorea carnea
și sângele, schimbându-i răsuflarea, ritmul, mintea. Totul se putea
întâmpla acum. Paseri de aur, măiestre, s-ar fi putut desprinde din
ramurile acelea adormite și ar fi putut-o chema pe nume. Trunchiurile
de copaci în orice clipă s-ar fi putut însufleți, prefăcându-se în uriași și
zmei. Pe sub pământ umblă pitici cu bărbi albe și lighioanele vorbesc
între ele... Nimic n-ar fi speriat-o: nici o întâlnire, nici un miracol.
Chiar întunerecul acela care sta să dispară în fiece clipă, înghițit de
pământ și de ape, i se părea miraculos; parcă o taină până atunci
neînțeleasa aducea de undeva lumina, și schimbarea aceasta a lumii
întregi i se părea, acum, înmărmuritoare.
Prin fața ei, foarte aproape, zbură o pasere, luându-și drumul spre
lac. Dorina o urmări cu ochii, și răsuflarea i se înfierbântă o clipă.
Paserea trecu lin deasupra lui Andronic; ochii fetei îl descoperiră
întreg, deodată, așa cum rămăsese tolănit în iarbă, cu privirile pe cer.
Grăbi pasul, îndreptându-se spre el. Încântarea ființei sale creștea, lină,
bogată, fără hotare.
― Am venit, iubitule! È™opti Dorina apropiindu-se.
Andronic întoarse capul și o privi zâmbind, fără să tresară.
― Te-aÈ™tept de la miezul nopÈ›ii, îi spuse el. Te-am căutat prin
pădure, te-am strigat...
Dorina începu să râdă. Îl privi încă o dată în ochi, apoi privirile ei
alunecară încet, fără teamă, fără sfială, de-a lungul trupului. „Ce
frumos e iubitul meu"...
― Ce-ai făcut până acum? o întrebă Andronic, înălțând puÈ›in fruntea.
― Cred că am visat, È™opti Dorina, căutându-È™i un loc lângă el.
― AÈ™a sunteÈ›i voi, vorbi tărăgănat Andronic. ÃŽnÈ›elegeÈ›i greu...
Dorina se așeză foarte aproape și rămase în capul oaselor, încercând
să-și așeze părul.
― AÈ™adar, asta e insula, spuse ea fericită, privind împrejur.
― Nu e aÈ™a că n-are pereche de frumoasă ce e? întrebă Andronic.
Fata clătină din cap, închizând ochii. Un zâmbet de nefirească
încântare îi lumină fața.
― Și tu eÈ™ti frumoasă, adăugă Andronic, după ce o privi adânc,
silindu-se parcă să-și pătrundă tot ce era neștiut și viu în ființa ei. De
ce nu zvârli trențele astea?
Îi arătă cu mâna cămașa. Dorina se privi mirată, ca și cum atunci
ar fi înțeles că este încă pe jumătate îmbrăcată.
― Ai dreptate, uitasem! È™opti ea zâmbind.
Se ridică deodată și ieși, scuturându-se, din cămașă. Rămăsese acum
goală, dar nici o sfială nu-i turbură ochii, nici o bătaie de sânge nu-i
îmbujora obrajii. Se privi o clipă, apoi se apropie de apă. Pulpele îi
erau stropite de glod, de nisip murdar, încet, pipăind parcă fundul
lacului cu piciorul, fata înainta în apă până îi trecu de pântec. Apoi
șovăi și întoarse capul spre Andronic, care rămăsese pe mal,
urmărind-o cu privirile și zâmbind.
― Mi-e teamă să merg mai departe, strigă ea înălțând braÈ›ul.
Andronic se ridică brusc și intră și el în apă. Călca dur, stropind cu
Zgomot. Se apropie în câteva clipe de Dorina.
― Nu È™tii să înoÈ›i? o întrebă el.
Fata dădu din cap întristându-se copilărește.
― Nu e nimic, te învăț eu, o liniÈ™ti Andronic. Dar nu trebuie să-È›i fie
frică... Þine-te de mine...
