Deschid ochii. Lumina zilei mă învăluie, aurie. Pipăi cu degetele de la picioare, lenjeria răcoroasă de satin. Asta îmi aduce o stare de confort aproape narcotizantă. Zâmbesc. Presimt ca voi avea o zi perfectă. Atât cât poate fi de perfectă o zi de una singură.

- Așa îți începi compunerea?
- Cine spune că-i compunere?
- Nu o să ai niciodată succes!
- Dispari! M-am gândit deseori la noțiunea de minciună. Am citit mult în ultimul timp și foarte amestecat, și…
- Vrei să scrii comercial? Atunci scrie ce vor ceilalți să audă! Nu are importanță ce vrei tu! În librării rămân banii lor! Asta contează!
- Să scriu comercial? Bună treabă! Cu obrazul sărat de lacrimi! După ce m-ai făcut mincinoasă? Cu sufletul zdrențuit nu poți scrie comercial! Cine te crezi de îmi dai lecții?
- Poate sunt altfel decât tine! Mai grozav! Nu crezi?
- O discuție ca asta mă face să văd dobitocul cât e de mare! Și de îmblănit! Și să realizez că nu semănăm deloc!
- Lasă asta! Continuă-ți ideea! De ce e așa greu? Parcă ai vrea să-mi spui nu știu ce secret!
- Du-te și lasă-mă!
- Hai, zău! Arată-mi ce ai scris!
- Nu, că aduce ghinion!
- Cum să nu! Þi-e teamă de critică ! Așterni trei prostii pe hârtie și, gata, ești mare vedetă! Dă-le încoace, la puricat! Îți găsesc imediat chichițe!
- Eu nu scriu pentru tine! Oricum nu înțelegi!
- Pune-mă la încercare! Sau nu te încrezi în IQ meu?
- Nu mă încred în tine! Ești ca un burete otrăvitor. Îmi produci halucinații.
- Oricum îți voi găsi manuscrisele, le voi citi pe ascuns și le voi trimite unei edituri cu numele meu. Până te prinzi tu, eu voi fi deja celebru și bogat!
- Cu trei prostii pe care ziceai că le-am înșirat pe hârtie? Te dau afară pe geam editorii!

Am o vagă senzație că Binele Lumii s-a materializat în această dimineață splendidă pe care o devorez cu fiecare respirație. Sunt aici, pot zâmbi, asta e tot ce contează. Primul lucru pe care îl fac, instinctual aproape, este cafeaua de dimineață.
Ibricul roșu, ceașca albă cu flori aurii și aroma inconfundabilă. Probabil că nu cafeaua îmi dă acea stare de bine ci timpul pe care îl petrec analizându-mă!
Atunci îmi pun ordine în gânduri…

- Patetic! Binele Lumii s-a materializat la tine-acasă! Parcă ai fi bunica lui Paulo Coelho! Am văzut că i-ai citit opera. N-ai fost atentă ce scria sub preț!
- Scria ceva?
- Paulo Coelho dăunează grav sănătății! Mintale!
- Ai vrea tu. E cel mai prosper filosof în viață! Dacă vrei să știi!
- Prosperitatea i-ai asigurat-o tu! I-ai cumpărat toate cărțile. Ai făcut și comenzi on-line. Crezi că nu știu? Te taxează ăștia care-ți aduc cărțile la ușă de-ți iese cultura pe nas!
- Asta era problema? Banii?
- Nu! Venitul tău lunar! Lucrezi două luni să-ți cumperi o carte! Ha,ha,ha.

- Măcar eu mă ocup și de suflet, din puținul meu venit. Nu ca alții, care-și îndeasă banii la ciorapul rupt!
- Ciorapul nu trebuie sa fie nou ca să-ți mântuiești sufletul! Toți marii sfinți au umblat în zdrențe!
- De parcă ai fost și tu pe-acolo!
- Păcătoaso! Taci și îndreaptă-te!
- Să mă îndrept? Două extensii sunt suficiente?
- Când va veni sfârșitul Lumii, Binele materializat în această dimineață la tine în cameră, va dispărea!
- Mai lasă-mă cu Apocalipsa și cu toate! Mai bine fă și tu ceva! Serios. Mă enervezi! Pune mâna pe-o mătură!
- Când m-o chema Hary Potter. Atunci și nici atunci. Și apoi, vedetelor le stă foarte bine la cratiță. Câștigă popularitate. Fă și tu acest exercițiu și-mi vei mulțumi!
- Þie?
- Da.
- Never!
Discuții de doi bani, mi-am zis. Asta se întâmplă zilnic. Nu știu pe cineva care să gândească la fel ca mine, să simtă același lucru…asta pentru că suntem unicate. Nu suntem făcuți în serie de un Dumnezeu fără imaginație.
Ies din cameră confuză. Îl las pe Dinu să răsfoiască o revistă. Citește editorialul. De parcă ar pricepe ceva de-acolo. Îl cunosc ca pe buzunarul meu. Și asta îi provoacă o stare de incomoditate. Îl simt pe un teren alunecos. Îi adulmec frica de a cădea în dizgrație. Să fii pseudointelectual nu-i o calitate. Firește. El știe și devine agresiv. Mușcă. Uneori chiar pe furiș. Dar asta nu face decât să-i strângă lațul în jurul gâtului. Se va sugruma negreșit!

