Fiecare om e preiecția sufletului său. Cum putem noi oare să știm cine suntem dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine deloc sau aproape deloc…
De cele mai multe ori nu putem fi așa cum ne-am dori, dar cine ne-a luat dreptul de a mai încerca? Cum de suntem capabili să renunțăm chiar atât de ușor, fără a ne zbate să scapăm de neputința noastră?... Chiar nu mai putem să facem din noi eroii zilelor noastre, nu mai putem să facem în așa fel încât să putem adormi liniștiți, cu o conștiiță mai curată?... Știu că par atât de învechită și de sentimentală, dar de ce e rău să te gândești că ai putea fi mai bun, mai drept, mai… adevărat decât ai încercat vreodată să fii?
În aceste timpuri neclare am uitat să mai râdem, să mai fim aproape unii de alții, să ne mai bucurăm împreună de ceea ce avem. Și asta pentru că niciodată nu ne ajunge ceea ce avem, niciodata orgoliul nostru nu este sătul cu ceea ce căpătăm, prin forțe proprii de altfel, și niciodata nu reușim să ne satisfacem toate poftele, de oricare natură ar fie ele… Cred ca de vină este faptul că nu prea reușim să ne înțelegem, noi pe noi în primul rând, și apoi pe alții.
Ne-am trezit deoadată într-o lume prea ocupată de propriile reguli corupte ca să ne mai observe și pe noi, și, fără să ne dăm seama am devenit tocmai ce ne temeam mai mult în copilărie, când totul era atât de pur, de inocent, de simplu… Ne-am transformat, precum Cenușăreasa la miezul nopții, în papuși fără voință, conduse de sforile invizibile ale unui colos păpușar care are grijă să-și îndeplinească poftele mizere, după care să ne arunce în cel mai întunecat colț al existenței… iar a doua zi… să fim aceleași umile păpuși inerte…
Scuzați-mă, poate că am luat-o puțin (sau mai mult) razna, dar nu mă pot abține când văd atâta și atâta nepăsare în jurul meu, atâta durere, atâtea lacrimi, dar… cum putem noi oare să știm cine suntem dacă nu ne cunoaștem pe noi înșine deloc sau aproape deloc… căci fiecare om e preiecția sufletului său.