Îi luă mâna și o purtă lin, până ce apa îi lovi sânii. Andronic își
dădu drumul pe piept, iar brațul fetei rămase rezemat de spinarea lui.
Dorina își lăsă capul în apă, după ce încercase să râdă. Apa îi năvălise
în gură, în urechi, în nas și toată apăsarea aceasta necunoscută o
desfăta, amuțind-o.
― Þi-e frică? o întrebă o dată Andronic.
Dorina nu auzise. Se simțea plutind, purtata de un braț puternic,
apăsată de atâtea forțe, încât se abandonase cu desăvârșire. Nu simțea
decât o dulce alunecare pe suprafața apei acesteia calde și nemărginite.
Se miră aproape când, încercând să-și lase picioarele jos, nu mai
întâlni pământul sub ea. Dar mirarea i se schimbă repede într-un
încântător sentiment de libertate și forță.
― Cum te simÈ›i? o mai întrebă o dată Andronic, fără să capete
răspuns.
O aduse atunci, tot atât de lin, de sigur, la mal. Amândoi ieșiră din
apă râzând. Dorina îl privi în ochi și se apropie caldă de el.
― N-a fost greu, È™opti ea.
― Am să te învăț să te urci È™i prin copaci, îi spuse Andronic. Dar
trebuie să le ceri voie întâi. Sunt unii din ei bătrâni și bolnavi și îi
doare... Te-azvârlă atunci la pământ...
― Dar tu cum îi cunoÈ™ti pe cei bolnavi? îl întrebă Dorina.
― ÃŽi auzi cum se vaită sau îi vezi cum plâng... Săracii... Cu ei e mai
greu...
Se așezară amândoi pe un dâmb, deasupra vâlcelei. Andronic își
rezemă capul de genunchii ei. Fata începu să-i mângâie părul în
neștire.
― ...Și cu florile e greu, adăugă Andronic. Ele sunt veÈ™nic
îndrăgostite... Să le vezi cum plâng!...
Începu să râdă. Ridică ochii spre fața Dorinei și o privi adânc.
― Cum te cheamă pe tine? o întrebă.
― Dorina.
Andronic rămase câteva clipe pierdut în gânduri. Se silea parcă să-și
aducă aminte unde mai auzise o dată numele acesta.
― Dar pe tine cum te cheamă? întrebă È™optind Dorina, mângâindu-i
fruntea.
Andronic zâmbi trist și iar privirile sale se pierdură în gol. Dorina
îl așteptă, răbdătoare, să se întoarcă.
― Te cheamă Sergiu, nu e aÈ™a? stărui.
― Dacă vrei tu, răspunse zâmbind Andronic, privind-o în ochi,
mirat.
― Sergiu e un nume frumos, spuse Dorina. Dacă aÈ™ fi fost băiat,
mi-ar fi plăcut să mă numesc Sergiu... Ca tine, adăugă ea.
― Nu te mai gândi la asta, o întrerupse Andronic apucându-i braÈ›ul
și mângâind-o. Tu nu ești băiat, tu ești fată...
― E rău să fii fată, vorbi Dorina.
Andronic începu să râdă, hohotind, îi strânse tare brațul, îi trecu
mâna prin păr.
― Dar dacă ai fi fost un biet licurici? o întrebă el, necăjind-o.
Tăcu deodată și îi căută iarăși ochii, parcă ar fi voit să vorbească
de-a dreptul ființei ei adânci, adevărate.
― Tu nu È™tii ce înseamnă să fii om, adăugă el îngândurat. E atât de
bine...
Întinse brațele amândouă, ca două aripi și-și dădu capul pe spate.
― ...Să nu mori niciodată, spuse el privind cerul. Să fii ca steaua
ceea, frumoasă și nemuritoare...
Arătă cu brațul Luceafărul de Dimineață. Dorina se cutremură.
― De ce È›i-e frică? o întrebă mirat Andronic.
― De moarte, È™opti Dorina.