*********

Azi, cerul plumburiu ricoșa fulgere din privirile răuvoitoare ale oamenilor. Toata ura, toate certurile din acea după amiază se materializau în blitzuri atât de luminoase, de-ți tăiau respirația.
- E Sfântul Ilie, mamă!
- Dacă zici matale!
- Păi cum? Ploile lui Sântilie n-au lipsit niciodată! E semn bun, de recoltă bogată!
- Da.
Bătrâna avea chef de vorbă. Trăgea cu coada ochiului la mine, așteptând parcă să scot un sunet, ca să-și continue flecăreala. Trebuia doar să deschid gura. Și eram pierdută. Definitiv. Dar am rezistat tentației de a-i șuiera printre dinți:
- Taci, dracului!
Durerea urca violent în mine. O simțeam cum se prelinge pe sub piele, vâscoasă și umedă, cum îmi desparte sufletul de trup cu degete vineții de ploaie. Vântul șuiera ca-n poveștile cu Winie Ursulețul, și ploaia se prelingea pe șira spinării, făcându-mă sloi. Puteam să plâng pe stradă, ăsta era avantajul. Eram prea udă ca să mai atrag atenția cuiva. Oricum nu-mi păsa de nimeni. Cineva cred că mi-a strigat: Nebuno!
La semafor, aproape am rupt-o de fugă când s-a făcut verde.
Și am continuat să umblu prin ploaie. Și ploaia a continuat să umble prin mine! Și durerea creștea în intensitate, necruțându-mi nici o bucățică de suflet!
Va trebui la Judecata de Apoi să dau o notă explicativă cu privire la ce s-a întâmplat în acea după amiază? Sau voi primi circumstanțe atenuante?
Am mers până la streașina unei biserici. Mi-am lipit fața de zidul rece și am continuat să plâng. Să plâng și să-l implor pe Dumnezeu să nu mă mai chinuiască. L-am vizualizat sadic, stând în tronul ceresc, amuzându-se de sufletul meu ticălos, ce înoată într-o mocirlă continuă.
- Dumnezeu e Iubire, îmi șoptea Dinu.
- Iubire de ce? îl întrebam eu furioasă.
- Iubire Absoluta, Iubire Pură. Nu încerca să înțelegi, încrede-te!
- De ce nu înțeleg?
- Pentru că suntem limitați.
- Dacă ne iubește, de ce ne-a făcut limitați? De ce ne vorbește în parabole, pe care nu le înțelege nimeni? Pe care le interpretează tot soiul de specialiști, pe toate posturile TV. Plătesc abonament la cablu să le ascult aberațiile, știi asta? De ce ne chinuiește?
- Nu mai judeca! Greșești!
Așadar, greșesc. În fiecare zi câte ceva. Mai mult cu gândul, e adevărat, dar se bifează și asta. De exemplu, i-am ținut ușa unei tipe, căreia trebuia să-i plătesc o poliță. Prin gând mi-a trecut ideea că aș putea să-i dau cu ușa-n cap. Dar i-am zâmbit. Atât.
Și m-am ales cu o bilă neagră. Deci, am păcătuit. Păi, dacă-i așa , mai bine-i dădeam cu ușa-n cap, pe bune, îi aminteam de banii substituiți din bugetul propriu, și gata, reglam conturile.
- Păi, dacă făceai asta, primeai două bile negre!
- Cum două? O loveam doar o dată!
- Una pentru gând, și alta pentru faptă.
- Aha, deci când păcătuiești nu trebuie să gândești prea mult! Trebuie să treci direct la faptă! O să țin minte!
- E tare greu să-ți fac educație.
- Dar ce, te-a delegat cineva să te ocupi de sufletul meu?
- Cel de sus!
- Probabil cu jumătate de normă…
- Cred că trebuie să te odihnești. Mintea ta mai are puțin și explodează. Ai stat prea mult în ploaie. Uite, ți-am făcut patul!
- Mulțumesc, Maică Tereza!
- Dormi! E un ordin!