― Sunt È™i acolo oameni, zâmbi Andronic. Pretutindeni sunt oameni...
― Tu È™tii totul, nu e aÈ™a? îl întrebă liniÈ™tită Dorina. Tot ce spui tu
e adevărat...
Andronic nu-i răspunse. Rămăsese cu privirile pierdute pe Luceafăr,
începeau să se ivească zorii. Pieriseră toate celelalte stele și cerul se
făcuse alburiu.
― Unde stai tu? îl întrebă Dorina, ca să-l trezească.
― Acolo, arătă Andronic pădurea de la marginea lacului. Dar tu
unde stai?
Dorina se gândi câteva clipe, încerca să-și aducă bine aminte, să nu
spună vreun lucru nelămurit, din vis.
― La BucureÈ™ti, răspunse ea corect.
― Și ce faci acolo?
Andronic zâmbise întrebând-o. Fața îi era toată luminată, parcă
anevoie își stăpânea râsul.
― Trăiesc, răspunse Dorina încurcată.
Andronic începu să râdă, zguduit de o bucurie sălbatecă. Se ridică
și cuprinse fata în brațe. Părea că poartă o ramură, într-atât de ușoară
îi era povara.
Continua să râdă, înălțând trupul fetei pe brațe, ridicându-l cât mai
sus, ca și cum ar fi voit să-l arate cerului, pădurii, luminii care începea
să izvorască din toate părțile. Dorina se lipi de pieptul lui. Andronic
o mai săltă de câteva ori în brațe, apoi începu să alerge cu ea spre
inima insulei. Sărea peste mărăcini, peste gropi, într-o goană smintită,
călcând pe deasupra crengilor uscate, lovindu-se de buruieni înalte și
scorțoase, biruind tufele cu ghimpi, scămoase, aromitoare.
Dorina închise ochii, speriată și fericită. Simțea câteodată o
zgârietură fierbinte pe trup, dar nici o durere nu se putea asemăna cu
răsuflarea nouă, delirantă pe care o cunoștea acum viața ei. Auzea
sângele lui Andronic zvâcnind în piept, bătăile acelea de inimă tari,
asurzitoare. De la o vreme, nu mai simți nimic, decât o plutire pe
aripile vântului, în gol. Aproape că-și pierdu amintirea; nu cuteza să
deschidă ochii, să privească unde se află...
Când se trezi de-a binelea, era întinsă pe plaja din cealaltă parte a
insulei. Se zărea barca cu care venise, rămasă cu vârful înțepenit în
mâl. Andronic, lângă ea, o privea cu ochii sticlind, îmbujorat.
Broboane mari, limpezi de sudoare i se scurgeau pe trup. Pieptul i se
bătea puternic. Părul îi alunecase pe frunte, umed.
― Se face ziuă, îi spuse el îndată ce fata deschise ochii.
― ...Ce obosită sunt, È™opti Dorina. Cum ai avut atâta putere?...
― Haide să vedem cum răsare soarele, îi spuse Andronic, uitând să-i
răspundă.
O ajută să se ridice și o luă de mână. Fata călca leneșă lângă el fără
să mai simtă pământul. Buclele îi atârnau, despletite de goană, pe
umeri. Un braț îi era însângerat.
― Să ne suim pe colină, vorbi Andronic.
Aproape o purtă în brațe până sus, deși nu era decât o scurtă
ridicătură de pământ, îi găsi un loc bun de așezat, și o culcă încet, cu
multă băgare de seamă.
― Mie mi-e somn, iubitule, È™opti Dorina, privindu-l È™i rugându-l din
ochi.
― Să vedem întâi cum răsare soarele...
Se așeză și el lângă fată și îi mângâie părul zâmbind.
― Ce frumoasă eÈ™ti când È›i-e somn, adăugă Andronic,
― Tu mă faci frumoasă, vorbi Dorina simplu. Când m-ai ales tu, nu
eram așa....
― Erai urâtă atunci, zâmbi Andronic.
Tăcu, îngândurat, cu ochii ațintiți spre răsărit. Cerul fusese sângeriu
acolo, și apoi păli, așteptând.
― Tu ai fost vreodată în soare? întrebă Dorina somnoroasă.
― Nu, până acolo e greu, răspunse Andronic fără să se întoarcă.
Dorina închise fericită ochii, își așezase capul pe un braț, iar cu
celălalt înlănțuise mijlocul lui Andronic.
― Să nu adormi, îi È™opti el. E păcat...
― Mai e mult? întrebă È™i mai ostenită Dorina.
― Pentru cine îl iubeÈ™te nu e niciodată mult, spuse Andronic.
Dorina își mușcă buzele, hotărâtă, și deschise ochii. I se păru că
totul s-a schimbat în jurul ei. Arborii erau trandafirii, ierburile sclipeau,
lacul era ca o oglindă de aur.
― Acuma... È™opti înflăcărat Andronic.
Parcă mii de paseri începuseră să ciripească deodată. Dorina amuți.
De unde veneau sunetele acestea fermecate, nemaiauzite, țipetele
acestea înalte din văzduh, șoaptele acestea dulci și neînțelese din iarbă,
dintre tufișuri? Au început oare, deodată, cu toate, sau nu le auzise
decât foarte turbure până acum?...
― PriveÈ™te!...
Andronic se ridicase în genunchi, mirat, fericit, și rămase așa câteva
clipe. Ochiul de sânge al soarelui se deschidea foarte aproape de ei, pe
deasupra câmpiei. Dorina îl privea buimăcită, ca și când acum ar fi
văzut pentru întâia oară răsăritul soarelui. I se lumină deodată un
înțeles adânc, simplu, pe care îl purtase atâta vreme fără să-l cerceteze.
I se păru că se trezește într-o altă viață, și bucuria era atât de mare,
încât ochii i se împăienjeniră și pleoapele căzură grele de somn.
Când Andronic își luă ochii de pe soare, o găsi alături de el,
dormind, cu fața luminată de un zâmbet copilăresc. Tânărul îi puse
mâna în păr și o mângâie, încercând s-o trezească. Dorina de-abia
deschise ochii.
― Lasă-mă, iubitule! È™opti ea.
I se păru că fața lui Andronic e cu desăvârșire schimbată. Un om
abătut, îngândurat, trist.
Dar nu mai avu putere să se mire și adormi din nou, fericită, cu
mâna încleștată pe brațul lui.
― Și mie mi-e somn, îi È™opti el, apropiindu-È™i faÈ›a. N-o să ne mai
vedem până după apusul soarelui... Și atunci, cine știe...
O privi cum doarme lângă el, goală și vie, neînchipuit de frumoasă
în neștiuta ei sinceritate. Apoi, ca și cum ar fi vrut să alunge o vrajă,
Andronic suflă deasupra frunții fetei, zâmbi prelung și se culcă alături,
cu obrazul odihnit pe sânul ei.
Soarele aluneca blând, fierbinte, începuseră să roiască albinele și
fluturii colorați de dimineață pluteau stingheri în văzduh. Un cuc se
auzea la răstimpuri pe deasupra apelor, venit tocmai din pădure.
Când barca ajunse țărmul insulei, d-l Solomon cu Vladimir și cu
Manuilă săriră grăbiți, împleticindu-se în mâl. Toți aveau fețele palide
de nesomn și grijă. Vladimir începu să strige:
― Dorinaa!...
Dar n-au avut mult de căutat, înaintând pe mal, turburați,
temându-se unul de altul să-și mărturisească gândurile, zăriră deodată
pe cei doi tineri, dormind goi, strânși unul într-altul. Vladimir roși și-și
mușcă buzele. Manuilă rămase un pas în urmă. Singur d-l Solomon
avu curajul să înainteze, tremurând.
Când se apropie de Dorina, își dădu seama că fata doarme adânc,
cu amândouă brațele adunate spre mijlocul robust al lui Andronic.
[1937]